in Capitole

III.1. Informaţie şi cauzalitate

  1. Despre începuturi
După cele rezumate despre informaţie urmează fireşte să-ţi scriu câte ceva şi despre cel de-al doilea moment al titlului-cauzalitate. Despre acesta va trebui, probabil, să-ţi scriu ceva mai mult. Va trebui să presupun, dragă Sergiu, că nu ştii prea multe despre ce sunt cauzele şi efectele, că nu ştii mare lucru nici despre raporturile lor. Nu ştii prea multe despre simplitatea şi complexi-tatea acestor raporturi.
În a depăşi această presupunere poate ar fi bine să-ţi scriu chiar de la începuturi că relaţiile cauză-efect sunt relaţii de primă mărime în ordinea lucrurilor şi ideilor, în ordinea şi ordonarea realităţii ca realitate. Aceeaşi mărime rămâne în picioare şi atunci când este vorba de raportarea cognitivă la mersurile şi demersurile ordonării universale.
Cauzalitatea ca şi cauzalitate a sărit în mintea oamenilor de la primii lor paşi întru verticalitate. În şi prin aceşti paşi, omului în devenire i s-au lărgit considerabil orizonturile privirii şi, treptat, i s-au cristalizat mecanismele curiozităţii. Or, prima manifestare a curiozităţii ca şi curiozitate a fost aceea aşezată în simpla întrebare de ce? De ce asta şi nu aia? De ce aşa şi nu altfel? De ce x şi nu y? Cu întrebările lui de ce? s-au jucat nu numai strămoşii noştri, dar şi strămoşii strămoşilor noştri. Probabil că de aceea se joacă şi astăzi toţi copiii în vremurile copilăriei lor. Ba se mai joacă, la anii maturităţii, şi toţi aceia care vor să mai dezlege câte ceva din tainele lumii nedezlegate. Într-un mod mai sintetic, s-ar putea zice că prin întrebările de genul de ce-ului s-a născut şi se mai naşte şi astăzi tot universul spiritualităţii noastre. A umbla pe la de ce? înseamnă a umbla pe la originile lucrurilor şi procese-lor, a umbla pe la o decodificare cognitivă a devenirii universale. De fapt, primul gen al cunoaşterii este cel al cunoaşterii prin cunoaşterea cauzelor, le-am putea zice originilor. Abea după aceea vine cunoaşterea prin cunoaşterea structurilor, proprietăţilor şi funcţiunilor. După toate acestea sau, poate, prin toate acestea vine, apoi, cunoaşterea modurilor în care lucrurile sunt sau pot deveni lucruri efectiv pentru noi. Acestui gen de cunoaştere, Heidegger i-ar zice, probabil, cunoaştere a „ustensilităţii”.
Că în explicarea cauzalităţii, pe la începuturi, oamenii au recurs la sacralizări pare firesc. O asemenea explicare era mai la îndemână. Mecanismele observării şi cele ale gândirii încă nu erau în stare să se confrunte pe fronturi largi cu faptul cauzărilor reale. Această confruntare s-a dus, atât cât s-a dus, pe fenomene mai mult sau mai puţin punctuale şi mai de suprafaţă, pe fenomene care vizau probleme ale supravieţuirii cotidiene. Pentru explicarea unor cauzări de mai mare cuprindere şi de o mai mare subtilitate s-a recurs la jocurile imaginării.
Dacă uneori ne mirăm că pe la încputuri s-a recurs la imaginaţie şi fabulaţie, ce să mai zicem de cele de azi? Ce să mai zicem de cei care şi astăzi – astăzi când avem la îndemână munţi de veritabilă cunoaştere ştiinţifică – mai cred că totul coboară din ceruri? Ce să mai zicem de toţi aceia care mai cred şi astăzi că „tot ce ni se întâmplă, fie bine, fie rău, stă scris în ceruri” că „În ceruri e un fel de sul mare, care se desfăşoară încetul cu încetul”1.
În mintea multora dintre contemporani, atunci când este vorba de concepţia lor despre lume, se joacă totul sau aproape totul nu pe cărţile cercetării, ci pe cele ale postului şi rugăciunii.
Cu gândul la filonul filozofic al discuţiilor despre cauzali-tate, să-ţi scriu, dragă Sergiu, că sacralizările de pe la începuturi s-au cristalizat cu timpul în creaţia ideatică şi atitudinală denumită mitologie. Zeii, în toată puzderia lor, au ajuns să fie „vinovaţi” de toate cele din cer şi de toate cele de pe pământ. Toate fenomenele mari ale realului au ajuns să fie puse sub comanda unui sau unor zei.
Din zonele considerării ei mitologice, tema cauzării a ajuns în „laboratoarele” cugetării filozofice. De acum toate feţele temei au intrat pe mâinile raţiunii. Imaginativul nu mai prea putea juca mare rol. De acum se formulau premise, se trăgeau concluzii şi se căutau argumente. Forţele producerii de efecte erau căutate în spaţiul lor firesc, un spaţiu în care nu mai puteau interveni apeluri la supranatural. Pentru acţionarea cauzelor nu se mai putea recurge la nici un fel de ritual. Totul era gândit ca supunându-se firescului, normalului, naturalului.

1 D. Diderot, Jacques Fatalistul şi stăpânul său, în Opere alese, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957, p. 9 şi p. 15.