in Capitole

III.11. Informaţie şi cauzalitate

11. Marx şi materialismul dialectic
Despre filozofia denumită materialism dialectic şi pusă, nu ştim cât de drept, pe seama lui Marx, îmi este cel mai uşor să-ţi scriu. Cel mai uşor şi în acelaş timp şi cel mai greu. Cel mai uşor deoarece despre această filozofie ştiu cel mai mult şi cel mai greu tocmai pentru că ştiu cel mai mult. Ştiu aproape pe de rost, cum s-ar zice, cam tot ce ar fi de zis. Ce-ar fi de zis despre ea la modul general şi apoi tot ce ar fi de zis, din interiorul ei, despre cauzali-tate. Îmi va fi greu să aleg şi să mă descurc prin hăţişul de tentaţii.
Dar să-ţi scriu, mai întâi, dragă Sergiu, că unii din filozofii mai mari şi mai mici de prin România, dacă ar şti că vreau să scriu şi despre materialismul dialectic şi despre Marx ar sări până în tavan. Şi-ar zice că sunt un incorigibil, că sunt unul care n-a înţeles nimic din anul revoluţionar 1989. Sunt unul care n-a înţeles că acest an a răsturnat istoria lumii şi că a pus evoluţia acestei istorii pe căi care nu mai pot aminti de Marx şi de marxism. Vor mai zice că n-am înţeles, că de pe acuma, în plan strict filozofic, materialismul dialectic nu mai există şi că despre el e bine dacă nu mai vorbim.
Cred că în asemenea posibile reproşuri se înnoadă mai multe neînţelegeri. Dar nu vreau ca eu, şi ca chiar acum să le deznod. Le va deznoda ea istoria în general şi istoria gândirii filozofice în special. Singurul lucru care aş vrea să-l reţin este că în economia de idei a filozofiei denumite materialism dialectic nu totul a fost ideologie comunistă, că în această economie au fost şi mai sunt multe idei de valoare general umană, idei care au trecut şi vor trece peste revoluţii sociale şi politice. În numele acestor idei viabile cred că materialismul dialectic nu poate fi scos în afara liniilor mari ale gândirii, iar Marx, chiar ca filozof, nu poate fi chiar aşa de uşor pus în afara unor pagini de istorie a filozofiei. De aci şi motivul pentru care, acum când îţi scriu despre destinele istorico-filozofice ale ideii de cauzalitate, m-am gândit că nu pot sări peste momentul denumit materialism dialectic.
Această filozofie, după cum ne spune şi numele, uneşte în una şi aceeaşi viziune, poziţiile gândirii materialiste cu cele ale gândirii dialectice. În numele unei asemenea uniri, teza materiali-tăţii lumii e îngemănată cu aceea a devenirii dialectice.
Niciuna din aceste teze nu s-a născut de sub condeiul lui Marx. Oricare din aceste teze îşi are originile în vremuri ale antichităţii greceşti. Teza materialităţii porneşte de la Thaels, trece prin Democrit şi trece şi trece… trece prin marxism, ca în vremurile mai noi să ajungă în paginile lui M. Bunge şi să se numească materialism emergent. Teza dialectivităţii ţâşneşte din mintea misteriosului Heraclit, din celebrul „totul curge” şi îşi găseşte cea mai largă şi mai înaltă teoretizare în filozofia lui Hegel. Acesta şi afirmă pe undeva că niciuna din ideile celui din Efes n-a rămas în afara filozofiei sale. Marxismul, prin cele zise de Marx, dar mai ales Engels, a pus aceste două linii de gândire, linii care se confruntau în paginile filozofiei germane din vremea lor, să-şi dea mâna şi să se afirme împreună.
Pe lângă aceste două teze, realmente axiale, am mai putea vorbi încă de două. Şi ele mari şi ele caracteristice. Ar putea fi vorba de teza cognoscibilităţii lumii, teză prin care se afirmă şi se susţine posibilitatea şi realitatea transcenderilor noastre cognitive. Argumentul că putem produce adevăr ar fi eficienţa practică a acestuia. Dar nici teza cognoscibilităţii nu vine de la Marx şi nici de la Engels. Cu atât mai puţin de la Lenin sau Stalin. Ideea că noi suntem prin excelenţă subiecţi cunoscători vine de asemenea de peste veacuri. Vine de la aproape toţi cei care au strălucit filozofic în vremurile antichităţii greceşti. Vine atât de la cei care au gândit lumea în mod materialist ca şi de la cei care au elaborat şi cultivat idealismul filozofic. Vine mai ales de la Socrate şi de la toţi aceia pe care i-a inspirat. Vine mai ales de la Platon şi Aristotel. Acesta din urmă şi este cel care ne-a dat o aşa clară definiţie a adevărului că este şi astăzi pe deplin valabilă. Definiţiile şi caracterizările mai noi ale adevărului (vezi definiţia lui Tarschi, de pildă) nu sunt decât reluări ale definiţiei aristotelice.
Dacă în zona ideilor despre ce şi cum este lumea, despre ce şi cum se realizează cunoaşterea, nici Marx şi nici Engels n-au adus nimic sau aproape nimic nou, dacă ei n-au făcut decât să asambleze idei ale altora, atunci de ce materialismului dialectic i se mai spune şi filozofie marxistă. Atunci ce anume i-ar motiva un asemenea nume?
Se motivează, dragă Sergiu, printr-o teză care realmente vine de la cei doi, mai ales de la Marx, şi care dă o anume tonalitate în toată economia de idei a acestei filozofii.
Este vorba de teza sau de ideea potrivit căreia condiţiile vieţii economice sunt acelea care determină, în cele din urmă, conţinuturile vieţii ideologice. Indivizii şi comunităţile, comunităţi mai largi sau mai restrânse, gândesc politic, juridic, moral sub presiunile intereselor lor economice. Undeva mai sus şi cu o mai mare relativă independenţă sub aceleaşi presiuni se instituie şi conţinuturile ideatice şi atitudinale ale vieţii lor filozofice şi religioase. Teza în sine mai este cunoscută şi sub numele de „baza determină suprastructura”.
După toate cele învăţate de tine în şcoală şi după toate cele citite pe teme ale acestei teze nu cred, dragă Sergiu, că ar trebui să mai întind vorba. Nu cred că ar mai fi necesare explicaţii supli-mentare. Ceea ce aş vrea, totuşi, să-ţi spun este că în ciuda tuturor antimarxiştilor de ieri şi de azi, de la valoarea şi valabilitatea acestei teze nu prea avem pardon. Nu avem pardon nici astăzi.
Cum să-ţi explici fără teza lui Marx fenomenele mari ale lumii contemporane? Cum să-ţi explici căderea comunismului fără a pune în calcul slăbiciunile economice ale acestuia? Fără neputinţele acestuia în zonele productivităţii muncii? Cum să înţelegi acelaş mare fenomen fără a te referi la conflictele de gen economic dintre capitalism şi socialism? Cum să înţelegi procesul mare al globalizării fără a observa temeiurile lui în interesele economice ale marelui capital? Ale unui capitalism liberal şi cât mai liberal? Cum să-ţi explici apariţia în forţă a Chinei în planuri ale vieţii politice fără a face apel la succesele ei în planuri ale vieţii economice? Cum să-ţi explici intervenţia americană în Irak fără a pune în joc interesele marelui capital american de a ajunge la petrolul irakian? Cum să înţelegi conflictele dintre culturi, ba chiar şi dintre religii, fără a vedea suporturile lor economice? Cum să-ţi explici harababura vieţii politice din România fără a invoca harababura pe care tranziţia a creat-o în zonele vieţii economice? Cum să-ţi explici protestele de ieri ale miilor de români din faţa Palatului Cotroceni, adică de la uşa Preşedintelui, fără a te gândi la sărăcia din zonele vieţii economice.
Exemplele ar putea continua. Ar putea continua până la a ajunge la cotele de nostalgie pe care unii le au faţă de vremurile comunsimului. Dar să lăsăm exemplele şi să afirmăm încă o dată la modul general că în ciuda tuturor confluenţelor şi relativelor lor independenţe, conţinuturile vieţii ideologice se leagă cauzal de zone ale vieţii economice.
Această uşoară pledoarie în favoarea tezei lui Marx, îi vizează critic pe toţi aceia care-l consideră pe Marx doar un teoretician al vieţii economice din vremurile lui şi nu ca filozof. Or, a pune în mişcare o idee care să devină un fel de cheie explicativă a complicatelor probleme ale socio-umanului nu este doar economie politică, este şi o curată filozofie. Nu este singura cheie, dar este, oricum, cheia cea mai de seamă.
În favoarea ideii că Marx a fost şi va mai rămâne şi un mare filozof ar mai pleda şi un alt gând. Ar fi vorba de gândul emancipării comuniste, gândul mişcării romantice, chiar utopice spre comunism. A pune în mintea şi în mâinile oamenilor idealul mişcării spre o societate fără exploatare sau cu cât mai puţină exploatare, spre o societate cu mai multă dreptate, egalitate şi demnitate, cu mai mult umanism şi mai puţin egoism etc. nu este puţin. Ba, sub raport filozofic, aş zice eu, este foarte mult.
Ideea lui Marx de a se mişca spre înălţimile unui aşa mare ideal se apropie, parcă aproape până la identificare de romantis-mul şi utopismul imperativului categoric kantian. De fapt şi de fond, în ambele idealizări ar fi vorba de aşa emancipări ale socio-umanului încât să se atingă performanţele unei societăţi în care omul ca om să fie mereu şi mereu un scop şi niciodată şi pentru nimeni doar un mijloc. În acest sens, acolo Sus, dacă aşa ceva ar fi să fie, sunt sigur că Marx şi Kant şi-au dat mâna. Cât priveşte cele de Jos, cele de care nu ne putem în nici un fel îndoi, parcă îmi vine să zic că ar trebui să regretăm faptul că Marx s-a uitat la Kant doar prin prisma opiniilor lui Hegel. Păcat că atât Marx cât şi Engels au văzut în filozofia criticismului doar antagonismul acesteia. Filozofic Marx şi Engels prea s-au scăldat doar în operele lui Hegel şi Feuerbach. Mai atenţi, ar fi putut descoperi că şi de la Kant se puteau învăţa foarte multe.
Dacă mă întorc la modurile în care filozofia marxismului a filozofat pe teme ale socio-umanului ar trebui să nu trec peste un fapt. Un fapt cu o deosebită notaţie şi conotaţie istorico-filozofică. Ar fi vorba că din complexitatea socio-umanului, filozofia marxismului a acordat mare atenţie primei părţi, doar socialului. Umanul ca uman parcă a fost uitat pe drum. Este vorba despre neglijarea omului ca om, ca ins, ca persoană, ca individ, ca om cu necazuri şi cu bucurii, cu iubiri şi neiubiri, fericiri şi nefericiri. Omul cel de toate zilele a fost dizolvat în mese populare şi clase sociale, dizolvat în partid şi stat. Din atâta grijă acordată omului, omul nu mai era pe nicăieri. Tematica umanului ca simplu uman a fost lăsată pe seama altor filozofii. A fost lăsată mai ales pe seama filozofiilor existenţialiste.
Şi acum să încheiem cu generalităţile despre filozofia marxismului şi să vedem cam ce ne zice această filozofie despre cauzalitate.
Ne zice, mai întâi, multe din cele zise de materialismele şi dialecticile de până la el. Zice, precum Democrit, că este foarte importantă cunoaşterea prin cunoaşterea cauzelor. Zice că în relaţiile cauză-efect stă toată ordinea şi ordonarea universală, stă faptul celor ce sunt, că sunt şi faptul că cele ce nu sunt, nu sunt. Şi existenţele şi nonexistenţele se întemeiază cauzal. Mai zice că aceste relaţii sunt obiective, că sunt şi că acţionează în afară şi independent de vreo conştiinţă. Ele nu ţin de vreo condiţie a subiectivităţii noastre, precum la Hume sau precum la Kant. Mai zice, într-un plenar spirit dialectic, că efectele şi cauzele îşi pot schimba locurile şi rolurile; efectele pot deveni, în alte sisteme de referinţă, cauze, iar cauzele, la rândul lor, trebuie privite drept efecte. Neagă existenţa vreunei cauze prime; se îmbrăţişează fără rezerve ideea lui Spinoza de „cauza sui”. Consideră ca fiind rău pusă întrebarea dacă oul sau găina. Se afirmă explicit că lanţul sau reţelele cauză-efect se mişcă din eternitate întru eternitate. Mai afirmă, în spirit preponderent hegelian că manifestările cauzale au nevoie de un veritabil mănunchi de condiţii. În funcţie de aceasta, cauzele, care în sinea lor sunt caracterizate printr-o strictă necesi-tate, în manifestările lor au complicate relaţii cu întâmplarea. A fost reluată fără nici o rezervă teza lui Hegel: întâmplarea – formă de manifestare a necesităţii şi invers. Nu există niciunde şi nicicând nici necesitate goală şi nici întâmplare pură. Această sfântă unitate şi opoziţie însoţeşte peste tot şi sfânta cauzalitate.
Filozofia marxismului a condus ideea cauzării până la a se putea referi la toate palierele existenţei ca existenţă. De la particule elementare şi atomi până la cele mai înalte sfere ale culturii. Materialismul dialectic a lăsat deoparte toate poziţiile după care pe undeva ar putea funcţiona abateri de la sfânta cauzalitate, abateri de genul spontaneităţii, întâmplării, libertăţii. Din acest punct de vedere, fără a se lăsa furat de determinismul laplacean, filozofia marxismului a cultivat la modul cel mai consecvent principiul de fond al cauzării: Ex nihilo, nihil – din nimic, nimic nu se naşte. Orice există, există prin cauzele acestui orice; orice schimbare ca schimbare, orice neschimbare ca pură neschimbare. Cauzarea dă seama de tot ce a fost, că a fost şi de tot ce n-a fost că n-a fost. În alte cuvinte în lumina poziţiilor gândirii materialist dialectice toată ordinea şi toată devenirea universală stă pe umerii raporturilor de cauzalitate.

Dacă multe din ideile determinismului marxist sunt prin excelenţă idei de împrumut, nota de originalitate şi particularitate stă totuşi în teza lui Marx, teza determinării economice a compli-catelor fenomene de ordin ideologic. În numele unui determinism consecvent, consecvent dar şi dialectic, teoreticienii unui asemenea determinism şi-au bătut capul cu problemele finalităţii şi libertăţii. Pe tema libertăţii a fost îmbrăţişată fără rezerve ideea lui Hegel: libertatea = „înţelegerea necesităţii”. Pe o asemenea cale, tema a fost dizolvată sau înecată în apele teoriei cunoaşterii. Tema finalităţii a fost judecată mereu şi mereu în relaţie cu tematica idealului comunist. Şi cu aceasta destul. Destul despre modul materialist-dialectic de a se confrunta cu marea temă a cauzalităţii. Să facem un pas mai departe. Să spunem ceva despre gâlceava fizicienilor.