in Capitole

III.2. Informaţie şi cauzalitate

2. Democrit şi tronul Persiei

Orice încercare de a spicui câte ceva din paginile gândirii filozofice pe tema cauzalităţii trebuie să înceapă, zic eu, cu Democrit. Cu ideile acestui Aristotel dinainte de Aristotel, cum l-au denumit unii din istoricii mari ai gândirii filozofice. Şi aprecierea nu-i deloc exagerată. Nu-i exagerată dacă ne gândim la lista celor 69 de lucrări, listă ordonată de Thrasillos în tetralogii şi ajunsă până la noi prin Diogenes Laertios. Din listă se poate uşor desprinde că Democrit, ca şi Aristotel, a fost un enciclopedist al vremurilor lui şi că şi-a plimbat gândul şi condeiul pe la toate domeniile mari ale cunoaşterii, domenii care pe atunci erau toate filizofie şi filozofare. Păcat că nu ni s-a păstrat nici una din lucrările atomistului şi păcat că despre filozofia lui ştim ceea ce ştim doar din câteva fragmente şi din câteva relatări ale altora.
Din lista moştenirii ideatice democritiene, în cele de faţă, ne-ar putea interesa cele scrise despre cauzalitate: „Cauzele fenomenelor cereşti”; „… fenomenelor aeriene”; „… fenomenelor de pe pământ”; „Cauzele care privesc focul şi lucrurile care se află în foc”; „Cauzele referitoare la animale, cărţile 1, 2 şi 3” etc1.
Aporturile lui Democrit la teoria cauzalităţii nu se reduc la această listă de lucrări. Ele se prelungesc şi în câteva opinii de mai largă generalitate. Din cadrul acestora, la un loc de prim rang s-ar aşeza cele relatate de D. Laertios: „Nimic nu se naşte din ceea ce nu este, nici nu piere în nefiinţă” sau că, potrivit opiniilor celui din Abdera: Totul are loc prin necesitate [s.n.I.I.], vârtejul fiind cauza creării lucrurilor şi pe acesta el îl numeşte necesitate”2.
În primul text putem uşor identifica gândul de bază al oricărui determinism, gând potrivit căruia totul în lume trebuie să-şi aibă o cauză. Pus în haine ale limbii latine, acest gând a devenit maxima de largă circulaţie şi audienţă: Ex nihilo, nihil. Adică, din nimic, nimic nu se naşte sau, într-o traducere ceva mai liberă, totul trebuie să fie din ceva, adică să fie din cauzele sale.
Cât priveşte al doilea text, am subliniat referirea la necesitate. Subliniam prin aceasta că pentru Democrit, dacă este cauza, atunci nu poate să nu fie efectul. Relaţia cauză-efect este doar de ordinul necesităţii. Întâmplării, Democrit nu i-a prea lăsat loc în mişcarea atomilor şi a tuturor celor făcute din atomi. Întâmplările ca întâmplări nu sunt decât impresii subiective, impresii generate de necunoaşterea cauzelor. Atunci şi acolo unde desluşim cauzele, gata cu aparenta întâmplare. Prin cunoaşterea cauzelor, întâmplarea se spulberă precum roua la apariţia soarelui.
Determinismul pe care l-a cultivat Democrit a fost un determinism care n-a admis joaca de-a fi ori de-a nu fi. A fost un determinism al unei sfinte şi neîndoielnice necesităţi. În formele de mai târziu, acestui determinism i s-a zis mecanicist.
Şi acum, pentru a ne apropia de finalul celor despre Democrit şi pentru a motiva cele din titlul acestor pagini să-ţi mai scriu, dragă Sergiu că, după cum se zice, de la bătrânul din Abdera avem cea mai frumoasă afirmare a ideii de cunoaştere a lumii prin cunoaşterea cauzelor din interiorul ei. Se zice că, îndrăgostit de tema cauzalităţii, ar fi declarat că el „preferă să obţină o singură explicaţie cauzală, decât să urce pe tronul Persiei”3. Ce simplu şi ce frumos! Simplu ca bună-ziua şi frumos ca orice mare adevăr.
1 Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963, p. 438-439.
2 Idem, p. 437.

3 Dumitru Isac, Introducere în istoria filozofiei elene, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005, p. 131.