in Capitole

III.13. Informaţie şi cauzalitate

13. M. Bunge şi „complexele de cauzalitate”


Şi acum, dragă Sergiu, ce să mă fac cu tovarăşul Mario Bunge? Îi zic „tovarăş” deoarece materialismul lui îi foarte aproape de materialismul dialectic, de filozofia pe care trebuie să recunosc, am servit-o aproape o viaţă. Dacă aş lua în atenţie apropierile amintite parcă îmi vine să sar peste el. Şi totuşi, şi totuşi. Parcă aş zice ceva şi despre el. În cele scrise de el pe tema cauzalităţii sunt câteva idei de care ne vom ciocni şi ceva mai târziu.
Înainte de a ajunge la aceste idei să-ţi scriu, fie şi numai câteva fraze, despre particularităţile mari ale materialismului său.
Bunge a scris mult şi s-a ciondănit cu toate filozofiile mari din vremurile mai vechi şi mai noi. În aceste ciondăneli – ca fizician şi filozof deopotrivă – a cultivat o filozofie foarte „ştiinţifică” şi a pledat mereu pentru „o ştiinţă cu conţtiinţă filozofică”1.
Dar de ce materialismul lui e „emergent” şi nu dialectic? De ce a ţinut să se distanţeze de dialectică?
În primul rând, în vremurile lui, dialectica prea era împletită cu filozofia marxistă. Or, Bunge nu era şi nu dorea să fie marxist. Nu voia să fie nici hegelian. Nu-i plăcea dialectica lui Hegel din cel puţin două motive:
1. Era prea speculativă. Ce-i aceea teză-antiteză-sinteză? Ce-i aceea mişcare în sine, în altul şi apoi în sine şi pentru sine?
2. Era prea aservită ideii de contradicţie. Ce-i aceea să te mişti prin opoziţii şi conflicte? Ce-i aceea ca prin acumulări cantitative să faci salturi la o nouă calitate?
Lui Bunge i s-a părut mai consistentă sub raportul ideatic şi mai uşor racordată la date ale cunoaşterii ştiinţifice ideea dezvoltării prin „emergenţe”. Termenul nu-i aparţine, dar el l-a adoptat ca pe un veritabil purtător al unui mare concept filozofic. Şi se pare că realmente nu-i un concept oarecare, ci unul cu destule valenţe explicative. Dacă stai puţin pe gânduri, parcă îţi vine să-i dai dreptate lui Bunge. Îţi vine să zici că nu numai contradicţiile sunt sau pot fi „motor” al mersului înainte sau al mersului în sus. Îţi vine să zici că simplele sau mai complicatele combinări de elemente pot duce şi ele la noi calităţi sub soare. Calităţile sau proprietăţile apei, de pildă, nu s-au născut din „contradicţiile” dintre oxigen şi hidrogen, ci din simpla lor unire în anumite proporţii. Saltul la viaţă nu s-a făcut prin „lupta” dintre macromoleculele de acizi nucleici şi aminoacizi, ci prin fericita lor împreunare. Că după împreunare au început contradicţiile organism-mediu, pare a fi pentru Bunge o altă problemă. Că de acum începe marea „luptă pentru existenţă”, cum ne-a zis Darwin, de asemenea rămâne a fi o altă problemă. Dacă această „luptă” ar fi fost luată în serios, cel puţin pentru unele cazuri ale devenirii universale, Bunge ar fi putut să le întindă o mână şi lui Hegel şi lui Heraclit. N-a făcut-o. N-a făcut-o pentru că pe el îl interesa emergenţa. Faptul emergenţei i s-a părut mai productiv, iar conceptul mai explicativ. De aci şi de aceea, materialismul lui Bunge e unul „emergent” şi nu dialectic.
Dar iată că încă nu ţi-am spus ce-ar fi aceea emergenţă.
Din toate cele citite, pe la Bunge şi pe la alţii, am înţeles că emergenţa ar fi procesul prin care se nasc şi se instituie proprietăţile sau calităţile unui întreg, proprietăţi care nu se regăsesc la nivelul elementelor lui constitutive. Emergenţa face ca un sistem să fie calitativ altceva decât suma subsistemelor lui. Procesul invers, adică procesul pierderii de proprietăţi, este denumit sub-emergenţă. În unitatea lor, cele două procese dau seama de toate momentele devenirii universale, de toate evoluţiile şi involuţiile din interiorul acesteia.
Dar, hai să termin cu generalităţile şi să vedem ce ne spune Bunge despre cauzalitate.
În acest sens, poate că s-ar merita să reţin că Bunge şi-a făcut apariţia pe scena gândirii filozofice cu o lucrere intitulată simplu Cauzality şi încă prin anii ’60 ai secolului trecut. De atunci tema l-a cam urmărit tot timpul. Eu îţi reţin aci doar câteva gânduri din ultima lui lucrare Über die Natur der Dinge – Despre natura lucrurilor. În cartea citată este un capitol intitulat „Cauzalitatea”.
În paginile acestui capitol, după o uşoară incursiune istorico-filozofică – Aristotel, Hume, Kant – se ajunge la primul gând: Cauzalitatea este „forma generării de evenimente prin transportul de energie de la un lucru la altul”2. Aici ar fi de atras atenţia asupra referirilor explicite la energie, referiri la care nu se angajează prea mulţi din cei care au scris despre cauzalitate. Prin aceste referiri, Bunge pune punctul pe i. Pune punctul pe faptul că dintre marile conţinuturi ale lumii, energia este conţinutul ei activ, conţinutul care nu lasă lucrurile să se oprească, să se anchilozeze. Nu lasă lumea să devină o baltă în care să nu se mai mişte nimic. Energia este mişcarea lumii, este determinismul existenţei ca existenţă, este cauza cauzalităţii, dacă aşa ceva se poate zice. Realmente, cauzarea se face prin cedări şi primiri de energie, prin neastâmpărul acesteia. Energia este aceea care face şi desface, care este până la urmă temeiul schimbării tuturor lucrurilor şi chiar a tuturor ideilor.
În funcţionarea acestui temei, Bunge semnalează existenţa a două „mecanisme cauzale”:
1. Cauze „tari sau liniare”, cauze în care energia efectului este pe măsura celei emise de cauză. În acest caz, energia cauzei se transferă sau se consumă complet sau aproape complet în producerea efectului.
2. Cauzările „slabe”, „neliniare” sunt cele în care efectul şi/sau efectele sunt „disproporţionate” în raport cu cauza, sunt cele în care „generarea de efecte sau evenimente se face printr-un semnal”3. Atenţie copile! Intră în joc cuvântul semnal. Numai că Bunge îi dă un alt sens decât cel pe care îl voi da eu în cele ce vor urma.
Ca exemplu de cauzalitate tare e adusă în discuţie masa de biliard iar ca exemplificare a cauzelor slabe se face trimiterea la „butonul” care declanşează o explozie. Orice semnal ca semnal este, aş zice eu, ceva mai mult decât un simplu buton.
Cea de a treia idee pe care aş reţine-o ar fi aceea a raporturilor dintre cauze şi legi sau cauzalitate şi legitate. Bunge are perfectă dreptate atunci când afirmă că legile şi cauzele nu sunt acelaş lucru, dar nici lucruri complet diferite. Nu sunt acelaş moment al determinării, cum nu sunt nici momente care să se aşeze în afara determinării. Există legi cauzale, după cum există şi legi care nu produc nimic sub soare, care fixează alte tipuri de relaţii în interiorul ordinii şi ordonării universale.
Pentru a exemplifica existenţa unor legi care sunt şi relaţii cauzale se face referire la legea lui Newton „F = m ∙ a” iar pentru a exemplifica existenţa legilor ne cauzale se aduce în discuţie legea care vizează relaţia dintre masă şi energie. Este vorba de legea lui Einstein E = m ∙ c2.
În prelungirea celor despre cauze şi legi, Bunge aduce în discuţie şi alte conexiuni şi interiorul raporturilor de determinare. Se analizează raporturile cauzării cu întâmplarea, condiţionarea, posibilitatea, şi nu în ultimul rând cu probabilitatea. Din toate aceste incursiuni ideatice, concluzia la care ajunge autorul este că în planurile de fapt ale determinării avem de-a face cu veritabile „complexe de cauzare”, complexe de producere de efecte. Se mai ajunge la cocnluzia că, sub presiunea unor realizări ale ştiinţei contemporane s-ar putea vorbi de un neodeterminism: „Noi putem vorbi, scrie Bunge, de procese cu totul întâmplătoare sau parţial întâmplătoare, putem vorbi de faptul că nu există o dihotomie tranşată între determinism şi probabilism, ci doar că ultimul este o formă a primului. O aşa formă a determinismului ştiinţific s-ar putea denumi neodeterminism”4.
Cu aşa o concluzie aş putea încheia, dragă Sergiu, cu paginile despre Bunge. Aş putea încheia şi aş putea încerca un pas mai departe. Nu înainte de a-ţi scrie că ar mai fi multe de scris pe marginea şi în prelungirea ideilor care poartă semnătura lui Mario Bunge. Ar fi loc şi pentru câteva observaţii cu caracterul cel mai general. Păcat că Bunge n-a luat în serios avertismentul lui N. Wiener, avertismentul în care se zice că fără îmbrăţişarea conceptu-lui cibernetic de informaţie nici un materialism „nu mai poate supravieţui în ziua de azi”. Dacă ar fi făcut această îmbrăţişare şi „emergetismul” şi „neodeterminismul” lui ar fi putut arăta mai bine. Undeva mai târziu voi reveni la unele din momentele acestei observaţii. Deocamdată pasul mai departe. Dar care pas?
1 M. Bunge, Ştiinţă şi filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1984, p. 320.
2 M. Bunge şi M. Mahner, Über die Natur der Dinge, S. Hirtel Verlag, Stuttgard – Leipzig, p. 95.
3 Idem, p. 96.

4 Idem, p. 61.