in Capitole

II. Informaţie şi cauzalitate

II. Despre informaţie
Din cele scrise în multe alte pagini aş reţine următoarele:
1. Informaţia este informaţie şi nu materie şi nici energie. Această scurtă frază wieneriană este baza întregii discuţii. Ea fixează faptul că informaţia este o realitate specifică, o realitate cu proprietăţi şi funcţiuni ale ei şi numai ale ei. Ţine această specifi-citate de modurile ei de a se naşte, de a fi şi de a „lucra”, de a-şi dovedi prezenţele în lume.
2. Ea este o realitate curioasă, ba chiar ciudată. În ciuda faptului că există numai şi numai în şi prin structuri ale substanţialo-energeticului, calităţile ei nu sunt reductibile la proprietăţi ale celor în şi prin care există şi nici la proprietăţi ale celor pentru care există.
3. În virtutea faptului că informaţia există numai prinalţii şi pentru alţii, ea nu este niciodată şi niciunde o realitate de sine stătătoare. Ea ţine de un gen al conţinutului şi esenţei. Ea este mereu şi mereu o realitate mijlocită. Nu are niciunde o concreti-tudine proprie. „Fiinţa” ei, ca să folosim un termen heideggerian, fiinţează doar prin fiinţări ale altora. „Fiinţa” ei nu este şi nu devine nicicum o realitate fizică, o realitate de genul tuturor structurilor substanţialo-energeticului.
4. Ca realitate mijlocită, informaţia există doar în şi prin suporturile ei, în şi prin ceea ce sunt în lume semneşi/sau semnale. Acestea sunt, după cum se ştie de mult, realităţi cu o dublă natură – fizică şi nefizică deopotrivă. Ele sunt, vorba lui Hegel, „piramida în care se strămută şise conservă un suflet strein”1. Se conservă informaţia pe care o deţin şi pe care o poartă. Semnelor ca semne li s-ar potrivi şi cele zise de Sartre despre conştiinţă: „…este ceea ce nu este şi nu este ceea ce este”2. Conştiinţa nu este lumea din afară pentru că este lumea din noi şi nu este lumea din noi pentru că este lumea din afară. Aşa şi cu semnele. Ele nu sunt materia lor pentru că sunt semnatica sau informaţia lor şi nu sunt semantica lor pentru că sunt, la o primă vedere, materia lor. Când citim o scrisoare parcă nici nu ştim ce citim, citim mai întâi cuvintele şi apoi sensurile lor sau citim de fapt sensurile, iar cuvintele aproape că nici nu le băgăm în seamă.
5. Informaţia semnelor se naşte din polivalenţele lor, din valenţele lor semantice, sintactice şi pragmatice. Numai în numele acestora, semnele sunt ceea ce sunt şi funcţionează aşa cum funcţionează. În virtutea conexiunilor lor, semnele ca şi semne sunt întotdeauna fenomene de relaţie. Ele există numai în şi prin relaţiile pe care le presupun şi, apoi, în şi prin cele pe care ele le asigură.
6. Tipul de relaţii pe care semnele îl asigură este, vorba lui Heidegger, acela de „trimitere”. Orice semn trimite la ceva care nu e el, care-i dincolo de el ca realitate fizică, care-i „obiectul” lui, care-i sursa semanticii lui. În virtutea unei aşa trimiteri, semnele „indică” ceva. Prin aceasta, ele „ne orientează în lumea preocupărilor”, în lumea care este „fiinţarea la îndemână”3.
7. Semnele ca semne, permiţând unor tipuri de sisteme să-şi regleze raporturile cu mediul, asigură supravieţuirea acestora, asigură alegerea alternativelor de conduită.
8. Ca realitate specifică, informaţia se supune altor legi de conservare şi transformare decât cele ale substanţialo-energeti-cului. Informaţia se produce, poate creşte şi poate fi suprimată sau distrusă la modul absolut. Informaţia ca informaţie se poate stinge, poate muri.
9. Informaţia este doar o realitate insulară. Ea nu se bucură de caracteristica universalităţii aşa cum se crede şi se scrie pe alocuri. Ea însoţeşte doar fenomenele vieţii şi se întinde în timp şi spaţiu doar pe acolo pe unde se poate vorbi de viaţă. Cu moartea unui organism sau cu stingerea unei specii, se stinge o întreagă cantitate şi calitate de informaţie. Cu moartea fiecărui om, un adevărat univers informaţional se duce în nimic. Spre deosebire de energia care se poate doar transforma, informaţia se poate neantiza.
10. Într-un anume sens, informaţia nu poate face nimic. Este o mare neputincioasă. Într-un alt sens, ea poate face foarte mult şi foarte multe. Pe umerii ei se aşază de fapt toată bio şi socio-sfera. Prin ea există viaţă şi în forme mai înalte, există conştiinţă şi conştiinţă de sine.
1 G. W. F. Hegel, Filozofia Spiritului, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969, p. 281.
2 J. P. Sartre, Fiinţa şi Neantul, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2004, p. 124.

3 M. Heidegger, Fiinţă şi Timp, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 107.