coperta „Lucruri mari în gânduri mărunte”

Lucruri mari

în gânduri

mărunte

Ion Irimie

În loc de prefaţă

Descartes avea dreptate. Mintea e dată tuturor şi în mod egal. Unii şi-o folosesc, alţii şi-o vând. Unii şi-o folosesc mai bine, alţii – mai rău. În gândurile mele mărunte, încerc să mi-o folosesc. Nu ştiu dacă bine sau dacă rău. Dar asta trebuie s-o judece alţii.

A gândi nu-i un lux, ci o necesitate curentă. Mai este şi un drept, un drept pe care nu-i voie să nu ni-l exercităm.

Dreptul de a gândi este, de la început şi prin chiar firescul lucrurilor, şi un drept la critică. De fapt, aceste două drepturi sunt ceea ce sunt numai împreu­nă.

Să nu ne vindem dreptul de a gândi nimănui. Nici chiar lui Dumnezeu. Şi pe el trebuie să-l afirmăm sau să-l negăm cu capul propriu.

Gândurile mele mărunte sunt produse după miezul nopţii. Sunt gânduri ale ceasurilor mele de nesomn.

Ziua se gândeşte în fraze lungi. Noaptea – în fraze mărunte. Numai noaptea gândul îţi fuge aşa de uşor de la o temă la alta.

În gândurile mărunte poţi gândi pe sărite. Poţi gândi acum una şi, ceva mai târziu, alta. Chiar dacă pe alocuri te contrazici, nu pare a fi o mare problemă. Gândurile mărunte nu au reguli prea severe de coe­renţă. Ele sunt altceva decât studiul, eseul, cartea.

În fiecare gând mărunt sunt adunate zeci de gânduri care nu mai sunt atât de mărunte.

Fiecare gând – un grăunte de idei şi de atitudi­ne. Fiecare – un fel de pastilă, pastilă pentru spirit.

Toate gândurile ar necesita multe completări şi multe explicaţii. Dar aşa ceva le-ar face să devină gân­duri mari şi să nu mai fie gânduri mărunte.

Gândurile mărunte nu sunt nici aforisme, nici maxime şi nici cugetări. Ele sunt, pur şi simplu, nişte gânduri mărunte.

Pe teme de filozofie

Regula regulilor căutărilor filozofice – universalitatea. Adică perspectiva: Infinităţii, Eternităţii, To­tului şi/sau Absolutului.

În numele unei asemenea reguli, filozofii n-au căutat şi nu caută: un fenomen, ci Fenomenalitatea, o esenţă, ci Esenţialitatea, o substanţă, ci Substanţialita­tea, nu caută o idee, ci Idealitatea, nu o cauză, ci Cau­zalitatea, nu o lege, ci Legitatea, nu un necesar, ci Ne­cesitatea, nu un întâmplător, ci Întâmplarea, nu un scop, ci Finalitatea, nu o cunoaştere, ci Cunoaşterea, nu un adevăr, ci Adevărul, nu un om, ci Omenescul, nu o morală, ci Morala, nu un frumos, ci Frumosul, nu o valoare, ci Valoarea, nu un bine, ci Binele, nu o dreptate, ci Dreptatea, nu un interes, ci Interesul etc. În toate cazurile, filozofii au căutat şi caută nu întru­chipări ale unor conţinuturi sau dimensiuni ale realu­lui, ci chiar aceste conţinuturi şi chiar aceste dimen­siuni. Toţi au făcut aşa cum a făcut Heidegger. N-a căutat o fiinţare, ci Fiinţarea, adică Fiinţa fiinţării.

Dacă filozofia este teoria existenţei ca existenţă, cum zice Aristotel, şi nu doar el, atunci liniile cu ade­vărat mari ale gândirii filozofice ar fi: realismul şi su­biectivismul. Realismul ar fi linia care admite o exis­tenţă în sine. Subiectivismul neagă aşa ceva şi susţine că existenţa există numai şi numai ca un ceva depen­dent de anumite stări ale subiectivităţii.

Subiectivismul filozofic poate fi seducător. El face din noi realităţi metafizice. El zice că lumea stă pe umerii noştri. În moarte, el îşi are argumentul forte. Moartea omoară totul, omoară şi moartea. Ea instituie non-existentul, nimicul, neantul.

În oricare din variantele lui, subiectivismul ajunge la solipsism: suntem noi, este şi lumea, nu mai suntem noi, nu mai este nici lumea. Şi, cu toate aces­tea, subiectivismul filozofic nu-i o simplă prostie. E o filozofie complicată. Una căreia moartea îi dă toată dreptatea.

Mulţi zic şi mulţi cred că subiectivismul ontolo­gic începe cu teza lui Berkeley „Esse est percipi”. A fi înseamnă a fi perceput. De fapt, aş îndrăzni să afirm, acesta începe cu gândul lui Protagoras: Omul – măsu­ra lucrurilor.

Realismul filozofic nu-i chiar aşa de seducător. El e mai la îndemână. El se împacă bine şi cu filozofia conştiinţei comune. El se argumentează forte nu nu­mai prin moarte, ci şi prin naştere. La naştere, noi dăm cu nasul peste o lume dată, o lume în sine. Meca­nisme ale acesteia ne-au adus pe lume şi tot asemenea mecanisme ne vor scoate din lume. Noi ne mişcăm în sânul unei existenţe în sine. Şi naşterea, şi moartea sunt la îndemâna acesteia. Aceste argumente îi şi per­mit realismului filozofic să afirme că întotdeauna, pâ­nă la urmă, realitatea este aceea care bate subiectivita­tea.

Filozofic, moartea are două feţe. Prin una ne arată cât de mare-i subiectivitatea – dacă ea este, este şi lumea. Prin alta ne arată cât de mică-i subiectivita­tea, cât de mult depinde de realitate. Realitatea este aceea care aduce şi scoate subiectivitatea din lume.

Nu numai naşterea şi moartea ne furnizează ar­gumente în favoarea existenţei unei existenţe în sine, ci şi toţi paşii vieţii noastre. Zilnic ne confruntăm, cognitiv şi acţional, cu o lume care-i în afara noastră şi care, până la urmă, se dovedeşte a fi mai tare decât noi.

Existenţa în sine a fost denumită istorico-filo­zofic în fel şi chip: Apă (Thales), Foc (Heraclit), Atomi (Democrit), Lume a ideilor (Platon), Materie şi formă (Aristotel), Res extensa (Descartes), Natura (Spinoza), Monadă (Leibniz), Lucru în sine (Kant), Materie (Marx), Marele Anonim (Blaga), Marele Tot (D.D. Roşca) etc.

Din toate acestea, două nume mi se par mai apropiate de gusturile mele filozofice: Natură şi Ma­rele Tot.

Sub raport ontologic, Kant nu e nici materialist, nici idealist. Ontologic, este neutral. Niciunde n-a spus niciun cuvânt despre natura şi modul de a fi ale „lucrului în sine”. Ar fi însemnat să-şi autodistrugă toată construcţia.
Ocupându-se, prin excelenţă, de probleme ale teoriei cunoaşterii, Kant a redus teoria existenţei la un singur concept, „lucrul în sine”. Despre acesta ni se spune doar că există neîndoielnic şi că el ne declanşează mecanismele cunoaşterii. Cele trei mari întrebări filozofice kantiene: Ce pot şti? Ce trebuie să fac? Şi Ce-mi este îngăduit să sper? sunt un alt mod de a pune întrebările: Ce şi cum este lumea? Ce este şi cum se face cunoaşterea? Ce este şi ce trebuie să fie omul? Este vorba de întrebările axiale ale celor trei mari domenii ale oricărei filozofii şi filozofări.

Până la urmă, Heidegger n-a făcut decât un lu­cru. Însă un lucru foarte mare. A dus până la ultimele lui înălţimi şi adâncimi gândul lui Protagoras: „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt că sunt şi a celor ce nu sunt că nu sunt”. Omul lui Protagoras a prefigurat într-o frază „Daseinul” lui Heidegger.


Liniile mari: materialism şi idealism, idealism obiectiv şi idealism subiectiv – devenite oarecum clasice -, n-au fost eliminate prin schemele de mai sus. Ele au fost doar depăşite, au fost afirmate şi negate în acelaşi timp.



Cea mai firească ordine a celor trei discipline filozofice, după opinia mea, ar fi: ontologie, epistemo­logie şi, în final, antropologie filozofică. Trebuie să ştii câte ceva despre dimensiunile lumii, apoi despre con­ceptele cunoaşterii ca, în final, să poţi spune câte ceva, la modul cât de cât consistent, despre condiţiile condi­ţiei umane.

Logica, etica şi estetica, la drept vorbind, nu sunt discipline filozofice. Sunt discipline particulare care încă nu s-au desprins de corpul filozofiei. Disci­pline propriu-zis filozofice sunt doar trei: ontologia, adică teoria existenţei, epistemologia, adică teoria cu­noaşterii, şi antropologia filozofică, adică filozofia umanului.

Filozofia – un mare câmp de bătaie: Platon îm­potriva lui Democrit; Aristotel împotriva lui Platon; Descartes împotriva lui Bacon; Spinoza împotriva lui Descartes; Kant împotriva tuturor: Hegel împotriva lui Kant; Nietzsche împotriva tuturor etc., etc. Şi, cu toate acestea, niciun mort. Toţi cei mari au rămas în picioare. Toţi trăiesc şi strălucesc în paginile istoriilor filozofiei. Toţi sunt diamante în coroana spiritualităţii noastre.

Existenţa în sine se mai poate numi şi Dumne­zeu. Numai că atunci nu mai suntem pe terenurile fi­lozofiei, ci pe cele ale gândirii religioase.

Hegel ne-a spus că raporturile dintre filozofie şi religie au fost şi sunt „duşmănoase”. El a încercat să îndulcească această duşmănie şi să-i zică lui Dumne­zeu Idee absolută. Numai că, prin această schimbare de nume şi prin tot ce a construit ideatic în prelungi­rea ei, Hegel a ieşit din zonele gândirii religioase şi s-a aşezat, ferm, în cele ale gândirii filozofice.

Teologia nu-i filozofie şi filozofia nu-i teologie. Teologii umblă pe la filozofie numai pentru a înfru­museţa portretul lui Dumnezeu cu ceva filozofie. Această înfrumuseţare nu înseamnă a face filozofie, nu înseamnă a gândi filozofic.



În literatura „filozofică” medievală, într-un sin­gur loc am dat peste câteva pagini de veritabilă filozo­fie: modul Sfântului Augustin de a se interoga şi de-a filozofa pe teme ale timpului. În această interogaţie, nu-i pusă filozofia să înfrumuseţeze chipul lui Dum­nezeu, ci, dimpotrivă, Dumnezeu este invocat pentru a înnobila o interogaţie filozofică.

Dumnezeul filozofilor – adică absolutul şi infi­nitul lor – nu-i dumnezeul teologilor. Acesta din ur­mă are lăcaşuri, are ritualuri, cere jertfe şi rugăciuni, promite o viaţă de apoi. Dumnezeul filozofilor nu are aşa ceva, nu cere nimic şi nu promite nimic.

Confuzia filozofie-teologie a făcut şi mai face foarte mult rău filozofiei. O abate de la problemele şi rosturile ei proprii. O abate, mai ales, de la menirea de a ne elibera de înstrăinările produse de ideile şi senti­mentele religioase.

Credinţa nu-i raţiune şi raţiunea nu-i credinţă. Raţiunea produce cunoaştere, credinţa nu produce decât hierofanii, adică imaginări şi sacralizări.



A vorbi, la propriu, despre filozofie medievală înseamnă a vorbi despre un ceva care n-a fost şi care nu putea fi.

În Evul Mediu exista doar teologie înfrumu­seţată filozofic. Această înfrumuseţare ne arată cât de mari sunt Socrate, Platon, Aristotel ş.a. Sunt şi au fost atât de mari încât au fost invocaţi chiar şi pentru justi­ficarea lui Dumnezeu.


Filozofia filozofiilor e ca o bijuterie. Se poate şi fără ea. Numai că, dacă o ai, să fii sigur că chipul tău va fi mult mai frumos.
Conştiinţa? „Este ceea ce nu este şi nu este ceea ce este”(Sartre). Teribilă formulare! A fi ceea ce nicio­dată nu poţi fi. A fi realitatea în sine şi a nu putea fi niciodată realitatea în sine.


Ştiinţa? Mama culturalizării şi civilizării noas­tre.

Homo philosophicus este încercarea omului de a-şi recâştiga demnitatea. Demnitatea pierdută în şi prin homo religiosus.

Într-un alt gând am scris că filozofia e ca o biju­terie. Acum vreau să scriu că, de fapt, ea este bijuterie: este bijuteria spiritului. Fără filozofie, nicio lume spi­rituală, individuală sau colectivă, nu poate ajunge pâ­nă la vârf.

Conştiinţa şi conştienţa – surori siameze. Nici­-una nu poate fi fără cealaltă. Nu poţi avea conştiinţa a ceva fără a avea conştiinţa de sine şi nu poţi avea conştiinţa de sine fără a avea conştiinţa a ceva.

Kant s-a împotmolit în cunoaşterea cunoaşterii: a ajuns să-i nege acesteia posibilitatea. A ajuns să nu-i mai surprindă transcenderile.

Există trei forme ale transcendentului, respectiv ale transcenderii: 1. Transcendentul fenomenalităţii, adică dincolo de senzaţii şi percepţii; 2. Transcenden­tul esenţialităţii, adică cel dincolo de noţiuni şi con­cepte, şi 3. Transcendentul metafizic, adică absolutul, adică dincolo de orice experienţă posibilă.

Adevărul nu se descoperă, adevărul se face. Lumea ca lume, ca realitate autentică, nu-i plină de adevăruri, lumea e plină doar de lucruri. De lucruri, în sensul cel mai deplin, în sensul de ceva exterior ori­cărei conştiinţe şi/sau conştienţe.

În esenţă, teoria cunoaşterii este şi trebuie să fie o teorie a adevărului. Nu-i înţeleg pe cei care vor să facă teoria cunoaşterii fără teoriile despre adevăr.

Când dăm peste conceptul de adevăr, să ne aducem aminte de Hegel: „Adevărul este un cuvânt mare şi un lucru încă şi mai mare. Dacă spiritul şi su­fletul omului sunt încă sănătoase, inima trebuie să-i bată mai tare când este vorba despre adevăr.”

Cunoaşterea = procesul demutizării realităţii mute.


Adevărul – proprietate a ideilor sau enunţuri­lor. Proprietate care, potrivit orientărilor epistemolo­gice, poate fi a corespondenţei, a coerenţei, a consen­sului sau a utilităţii.


Adevărul, ca realitate, îl întâlnim numai la He­gel. Şi aici apare ca fiind adecvarea obiectului la con­ceptul lui. Ex. om adevărat, iubire adevărată.

Drumul spre mai multă cunoaştere este şi dru­mul spre mai puţină cunoaştere. Fără a putea zice că plus cu minus face zero cunoaştere.

Mă miră faptul că unii buni autori de carte de filozofie au îmbrăţişat atât de rapid şi cu atâta uşu­rinţă teza lui Th. Kuhn, că s-ar putea face teoria şti­inţei şi a istoriei acesteia abandonând complet con­ceptul de adevăr. Prin aceasta am abandonat tema te­melor oricărei teorii a cunoaşterii, tema transcenderii.

Paradigmele nu sunt construcţii ideatice inter-subiective, cum se afirmă pe alocuri. Ele sunt desco­periri ştiinţifice mari. Sunt transcenderi la mari esenţialităţi. Sunt adevăruri. Ele se impun şi produc comunităţi ştiinţifice tocmai prin valoarea lor cognitivă, prin adevărul pe care-l poartă cu ele.


Cei care au creat neopozitivismul, prea aplecaţi pe cazul cunoaşterii ştiinţifice, au ajuns să nege nu numai orice fel de teorie a existenţei sau orice fel de filozofie a umanului, dar până şi orice fel de teorie a cunoaşterii.

Să-l ia dracu’ de postmodernism! Nu îndeamnă decât la demolări. Pentru construcţie nu sugerează ni­mic sau aproape nimic.

Dogmatismul n-a murit. Sunt mulţi care şi as­tăzi buchisesc la cărţi precum vechii dogmatici au bu­chisit textul biblic. Ei nu scriu decât din cărţile altora şi cu ideile altora. Scriu redundanţă semantică. Exact ca toţi dogmaticii.

Toată geometria porneşte de la un nimic – punctul geometric. Un ceva care, de fapt, nu există. El este doar o teribilă abstracţie. Şi la ce mare realizare a condus! A condus la toată geometria.

Matematica s-a născut din inventarea lui zero – nimicul matematic. Filozofia, cam la fel, s-a născut prin inventarea neantului, a nonexistenţei, adică nimi­cul filozofic. Pe care să-l poată opune lui ceva, adică unui existent în sine.

În cazul filozofiei, întrebarea se mai pune şi alt­fel: De la ce pornesc filozofiile? Adică sistemele şi orientările. Ca regulă – foarte, foarte generală – unele orientări pornesc de la un fel de spirit, pentru a ajunge la un fel de materie, altele pornesc de la un fel de materie, pentru a ajunge la un fel de spirit.

Pentru unităţile şi opoziţiile materie şi spirit e foarte interesantă următoarea mică poveste. Copilul întreabă: Mamă, ce-i aceea materie? Mama îi zice: Ceea ce nu-i spirit. Dar ce-i acela spirit? Şi mama: Ceea ce nu-i materie. A! Am înţeles. După o vreme, întreabă mama: Şi ce ai înţeles, copile? Am înţeles că materie îi o bucată de pâine, iar spiritul – ideea de pâi­ne. Bucata de pâine o pot mânca şi cu ea mă pot sătu­ra. Ideea de pâine n-o pot mânca şi cu ea nu mă pot sătura. Bravo, copile, eşti deştept! M-ai făcut şi pe mine să înţeleg.



La modul cel mai simplu posibil, a fi idealist, în sens filozofic, înseamnă a lua visurile drept realităţi. Într-un sens mai elaborat, înseamnă a considera un ceva de ordin ideatic drept temei al întregului ca în­treg.



Nimicul, neantul, non-existentul nu există decât în şi prin gândirea filozofică. Conştiinţa comună nu „lucrează” cu aşa ceva. Şi atunci când lucrează, ni­micul nu e decât lipsa unui concret. Pentru gândirea filozofică, însă, nimicul e un „lucru” mare. Nimicul e acel ceva ce face conturul întregii existenţe şi/sau tu­turor existenţelor.

În filozofie, mereu se vorbeşte despre nevoia de-a armoniza, după principiul măsurii, raporturile dintre adevăruri şi valori. De fapt, acestea două trebu­ie mai departe armonizate cu interesele. Viaţa noastră e aşezată pe triunghiul: adevăr, valori, interese.

Ca regulă, interesele vin din zonele instinctivi­tăţii, ca să nu zic animalităţii. Trecând peste anumite limite, ele depersonalizează şi dezumanizează.

Interesele de natură propriu-zis culturală parcă nici nu mai sunt interese. Parcă sunt năzuinţe spre în­nobilare umană.



Măsura lucrurilor este şi, oricum, rămâne miezul înţelepciunii filozofice.

Spiritul se poate hrăni numai cu produse ale spiritului.

Opoziţiile mari ale epistemologiei blagiene: en­static – ecstatic, fanic şi criptic, paradisiac şi luciferic. Ce interesante şi frumoase metafore-concept!

În filozofie, este obligatorie opţiunea: fără ea, faci eclectism.

Interesele care au dimensiunea general-umanu­lui nu produc ideologie. Ele produc adevăruri veşni­ce.

Confruntarea cu ideile de bază ale gândirii reli­gioase este una din menirile de bază ale gândirii filo­zofice.

A gândi nu înseamnă doar a te îndoi, cum zicea Descartes. A gândi înseamnă şi a construi. A face ceva in mente, pentru a face apoi in re.

Gândirea nu-i doar un drept. Ea este şi o dato­rie. Datoria de a fi. Datoria de a fi se aşază, în primul rând, pe datoria de a gândi. Şi invers: datoria de a gândi se aşază pe aceea de a fi. Gândim pentru a trăi şi trăim pentru a gândi.

Reflectarea – ceva în altceva. A fi în şi prin al­tul. Un ceva care este altceva decât ceea ce este. Unita­tea reflectatului şi reflectantului. Modul de a fi al celui reflectat în „sânul” celui care reflectă. Modul tempe­raturii de a fi în liniile termometrului.

Însoţind orice interacţiune, reflectarea e univer­sală. Din evoluţia ei se naşte informaţia, din evoluţia şi complicarea acesteia – subiectivitatea şi, mai depar­te – idealitatea, adică conştiinţa şi conştienţa.



Comunicarea, ca şi comunicare, este un tip al conexiunii între anumite tipuri de sisteme. Este cone­xiunea prin semne şi/sau semnale.



Poezia ţâşneşte din iubire. Filozofia – din mo­dul nostru de a ne minuna de lumea din afară şi de lumea din noi.

Şi aritmetica porneşte de la o mare abstracţie – abstracţia unului. Unul are, însă, o infinitate de cores­pondenţi în realitate. El este un ceva care trimite la un ceva. Că, după aceea, se ajunge la nimic, adică la zero, este o altă problemă. Totuşi, Aritmetica nu porneşte de un nimic, ea porneşte de la un ceva.

Conceptele cheie ale dialecticii hegeliene: con­tradicţie, devenire, calitate, cantitate, măsură, negare şi negare a negării. Apoi schema: în sine, în altul, în sine şi pentru sine. Şi schema: teză, antiteză şi sinteză. Ce supărător să-l reduci pe Hegel la această ultimă schemă.
Fără schema „în sine, în altul, în sine şi pentru sine” şi fără toate elementele negării dialectice, sche­ma teză, antiteză şi sinteză devine o simplă banalitate.

De multe ori, stau şi mă întreb: Oare cum de unii care au citit destul de multă filozofie mai pot cre­de în viaţa de apoi?

Fenomenologia = transcendentalismul kantian dus până la ultimele lui consecinţe. Dus până la a şterge orice graniţe între transcendent şi transcenden­tal. Transcendentalismul kantian fără lucru în sine şi fără agnosticism.



Autorii de renume ai existenţialismului, por­nindu-şi filozofarea de la tematica filozofică a umanu­lui, au dizolvat, în interioarele acesteia, şi teoria exis­tenţei, şi teoria cunoaşterii.

Heidegger şi Sartre au dreptate: Omul este ceea ce este prin proiectele lui, prin viitor. Dar dacă viito­rul nu prea mai este şi toate proiectele cad, atunci omul ce-ar mai putea fi?

Sartre avea dreptate. Existenţialismul este un umanism. Şi încă unul foarte înalt. Existenţialismul ateu – Heidegger, Sartre ş.a. -, fără a-i adresa Celui de Sus niciun cuvânt, îl detronează. Îl detronează pentru a aşeza în locul lui Omul. Lumea nu mai este privită ca fiind un ceva ce stă pe umerii lui Dumnezeu, ci pe cei ai fiinţei umane, ai conştiinţei şi conştienţei aceste­ia. În filozofia acestora, omul e luat drept entitate me­tafizică.

De la faptul că natura, istoria şi gândirea se mişcă dialectic nu avem pardon. De aceea, să-l citim şi să-l preţuim pe Hegel.

Mai bine să mergi spre o utopie decât să mergi spre nicăieri.

O societate fără niciun fel de exploatare nu se poate. Dar una în care să fie din ce în ce mai puţină exploatare s-ar putea încerca.

Paler? Om de idei şi om de atitudine. Printre foarte puţinele conştiinţe morale şi politice de după ‘89.

De departe, lucrurile se văd mai bine. Le poţi vedea şi esenţele. De departe, vezi pădurea, de aproa­pe, nu vezi decât copacii.

Sunt unii care, de când s-au apucat să scrie, au uitat să mai gândească.



Dacă ar şti Blaga şi D.D. Roşca cine are pre­tenţia că le continuă opera, s-ar răsuci în mormânt de câteva ori. Cel cu pretenţia nu vrea să înţeleagă că cei doi au creat filozofie. Or el doar a scris cărţi de filozo­fie. Distanţă mare! Cel mai bine ar fi să renunţe la o aşa mare pretenţie.

Marile utopii nu sunt cele ale utopiştilor, ci uto­pia statului ideal (Platon), a întoarcerii obrazului (Isus), a imperativului categoric (Kant) şi a idealului comunist, adică „fiecăruia după nevoile sale” (Marx).


Toate utopiile sunt frumoase. Păcat că rămân doar utopii! Cu toate acestea, ele ar trebui să fie şi să rămână nişte ţinte îndepărtate, ţinte spre care să nă­zuim.



Să învăţăm de la Socrate cum să trăim şi cum să murim. Să trăim după regula măsurii şi să murim du­pă aceea a seninătăţii.

Atitudinea socratică faţă de moarte = semnul suprem al înţelepciunii socratice.



Numai extrapolate filozofic, rezultatele cunoaş­terii ştiinţifice îşi pot etala sensurile şi semnificaţiile lor ateiste.



Unii cred că a scrie filozofie înseamnă a ameţi cuvinte şi a încurca fraze. Ei n-au învăţat că textul fi­lozofic trebuie să fie cât mai clar. El trebuie să respec­te această regulă chiar şi atunci când umblă pe la cele mai înalte concepte.

Dacă ar fi să căutăm cel mai înalt ideal de om (şi de omenire), ar trebui să-l alegem pe cel kantian: Omul – întotdeauna scop şi niciodată mijloc. În aces­ta, parcă l-am putea regăsi şi pe Platon, şi pe Isus, şi pe Marx.

Moartea? Vorba lui Cioran – neantul. Şi Dum­nezeu? – tot după Cioran – neantul neantului.

Marx trebuie citit şi recitit. Trebuie judecat doar pentru greşelile lui, nu pentru greşelile altora.

Marx n-a picat o dată cu căderea comunismului, cum crede multă lume. Cum să cadă, când avem nevoie de unele din conceptele lui tocmai pentru a ne explica, cât de cât, această cădere?!



Orice există în sine dăinuieşte doar atât cât şi doar aşa cum există în şi prin alţii.

Înstrăinarea = un mod al tău de a fi împotriva ta. Ea face ca nicio fericire să nu fie plenară.



Înstrăinarea e un fenomen bumerang. În tot ce facem este un ceva care se va întoarce împotriva noas­tră. Ne afirmăm, negându-ne, şi ne negăm, afir­mându-ne.

Înstrăinarea nu-i doar răul pe care omul şi-l face cu mâna lui. Ea este răul pe care şi-l face în tot ce face. Înstrăinarea-i nefericirea care se furişează în chiar zilele şi nopţile fericirii tale.



Entropia duce totul la vale. Ea cară totul înspre mai jos.

Entropia nu iartă: până la urmă va distruge to­tul. Odată şi-odată, va stinge soarele, odată şi-odată, va înghiţi întregul nostru sistem solar.

Teza tezelor entropismului filozofic ar fi: Entro­pia nu iartă. Nu-l iartă nici pe Dumnezeu. Şi pe el îl duce cu sine.

Moartea? A trece de la a fi un sistem de celule la a fi un morman de molecule. Morman în care entro­pia îşi face toate jocurile.

Neg-entropia nu funcţionează decât insular. In­sular în timp şi insular în spaţiu.

„Neg-entropia” – un alt concept ce aşteaptă să fie „filozofat”, adică să intre în atenţia gândirii filozo­fice.

Entropismul ar fi fost sau ar urma să fie linia fi­lozofică în care entropia e luată în serios.



Entropismul ar fi putut fi o mare linie filozofi­că, una în care să se teoretizeze o altă dialectică decât cea hegeliană, o dialectică a drumului în jos. Punctul cel mai de jos ar fi fost acela al morţii termice. Drumul spre acest punct ar fi fost o dialectică a involuţiei.



Entropismul – o şansă istorico-filozofică ratată. Ratată din motive istorico-filozofice, ştiinţifice, ideolo­gice şi antropologico-filozofice.

Entropismul de azi nu mai poate fi cel care ar fi putut fi odinioară. Astăzi, conceptul de entropie nu mai „funcţionează” singur. El e mereu asociat cu cel de neg-entropie. Entropismul de azi poate fi gândit numai prin prisma cuplului entropie – neg-entropie.

Din scrumul unei ţigări, ne spune legea entro­piei, nicicând nu va mai putea ieşi o dâră de fum.

În teza a II-a a lui Marx asupra lui Feuerbach se ascund multe gânduri. În jurul lor se poate specula oricât. Pentru a nu specula, să spunem, simplu, că teza numai pe jumătate este adevărată. Au fost şi îna­inte filozofi care şi-au pus problema schimbării lumii, în sens de schimbare a unor realităţi sociale. Platon, toţi utopiştii, Nietzsche etc.
Luată în accepţiunea ei cea mai directă, teza e una ideologică. Ea indică proletariatului să se apuce să „schimbe” lumea. În mâinile lui Stalin, teza a deve­nit o mare aberaţie, a devenit teza „schimbării” sau „transformării” naturii.

D. D. Roşca avea dreptate: condiţia noastră existenţială e una tragică şi eroică, deopotrivă. Şi aşa va fi în vecii vecilor.

Toată filozofia americanilor e una de import. Singura lor filozofie autohtonă este pragmatismul.

Marga? Ar vrea să fie ceea ce nu poate fi. Ar vrea să fie mare filozof. În cartea „Relativismul şi con­secinţele sale”, ne anunţă că volumul „se înscrie în programul meu filozofic de articulare a unei viziuni de natura pragmatismului critic.” După acest enunţ, sunt enumerate alte nouă cărţi. Pe marginea acestei enumerări aş face observaţia că o viziune filozofică proprie se face nu prin alăturarea de cărţi, ci prin ela­borarea şi articularea de concepte; de concepte de au­tor, şi nu de împrumut.

Pe la începutul cărţii despre relativism, autorul cărţii subliniază că „astăzi realismul continuă să refu­ze obiectivismul şi realismul, dar adversitatea princi­pală o are faţă de universalism” (sublinierea autoru­lui). De fapt, „adversitatea principală” nu este faţă de universalism, ci faţă de absolutism. Absolutul este opusul conceptual al relativului. Nici opoziţiile cu obiectivismul şi realismul nu sunt prea clare. Cam multe neclarităţi conceptuale pentru un început de carte.

Moştenirea filozofică heideggeriană trebuie ju­decată în context filozofic, şi nu geo-politic, cum spu­nea cineva. Judecată geo-politic, ea dispare ca moşte­nire filozofică.

Cristoiu? Inteligenţă – cu carul, caracter doar cu paharul. Păcat că nu s-a ţinut, cât de cât, şi de filozo­fie! L-a înghiţit jurnalistica.

Boc? Model de slugărnicie. S-a lăsat cu totul prins în mizeria politică a băsismului.

Dâncu? Ar dori, dar nu poate străluci. Poate ar fi mai bine să se ţină doar de sociologie.

Dâncu are dreptate. N-a fost niciodată cu Ponta în acelaşi partid. El n-a fost cu nimeni în acelaşi par­tid. El a fost şi este singur între toate partidele.

Eclectismul pare a fi la modă. Toate valorile, ideile, cărţile sunt la fel. Puricii şi elefanţii au aceeaşi mărime.


Eu cred că cei care au citit câte ceva din Platon şi Aristotel, Descartes şi Spinoza, Kant şi Hegel, Niet­zsche şi Heidegger etc. şi nu s-au desprins de textul biblic au citit degeaba. De ce au mai citit dacă au ră­mas tot la cele învăţate de la bunica?



Sofiştii n-au dispărut, deşi Socrate i-a criticat aşa de sever. Ei şi astăzi vorbesc ori scriu, oricând, oriunde, oricât, şi, mai ales, despre orice.

Toate formele de apriorisme sunt rezumări ale unor mişcări aposteriori. Aprioricul este aposteriori­cul cristalizat.




Nietzsche avea dreptate. Dumnezeu trebuie să moară ca omul să fie ceea ce poate şi ceea ce trebuie să fie. Ca el să fie pe măsura măreţiei sale.

Sensul vieţii e viaţa însăşi. Aceasta nu înseamnă că trebuie să trăieşti doar pentru a trăi. Totdeauna tre­buie să mai fie ceva.

În moarte se omoară totul. În moarte se omoară şi moartea. Epicur avea dreptate: Moartea este doar pentru cei care trăiesc.

Particularitatea particularităţilor filozofiei lui Blaga este aceea de a fi plină de concepte-metaforă sau de metafore-concept.

Pleşu? De când cu „Îngerii!” şi cu „Parabolele”, nu mai ştii ce să crezi. Dacă vrei să crezi că el crede în cele scrise, atunci ajungi să-l faci bigot. Dacă, eventu­al, vrei să crezi că nu crede, atunci ajungi la escroc. Dar cel mai bine este să nu mai crezi nimic, dar abso­lut nimic.

Pleşu? De ce cade lumea pe spate când aude de Pleşu nu înţeleg. Pur şi simplu nu înţeleg.

Liiceanu? O lichea care şi-a făcut un titlu de glorie din a striga la alte lichele. După traducerea lu­crării lui Heidegger „Fiinţă şi timp,” se pare că, într-adevăr”, a intrat într-un fel de „ceartă” cu filozofia. A trecut la eseuri despre sine. De altfel, în toate umblările lui pe la Noica, Cioran, Eliade, Lovinescu ş.a., nu s-a căutat decât pe el însuşi. Tare-i place în faţa oglinzii şi tare-i place să se parfumeze.

Patapievici? Mă tem ca nu cumva să-şi lase mustaţă. Prea ar semăna cu cineva. I-am citit două
cărţi. Nu mi-au plăcut. Prea multă eseistică. Îmi plac cărţile care umblă pe la concepte.

Operele esenţiale ale marilor filozofi trebuie citite cel puţin de două ori. Prima dată, pentru a le putea „prinde” spiritul şi, a doua oară, pentru a le putea înţelege conţinutul.

Filozofia nu se prea interesează de ceea ce este omul, ci de ceea ce ar trebui să fie. Se interesează de om la modul ideal.

În devenirea istorică a gândirii ştiinţifice, tehni­ce şi filozofice a Europei, şi nu numai, au funcţionat trei concepte mari, concepte care au avut rolul unor veritabile paradigme: substanţă, energie, informaţie.

În faza substanţialităţii, toate cele ale cerului şi pământului – cerului, şi la propriu, şi la figurat – erau considerate ca fiind forme ale vreunui gen de sub­stanţă, ale unui ceva cu o proprie aşezare în timp şi în spaţiu. Chiar şi sufletul, chiar şi Dumnezeu se credea că au o asemenea aşezare.

Faza substanţialităţii a fost, prin excelenţă, o fa­ză a descrierilor. S-au făcut hărţile cerului şi s-au des­cris lucrurile pământului. S-a mers cu aceste descrieri până la renumitul tabel periodic al elementelor.

Mecanismul ideatic explicativ era cel al desco­peririi cauzelor. A cunoaşte însemna a cunoaşte prin cauze. Ideea vine încă de la Democrit.

Inventivitatea tehnică din vremurile substanţia­lismului n-a trecut dincolo de atelierele meşteşugă­reşti şi de asamblarea roţilor dinţate – mori de apă, mori de vânt, ceasuri.

În plan filozofic, paradigma substanţialităţii a produs formele materialismului şi ale idealismului obiectiv. N-a fost criticat Platon de către Aristotel toc­mai pentru că a substanţializat „lumea ideilor”? Pen­tru că a considerat-o ca fiind undeva în afară şi pe deasupra lumii sensibile?

Descoperirea energiei a instituit paradigma vre­murilor moderne. În numele ei, totul era energie sau formă a acesteia. Materia era energie condensată, iar Dumnezeu – energia energiilor. Sufletul era energie personificată.

Sub raport explicativ, vremurile moderne au suprapus, peste explicaţia prin cauze, explicaţia prin legi. Au fost descoperite regulile legicului.

Sub raport filozofic, energia a produs energetis­mul. În liniile lui, energia a devenit realitate metafizi­că.

Sub cupola conceptului de energie, inventivita­tea tehnică a produs becul electric, motorul termic şi telefonul. S-au inventat fabrica şi uzina. Cu alte cuvin­te, s-a născut electrificarea şi industrializarea.

Paradigma informaţiei este de dată recentă. Abia că a trecut de jumătatea de veac. Ea este pro­dusul gândirii cibernetice.

În arsenalul noţional al ciberneticii, două sunt noţiunile de bază: informaţie şi conexiune inversă. Prioritară e informaţia.

Paradigma informaţiei n-a eliminat nimic din paradigma substanţialităţii şi din aceea a energiei. Le reia şi le reafirmă în interiorul triadei substanţă – energie – informaţie.

Deşi în dublu sens dependentă de substanţă şi energie, informaţia este ireductibilă la proprietăţi ale acestora. Vorba lui N. Wiener – „informaţia este infor­maţie.”

Sintagma „informaţia e informaţie” nu-i o tautologie. E modul lui N. Wiener de a ne spune că infor­maţia e altceva decât substanţa şi energia, că ea este o entitate existenţială specifică. Că informaţia are propriile ei proprietăţi şi funcţiuni. Că are propriile unităţi de măsură – bitul sau ditul – şi, mai ales, propriul aparat matematic.

În sens existenţial, adică în sens de ceva ce este în sine, informaţia se defineşte în planuri ale raportu­rilor ei cu ceea ce sunt în lume substanţa şi energia. Se defineşte prin a fi altceva decât substanţă şi/sau ener­gie. În ciuda dependenţelor ei de acestea, ea nu îm­bracă niciunde unităţile de măsură ale acestora.

Informaţia ca informaţie este acea realitate care, pe fondul mişcării de reflectare, se naşte în contextele situaţiei semiotice, se aşază în semne şi/sau semnale şi devine conţinut şi esenţă a oricărei comunicări.

În termenii cei mai simpli, informaţia este conţi­nutul şi esenţa oricărei comunicări. Comunicarea fi­ind un tip al conexiunii dintre sisteme, tipul vehiculă­rii de semne şi/sau semnale.

Orice reflectare poartă cu sine, la modul po­tenţial, o anume informaţie despre cel reflectat. Orice reflectare a reflectării converteşte această informaţie potenţială într-una actuală şi funcţională. Orice reflec­tare a reflectării transformă o anume posibilitate într-o anume realitate. În plus, informaţia ca informaţie face ca reflectarea „să lucreze” ca reflectare, face ca reflectarea să facă ceva în numele a ceea ce este ea în sine.

Conceptul de reflectare a reflectării nu-i un con­cept oarecare. Pe lângă rolul pe care-l are în explica­rea informaţiei, ca realitate specifică, el are multiple posibile angajări în orice producere şi mişcare de idei. Are deschideri întinse în toate zonele cunoaşterii şi în toate zonele culturii. De fapt, cunoaşterea şi cultura nu sunt altceva decât lanţuri şi lanţuri de reflectări ale reflectărilor. Sunt mişcări de reflectări şi metareflec­tări.

Prin mişcarea de reflectare, conştiinţa noastră se leagă cognitiv de ultima stea a colţului nostru de univers şi de ultima metagalaxie abia observabilă.



Reflectarea reflectării produce semne şi/sau semnale, adică purtătoare efective de informaţie. Prin semne şi/sau semnale, informaţia devine conţinut al oricărei comunicări.

A spune că informaţia elimină incertitudinile, că ea orientează acţiunile, că ea este factor antientro­pic înseamnă a o caracteriza funcţional. Existenţial, ea se defineşte într-un alt sistem de raporturi.

Semnele se înscriu şi ele sub expresia prin care Sartre definea şi caracteriza conştiinţa: „este ceea ce nu este şi nu este ceea ce este”. Semnele sunt obiectul lor, fără a putea fi vreodată chiar obiectul lor. Sunt obiectul la care trimit, fără a putea fi vreodată chiar obiectul la care trimit.



Informaţia şi semnificaţia sunt realităţi siameze. Orice informaţie semnifică şi orice semnificaţie infor­mează.

Semanticul şi semioticul sunt destul de diferite. Semanticul are o structură duală: semn şi obiect al semnului. Semioticul are o structură triadică: obiect – semn – interpretant. Semanticul face semnele, semioti­cul le dă viaţă, le face să „lucreze” ca semne.


N. Wiener avea dreptate – materialismul care nu admite că informaţia e altceva decât substanţa şi energia nu poate supravieţui în ziua de azi.

Pe lângă definirea şi caracterizarea ei existenţia­lă, definire angajată ceva mai sus, informaţia mai poa­te fi definită funcţional şi valoric.

Funcţional, informaţia se defineşte în raport cu entropia. Se defineşte ca factor anti-entropie, ca neg-entropie.

Principiul triadei substanţă – energie – informa­ţie e principiul de bază al gândirii cibernetice. Fără el, gândim precibernetic, gândim diadic, gândim doar prin prisma cuplului substanţă şi energie.
Fără principiul triadei, nu atingem miezul evu­lui nostru ştiinţific şi tehnic, nu ne acordăm la verita­bila contemporaneitate.

Informaţia este aceea care face din biochimie biologie. Din molecule ea face celule.

Gândirea – procesarea de informaţie specific umană.

Biata informaţie! Nu vrea să accepte că-i doar insulară. Ar vrea să fie universală. Ba chiar esenţială. Nu vrea să înţeleagă că substanţa şi energia sunt mai tari. Ele sunt cele care au adus-o pe lume şi tot ele o vor scoate din lume.

Valoric, informaţia se defineşte în raport cu re­dundanţa. În acest sens, ea este, la propriu şi în mod esenţial, comunicare neredundantă sau minim redun­dantă.

În plan explicativ, paradigma informaţiei pune într-o altă lumină şi în alţi termeni explicarea fenome­nelor vieţii şi cele ale socio-umanului.

Redundanţa = informaţie care nu informează, care valoric e mică sau nulă.

În planul inventivităţii tehnice, paradigma in­formaţiei a produs televizorul, calculatorul, internetul şi toată gama telefoniei mobile.

În plan filozofic, din conceptul de informaţie
s-a născut mult discutatul şi disputatul informaţionism.

Informaţionismul zice bine atunci când vorbeş­te despre triada substanţă – energie – informaţie. Vor­beşte însă rău atunci când afirmă că informaţia ar fi universală, că toată ordinea şi ordonarea lumii ar fi pe umerii a ceva de gen informaţie.

Informaţia nu poate fi pusă pe picior de egalita­te cu substanţa şi energia, ea este doar o realitate insu­lară. Despre ea putem vorbi, fără rezerve, doar în lu­mea viului şi socio-umanului.

Sub raport ştiinţific, informaţionismul e discu­tabil deoarece e greu, dacă nu cumva chiar imposibil, să admitem că planetele comunică între ele sau că electronii îşi şoptesc nu ştiu ce atunci când se mişcă aşa cum se mişcă în interiorul unui atom sau al unei structuri moleculare.

Filozofic, informaţionismul rămâne discutabil deoarece el face concesii mari hilozoismului şi orică­rui gen de spiritualism filozofic.

Ideea că pe umerii informaţiei ar sta toată ordi­nea şi ordonarea universală se poate foarte uşor cupla cu două momente mari ale gândirii religioase. Primul ar fi că Dumnezeu a făcut lumea glăsuind. A zis să se facă şi s-a făcut. Al doilea ar fi cel cuprins în prima frază a Evangheliei după Ioan: „La început a fost Cu­vântul şi cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.”

În orice răspuns cu Da sau Nu se angajează un bit de informaţie.

Ideologicul? Modul intereselor de a distorsiona adevărul, binele şi frumosul.

Ideologicul din nou ne tulbură minţile. Din nou nu ne lasă să definim şi să ierarhizăm valorile după valoarea lor. Din nou criteriile politice se pun înaintea altora.

Ce mare deosebire între mesajul lucrării lui D.D. Roşca „Existenţa tragică”(1934) şi mesajul cărţii lui E. Cioran „Pe culmile disperării” (1934)!

În filozofia lui Cioran parcă nu există nicio evo­luţie. Sau dacă există vreuna, atunci numai întru dis­perare. A început cu „Pe culmile disperării”, în 1934, şi a încheiat cu zborul spre o altă disperare – „Elanul spre mai rău”, 1988.



Cei care vor să trăiască, cât de cât, după legile umanului, trebuie urgent să-şi caute o altă planetă. Pe planeta noastră albastră se pare că pe niciunde nu se mai poate trăi.

Omul trebuie să se aibă pe sine drept Dumne­zeu.

Ar trebui găsit un coridor care să le permită nemţilor să ajungă la mormântul lui Kant. Acesta în niciun caz nu este şi nu poate fi polonez.

Poate c-ar fi fost mai bine, poate mult mai bine, dacă cei care au gândit şi au acţionat împotriva comu­nismului – în plan naţional şi internaţional, deopotri­vă, – ar fi gândit, cât de cât, hegelian. Ar fi gândit prin prisma schemei teză – antiteză – sinteză. Ar fi gândit după regulile negării dialectice, negării şi depăşirii. Ar fi putut ieşi un ceva care să se înscrie pe linia mer­sului în sus.

Moartea este entropia la absolut. Ea instituie noaptea uniformităţii absolute, noaptea în care nimic nu se mai diferenţiază de nimic. Şi aceasta pentru că-i noaptea nimicului.

Cei care au plănuit şi care au acţionat împotriva comunismului nu s-au gândit la nicio sinteză. S-au gândit doar să nege, să demoleze. Şi demolarea nu s-a terminat. Trebuie dărâmate pe mai departe dărâmătu­rile. Nu cumva să mai rămână pe undeva vreo urmă de socialism.

Şi totuşi, se pare că imperativul categoric nu-i chiar aşa mare utopie. Sunt oameni care trăiesc în preajma lui. Pentru aceştia, nu-i nevoie de nicio poliţie şi de nicio justiţie. Cu ei, cred că s-ar putea realiza şi utopia utopiilor, Pacea eternă.

Cât priveşte domeniile filozofării, neopozitivis­mul desfiinţează şi ontologia, şi filozofia umanului. Nu rămâne decât analiza logică a limbajului ştiinţific.

Ca să scrii o carte precum „Socrate şi Isus” îţi trebuie o anume doză de curaj. Trebuie să ai curajul propriei opinii şi apoi curajul de a te confrunta cu toţi cei care au altă părere. Şi sunt mulţi. Unii m-ar omorî cu pietre. Dar sper să rezist tuturor adversarilor. Sper să fie de partea mea şi să mă apere toţi prietenii lui Socrate.

În angoasă nu ţi-e frică de ceva sau de cineva anume. Ţi-e frică de tine.

Dacă ar fi după cum vrem noi, ori nu ne-am naşte, ori n-am mai muri. Dar nu e cum vrem noi, ci cum vor legile naturii. Şi atunci? Atunci ele ne aruncă în lume şi tot ele ne scot din lume.

Nu lumea ideilor, ci lumea lucrurilor e perfectă, eternă, absolută. Lumea lucrurilor este aceea care curge din eternitate întru eternitate.

Filozofia, ca filozofie, nu-i nici nemţească, nici franţuzească, nici românească, şi nici…, şi nici. Ea este filozofie. Ea este şi trebuie să fie o filozofie a general-umanului. De aceea, când e vorba de a discuta despre filozofie în perspectiva unei naţiuni, e bine să se lă­murească în prealabil cam despre ce ar putea fi vorba.

Filozoficul din noi, adică filozofia şi filozofarea, ne îndepărtează cel mai mult de lumea animală şi ne apropie cel mai mult de sfânta lume a umanului.

Ce concept simplu şi ce concept mare, „Arun­carea în lume” (Heidegger). Realmente suntem nişte „aruncaţi”. Nimeni nu ne întreabă dacă vrem sau nu să fim, dacă vrem acum sau vrem mai târziu, dacă vrem aici sau vrem dincolo.

Ce concept teribil „impersonalul se” (Hei­degger), adică Eul care ne vine de la alţii, care ne vine din faptul de a fi cu alţii.

De câte ori dau cu ochii de Heidegger îmi vine să mă laud. Să mă laud pentru aportul pe care l-am avut în publicarea primei traduceri în limba română a textului Ce este filozofia? Este vorba de primul număr al revistei Echinox. Se pare că publicarea acestui text a creat ceva probleme. Se pare că se cerea ca textul să fie asumat de chiar conducerea Universităţii. Cred că din acest motiv textul a ajuns în mâinile rectorului de atunci, Şt. Pascu. Acesta m-a chemat la el, mi-a arătat patru pagini, în şpalt, şi m-a rugat să le citesc. „Tu eşti filozof şi poate te pricepi mai bine”. Mi-a spus că mai trebuie să hotărâm dacă textul să rămână sau să nu rămână în paginile revistei. După ce am citit cu maxi­mă atenţie textul, după ce l-am recitit de câteva ori, m-am dus la rector, cu următoarea notă: „Textul nu conţine nicio frază antimarxistă, eu cred că se poate publica.” Aşa s-a făcut că revista Echinox se arăta o revistă de curaj, din chiar primul său număr. Mă laud şi mă felicit că în cazul descris am gândit filozofic, şi nu ideologic. N-am gândit ca acela care, în numărul doi al revistei, a scris „Note critice privind gândirea heideggeriană.” Se pare că i s-a cerut redacţiei să ia atitudine.
Tot atunci, rectorul m-a rugat să scriu şi eu do­uă pagini pentru primul număr. Eram doar secretarul Comitetului de partid al Universităţii. Şi am scris: „A fost la început un vis. S-a înfiripat apoi o dorinţă. Din dorinţă s-a născut un proiect. Şi iată, acum, după o asemenea istorie, revista Echinox devenită realitate”. Iar drept final: ”Acum, la început de drum, îţi dorim, revistă Echinox, să ajungi cu bine şi să treci cu multă artă şi bogăţie de idei, prin toate numerele tale viitoa­re. Prin toate aceste treceri să mergi înainte, să urci, dar să nu îmbătrâneşti. Să rămâi veşnic tânără, revistă Echinox”. Se pare că urarea s-a prins. Revista Echinox este şi astăzi plină de tinereţe.

Pe teme religioase

Religia ne face să ne fie frică de moarte. Ea ne ameninţă zilnic cu chinurile iadului. Zeii, spre deose­bire de zeul unic, nu-i ameninţau pe oameni. De aceea, anticii mureau mai senin. Seninătatea cu care Socrate şi-a băut cupa cu otravă n-a fost doar o prelungire a filozofiei sale, ci şi expresia mai largă a unei stări de spirit.

Religia este sau ar trebui să fie morală şi iar mo­rală. Din păcate, ea este, duminică de duminică şi săr­bătoare de sărbătoare, spectacol şi iar spectacol. Din păcate, mereu acelaşi spectacol.

Religia are nevoie de Dumnezeul facerii lumii numai şi numai pentru a face din el sursa şi temeiul moralităţii. Dumnezeul l-a făcut pe om ca să-i poată porunci şi, după aceea, să-l poată judeca.

Ideea de păcat are sens şi conţinut numai şi nu­mai raportată la ideea de Dumnezeu. Fără această ra­portare, faptele reprobabile sunt, pur şi simplu, un rău social; abateri de la regulile moralităţii şi de la le­gile justiţiei. În acest ultim caz, oamenii au făcut „po­runcile” şi tot ei păzesc – moral sau juridic – modul în­deplinirii lor.

În spaţiul social, credinţele sunt şi ele veritabile realităţi. Nu poate fi negată existenţa atâtor religii şi a atâtor false conştiinţe.

Ideea de bază a gândirii religioase nu-i aceea de Dumnezeu, ci de viaţă de apoi. Căderea credinţei în viaţa de apoi duce, în modul cel mai direct, la căderea ideii de Dumnezeu şi la căderea a tot ce se mişcă în ju­rul acesteia.

În materie de moralitate, în esenţă vorbind, a fi socratic înseamnă şi a fi kantian şi a fi kantian înseam­nă şi a fi socratic.

Convingerile subiective nemotivate nici expe­rienţial şi nici raţional sunt credinţe. Lor li se dă cre­zare fără nicio urmă de îndoială. Când aceste convin­geri ating cote maxime, devin fanatisme, devin peri­col social.

Fanatismul? Convingerea neînsoţită de niciun fel de spirit al toleranţei.

Clipul cu „Lui Dumnezeu îi place lemnul” e un clip de înaltă şi subtilă atitudine. El exprimă opinia a milioane şi milioane de români.

Noi încă trăim în Evul Mediu. Atunci a fost evul marilor catedrale. De fapt, nici în alte sensuri încă n-am depăşit Evul Mediu.

Patriarhul Daniel? Un om în care nu-i nimic sfânt şi nimic cultural. O ruşine a ierarhiei noastre bi­sericeşti.

Semnul elementar al pierderii demnităţii – în­genuncherea.

Viaţa ca viaţă şi rugăciunea ca rugăciune sunt realităţi polare. Ele nu se completează, ele se exclud.

Nu c-aş fi grozav, dar nu mai pot îngenunchea. Şi, în numele dreptului de a gândi, n-o mai fac de multă vreme.

Folclorul folclor face cântece şi poezii. Folclorul religios face sfinţi. Folclorul religios de la noi l-a făcut pe Arsenie Boca în nici două săptămâni.

Aş putea crede în nemurirea sufletului şi într-o viaţă de apoi numai şi numai dacă aş putea admite că pot gândi fără creier şi că aş putea trăi fără bătăile ini­mii. Altfel…

Martorii lui Iehova nu sunt o sectă creştină sau a creştinismului, ci mai degrabă a iudaismului. Ei nu se îndoiesc de Iehova, de Dumnezeul lui Moise, dar au destule îndoieli legate de Isus. Nu prea văd în el un alt Dumnezeu.

Ce mare naivitate să crezi că dacă trebăluieşti pe undeva prin cele bisericeşti ajungi sigur prin preaj­ma lui Dumnezeu.

Dumnezeul de care vorbeşte Einstein nu-i Dumnezeul religiei. Numai că teologii nu vor să ob­serve diferenţele.

Unii îşi zic şi chiar declară că ei nu cred în „via­ţa de apoi”, dar cred într-o „forţă”. Dacă nu cred şi în nemurirea sufletului, atunci această „forţă” nu-i Dumnezeu.

A vorbi de „Creaţionism ştiinţific” înseamnă să-ţi baţi joc şi de cuvântul creaţie, şi de cuvântul şti­inţă.

După ‘89 n-am făcut nicio uzină, dar am făcut câteva sute de biserici. N-am făcut nicio fabrică, dar vom face Catedrala Neamului. Bravos, naţiune!

Foarte mulţi oameni nu vor să ştie, vor să crea­dă. Pare a fi mai uşor să crezi decât să înveţi şi, mai ales, decât să gândeşti.

Oare goana după audienţă ne dă dreptul să eta­lăm pe ecranele televizoarelor atâtea horoscoape, vră­jitorie, astrologie, icoane, moaşte, procesiuni şi, mai ales, atâtea liturghii?

Oare de ce se fereşte lumea de cuvântul ateism? De ce unii din cei care nu cred în cele religioase îşi zic liber-cugetători? Să fie ateismul o ruşine? Sau liber-cugetătorii sunt nişte oportunişti?

Când văd horoscoape şi astrologie la televizor mă cuprinde disperarea. Încep să mă întreb: suntem noi oare pe la început de mileniu trei?

Şi eu cred în afirmaţia că lui Dumnezeu „îi pla­ce lemnul”. Clipul cu „Dumnezeu” şi cu „lemnul” este o bijuterie culturală.

Spre deosebire de Biblie, Coranul e o carte insu­portabilă. N-are nicio poveste, numai sentinţe şi sen­tinţe.

Dintre cei trei Dumnezei – Iehova, Isus şi Alah – Alah este cel mai Dumnezeu. Mai „unic”, mai „atotputernic”, mai „atotştiutor”, mai „atotmilostiv” etc., etc. Până pe la vreo 90 de atribute.

Emisiunea de astrologie, emisiune de duminică seara = Nici ştiinţă, nici filozofie, nici religie, nici mo­rală. Nimic, nimic. O treabă subculturală. Păcat că şi prin aşa ceva furăm din timpul oamenilor şi facem să crească entropia în colţul nostru de univers.

Cei care spun că în starea lor de comă au văzut una, au văzut alta sunt nişte mincinoşi. Vor să fie bă­gaţi în seamă. Cei care culeg toate aceste poveşti sunt cu adevărat nişte şarlatani. Vor să scrie cărţi de senza­ţie. Vor să facă bani. Că biserica exploatează toate acestea e absolut de înţeles.

Ce mare lucru a făcut Revoluţia franceză când a despărţit biserica de stat. Revoluţiile burgheze care n-au făcut această despărţire nu şi-au dus misiunea până la capăt. Religia era doar stâlpul ideologic al rânduielilor feudale.

Am mai văzut la televizor pe unul căruia Arse­nie Boca i-a făcut o minune. Şi aşa folclorul nostru re­ligios lucrează. Şi biserica noastră jubilează. Bigoţii vor avea încă un loc de pelerinaj. Suntem mai rău de­cât în Evul Mediu.

Biblia nu este cartea poruncilor mari, ci a po­runcilor mărunte, cotidiene – să nu minţi, să nu furi, să nu ucizi etc.

Poţi crede în textul biblic numai dacă ţi-ai pier­dut complet dreptul de a gândi.

Credinţa – convingerea că există ceea ce nu există.

Câtă prostie şi câtă subdezvoltare culturală într-o singură expresie: „Izvorul tămăduirii.” Şi, cu toate acestea, câtă propagandă la televizor!

Ce păcat că Sf. Pavel a mutilat chipul Isusului din Evanghelii. L-a lăsat fără iertarea păcătoaselor, fă­ră iubirea duşmanului şi fără iertarea fratelui, nu de „şapte ori”, ci până de „şaptezeci de ori câte şapte”. (Matei 18.22)

Ce păcătoşi şi teologii ăştia! N-au suflat şi nu suflă niciun cuvânt despre lipsa Evei din textul celor patru Evanghelii. Nu vor nici măcar să observe faptul, decum să-l mai şi explice. Nu este Eva, dar este Magdalena, de patru ori. Oare acest fapt evanghelic să fie o simplă întâmplare? Oare n-ar trebui cumva explicat?

Oare de ce lipseşte Eva din calendarul creştin? Pentru că-i marea păcătoasă? Dar această „mare păcă­toasă”ne-a făcut oameni. Fără muşcătura ei din măr am fi rămas nişte păpuşi. Eva este marea coautoare la facerea noastră.

Se zice că Eva ne-a luat raiul. De fapt, ea ne-a dat raiul. Ne-a dat toate fericirile pământului. Ne-a dat nebuniile iubirii, îndrăznelile cunoaşterii şi bucu­riile creaţiei. Ce-am fi fost fără toate acestea? Am fi fost, încă o dată, nişte păpuşi.

Textul biblic – o suită întreagă de poveşti fru­moase: facerea lumii, cele zece porunci, împărăţia lui David, înţelepciunea lui Solomon, naşterea lui Isus, moartea şi învierea etc. Numai în final o poveste în­grozitoare: Dumnezeu este pus să-şi distrugă toată opera.

Un „dincolo” există numai pentru cei de „din­coace”. Pentru cei de dincolo nu mai există nici dinco­lo şi nici dincoace. Pentru ei nu mai există nimic. Sau există doar nimicul.

Cât oportunism religios! Cât de mulţi se conduc după regula: Dacă, totuşi, există?

Catedrala Neamului – o mare prostie. Prostie a neamului. Prostia unor preoţi cu slujbe mari, a unor enoriaşi şi a unor politicieni. Preoţii s-au gândit la ei, enoriaşii – la Dumnezeu şi politicienii – la voturi.

Vorba Isusului din Evanghelii „Cine-i fără de păcat să arunce primul piatra” este un fel de culme a iertării, toleranţei şi înţelepciunii.

Ce urât e oportunismul religios. Să crezi şi să faci pe necredinciosul şi să nu crezi şi să faci pe evla­viosul.

Spovedania, forma prin care preotul îşi ţine sub control comunitatea enoriaşilor. El se interesează nu numai de păcatele înfăptuite, dar şi de păcătuirea cu gândul. El trebuie să ştie nu numai ce fac oamenii, dar şi ce gândesc.

Oare de ce creştinismul are nevoie de o aşa mare cohortă de sfinţi? Cu Isus nu putea fi destul?

Că milioane şi milioane de oameni cred într-o religie oarecare nu poate fi invocat drept argument în favoarea religiei. Adevărul nu se supune la vot. El are alte căi de testare.

Credinţa în Dumnezeul unic înstrăinează mai mult decât credinţa în zei. Cu zeii în minte, cei de pe vremuri se mişcau mai liber. Depăşirea religioasă a mitologicului a însemnat un regres întru libertate şi demnitate.

Apocalipsa după Ioan nu este povestea fantasti­că a distrugerii acestei lumi pentru a se putea institui Împărăţia lui Dumnezeu. Ea este povestea fantastică a morţii noastre, a morţii ca negare a vieţii şi negare a existenţei. În cazul morţii, totul se duce pe valea

morţii.

Simbolul crucii – pe cât de simplu, pe atât de complicat. El uneşte în sine mai multe acte de cre­dinţă. Uneşte răstignirea, învierea şi înălţarea la cer. Înălţarea presupune credinţa în Dumnezeul-fiu, alături de Dumnezeul-tată şi de Sfântul Spirit. Presupu­ne Sfânta Treime – trei trebuie să fie unu şi unu trebu­ie să fie trei. O treabă cam complicată. Nici teologii n-o prea înţeleg. Enoriaşii – cu atât mai puţin. Ca să scape de complicaţii, ei au redus totul la un simplu automatism – gestul crucii.

„Împărăţia lui Dumnezeu” – forma cea mai înaltă a dorinţei noastre de veşnicie, a dorinţei de a nu muri. Jumătate din poveştile lumii sunt căutări fantas­tice ale nemuririi, ale tinereţii fără bătrâneţe şi ale vieţii fără de moarte. Cealaltă jumătate se ocupă de lupta dintre bine şi rău.

Ardelenii noştri l-au produs pe Arsenie Boca, aşa cum evreii, la vremea lor, l-au produs pe Isus. Amândoi sunt, păstrându-se proporţiile, creaţii ale folclorului religios.

Isusul din Evanghelii a creat – ideatic şi atitudi­nal – creştinismul. Sf. Pavel l-a semiiudeizat.

Nu ştiu de ce, dar îmi vine să cred că jumătate din cei care slujesc prin biserici nu cred nicio iotă din cele pe care le propovăduiesc. De fapt, nu-i important să creadă ei, trebuie să creadă enoriaşii.

Moartea şi starea de comă sunt surori. Una mai mare, alta mai mică. Din starea surorii mai mici, cei din jur nutresc speranţa că poate îţi vei reveni. Din moarte, însă, niciodată.

Sunt sigur că pentru unele din cele scrise des­pre religie, unii m-ar omorî cu pietre. Nutresc spe­ranţa că printre ei să fie unul care să-şi aducă aminte de vorbele lui Isus: „Cine-i fără de păcat să arunce primul”. Şi, aşa, parcă văd că aş putea fi salvat.

Cum pot suferi ecranele televizoarelor noastre atâtea bazaconii religioase şi nereligioase! Până când atâta minciună? Atâta subcultură?

Folclorul nostru religios este teribil de produc­tiv. A mai inventat un mormânt făcător de minuni, mormântul părintelui Iustin.

Ar trebui să vorbim nu de Dumnezeul lui Isus, ci de Dumnezeul evangheliştilor. Evangheliştii l-au făcut pe Isus Dumnezeu. Ei au îndumnezeit un predi­cator, adică un om.

Necredincioşii vor găsi în paginile cărţii „Socra­te şi Isus”o anume confirmare a necredinţei lor. Cre­dincioşii vor da peste fel de fel de provocări. Fanaticii se vor gândi cum să-l caute pe autor şi cum să-l strân­gă de gât.

Pe teme ale politicului

Filozoful, oricât de mare sau oricât de mic, trebuie să se ocupe nu numai de problemele înalte ale absolutului, ci şi de cele care ţin de zona vieţii cotidiene. Oricum ar fi, filozoful este şi trebuie să rămână şi un om al Cetăţii.

Au mărşăluit odată prin Europa nişte tancuri care au făcut praf valorile noastre tradiţionale. Au fă­cut praf, mai întâi, valorile moştenite de la antichita­tea greacă – adevăr, bine, frumos. Au făcut praf şi tri­unghiul valoric moştenit de pe baricadele Revoluţiei franceze – liberté, égalité, fraternité. Au făcut praf umanismul, iluminismul şi raţionalismul nostru.

Au venit, după aceea, alte două feluri de tan­curi care au împărţit Europa. Ele nu ne-au lăsat să ne întoarcem la valorile anterioare. Acum sunt alte tan­curi prin toată Europa. Nici acestora nu le plac valori­le noastre tradiţionale şi vor să ne impună valorile lor. Oare ce va mai rămâne din bătrâna Europă?!

Politica = cea mai altruistă şi mai egoistă activi­tate socială. Altruistă, dacă o faci cu gândul la alţii, egoistă dacă o faci doar cu gândul la tine.

Fără o anume cotă de moralitate, politica devi­ne un fel de monstru social.

Politica-i frumoasă atunci când e făcută din vo­caţie. Făcută doar din instinctul puterii ori din intere­se, devine o mizerie umană.

Politica nu-i o activitate minoră. Păcat că de prea multe ori e făcută de oameni minori.

Nu putem „bombarda” ideile şi convingerile. Acestea trebuie „bombardate” cu alte idei şi cu alte convingeri.

Exploatarea există. Drept consecinţă, şi lupta de clasă. De la niciuna nu prea avem pardon. Numai că politicienii nu vor să le mai vadă. Faţă de ele se face politica struţului.

Muma m-a făcut cu inima pe stânga şi acolo mi-am lăsat-o. Nu m-am gândit niciodată să mi-o mut.

Încă pe vremea lui, Flaubert zicea: „banul va face planeta noastră, într-un viitor apropiat, de nelo­cuit”. Ce să mai zicem astăzi? Şi încă nu ne-am găsit o altă planetă.

Nu mai contăm ca popor. Dar oare am contat vreodată? Toată discuţia noastră despre independenţă este un fel de a ne grozăvi.

Când te apuci să impui pe undeva democraţie, să fii sigur că ai încălcat democraţia.

Imperialismul de azi e mai odios decât cel de odinioară. Înainte, unei ţări coloniale i se spunea ţară colonială. Astăzi i se spune ţară liberă sau democrată.

Democraţia se pare că a rămas pe acolo pe unde a fost inventată. După democraţiile statelor din Grecia antică, numai dictaturi: dictatura bisericii, dictatura marelui feudal, a marilor imperii, dictatura fascistă, dictatura comunistă şi, acum, o dictatură a democraţi­ei. O dictatură poleită cu democraţie.

Disputele politice de pe la noi au devenit dis­pute interpersonale. Discuţii pe ideologii şi programe – nici vorbă! Doar Tăriceanu mai zice câte ceva despre liberalism şi valori liberale. Social-democraţii atât s-au tot modernizat până când aproape că s-au desfigurat.

Foarte dureros! Noi ne facem un titlu de glorie din faptul că am devenit colonie. Ne veselim şi ne ve­selim. Ne veselim în prostie.

Căderea comunismului – o mare surpriză a is­toriei reale. Nicio filozofie şi nicio ideologie n-a antici­pat-o. De aceea, probabil, după cădere e atâta degrin­goladă.

Unii din generaţia mea ne temeam că n-o să tră­im să vedem o Românie fără Ceauşescu. Acum, cei care mai suntem, nu credem c-o să apucăm s-o vedem fără Băsescu. Cei care vor prinde acele vremuri să se bucure şi pentru noi.

În vremurile socialismului, cu toate ocaziile, se zicea că masele fac istoria. Probabil că de aceea a în­florit peste tot, atât de mult, cultul personalităţii!

Suntem condamnaţi nu numai la libertate, cum zicea Sartre. Suntem condamnaţi şi să gândim. Gândi­rea este, de fapt, mama noastră. Prin ea suntem ceea ce suntem şi ceea ce putem fi. Şi cu câtă uşurinţă ne-o vindem sau chiar ne-o abandonăm!

Apusul a intrat în Cel de-al Doilea Război Mondial nu ca să-l ajute pe Stalin, ci pentru că i-a fost frică de el. S-a temut ca nu cumva să-i treacă prin minte să nu se oprească la Berlin, ci să ajungă la Atlantic.

Dacă Koveşi a fost numită, din nou, pe post, să nu ne mirăm de mutarea procesului domnului Iohannis şi nici de câştigarea lui.

Lui Tőkés şi alor săi le poţi da şi luna de pe cer, până nu le-ai dat Ardealul, nu le-ai dat nimic.

Ce frumos ar fi ca pe acolo pe unde în România se flutură steaguri maghiare să fluture şi steaguri româneşti. Ar fi frumos! Ar fi teribil de frumos!

Politica poate fi făcută şi la modul elegant. La noi oare de ce-i atâta bădărănie?!

Americanii nu vor să înţeleagă că nu mai sunt şi nu vor mai fi cei care au fost în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea. Nu mai sunt mi­nunea lumii.

Ce justiţie ticăloşită! Pe unii i-a pedepsit ca să fie „exemple”. Pe alţii, cu acelaşi gen de păcate, se face că nici nu-i vede. Tare selectivă-i justiţia noastră!

Iohannis? O găselniţă politică. Curios că nu-i deloc o găselniţă germană, ci una curat americană.

Iliescu? Simbolul social-democraţiei noastre. De aceea vor ăştia să-l judece.

Stolojan, la televizor. De când cu boala lui şi cu lacrimile lui Băsescu, mă mir că mai are curajul să apară prin lume. El a început demolarea P.N.L.-ului. El a pus codiţa „L” la numele P.D.-ului.

Când o văd pe la televizor pe doamna Macovei, îmi vin în minte versurile poetului: Unde eşti tu, Ţe­peş Doamne…

Până nu ne vom scăpa de macoveism şi de băsism, o justiţie, cât de cât corectă, nu se va putea face în ţara noastră. Băsescu şi Macovei au stricat judecata dreaptă.

D.N.A.-ul – cea mai nenorocită invenţie poli­tico-juridică. Aşezat între politic şi juridic, a stricat şi politica, şi justiţia.

D.N.A.-ul s-a născut, înainte de toate, pentru că Băsescu avea nevoie de capul lui Năstase şi al lui Voi­culescu. Amândoi îi încurcau ambiţiile politice.

Sarcinile D.N.A-ului de a-l apăra pe Băsescu funcţionează şi astăzi. Numai că ele s-au suplimentat cu apărarea lui Iohannis şi cu demolarea, fără rezerve, a P.S.D.-ului.

Când îi văd la televizor pe cei din jurul lui Bă­sescu îmi vine să-mi zic: Sigur, încă nu suntem un po­por. Încă suntem, vorba lui Caragiale, un bobor, Bo­borul „Revoluţiei de la Ploieşti”.

De Băsescu se vor atinge doar boala şi moartea. De astea nu are imunitate.

Ponta? Singurul om de care şi Băsescu, şi Io­hannis se tem. De aceea, decapitarea lui politică a de­venit una din priorităţile D.N.A.-ului. De aceea, atâtea dosare.

De doi din cei „acoperiţi” nu mă îndoiesc: de Băsescu şi de Tőkés.

Exodul spre Europa şi spre Germania = dovada majoră a polarizării lumii contemporane.

Unii sunt sau se cred aşa de mari filozofi încât consideră că nu mai este de rangul lor să se mai inte­reseze şi de politică. Şi încă îşi fac din aceasta un titlu de glorie.

P.S.D.-ul = partidul pe care cei care-şi zic de dreapta nu-l pot suferi. De aceea, atâtea atacuri la adresa lui.

Nu sunt un nostalgic, dar cred că „realizările” fostului comunism ar fi putut fi demolate şi altfel.

Am sărit de la televizor. Încă o dată am un gând de bună apreciere la adresa analistului econo­mic şi politic Ilie Şerbănescu. De câte ori îl ascult, am sentimentul că are dreptate, că se uită la lucruri mai de departe ca să le vadă mai bine.

Capitalismul de azi încă se mai teme de so­cialism. Vrea să dărâme şi dărâmăturile, ca nu cumva pe sub acestea să mai fi rămas vreo urmă de socia­lism.

Cam pripit saltul de la „Salvaţi Bucureştiul” la „Salvaţi România”. Lasă impresia a fi o ameţeală de pe urma succesului. Neinspirată şi transformarea prea rapidă în partid. În curând va fi un partid ca toa­te celelalte. Încurajat prezidenţial şi sprijinit american, s-ar putea să aibă viitor. Deocamdată partidul are un lider cam slăbuţ şi o lideră cam limbută.

Măgarul e un prost, dar oile sunt şi mai proaste. Ele merg aiurea după măgar.

Câtă naivitate şi câtă prostie în a crede că P.M.P.-ul poate fi altceva decât un nou P.D. sau un nou P.D.L.

Am citit cartea domnului Iohannis, „Primul pas”. Nimic deosebit. Speram că voi da peste un pro­iect de „Românie a lucrului bine făcut”. Dar nimic: toată expresia a rămas la nivelul unui slogan electoral.

Politica nu-i nici ştiinţa şi nici arta guvernării. Este curată luptă de interese.

Iohannis are şi el imunitate, aşa că justiţia tre­buie să-i dea şi lui întotdeauna dreptate şi, mai ales, trebuie să-i dea casele înapoi.

Nu mă îndoiesc nicio clipă. Cu toate protestele unora, Iohannis îşi va câştiga şi casele şi se va bucura şi de un al doilea mandat.

Îmi vine greu s-o spun, dar România nu va mai fi Românie. Multă vreme va fi doar o colonie.

Nu înţeleg de ce încă i se face curte lui Băsescu. Îi fac unele televiziuni. Oare nu se vede destul de limpede că el şi acum otrăveşte viaţa noastră politică?

Pe la noi, din evidente motive politice, funcţio­nează doar prezumţia de vinovăţie. Prezumţia de ne­vinovăţie zace şi tace pe undeva prin tratatele de drept penal şi de procedură penală.

Corupţia făcută şi patronată de Năstase – un mizilic pe lângă aceea făcută şi patronată de Băsescu.

Băsescu se pare că e ceva mai rezonabil şi mai suportabil, acum, decât era în vremurile lui de preşe­dinte. Poate că de aceea unii consideră că a fost mai bun decât este acum Iohannis. N-aş fi crezut niciodată că, prin conduita lui, Iohannis poate aduce apă la moara lui Băsescu.

Dacă Năstase a fost condamnat pentru bani fo­losiţi în campanie electorală, atunci Băsescu de câte ori ar fi trebuit să fie condamnat?

De prea multe ori justiţia noastră este o drepta­te a nedreptăţii.

Ce obrăznicie juridică! Să-l condamni pe Drag­nea şi să-i laşi în pace pe toţi cei care le-au spus oame­nilor că trebuie să-l voteze pe Băsescu. Ce obrăznicie!

Năstase n-a înţeles că nu-i bine să te porţi ele­gant cu cineva care nu ştie ce-i aceea eleganţă.

Alegerile de azi – o altă mare mascaradă politi­că. O alta, în raport cu ceea ce era în socialism. Dar tot o mascaradă.

Se pare că, de la o vreme, alegerile noastre se hotărăsc în alte locuri decât Bucureştiul. În alte capitale europene, şi nu numai, voturile se pot număra şi centraliza altfel decât la Bucureşti. De acolo pot ajunge cu destulă uşurinţă în Capitala României toate voturile necesare pentru ca un anume cineva să fie ales.

Când aud că Băsescu se mai bucură de un anu­me grad de încredere mă cuprinde disperarea. Oare cei care mai sunt prin jurul lui chiar nu s-au lămurit de cine a fost, de cine este şi de cine poate fi?!

Exportul de democraţie este întotdeauna un mare export de dictatură. Democraţia nu trebuie nici exportată, nici importată. Ea trebuie să răsară şi să crească din chiar terenul pe care ar urma să fie.

Însănătoşirea vieţii noastre politice trebuie să înceapă prin desfiinţarea actualului D.N.A. Trebuie înfiinţat unul complet depolitizat.

Băsescu? Un nimeni şi un nimic din care Bobo­rul şi Televizorul au făcut un cineva şi un ceva. Trăiască Boborul! Trăiască Televizorul!

Niciodată n-a fost mai actuală poezia lui Vla­huţă: „Minciuna stă cu regele la masă.” Stă la masă cu toţi cei care au în mână volanul conducerii sociale.

Iohannis? Pe la noi este o vorbă: „Nici tu a mi­roase, nici tu a pute”. În orice caz, până acum, niciun „lucru bine făcut”.

Cineva i-a reproşat lui Iohannis că este „slugă” la americani. Preşedintele i-a replicat: Dar ce? Aţi vrea să fiu slugă la ruşi? Iar eu aş zice: Ce-ar fi să încercăm să nu mai fim „slugi” la nimeni.

Oare de ce în democraţie se minte mai mult de­cât în socialism?

Băsescu? Un cromozom al dorinţei de putere. Dacă ar putea, l-ar detrona şi pe Dumnezeu şi s-ar aşeza în locul lui.

Iliescu? Singurul cap de politician de după ‘89. Nu l-a lăsat pe Tőkés să-şi facă jocul.

Geoană? O catastrofă. În locul lui nu că n-aş mai da lecţii pe la televiziuni, dar nici măcar din casă n-aş mai ieşi.

Guşă? Un sofist întârziat. Crede că le ştie pe toate. Vorbeşte oricând, oricât şi, mai ales, despre ori­ce.

Nedreptatea pe care o face justiţia este cea mai urâtă nedreptate. Şi este urâtă deoarece are botezul „dreptăţii”.

Antena 3. Atât de mult l-a arătat şi l-a criticat pe Băsescu încât, numai bine, a reuşit să-i facă statuie.

Cum să te miri că ne-am vândut Ţara, când ne-am vândut dreptul de a mai gândi.

Oare când vom ajunge la o veritabilă democra­ţie în plan internaţional? Când, oare, cei mici vor sta nu doar de drept, ci de fapt, la masă cu cei mari?

Dacă nici filozofii nu se mai satură de bani, ce să mai zicem de politicieni? Aceştia din urmă nu se gândesc decât la creşterea veniturilor, la salarii mărite şi la pensii speciale. La altele…

Cu Ponta, am fi putut scăpa de băsism. Cu Io­hannis – nicio şansă.

Când auzi că Băsescu este, din nou, preşedinte de partid, te cuprinde disperarea. Mai vrem un P.D., mai vrem un P.D.L.? Doamne, câtă obrăznicie şi câtă prostie!

Cel mai mare corupt al României a fost şi este Băsescu. Nu i s-au cuvenit nici primăria, nici preşe­dinţia. Nu i se cuvine nici atenţia care i se acordă acum. Mă mir că unii îl mai pot asculta şi aplauda.

Toţi liderii, fie mari, fie mici, au prin jur tot fe­lul de linguşitori. Şi când fac bine, şi când fac rău, lin­guşitorii aplaudă. De fapt, acesta şi este rolul lor, să aplaude.

Iohannis? Preşedintele care, înainte de toate, se îngrijeşte de nevastă. Ţara? Dacă vrea să fie, n-are de­cât.

Oare de ce unii politicieni îşi pierd cu atâta uşu­rinţă proprietatea cuvintelor? Afirmă cu atâta dezin­voltură când una, când alta.

Ce femei de calitate are P.S.D.-ul – Andronescu, Firea, Plumb, Olguţa etc. Ar trebui lăsat partidul pe mâna femeilor.

Terorismul? O formă foarte sofisticată şi foarte mascată a luptei de clasă. Luptă pe care politicienii nu mai vor s-o mai vadă.

Eşecul unui socialism nu înseamnă că n-ar pu­tea fi încercat şi un altul. Nici revoluţia capitalistă nu s-a făcut printr-o singură încercare.

Chinezii au dreptate. Idealul comunist nu tre­buie să fie „fiecăruia după nevoile sale”, ci asigurarea „vieţii decente”.

Iohannis e preşedinte doar ca doamna lui să fie „prima doamnă”.

Oare de ce celor mari le place să fie stăpâni? Vorbind atât de mult despre democraţie, de ce oare nu pot fi mai democraţi? De ce, sub umbrela demo­craţiei, împrăştie atâta şi atâta dictatură?

Prin conceptele de „glasnost” şi „perestroika”, Gorbaciov a schimbat faţa lumii. A făcut istoria sfârşi­tului şi începutului de mileniu. Că nu-i istoria pe care el şi-ar fi dorit-o, este o altă problemă. Oricum, istoria pe care acum o trăim e istoria lui.

Gorbaciov, în romantismul său, n-a înţeles do­uă lucruri: În plan intern, n-a înţeles că nu toţi sovieti­cii sunt sovietici şi, în plan extern, că nu cu oricine poţi face o politică a bunului simţ şi a bunei credinţe.

Lui Gorbaciov nici nu ştii cum să-i zici – mare romantic sau mare naiv. Cred c-a fost şi una, şi alta.

Pensii speciale – ticăloşia ticăloşiilor şi obrăzni­cia obrăzniciilor parlamentare şi prezidenţiale.

În sfârşit, am ajuns să pot zice: Bravo, Cristoiu! Ai pus un punct mare pe i. Nu suntem neocolonie, ci un veritabil „paşalâc”.

Statul social s-a născut din teama de comunism. Trebuiau făcute concesii clasei muncitoare, ca nu cumva să încerce să fluture steagul roşu.

Ce obrăznicie! Să-i spui lui Dragnea să facă un pas înapoi. Dar tu, Iohannis, câţi paşi trebuie să faci înapoi?

După exemplul lui Băsescu şi al lui Iohannis, mulţi politicieni au ajuns să vadă în obrăznicie şi şme­cherie principalele calităţi ale omului politic. Cultura, caracterul, ideologia nu prea contează. Contează să-ţi urmăreşti cu şmecherie interesele şi să-ţi afirmi cu obrăznicie dorinţa de putere şi de tot mai multă pute­re.

Azi am mai auzit pe unul care vrea să facă „alt fel de politică”. Auzim sloganul acesta de zeci de ani şi suntem tot la aceeaşi politică.

Tăriceanu? În ultima vreme, tot mai des în prim-plan. Se pare că-i singurul care mai are ceva convingeri şi face politică în numele lor.

Oare pentru a face politică trebuie să fii lipsit de caracter? Trebuie oare, neapărat, să ştii minţi? Între sinceritate şi politică să fie distanţa chiar atât de mare?

În mişcările politicii lui externe, Ponta n-a înţe­les un lucru simplu: ce-i permis dulăilor nu-i permis şi căţeilor. Cei mari pot merge în China, cei mici să fa­că bine să stea acasă. Cei mari pot discuta cu Mosco­va, cei mici să lase asemenea discuţii pe seama celor mari.


Ilie Şerbănescu = cel mai bun, mai profund şi mai consecvent analist, economic şi politic, deopotri­vă.

Încă o dată m-am străduit să-l văd şi să-l ascult pe Băsescu la televizor. Şi încă o dată stau şi mă mi­nunez că încă mai sunt oameni care-l pot lua în serios. Dar întotdeauna grădina lui Dumnezeu a fost o grădi­nă mare.

Cine se tot apropie de Rusia cu blindate, scu­turi, trupe etc. ar trebui să se gândească serios la două nume: Napoleon şi Hitler. Poate ar avea ceva de învă­ţat.

Cine vrea să se pună pe picior de război cu Ru­sia nu înţelege un lucru simplu: oricine ai fi, cu Rusia e bine să fii întotdeauna pe picior de pace şi niciodată pe picior de război.

Cel de-al treilea război mondial va fi unul ato­mic. Va fi mai ceva decât cele din Apocalipsa după Ioan. Numai că, după acest război, nu va fi nicio Îm­părăţie a lui Dumnezeu. Va fi o împărăţie a nimănui.

Un război atomic nu este doar o crimă, la scară mondială, împotriva umanităţii, va fi o crimă, la scară planetară, împotriva vieţii.

Băsescu nu mai trebuie criticat. Nu trebuie luat în seamă. El trebuie, pur şi simplu, ignorat. Aceasta ar fi cea mai severă critică. Poate ar fi singura care l-ar face să sufere. De cele care se zic despre el nu-i pasă.

Curios, teribil de curios. D.N.A.-ul a făcut pro­cese pe nereguli în campaniile electorale doar pentru cei de la P.S.D. Ceilalţi au fost oare curaţi ca lacrima? Nu cumva aceste procese se înscriu sub porunca: Li­chidaţi P.S.D.-ul? Porunca vine şi de prin preajmă, dar şi din locuri mai îndepărtate.

După o declaraţie de prietenie, mi-a fost dat

să-l aud pe Boc spunând că nu va da curs unui îndemn venit de la Băsescu. Mare minune! Să-i fi venit lui Boc mintea la loc?

Politica domnului Iohannis este politica lui, dar e departe de a fi o „altă politică”.

Indiscutabil şi incontestabil, Stalin a fost un mare criminal. Gestul cel mai criminal, aş zice eu, a fost însă acela de a-i trimite în lagăr pe cei care s-au întors acasă din prizonierat. Aşa ceva întrece orice imaginaţie.

Privită puţin mai de departe, două greşeli poli­tice mari a făcut România în perioada ei zisă demo­cratică:

a. L-a ales pe Băsescu, în loc de Năstase şi

b. L-a ales pe Iohannis, în loc să-l aleagă pe Ponta. Cu Năstase şi cu Ponta, treburile ţării, cred eu, ar fi mers mai bine. Dar, de fiecare dată, trebuia ales nu cel mai bun preşedinte, ci cel mai bun guvernator.

Oare cele şase voturi care au răsturnat referen­dumul cu demiterea lui Băsescu, adică au răsturnat votul a şapte milioane şi jumătate de români, tot justi­ţie să fi fost?

Aşa cum, nu demult, în dezorientările noastre politice, am ajuns să-i cântăm osanale lui Băsescu şi să vorbim despre băsism, în curând, vom ajunge să-i cântăm osanale lui Iohannis şi să vorbim de iohannism. Şi asta pentru că noi nu putem trăi fără osanale.

Partidul Mişcării Populare, adică P.M.P. – un partid de lingăi. Adică partidul acelora care încă îl ling pe Băsescu.

Toată agitaţia recentă din jurul aşa-zisei Case regale e un alt semn că încă suntem în vremuri feuda­le. Oare când va da sfânta istorie să ne modernizăm cât de cât?

Ar fi fost bine pentru Casa regală dacă, din dra­goste faţă de ţară, şi-ar fi învăţat fetele să vorbească româneşte.

Toţi au început să-i facă curte Regelui deoarece, la toamnă, ar dori voturile monarhiştilor.

Ai avut dreptate şi ai avut multă dreptate, Ilie Şerbănescu: „Toate sunt sucite în ţara noastră”.

Suntem, sub raport economic, la pământ. Ne vor trebui 100 de ani până să ne ridicăm la nivelul de industrializare pe care l-am avut în ‘89.

De două persoane e dorit şi foarte dorit capul lui Ponta. E dorit de Băsescu şi e şi mai dorit de Io­hannis. Şi atunci? Atunci D.N.A. lucrează, lucrează, inventează şi inventează. Inventează dosare.

Câtă mizerie ideologică şi politică în toate parti­dele, dar, mai ales, în partidele mici, partide fără niciun Dumnezeu, cum s-ar zice pe româneşte.

Din partidele mici, din cele fără niciun Dumne­zeu, Geoană vrea să facă un partid mare. Doamne, ce gogomănie politică! Aşa ceva numai din mintea lui Geoană putea ieşi.

În perspectivă istorică, a reinstaura monarhia înseamnă a merge înapoi spre viitor.

Istoria curge când pe sub noi, când pe deasupra noastră. Ne duce pe unde vrea ea. Se pare că şi în faţa istoriei suntem nişte neputincioşi.

După o emisiune „Mamaia şmecherilor”: Tre­buie reînviate nişte concepte uitate – exploatare şi luptă de clasă. Trebuie reideologizată viaţa noastră politică şi socială. Trebuie stopat dezmăţul cel mare. Trebuie refăcută scara de valori.

La vremea lui, Băsescu ne-a pârât la Bruxelles. Ne-a pârât că suntem corupţi. Mai nou, Iohannis ne-a pârât la summit-ul NATO. Le-a spus tuturor nu nu­mai că suntem corupţi, dar şi că avem o „proastă gu­vernare”. A face aşa ceva şi a te mai şi lăuda mi se pare a fi un fel de culme a prostiei.

Pentru vina lui Dragnea, vina de a-i îndemna pe oameni la vot, oare câţi PDL-işti ar fi trebuit de­mult să intre la închisoare? Numai că D.N.A.-ul nos­tru lucrează teribil de selectiv. El trebuie să demoleze P.S.D.-ul.

Ponta şi Tăriceanu sunt singurii oameni politici de care şi Băsescu, şi Iohannis se tem. Şi unul, şi altul aşteaptă decapitarea lor politică. De aceea D.N.A.-ul lucrează şi lucrează. Lucrează dosare.

Lucrurile de care s-a ocupat cu toată râvna preşedintele nostru: în primul rând nevasta, apoi vile, case, salariul mărit, pensie specială, turism şi avion. Treburile ţării au mers în virtutea inerţiei lor.

Au trecut vremurile U.S.L.-ului. Vom ajunge din nou la vremurile în care UDMR-ul va decide cine să fie premier şi cine să fie preşedinte. După alegerile din toamnă, vom începe din nou să jucăm ceardaş.

Mă tem că domnul Dragnea este prea optimist. Mă tem că el nu ştie şi nu bănuieşte toate mecanisme­le pe care domnul Iohannis le poate pune în mişcare pentru a avea guvernul său.

Aşa cum Dumnezeul lui Moise şi-a dorit popo­rul său, tot aşa şi Iohannis al nostru a vrut şi vrea gu­vernul lui, partidul lui, oamenii lui. El nu poate lucra cu toată lumea. El îi vrea pe ai lui.

Multe lichele politice avem. Dar licheaua liche­lelor se cheamă Geoană.

Tare aş dori să nu am dreptate, dar mă tem că domnul Iohannis mai degrabă îşi taie limba decât să nominalizeze un premier de la P.S.D. Şi aceasta chiar în cazul câştigării alegerilor. Dar vor fi destui care vor avea grijă ca P.S.D.-ul să nu câştige.

În ultima vreme, şi domnul Băsescu, şi doamna Udrea au început să urle împotriva cătuşelor. De ce oare n-au făcut aceste lucruri pe când erau la domnie? Numai acum văd cât sunt de urâte? Au început oare să se teamă de ele? Abia acum văd că procurorii îşi fac de cap?

Tare mă tem că Dragnea a ales greşit şi va lua o plasă de la Dâncu. O plasă asemănătoare cu aceea pe care a luat-o Crin Antonescu cu Marga. În schimb, Bă­sescu nu s-a înşelat. Alegerea lui Boc a fost exact pe măsura dorinţelor şi aşteptărilor lui. A fost sluga de care avea nevoie.

Din a treia secundă de la declanşarea unui nou război mondial, războiul va fi unul atomic. Nici cei din buncăre nu vor scăpa, pe ei moartea îi va aştepta la ieşire.

Mă gândesc că poate ar fi bine, că ar fi corect, poate chiar şi drept, ca pe cei cu case peste case şi cu averi peste averi, din când în când, fără nicio judecată, să-i băgăm la închisoare pentru că ştiu ei de ce.

Recuperarea prejudiciului trebuie să devină conceptul de ordine al luptei noastre cu fenomenele de corupţie. Numai prin privările de libertate – atâtea câte sunt şi aşa cum sunt – dreptatea se face numai pe jumătate.

Corupţia? Un furt mai sofisticat, dar tot un furt.

Banul, banul, banul! Iată urâţenia urâţeniilor societăţii spre care năzuim.

Dacă nici unii filozofi nu se satură de bani, ce să mai zicem de politicieni?!

Băncile? Nişte ticăloşii economice. Iau dobânzi mari, dau dobânzi mici şi, pe deasupra, mai iau şi co­misioane destul de grase. Dar ceea ce-i mai rău este că îi ţin în mână pe politicieni. La ora actuală, se pare că băncile fac şi mica, şi marea politică.

Câtă naivitate să crezi că justiţia de la noi este instituţia dreptăţii. La noi, dreptate nu se mai face pe nicăieri. Câţi din cei care ar fi trebuit demult să fie ju­decaţi se lăfăie prin lume, sfidând dorinţele noastre de dreptate?!

Ce mare ticăloşie să-l pună pe Tăriceanu la de­tectorul de minciuni! Mare şi urâtă ticăloşie! Dar de ce oare nu-l pun pe Vântu? Dacă totul porneşte de la o minciună de un milion a acestuia?!

Badea: „Ne va lua dracul; şi pe bună dreptate.” Din păcate, gura păcătosului adevăr grăieşte.

În dosarul lui Olteanu, ţinta e Tăriceanu. El tre­buie demolat politic. Porunca vine din prea multe părţi. Trebuie făcut în aşa fel încât ALDE să nu ajungă în viitorul Parlament.

Am scris de zeci de ori despre „obrăzniciile” lui Băsescu. Nici obrăzniciile lui Iohannis nu sunt mai prejos. La capitolul obrăznicie, se pare că Iohannis vrea să-şi depăşească antecesorul.

Ca regulă, autocenzura este mai severă şi mai urâtă decât vechea cenzură. Şi e mai urâtă deoarece se manifestă sub auspiciile democraţiei şi ale libertăţii cuvântului.

Aseară mi s-a lămurit un lucru: domnul Iohannis îl vrea pe Ion Iliescu cu spatele la zid. Altfel, nu s-ar explica graba redeschiderii procesului revoluţiei.

În ciuda tuturor celor care se zic despre faimoa­sa unificare PNL şi PDL, se poate de pe acum zice că mai slăbuţa doamnă Gorghiu l-a înghiţit pe mai pli­nul domn Blaga. În curând, din PDL nu va mai rămâ­ne decât o urâtă şi tristă amintire.

Pentru Iohannis, stat de drept şi justiţie inde­pendentă înseamnă să-şi capete casele înapoi.

Şi acum, drept încheiere de capitol, un banc politic savuros, savuros. Ca pe vremea lui Ceauşescu. Deşi mă face să mă abat de la regula gândului scurt, voi încerca să-l spun. Se zice că Iohannis este foarte preocupat de scăderea lui în popularitate. În această preocupare se întreabă: oare cum a făcut şi cum face regina Angliei, care, după zeci de ani de domnie, tot foarte populară rămâne. Se gândeşte să-i facă o vizită şi s-o întrebe. Aşa şi face. Drept răspuns, regina îi spune că ea întotdeauna a avut grijă să se înconjoare de oameni inteligenţi. Şi cum îi testaţi? întreabă Iohannis, în continuare. Drept răspuns, regina pune mâna pe telefon şi îl sună pe Cameron, primul ministru. Îl sună şi îl întreabă: Dragul meu, spune-mi cine este persoana care, născută din părinţii tăi, nu este nici fratele şi nici sora ta? Şi Cameron răspunde: Eu sunt. Cine să fie altcineva? Şi regina îi spune lui Iohannis: Vezi ce prompt mi-a răspuns la această întrebare de inteligenţă. Da… şi Iohannis rămâne mirat. Se întoarce în ţară şi vrea şi el să-şi testeze subordonaţii. Îl cheamă pe Mihalache, şeful consilierilor săi. Îi pune întrebarea şi aşteaptă răspunsul. Se gândeşte Mihalache, se gândeşte şi, în cele din urmă, îi spune că nu ştie, că nu poate ghici. Dar, zice Mihalache, îmi adun consilierii şi, într-o jumătate de oră, aveţi răspunsul. Le pune şi consilierilor întrebarea. Niciun răspuns. Unul din consilieri sugerează să-l sune şi să-l întrebe pe Pleşu. Despre el a auzit că-i foarte inteligent. Îl sună, îi pun şi acestuia întrebarea şi Pleşu răspunde: Eu sunt, Pleşu. Cine să fie? Când aude Mihalache răspunsul, fuge la Iohannis să raporteze şi-i spune că a găsit persoana: Pleşu. La care Iohannis îi zice: Nu, nu-i adevărat, e Cameron.
Bancul e teribil. E cu adevărat genial. Să mai zi­că cineva că românii nu sunt deştepţi!

Tematică mozaic

Toată seara am fost fericit. Am dat peste cuge­tarea lui Lessing: „Freue dich mit mir! Es ist so trau­rig, sich allein zu freuen.” Bucură-te cu mine! E aşa trist să te bucuri de unul singur.

Nu ştiu de ce, dar prea multe iubiri mari şi frumoase se destramă din cauza unor nimicuri. Şi, din păcate, odată destrămate, destrămate rămân.

Numai când ai cu cine merge de mână poţi avea sentimentul că nu eşti singur pe lume.

Ce urât e să te desolidarizezi de realităţi la care şi tu ai pus umărul.

Dacă conştiinţa morală ar funcţiona, cât de cât, la modul kantian, n-ar exista nicio corupţie. N-am avea nevoie nici de poliţie şi nici de justiţie.

Ce mare principiu de viaţă: mai bine mai puţin, dar mai bine!

Imperativul categoric – un cuvânt mare şi un lucru şi mai mare. Un lucru aşa de mare încât nu poa­te fi decât o utopie.

Modestia face şi ea parte din frumuseţea chipu­lui omenesc.

Ce urât e oportunismul! Să crezi una şi să faci alta, să faci una şi să crezi alta. Conştiinţă cu adevărat mizerabilă!

Ce urâţi sunt, şi fizic, şi moral, cei măcinaţi de prea multe ambiţii!

Ce urât să-ţi faci cruce doar ca să te vadă oame­nii! Câtă ipocrizie!

Sigur, sunt şi foarte mulţi oameni buni, harnici, corecţi prin România. Şi atunci de ce oare la televizor apare atâta mizerie morală şi atâta mizerie politică.

A nu spune ceva echivalează cu o jumătate de minciună.

Filozofia aşază deosebirile dintre bine şi rău într-un alt sistem de referinţe decât o face religia. De aceea, Dumnezeul filozofilor nu este şi Dumnezeul gândirii religioase. Religia aşază aceste deosebiri în zona raporturilor om şi Dumnezeu, pe când filozofia – doar în cele ale raporturilor dintre oameni.

Fii atent cu vorbele care trebuie să devină fapte; fii atent la promisiuni.

Etica lui Kant e superioară eticii religioase. Ea e centrată pe viaţă pământească, şi nu pe viaţa de apoi. Pentru ea, sursa şi temeiul moralităţii trebuie să fie în noi şi nu undeva prin exteriorul nostru.

Morala lui Kant e mai înaltă decât morala lui Isus. După Isus, trebuie să fii moral de frica lui Dum­nezeu, după Kant trebuie să fii moral de dragul omu­lui.

O minciună mică poate răsturna un munte de sinceritate.

Uneori, o minciună mică e de preferat unei sin­cerităţi care poate să doară.

Dacă sănătatea nu este, a o dori e normal. Dacă ea este, nu-i destul. Mai trebuie ceva; mai trebuie un gând, o dorinţă, o faptă.

Oare când vom ajunge să fie numai morală pe lume? Oare când vom ajunge să nu mai fie nevoie nici de poliţie şi nici de justiţie? Cred că niciodată. Ar fi prea frumos ca să poată deveni şi adevărat.

Pe la noi se vorbeşte foarte mult despre fapte penale. De ce nu se vorbeşte şi despre fapte morale. Să fim oare un neam chiar aşa de imoral?

Teribil, teribil aforismul lui Nietzsche: „Nu că m-ai minţit, dar că nu-ţi voi mai putea da crezare cu adevărat mă cutremură”.

Există nuanţe şi există culori. Într-o grădină de flori, nuanţele fac frumuseţea. Tot nuanţele fac şi fru­museţea unui tablou. Ba chiar şi frumuseţea conduitei umane.

Suntem ceea ce suntem numai şi numai prin ceea ce facem pentru alţii; egoismul ne desfigurează.

Toate utopiile au fost făcute cu gândul de a fi un ceva spre care mereu şi mereu să năzuim, un ceva de care, mereu şi mereu, să ne apropiem. Dacă încă nu le-am ajuns, de ce să ne despărţim de ele?

Iubirea este marele liant al vieţii sociale; în îm­brăţişările ei se topesc toate certurile.

Despre utopiile mari şi frumoase ar trebui să vorbim zilnic; ele ar trebui să fie călăuze ale paşilor noştri spre viitor.

Într-un pumn de diamante, niciun diamant nu străluceşte.

Ce lucruri mari şi ce gânduri frumoase se as­cund într-un sărut.

Doamne fereşte să ajungi în gura oamenilor; te fac ori de o sută de ori mai rău decât ai fost, ori tot de atâtea ori mai bun decât eşti.

Cum poate fi o iubire care să nu răzbată, fie şi numai o singură dată, într-un gest de spontaneitate?

În spontaneitate, totul e sincer, curat, adevărat.

Prietena iubirii este şi rămâne primăvara. Atunci le vine iubiţilor să înflorească unul în sufletul celuilalt.

O pasiune neîmplinită se stinge, o iubire neîm­plinită rămâne, trăieşte, revine; o iei cu tine în mor­mânt.

De ce să judecăm aşa de aspru iubirile furate? Nu sunt ele singurul lucru pe care-l luăm cu noi în mormânt?

General-umanul – ceea ce este la toţi şi este alt­fel la fiecare.

Viaţa-i făcută şi din autoamăgiri. Şi, dacă unele sunt frumoase, de ce să nu le lăsăm să fie?

Decât să scrii doar pentru a-ţi vedea numele pe o carte, mai bine să nu scrii.

Oare de ce unii îşi vând cu atâta uşurinţă drep­tul de a gândi? Oare chiar o fi mai uşor să nu gân­deşti?

După regulile minciunii, o societate nu se poate constitui. După cele ale sincerităţii absolute, ea nu poate dăinui. Aşa că… Prieteniile şi iubirile se bazează pe o altă regulă. Ele nu acceptă melanjul. Ele au nevo­ie doar de sinceritate. Şi încă de una la cote înalte.

Când spui despre ceva că poate fi şi aşa, şi aşa, ori eşti cu totul indiferent ori îţi lipseşte curajul opţiu­nii.

Fără dreptul de a critica, dreptul de a gândi se reduce la treburi cotidiene.

Deşi sensul vieţii e viaţa însăşi, parcă a trăi doar pentru a trăi nu-i suficient. Nu-i suficient să te scoli în fiecare dimineaţă. Parcă mai trebuie ceva. Nu ştiu ce, dar mai trebuie.

Fără de păcate nu se poate trăi. Numai în păca­te – de asemenea. Şi atunci? Atunci suntem şi îngeri, şi demoni.

Corupţia încalcă dintr-o dată trei valori: adevă­rul, binele şi frumosul. Ea realizează însă interesul.

Toată lumea zice că trebuie să luptăm împotri­va corupţiei. Oare când vom începe să luptăm şi îm­potriva exploatării?

Nu poţi cere prea multă iubire de la cineva care n-a iubit niciodată.

Iubirea-i cu adevărat mare şi curată numai atunci când, cel puţin o dată, a ajuns să se exprime în strălucirea unei lacrimi.

Fără un strop de iubire, bătrâneţea vine peste tine în pas alergător.

Lucrurile mari asigură nevoia de iubire, mărunţişurile, însă, îi asigură frumuseţea.

Fără fuste, vai de pantaloni!

Unde nu este iubire, nici înţelepciune prea mul­tă nu poate fi.

Florile iubirii se udă cu iubire; udate doar cu bunătate şi corectitudine, se usucă.

Toate exagerările devin, mai devreme sau mai târziu, obiect al criticii.

Cioburile iubirii nu se pot lipi.

Să nu regreţi niciodată lucrurile făcute. Să le re­greţi, însă, de mai multe ori, pe cele pe care nu le-ai făcut. Să regreţi ocaziile pierdute.

Eternitatea = timpul necesar ca cineva să înveţe der, die, das-ul limbii germane. Ceva asemănător s-ar putea zice şi despre soverşennâi şi nesoverşennâi vid din limba rusa.

Excesul de raţionalitate strică sau poate strica. Poate strica frumuseţile afectivităţii.

Nu toate cărţile merită să fie citite. Unele nu-şi merită nici locul în bibliotecă. Maculatură! Maculatu­ră!

Mângâierea? Un fel de amănunt al iubirii. O gingăşie.

Tudor Gheorghe? O altă înaltă conştiinţă naţio­nală. Conştiinţă morală, politică şi artistică, deopotri­vă. A fost mare şi înainte, este mare şi astăzi.

Unde este, cu adevărat, iubire, nu poate fi pă­cat.

Un suflet deschis este mai plin decât unul care, mereu şi mereu, se închide.

De unde nu sare o scânteie, nu te poţi aştepta la nicio flacără.

Iarna e prietena iubirii numai când ninge. Când ninge cu fulgi mari.

Îmi plac femeile care ştiu să facă o mică poezie şi să trăiască o mică sau o mare nebunie.

Fără gândul la sex, iubirea nu are perspectivă. Fără iubire, sexul nu are frumuseţe.

Când totul e gândire, când totul e aşa cum tre­buie să fie, parcă iubirea nu-şi prea poate face loc.

Gingăşiile fac iubirea să fie frumoasă, frumoa­să.

Îmi place să iubesc; dacă sunt sau nu iubit poa­te conta mai puţin. Îmi place şi iubirea de dragul iubi­rii.

Jocul de-a iubirea este cel mai frumos; s-ar pu­tea, însă, să fie şi cel mai dureros.

Oare cum pot iubi cei cărora le este frică de cu­vântul iubire?

De multe ori, amănuntele vieţii sunt mai impor­tante decât temele ei mari.

Când gândurile nu se mai intersectează, senti­mentele se destramă.

Să nu trăieşti nicio zi doar din amintiri, să aduci în fiecare zi ceva nou în cutia vieţii tale.

Nu există decât o singură iubire adevărată, iu­birea care duce gândul la sex, la împlinirea specific umană a acesteia. Restul iubirilor – de ţară, de părinţi etc. – sunt surogate.

Vineri seara, la oră de vârf, aproape săptămână de săptămână, vedem cititori în stele şi, alternativ, horoscoape. Ceva mai subcultural nici că se putea. Dar ce să ne facem? Ăştia suntem şi ăştia trebuie să defilăm.

Sunt unii care citesc mult, dar pricep puţin sau nu pricep nimic. Alţii citesc mai puţin, dar pricep tot.

Sunt unii care citesc degeaba. Dacă mai şi scriu, scriu tot degeaba. Citesc doar pentru a citi şi scriu doar pentru a scrie.

Şi de departe poţi fi aproapele cuiva. Ba uneori poţi fi chiar mai aproape decât dacă ai fi prin preajmă. Totul depinde de ce simte celălalt.

Toate prejudecăţile trebuie să cadă în faţa năzu­inţei la fericire.

Când, după ce ai stins lumina, cineva îţi apare insistent pe sub pleoape să fii sigur că iubirea a dat peste tine.

Iubirea rămâne la a fi iubire la toate vârstele.

Culmea obrăzniciei intelectuale: A scrie cărţi atunci când nu ai nimic a scrie.

Primăvara? Lumină, flori, iubire.

Sunt cărţi care se pot citi în diagonală. Dar sunt şi cărţi care trebuie citite nu cuvânt cu cuvânt, ci literă cu literă.

Să fie oare scrisul o formă a neg-entropiei? Să fie doar o expresie a dorinţei de nemurire?

Unii cred că a citi o carte înseamnă a-i citi cu­prinsul şi prefaţa. A citi o carte înseamnă a o citi.

Doamne, câtă nevoie de mai multă decenţă in­telectuală!

Niciodată să nu regreţi un zbor al gândului sau o scăpare a imaginaţiei.

Există foarte multă hoţie intelectuală în lumea asta, prea mult furt de idei. Sunt mulţi care scriu cărţi mari şi cărţi multe numai şi numai din furtişag. Nu-i vorba doar de doctorate.

Dacă baţi pasul pe loc, să fii sigur că mergi îna­poi.

A scrie, a scrie, a scrie în prostie, nu e oare un semn de nebunie?

În iubire, prea multă minte strică. Îi strică spon­taneitatea, adică frumuseţea. Mintea prea face din iu­bire o treabă de calcul.

Iubirea are nevoie de regulile feed-back-ului pozitiv. Pornind de la tine, ea trebuie să se întoarcă la tine. Să se întoarcă îmbogăţită cu ceva ce a putut lua din iubirea celui sau celei iubite.

„Au înnebunit salcâmii… Şi tu vrei să fiu cu­minte.” Ce teribil! Ce subtil! Teribilă trimiterea la pri­măvară, subtilă referirea la neastâmpărul iubirii.

Creşterea speranţei de viaţă – rezultanta rezul­tantelor produselor cunoaşterii ştiinţifice şi a prelun­girii acestora în formele culturii şi civilizării.

La scară individuală, suntem fructe ale iubirii şi ne coacem tot pentru iubire.

Să te fereşti de omul care întotdeauna crede doar în ceea ce a citit în ultima carte. Aceasta devine argument şi autoritate.

O dragoste nu se prea poate analiza, o dragoste se trăieşte.

Nu-i pot înţelege pe cei care, în viaţă fiind, îşi construiesc şi îşi mângâie mormântul.

Chiar dacă nu crezi, câteodată te cuprinde do­rul de bisericuţa din sat.

Să te fereşti de omul care a citit o singură carte.

Unii au scris şi scriu doar pentru Opere com­plete. Pentru Opere alese nu le mai rămâne timp. Ei nu ştiu că, dacă din zece volume de Opere complete nu poţi alege două volume de Opere alese, ai scris de­geaba.

Stau şi mă întreb: Cum de un popor atât de mu­zical şi cu atâţia filozofi a putut produce monstruozi­tăţile nazismului?

„Daimonul” lui Socrate – forma antică a impe­rativului categoric kantian, iar aceasta – forma moder­nă a daimonului lui Socrate.

Oare pe unde sunt olimpicii noştri? Olimpicii de la concursurile internaţionale. De ani de zile, ne mândrim cu ei. Ministerul Educaţiei ar putea încerca o cercetare. Ar putea fi interesant.

Italia! Italia! Toate ţările sunt frumoase. Italia, însă… Oriunde întorci ochii dai peste frumuseţi ale naturii sau peste unele făcute de mâna omului. Italia-i Italia.

Stau şi mă întreb: Dacă aş fi murit la operaţie, oare cineva ar fi vărsat o lacrimă pentru mine?

Goethe şi Ulrike. Ce iubire târzie şi ce iubire frumoasă! Dovadă că iubirea-i frumoasă la toate vâr­stele.

Muzica de mare calitate înnobilează spiritul. Ea are un ceva comun cu filozofia.

Când, într-o discuţie, toţi au dreptate, să fii sigur că niciunul nu are dreptate.

Multe din cărţile care se scriu astăzi au viaţă scurtă. Au viaţa articolelor de ziar.

Televizorul! Televizorul! Instrumentul cu care de prea multe ori se prosteşte poporul.

De unde nu-i, nici Dumnezeu nu poate cere.

Iubirea şi gelozia sunt surori siameze; gelozia este doar măsura iubirii.

Sunt multe lucruri pe care le-am sperat. Şi acum îmi dau seama că le-am sperat degeaba.

Mi-a cam dispărut simpatia faţă de omul şi ar­tistul Arşinel. Mi-a dispărut când am văzut că nu-i ajung banii de la Catena şi mai vrea bani şi de la revo­luţionari.

Vai de iubirile în care, după toate împlinirile trupului, nu se găsesc câteva clipe şi pentru cele ale sufletului!

Există situaţii în care tăcerea spune totul. În asemenea situaţii, intervenţia, fie şi numai a unui sin­gur cuvânt, ar strica totul. Ar strica sfinţenia comuni­cării.

Prin frumosul sentiment al iubirii, aş zice eu, ne îndepărtăm cel mai mult de lumea animală. Mai mult decât prin raţiune.

Când mergi cu cineva de mână, un strâns de mână spune multe, multe poveşti frumoase.

Cel care declară iubire nu se goleşte de ea; se încarcă cu şi mai multă iubire.

Şi acum, drept final de capitol şi de gânduri mărunte, să reluăm începutul: Ce frumoasă-i iubirea de dragul iubirii şi ce umană-i morala de dragul moralei!