in Capitole

III.12. Informaţie şi cauzalitate

12. Fizicienii şi „gâlceava” lor


Scriu „gâlceava fizicienilor” şi nu a filozofilor, deoarece ei au declanşat-o şi tot ei au întreţinut-o vreme de câteva decenii. Au întreţinut-o deoarece, prin descoperiri cu bătaie lungă, s-au trezit în faţa unor realităţi fizice care nu mai puteau fi descrise şi explicate prin noţiunile, ecuaţiile şi legile fizicii newtoniene. În faţa unor realităţi care, vorba lui Th. Kuhn, un binecunoscut epistemolog contemporan, cereau parcă, la modul insistent, depăşirea „paradigmelor” fizicii clasice.
De fapt, toată fizica de inspiraţie newtoniană era atacată din aproape toate părţile. Era atacată de prin părţile lui A. Einstein, ale lui L. Boltzmann, M. Planck, E. Schrödinger, şi nu în ultimul rând ale lui Niels Bohr, W. Heisenberg, Louis de Broglie, Max Born ş.a. De sub condeiul acestora din urmă a apărut o lume nouă, lumea mare şi complicată a particulelor elementare, lume zisă, pe bună dreptate, micro-cosmos. Această lume a aruncat, prin chiar însinele ei, o veritabilă mănuşă nu numai modurilor fizice de experimentare dar şi modurilor de a gândi în plan filozofic.
Din mănunchiul provocărilor de gen filozofic, se pare că zona cea mai încercată a fost aceea a determinismului, a explicării ordinii şi ordonării universale. În interiorul acesteia, aşa cum am mai zis, linia esenţială este şi rămâne aceea a legării sau nelegării cauzale.
După cum se ştie, din fizica newtoniană s-a născut o anume viziune cu privire la relaţiile cauză-efect. S-a născut şi s-a încetăţenit opinia filozofică a unui determinism liniar, determi-nism care, sub condiţia cunoaşterii lui, ar permite previzibilităţi certe. Eventualele abateri de la această regulă generală erau puse doar pe seama unor minusuri de cunoaştere.
Această viziune strict deterministă şi-a găsit cea mai limpede expresie în aşa-zisul determinism laplacean. Potrivit acestuia: „Trebuie să considerăm starea prezentă a universului drept efectul stărilor sale anterioare şi drept cauză a stărilor care vor urma. O inteligenţă care la un moment dat ar cunoaşte toate forţele care animă natura şi situaţia respectivă a lucrurilor, ce o compun şi care, totodată, ar fi suficient de cuprinzătoare pentru a supune analizei aceste date, ar îmbrăţişa în aceeaşi formulă mişcările celor mai mari corpuri din univers şi pe cele ale celui mai uşor atom; pentru o aşa minte nimic n-ar mai fi incert iar viitorul, la fel ca şi trecutul, ar fi prezent în faţa ochilor”1.
Cei care mai târziu s-au mai jucat cu textul şi cu ideile lui Laplace i-au zis „minţii” sau „inteligenţei” invocate „demonul Laplace”. Probabil prin analogie cu „demonul lui Maxwell”.
Toate încercările de a depăşi liniile determinismului laplacean s-au concentrat parcă în principiul lui Heisenberg, principiu cunoscut sub numele de principiu al incertitudinii şi/sau al nedeterminării. Acest principiu fixează faptul că în lumea atomului nu mai putem stabili cu precizie şi în acelaş timp şi poziţia şi impulsul vreunei particule elementare. Nu putem face acest lucru nu din motive de aparatură sau de calcul, ci din motive de imanenţă, de particularităţi ale conduitelor în sine. Acest principiu parcă-i zicea fizicii newtoniene Stop!, parcă-i spunea că ea nu are ce căuta în cetatea atomului. Acelaş lucru i se spunea şi determinismului laplacean, determinism care se juca la modul propriu cu fel de fel de certitudini.
În şi prin asemenea interdicţii, gâlceava era deschisă. Până la urmă ea s-a concentrat pe marea temă a cauzării, s-a concentrat în jurul întrebării: Mai putem oare vorbi de cauzare în lumea cuanticului?
Cei cunoscuţi sub numele de Şcoala de la Copenhaga – N. Bohr, W. Heisenberg ş.a. – au mers pe ideea că nu mai putem vorbi. Pe ideea că lumea atomului este prin excelenţă una a sponta-neităţii, a indeterminării, o lume în care este şi nu este se învârt într-o horă nebună, nebună. S-a ajuns să se vorbească de „libertatea de voinţă” a electronului, de un veritabil „liber arbitru” etc.
Faţă de aşa poziţii radicale s-au găsit imediat minţi care voiau să salveze, dacă se poate spune aşa, ideea de universalitate a raporturilor de cauzalitate – A. Einstein, L. De Broglie, D. Bohme ş.a. în opinia acestora, principiul nedeterminării nu răstoarnă şi nu poate răsturna determinismul în genere, nu răsturna principiul universal al cauzării.
Focul disputelor s-a înteţit până acolo încât Einstein le-a spus celor de la Copenhaga că „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Aceştia, la rândul lor, i-au răspuns, prin N. Bohr, că oare de unde ştie Einstein „ce joacă Dumnezeu”.
Între aceste două poziţii extreme au existat şi destule minţi mai tolerante, mai nuanţate. Minţi care vedeau şi în manifestările de tip laplacean destulă întâmplare şi, drept urmare, destulă probabilitate şi incertitudine. Minţi care considerau mai departe că nicio fizică cuantică nu scoate din joc determinismul ca şi determinism sau cauzarea ca şi cauzare. Dacă ar fi să invoc fie şi numai una din minţile de acest gen m-aş putea referi de plidă, la K. Popper – mare filozof din vremurile disputei şi mare filozof până aproape în zilele noastre. Pe tema celor acum în discuţie el ne-a scris: „Ceva de genul unui argument specific al mecanicii cuantice împotriva determinismului nu există. Bineînţeles, mecani-ca cuantică este o teorie statistică şi nu o teorie în primul rând deterministă. Dar aceasta nu înseamnă că ea ar fi incompatibilă (unvereinbar) cu o teorie în primul rând deterministă – in prima facie deterministische –”. În acelaş text, cu o pagină mai departe, se mai scrie: „caracterul determinist al mecanicii newtoniene este pe deplin compatibil cu indeterminismul”2.
Cele scrise de Popper, dragă Sergiu, ar putea fi luate drept concluzie la toată lunga şi complicata dispută. Această concluzie, după cum uşor se poate observa, se aşază în gândul că determinările ca determinări trebuie privite mai nuanţat, mai bine legate de particularităţile mari ale marilor paliere ale realităţii.
1 P. S. Laplace, Essai philosophique sur la probabilités, în C. Mare, Introducere în … generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 178.

2 K. R. Popper, Meine intelectuelle Entwicklung, Hamburg, 1994, p. 130 şi 131.