in Capitole

III.15. Informaţie şi cauzalitate

15. „Cauzalitatea” în gândirea românească


Umblând cu condeiul pe sărite şi făcând multe ocolişuri, am ajuns, cum s-ar zice, la zi. Aş putea considera că am terminat cu plimbările prin pagini ale istoriei filozofiei. Aş putea zice aşa ceva dacă nu mi-ar fi sărit în minte gândul că ar fi bine şi că ar fi frumos să scriu câteva pagini şi despre destinul conceptului în discuţie în paginile literaturii filozofice româneşti. Fie şi numai din motive de patriotism, parcă nu-mi vine să fac şi aici o săritură. Dar nu e vorba doar de patriotism, este vorba şi despre faptul că şi în paginile literaturii noastre s-au născut gânduri de interes, gânduri care merită să fie reţinute.
Nici prin paginile acestei literaturi nu voi umbla pagină cu pagină. Voi face şi aici salturi şi ocolişuri.
Făcând un mare salt peste începuturi – D. Cantemir, Cronicari etc. – voi începe cu V. Conta.
Acest Conta, dragă Sergiu, a trăit pe vremurile lui Creangă şi Eminescu, adică în a doua jumătate a secolului al 19-lea. Cu primul se zice că a fost coleg pe la ceva şcoală iar cu al doilea destul de bun prieten. În paginile gândirii filozofice a rămas cu două lucrări destul de încărcate de originalitate: Teoria fatalis-mului (1875) şi Teoria ondulaţiunii universale (1877). Titlul ambelor lucrări este foarte sugestiv aşa că nu e cazul să mai recurg la explicitări. Poate ar fi de notat că ambele lucrări, în haine ale limbii franceze, au circulat prin tot spaţiul european.
Din cele două lucrări, pentru cele de faţă, ne-ar putea interesa Teoria fatalismului. Pledoariile acesteia pentru un determinism strict, linear, fără abateri par a fi ca de la sine înţelese. De aci şi de aceea se poate zice că V. Conta este un fel de frate mai mic al lui Laplace. În viziunea acestui frate sunt fatale şi foarte fatale nu doar toate legile şi cauzările din zonele naturii dar şi cele din zonele sfintei noastre subiectivităţi. Toată cartea acum în discuţie este dedicată „fatalităţii” din zona fenomenelor „psicologice”. În acest sens o frază de pe la începuturile lucrării ne-o spune răspicat: „… toate facultăţile sufleteşti, cuprinsă fiind în ele şi voinţa, sunt supuse la legi fatale”1. Pe când în plan general filozofic şi general european se pleda în cor în favoarea spontaneităţii şi liberului arbitru, Conta are curajul să scrie că „nu există libertatea voinţei”2. Cu referire la poziţia de ansamblu a celor susţinute de Conta, poate că frazele de „concluziune” să fie şi pentru cele de faţă pe deplin edificatoare: „Din tot acest studiu se vede că, teoria fatalismului, departe de a cădea în contradictoriu cu sine însăşi sau cu faptele dovedite de ştiinţele pozitive sau cu practica vieţii, este poate singurul sistem filozofic care explică totul. Acest sistem este singurul care ne face să înţelegem pentru ce armonia este perfectă între lumea fizică, lumea intelectuală şi lumea morală”3.
La distanţă de aproape o jumătate de secol, ideile lui V. Conta au fost preluate şi duse mai departe de către C. Rădulescu Motru. A fost preluată mai ales ideea universalităţii lanţurilor şi ideea că aceste lanţuri ascultă de legi de la care nu poate fi nicio abatere. C. R. Motru considera şi el că de abateri de la sfânta cauzalitate nu poate fi vorba nici atunci când este vorba de complicatele fenomene sufleteşti. „Materia este denumirea grupu-lui de fenomene dintr-un cap al lanţului cauzal, iar sufletul denumirea celuilalt capăt: ambele sunt însă forme ale energiei”4.
Apare în discuţie conceptul de energie, deoarece C. R. Motru este, în gândirea filozofică românească, reprezentantul de frunte ale orientării filozofice denumite „monism energetic”.
Această orientare, de largă audienţă în acele vremuri, afirma pretenţia că poate depăşi opoziţiile materie-conştiinţă şi respectiv materialism şi idealism prin punerea în joc a „energiei” şi a considerării ei ca entitate existenţială fundamentală şi primor-dială. Se considera că fenomenele vieţii noastre psihice şi culturale ar putea fi mai uşor definite şi caracterizate dacă le luăm ca forme ale energiei. C. R. Motru a dezvoltat la noi o filozofie în care toate lanţurile cauzale duc evolutiv la om, iar omul e privit ca fiind un amestec al tuturor formelor de energie. Noţiunea centrală a viziunii lui filozofice este noţiunea de „personalism energetic”. Aceasta dă şi numele orientării sale.
Pentru a rămâne tot în spaţiul filozofic bucureştean să-ţi scriu câteva rânduri despre controversatul Nae Ionescu. Despre activitatea lui de profesor, de publicist şi de om politic ar fi multe de spus. Eu mă voi referi strict la tema care ne interesează. În acest snes, gândurile cele mai adunate le-am găsit în Curs de metafizică. În economia de idei a acestor cursuri, se acordă destul de mult spaţiu faptului şi ideii că fenomenenle cauză sunt „fenomene colective”, că acestea acţionează însoţite de „împreju-rări” şi că din cauze diferite se constituie un veritabil „paralelo-gram al cauzelor”. Multă atenţie, poate mai multă decât ar fi fost necesar, se acordă raporturilor de „succesiune” şi de „coexistenţă” dintre cauze şi efecte. Se pledează în favoarea ideii că nu întotdeauna „post hoc”, adică după aceea, înseamnă şi „propter hoc”, adică din cauza aceea. Drept exemplificare se invocă succesiunile zi – noapte, noapte – zi.
Dar dintre toate cele zise un anume gând mi-a sărit în ochi şi mi-a reţinut toată atenţia. Este vorba de afirmaţia potrivit căreia „Cauzalitatea ştiinţifică nu explică, ci doar înfăţişează, nu stabileş-te legături esenţiale, ci înfăţişări structurale”. De aceea, ni se mai spune „ea nici nu există”, ea este doar o „prejudecată”. Cauzali-tatea propriu-zisă este doar aceea zisă „metafizică”, aceea care conduce la „izvorul original” şi la „planul creaţiei”5.
Deşi pe marginea celor citate s-ar putea zice multe, rămân la a nu zice nimic. Mai necesar e să fac un pas mai departe.
În acest pas m-aş întoarce pe meleagurile dulci ale Iaşului şi ţi-aş scrie câteva rânduri şi despre P. P. Negulescu. Şi de sub condeiul acestuia a ieşit multă carte de filozofie şi de istorie a filozofiei. Cea mai de seamă lucrare mi se pare a fi Destinul omenirii, lucrare de patru volume. În paginile ei am dat peste un gând care, zic eu, merită, în contextul de faţă, o dreaptă atenţie. Este vorba de gândul pe care l-am descoperit în capitolul Desco-perirea cauzelor naturale. Ceea ce mi se pare demn de reţinut este că descoperirea acestor cauze este pusă explicit în opoziţie cu aplelul la cauze supranaturale. Punând toată această temă într-o logică şi interesantă perspectivă istorică, autorul se apropie de o concluzie pe care aş reţine-o şi aici: „Progresele realizate de omenire în ordine intelectuală… au dus, încetul cu încetul, la o schimbare din ce în ce mai radicală de metodă în încercările oamenilor de a-şi explica lumea. În loc de a şi-o mai explica prin voinţa supranaturalului, ei au căutat să şi-o explice prin cauze naturale. Şi au recoltat, pe această cale, succese mari, succese impresionante, precum ne-o arată, între altele, puterea pe care au dobândit-o de a prevedea, în unele domenii, cursul viitor al fenomenelor, de a-l utiliza reproducându-l sau chiar de a-l influenţa, modificându-l, după interesele lor. De aici au ieşit nenumărate progrese tehnice care au adus omenirii atâtea înlesniri materiale şi atâtea satisfacţii morale”6.
După atâta „plimbare” pe la Iaşi şi Bucureşti, hai să ajungem şi la Cluj. Să ajung pe la cei doi mari filozofi clujeni – Lucian Blaga şi D. D. Roşca.
Atunci când este vorba de L. Blaga şi de legăturile lui cu ideea de cauzalitate sunt foarte încurcat. Sunt încurcat deoarece n-am prea dat de această temă în originala şi întinsa sa operă filozofică. N-am dat nici la modul explicit şi nici la cel implicit. Se explică această situaţie, gândesc eu, prin aceea că Blaga nu şi-a construit sistemul filozofic în prelungirea şi depăşirea unor realizări ale cunoaşterii ştiinţifice, ci mai degrabă a unor realizări artistice. Nu că n-ar fi fost un bun cunoscător al ştiinţei timpului, ci pentru că spiritul lui era mai degrabă un spirit poetic decât unul ştiinţific. Ca mare poet, şi în domeniul filozofării mai mult a metaforizat decât a conceptualizat. De fapt, privită mai din exterior, filozofia lui arată ca un frumos şi consistent sistem de metafore-concept. Avem de-a face cu aşa ceva, zic iară eu, deoarece în viziunea metafilozofică a lui Blaga, adică în modurile lui de a înţelege filozofia şi rosturile ei, filozofia ca filozofie nu are rostul de a explica în vreun fel oarecare lumea ca lume, ci de a o multiplica. Menirea filozofului este să-şi creeze o lume, să-şi facă o lume a lui, lume prin care să nu strice, ci să suplimenteze „corola de minuni a lumii”. În făurirea acestei lumi a lui, sau lumi a filozofiei sale, conceptele şi metaforele de sprijin sunt, de pildă, Marele Anonim, mister şi/sau mistere, paradisiac, luciferic, plus cunoaştere, minus cunoaştere, fonic şi criptic, enstatic şi ecstatic, spaţiu mioritic, mişcare în cascadă, în fluviu sau havuz etc. etc. Printre atâtea noutăţi conceptuale şi de expresie unde să mai rămână loc şi pentru bătrânul concept de cauzalitate? Cu toate acestea, dragă Sergiu, pe lângă Blaga n-am putut trece. Sistemul lui filozofic e prea întins şi prea rotund ca să poată fi ocolit. El nu poate fi ocolit nici atunci când vine vorba de un concept asupra căruia nu s-a aplecat cât de cât la modul explicit.
La D. D. Roşca lucrurile stau cu totul altfel. La el, ideile de cauzalitate, necesitate, lege, determinism etc. sunt angajate şi explicit şi implicit. Explicit, de pildă, atunci când se consideră că legăturile cauză-efect sunt aşa de strânse că formează aproape o „ecuaţie” sau când comentează şi el discuţiile din fizica timpului. În criza fizicii el vede o „criză de creştere” iar în „principiul indeterminaţiei” un principiu care duce la un „nou concept de cauzalitate”.
Ceea ce mi se pare mai important este că spiritul determi-nismului este întreţesut în chiar pânza gândirii sale filozofice. Este pus şi presupus în chiar teza fundamentală a viziunii sale ontologice şi epistemologice, teză din care se desprinde apoi poziţia lui antropologico-filozofică. Este vorba de teza potrivit căreia lumea ca lume, ca lume a „Marelui Tot”, este şi „raţională şi iraţională” şi limpede şi tulbure, şi clară şi obscură. Graniţele dintre aceste caracteristici sunt elastice, sunt dinamice în şi prin investigările noastre cognitive. Din teza axială a viziunii lui ontologice, D. D. Roşca desprinde cu uşurinţă şi cu supleţe logică teza lui cu privire la condiţia de fond a existenţei noastre specifice: Existenţa noastră este una tragică. Dar ceea ce este mai interesant şi mai demn de a fi subliniat, dragă Sergiu, este că D. D. Roşca nu rămâne la concluzia „tragicului”. El merge filozofic undeva dincolo de ea. Merge pe căile depăşirii „eroice” a condiţiei „tragice”. „Poate fantomă trecătoare într-un Haos ostil, în tot cazul indiferent, omul a născocit înţelepciunea. Şi de atunci, încărcat cu visuri grave, luptă să coboare cu trăinicie Împărăţia Cerurilor pe muşuroiul unde soarele lui Dumnezeu răsare peste cei buni şi peste cei răi, şi unde plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”7.
„Soarele” şi „ploaia”, dragă Sergiu, au aici multe şi frumoase conotaţii metaforice. În context ele înseamnă viaţă, năzuinţă, speranţă, cutezanţă. Înseamnă cam tot ce credea D. D. Roşca că trebuie să facă omul pentru a-şi onora calitatea lui de om. Înseamnă tot ce trebuie să facem pentru a ne depăşi condiţia tragică şi pentru a ne impune una prometeică.
Şi acum, chiar că închei. Să termin cu această fugă prin istoria filozofiei, prin istoria lungă a conceptului de cauzalitate.
După această fugă parcă s-ar impune două, trei fraze de încheiere.
În cadrul lor aş putea reţine cel puţin următoarele.
1. Noţiunea de cauzalitate, în calitate de mare concept filozofic este aceea care, în plan cognitiv, dă seama de faptul că în lumea lucrurilor, proceselor şi ideilor este un ceva care face ca ceva să fie. Face ca ceea ce este să fie aşa cum este şi nu altfel. Face ca ceea ce urmează să fie, să fie aşa cum va fi. Cu alte cuvinte, toate câte vor fi, au fost, sunt şi vor fi în numele cauzelor lor. Cauzele sunt cele care au asigurat, asigură şi vor asigura înfăţişarea lumii. Cauzele dau seama de toată ordinea lucrurilor, proceselor şi ideilor, de tot modul acestora de a se aşeza pe coordonatele timpului şi spaţiului. Dacă în lume există naştere şi moarte, apariţii şi dispariţii, fiinţări şi neantizări de vină sunt relaţiile de gen cauze şi efecte. Fără cauze nimic nu e; nici măcar nimicul nu e. Ele sunt sursa lui este, aşa cum sunt şi sursa lui n-a fost, nu este şi nu va fi.
2. Relaţiile de cauzalitate nu sunt singurele care intervin în lumea schimbărilor şi neschimbărilor, devenirii şi nedevenirii. Ele sunt doar axa unor asemenea realităţi. Ele îşi joacă rolul numai şi numai cu concursul a ceea ce în lume e condiţionare, necesitate, întâmplare, lege, posibilitate şi nu în ultimul rând probabilitate. Cauzarea este doar linia sau filonul principal a ceea ce s-a numit şi se mai numeşte determinare. Conceptul de cauzalitate, la rândul lui, nu este decât conceptul nuclear a ceea ce în plan filozofic este determinismul. Indeterminismul nu este decât un gen de determi-nism, un alt fel de a se considera filozofic relaţiile determinării.
Cu aceste fraze de final, chiar să pun punct. Să pun punct şi să trec la ceea ce am anunţat pe la începuturi. Să vedem cum stau raporturile cauzării cu ceea ce este în lume informaţie şi raporturile informaţiei cu ceea ce este în lume cauzare.
1 V. Conta, Teoria fatalismului, Ed. L. Alcaly, Bucureşti, p. 12.
2 Idem, p. 148.
3 Idem, p. 188.
4 C. R. Motru, Ştiinţă şi energie, Editua L. Alcaly, B.P.T., Bucureşti, p. 74.
5 Nae Ionescu, Curs de metafizică, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 236 şi 247.
6 P. P. Negulescu, Destinul omenirii, Editura Cugetarea, Bucureşti, vol. III, p. 483.

7 D. D. Roşca, Existenţa tragică, Ed. Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1934, p. 247.