in Capitole

III.14. Informaţie şi cauzalitate

14. Cauzalitatea şi filozofia mentalului


Îmi pun întrebarea „dar care pas”? deoarece cu Bunge aveam de gând să închei cu incursiunile istorico-filozofice. Cel puţin, aşa arătau lucrurile în schiţa iniţială a acestor incursiuni. Pe parcurs însă, tot butonând prin internet şi tot căutând prin biblioteci, am dat peste o literatură mai nouă, literatură pe lângă care nu pot trece. Este vorba de literatura care a apărut sub genericul de filozofie a mentalului. În cărţile şi cărticelele găsite pe teme ale unei asemenea filozofii, cele mai multe, dintr-o parte sau din alta vizau problematica cauzării şi/sau determinării. O vizau în aşa fel încât se lăsa sentimentul că s-a cam părăsit interesul pe teme ale particulelor şi subparticulelor elementare şi că acest interes s-a deplasat în lumea intimităţii noastre, în aceea a gândurilor, sentimentelor, dorinţelor, scopurilor etc. Toată această deplasare este foarte sugestiv afirmată în titlul unei cărţi The Rediscovery of the Mind – Redescoperirea mentalului1.
Când am dat peste atâta literatură pe tema cauzărilor în zonele spiritualităţii noastre, m-a prins un sentiment de îngrijo-rare. Mă gândeam ca această literatură mi-a luat toate grăunţele de la moară. A discuta despre cauze şi efecte în lumea mentalului înseamnă de fapt a discuta despre cauzalitate în zonele cele mai înalte ale informaţionalului. Mentalul este până la urmă locul sau zona în care se produce şi se pune la lucru informaţia necesară existenţei specific umane.
Cu îngrijorarea abea pomenită m-am pus pe umblat pe la biblioteci şi mai ales m-am pus pe citit. După destul de multă citire nu mică mi-a fost mirarea când am constatat că cele scrise de alţii nu numai că nu mi-au luat grăunţele de la moară, dar mi-au adus atâtea alte grăunţe încât nici nu ştiu dacă voi mai avea apă ca să le pot măcina pe toate. Nimic sau aproape nimic din ceea ce voiam şi mai vreau eu să scriu despre raporturile informaţiei cu cauzalitatea şi ale cauzalităţii cu informaţia n-am găsit prin cele citite.
Dar, totuşi, ce-am găsit? Ce-am găsit că doar n-oi fi citit chiar pe degeaba?
Am găsit multe. Aşa de multe că n-am să mă pot referi la toate. Mă voi referi doar la două, trei gânduri de un mai mare inters pentru ceea ce urmează.
În filozofia mai nouă a mentalului am dat peste multe probleme vechi puse în termeni noi şi peste două, trei probleme noi puse în termeni destul de vechi.
Problma cea mai veche şi pusă în termenii cei mai noi este, de pildă, problema gândire-creier. Problema este de când filozofia. Din etapă în etapă, ea a primit soluţii diferite din partea unor variate poziţii de gândire. Poziţia originii divine a vieţii noastre spirituale n-a mai rămas decât pe acolo pe unde se mai crede şi se mai vorbeşte de nemurirea sufletului. Gândirea ştiinţi-fică şi filozofică a părăsit demult iluziile nemuririi şi s-a apropiat tot demult de ideile dependenţei vieţii noastre spirituale de meca-nisme ale activităţii noastre cerebrale. În înţelegerea acestor depen-denţe, astăzi se calcă pe picioare o gamă întreagă de linii de gândire şi de soluţii conceptuale. Se vorbeşte, de pildă, de o dependenţă de „identitate”, reprezentată mai ales de R. M. Armstrong. Potrivit unei asemenea dependenţe nu mai rămâne nici un loc şi nici un rol psihicului ca şi psihic sau gândirii ca şi gândire. Subiectivitatea ca subiectivitate este dizolvată în procese-le ei neuronale. Recunoscând distanţele de natură şi funcţio-nalitate dintre gândire şi creier, unii autori vorbesc de „emergen-ţă” (M. Bunge ş.a.), de „survenienţă” (D. Davidson ş.a.), de „funcţionalism” (W. Sellars ş.a.) şi nu în ultimul rând de „cauzare”. În oricare din variantele pomenite sau nepomenite, gândirea apare ca fiind legată organic de ceea ce se petrece în neurofiziologia creierului. În acest sens, peste tot, mărturisit sau nu, avem de-a face cu ceva urme ale raporturilor de cauzare. Despre aşa ceva, la modul cel mai explicit se vorbeşte însă în cele scrise de J. W. Searle. Potrivit acestuia, experienţa subiectivă, ca experienţă reală şi neîndoielnică, este un efect a ceea ce se petrece fizic şi/sau fiziologic în zona mecanismelor cerebrale. „Găsim diferenţe faţă de funcţionalism în concepţia lui Searle, scrie unul din discipolii acestuia, şi atunci când el insistă asupra faptului că evenimentele conştiente sunt evenimente ale creierului cauzate [s.n.I.I.] de relaţii pur neuronale prezente în acesta”2.
Pe marginea acestui punct de vedere s-ar putea face cel puţin trei observaţii. Două de nuanţă istorico-filozofică şi a treia de conţinut propriu-zis filozofic. Prima ar viza faptul că ideea cauzării fenomenelor conştiinţei în şi prin creier readuce în discuţie prima formă de cauzalitate din celebra tabelă a lui Aristotel. Este vorba de ceea ce a fost şi este „causa materialis”, adică de cauzarea prin substrat. După ce multă vreme s-a mers doar pe cazul a ceea ce Aristotel a denumit „cauze eficiente”, iată că se revine, şi încă în forţă, la ideea cauzării prin substanţă. Creierul este materia substrat a fenomenelor gândirii, e, la drept vorbind, substanţa care gândeşte. Este, poate mai bine spus, substanţa prin care noi gândim. Din punctul de vedere al invocatei reveniri se pare că încă o dată Aristotel se dovedeşte a fi „dascălul noastru”.
A doua observaţie de nuanţă istorico-filozofică ar fi că atunci când se merge pe ideea cauzării fenomenelor gândirii în şi prin mecanismele neuronale ale cortexului cerebral parcă se încalcă sau se abandonează ideea hegeliană a celor două tipuri de temeiuri: prin cauze şi prin substanţă. Dacă e bună sau nu această abandonare nu ştiui. Ceea ce ştiu este că în cazul raportării gândi-rii la creier cele două „temeiuri” se topesc, se varsă unul în altul. Cauzalul devine substanţial şi substanţialul devine cauzal.
Cea de a treia observaţie, de data aceasta cu un anume sens filozofic, este că problema cauzării sau determinării fenomenelor conştiinţei trebuie pusă şi sub alte unghiuri decât cel al conexiunii lor cu cele ce se petrec în creier. Aceste fenomene sunt mult prea mult mijlocite ca să poată fi originate cauzal doar pe o singură cale. Problema originii lor nu se poate juca doar pe o singură carte: trebuie să intre în joc şi alte câteva cărţi. Nu pot fi ignorate cărţile reflectării, cele ale imanenţei, ori cele ale dublelor transcenderi. Cel mai simplu fenomen de conştiinţă este ceea ce este şi face ceea ce face sub condiţia unui veritabil „complex cauzal”. Asupra unora din momentele unor aşa complexe voi reveni.
Dintre problemele pe care filozofia mentalului le aduce mai nou în discuţie, problema cea mai interesantă, aş zice eu, ar fi aceea a eficienţei şi/sau eficienţelor mentalului, a modurilor acestuia de a ieşi de acolo de unde este şi de a „lucra” în lume, de a „lucra” în numele existenţei noastre specifice. În acest sens se pare că aporturile cele mai consistente sunt legate de moştenirea ideatică lăsată de D. Davidson, filozof american, stins din viaţă în zilele noastre, mai precis în 2003.
Din referirile dese la opera lui rezultă că el a încercat să arunce o perspectivă mai cuprinzătoare, unii zic „holistă”, asupra vieţii noastre mentale. Se zice că el a încercat să lege destul de organic cele trei cazuri de cunoaştere – cunoaşterea de sine, cunoaşterea altora şi cunoaşterea lumii – într-o teorie mai largă şi în aceaş timp mai de sinteză a gândirii, limbajului şi acţiunii. Se pare că tema acţiunii a devenit tema lui de preferinţă. În abordarea ei n-a ezitat nicio clipă să facă apel la conceptul de cauză şi/sau cauzalitate. Dacă până la el, tematica acţiunilor specific umane era scăldată în cele zise despre libertate, finalitate, ori intenţionalitate, Davidson pune cu tot curajul nevoia de a le judeca şi teoretiza în termenii mai limpezi ai cauzării. Chiar ceea ce la Husserl şi Sartre erau „motive” şi „mobiluri”, sub condeiul lui Davidson devin cauze. El pare a fi acela care a permis ideii de cauzalitate să intre în cetăţile mentalului.
În lumina poziţiei sale, stările de conştiinţă, ca efecte ale unor cauzări complexe, se convertesc ele însele în veritabile cauze. Nu numai adevărurile dar şi dorinţele şi credinţele generea-ză efecte specifice în modurile conştiinţei de a lucra în lume, în lumea realităţilor fizice. Numai sub condiţia determinării de acţiuni, conţinuturile conştiinţei îşi pot dovedi eficienţa în ale vieţii.
Pentru D. Davidson, „forţa” stărilor de conştiinţă stă în acţiunile pe care le generează. În acest sens, A. Botez are perfectă dreptate atunci când identifică în opera lui Davidson o încercare de a elabora o teorie „unificată a semnificaţiei şi acţiunii”3.
Pe marginea ideii că în judecarea raporturilor dintre conştiinţă şi acţiunile specific umane poate interveni fără rezerve ideea de cauzalitate aş avea de făcut o singură observaţie. Aş observa faptul că nu se discută deloc sau aproape deloc modul în care faptul de gen conştiinţă face saltul de la acţiune şi prin acţiune la lumea ca lume, ca lume a lucrurilor în sensul cel mai propriu al termenului. Mecanismele de fapt ale convertirii spiritualului în material, psihicului în fizic rămân pe mai departe destul de ascunse. Trebuie să vorbim în cazul acestor convertiri de un anume tip de cauzalitate pentru a nu rămâne la cauzalitatea în genere. Este vorba, dragă Sergiu, de ceea ce aş îndrăzni eu să fac în partea a doua a scrisorilor de faţă.
Dar să revin la problema mai largă a filozofiei mentalului. Să revin pentru a face altă observaţie, de data aceasta una cu caracter mai general. Şi anume: în ciuda faptului că se afirmă de zeci de ori că noua filozofie a mentalului e elaborată în baza unor mari şi noi achiziţii ale cunoaşterii ştiinţifice contemporane – neurobiologie, neurofiziologie, psihologia cogniţiei, ştiinţele comunicării, computerizării etc. – referirile la conceptul cheie al evului nostru ştiinţific – conceptul de informaţie – sunt rare, palide şi neconsistente. Se poate fără rezerve afirma că valenţele explicative ale acestui concept n-au fost asimilate. Am dat peste noţiunea de informaţie doar în două contexte. În unul era vorba de faptul că structurile şi funcţiunile creierului îşi au o anume rădăcină în „informaţia genetică” şi în al doilea că organele noastre de simţ culeg sau recepţionează informaţie despre particu-larităţile mediului. În lumina acestei ultime referiri, s-a zis că despre informaţie ca informaţie am putea vorbi cel mult pe undeva pe la periferia proceselor cunoaşterii şi nu şi în interiorul acestora. Ba, într-un articol am dat peste afirmaţia că „stările informaţionale” sunt calitativ altceva decât „stările cognitive”4.
Pentru a nu mai întinde vorba, să-ţi mai scriu doar că după opinia mea, noua filozofie a mentalului încă nu şi-a asumat nici litera şi nici spiritul gândirii cibernetice. Ea este încă o filozofie de aliură precibernetică. Se simte în ea o linie semantică, pe alocuri chiar semiotică, dar nu cibernetică. Noţiunile de informaţie şi semnificaţie sunt încă privite ca fiind noţiuni ce vizează realităţi îndepărtate. Ceea ce ar putea însemna gândire cibernetică cu aplicaţie la ceea ce se întâmplă în capul nostru, o să încerc câte ceva în cele de mai încolo. Deocamdată rămân la observaţia în sine.
1 John Searle, The rediscovery of the Mind, M.I.T. Press, Cambridge, S.U.A., 1992.
2 Ted Handerich, Conştiinţă, funcţionalism neuronal şi subiectivitate reală, în vol. Filozofia mentalului, coord. A. Botez, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 44.
3 Angela Botez, Introducere în filozofia mentalului, în vol. Filozofia mentalului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 24.

4 J. J. Haldane, Naturalism şi problema intenţionalităţii, în Filozofia mentalului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996, p. 120.