in Capitole

III.3. Informaţie şi cauzalitate

3. Aristotel şi cele patru cauze
După cum vezi, dragă Sergiu, de la Democrit am sărit direct la Aristotel. Am sărit la acela care ne-a lăsat multă filozofie a cauzalităţii, filozofie care a devenit un veritabil sistem de referinţă pentru tot ce s-a scris ulterior pe această temă.
Pentru a ne apropia de această filozofie, hai să începem cu un text: „Cuvântul cauză, scrie Aristotel în Metafizica sa, se întrebuinţează întâi în sensul de materia imanentă din care ia naştere un lucru, cum e cazul cu arama din care se face statuia sau cu argintul din care se face o cupă şi altele de acest fel. Apoi se mai numeşte cauză forma şi modelul, aşadar definiţia esenţei permanente şi genurile subordonate acesteia… În al treilea rând se numeşte cauză primul punct de plecare al schimbării sau imobilităţii. Astfel, sfătuitorul este cauza unei acţiuni şi tatăl este cauza copilului său, în general, cel care schimbă ceva e cauza schimbării. În al patrulea rând, cauza mai înseamnă şi scop, adică ţinta în vederea căreia se face un lucru, cum, de pildă, sănătatea e cauza plimbării”1. Un text foarte asemănător putem citi şi în Fizica lui Aristotel2.
Cam lung textul, copile, dar îşi face toţi banii. Multe din ideile lui au făcut carieră lungă. În această carieră cele patru forme sau genuri de cauzare au ajuns să fie foarte bine cunoscute sub numele de cauze materiale, formale, eficiente şi finale3. Cu toate aceste denumiri ne vom mai întâlni. Dar până atunci să mai zăbovim asupra textului. Principalele lui conţinuturi merită câteva observaţii şi comentarii.
În acest sens, fără a merge pe firul textului, ci pe un altul, să observăm, dragă Sergiu, că de fapt ceea ce este cauza ca şi cauză sau cauzarea ca şi cauzare ni se spune în cea de-a treiaaccepţiune. Aici ni se spune limpede că a fi cauză înseamnă a fi un ceva care produce un altceva, un ceva fără de care un ceva sau un altceva nu apare, nu subzistă, nu dispare. Aici ni se vorbeşte de „punctul” de la care porneşte „schimbarea” sau „neschimbarea”. Aici ni se spune că acţiunile cauzale sunt şi trebuie să fie eficiente, că ele trebuie să lucreze în efectele lor. Din seria celor patru forme de cauzare aceasta este forma esenţială. Cauzele ca şi cauze, în sensul cel mai propriu al termenului, trebuie să fie cauze eficiente, să vină de undeva dinafara efectului şi să-l pună pe acesta pe căile existenţei efective.
După această primă precizare ar mai fi de observat că din modul lui Aristotel de a gândi pe marginea cauzei şi/sau cauzelor eficiente s-a născut o altă idee de mare rezonanţă filozofică, ideea de Cauză primă sau de Primul motor. Plimbându-se cu gândul pe lanţurile succesiunilor cauzale, Aristotel se trezeşte în faţa alternativei: început sau regres la infinit. Şi alege începutul. Alege Motorul care „se mişcă de la sine” şi care apoi „pune în mişcare” tot restul4.
Surprinde această alegere dar… Ideea în sine a făcut ulterior mare carieră în paginile gândirii teologale şi în cele ale filozofiei deiste.
La observaţii şi comentarii interesante se pretează prima accepţiune a cuvântului „cauză” din lista accepţiunilor aristote-liene. În această accepţiune este vorba despre cauzare prin „materia imanentă”, de cauzarea prin substrat, substanţă, conţinut. De cauzarea „din”, din ceva. În şi prin acceptarea unei aşa cauzări, Aristotel face apel la conceptul conceptelor filozofiei sale, conceptul de substanţă. Aceasta este „inima” viziunii sale, „miezul” modurilor lui de a face teoria „existenţei ca existenţă”, teoria „primelor cauze şi primelor principii”. În jurul conceptului de substanţă s-au mişcat nu numai ideile din Fizica lui Aristotel dar şi cele din Metafizica sa.
În şi prin formularea şi apărarea ideeii de cauzare materială, Aristotel a convertit relaţia de substanţialitate în relaţie de cauzalitate. A convertit relaţia care se caută prin punerea întrebării „din”, din ce? cu aceea a lui „de ce?”, din ce cauză? Este foarte curioasă această convertire. Este poate chiar ciudată. Este şi nu este de înţeles.
Este de înţeles dacă ne gândim că realmente orice se face din ceva, că orice schimbare sau mişcare presupune schimbare a unei sau unor substanţe. Orice are nevoie de ceva din care să fie. Norii se nasc din apă, ploia se naşte din nori. Masa se face din lemn, lemnul creşte din soare, apă şi pământ.
Convertirea acum în discuţie nu este de înţeles. Nu este de înţeles dacă ne gândim că pentru Aristotel, substanţa ca şi substanţă, sau materia ca şi materie este principiu al inerţiei, neschimbării, imobilităţii. În numele unui atare principiu, substan-ţa luată în sine nu este un ceva care să poată face ceva, care să genereze efecte. Metaforic vorbind, potrivit opiniei lui Aristotel, substanţa nu este decât plastelina din care altceva sau altcineva face jucăriile lumii. Acest altceva sau altcineva este morphé, adică forma.
„Forma” este a doua mare noţiune a filozofiei aristotelie-ne. Este noţiunea care poartă cu sine principiul activităţii. În această calitate era foarte firesc ca ea să-şi fi găsit un loc aparte şi un loc anume printre formele cauzării.
Conţinutul ideatic al noţiunii de formă a dat foarte mult de lucru nu numai filozofului dar şi multor dispute filozofice ulterioare. Pentru a-şi explica acest conţinut, filozoful asociază expresia de „morphé” cu multe alte noţiuni ale filozofiei sale. Adeseori consideră forma ca fiind „aspectul” sau „înfăţişarea” lucrurilor. Cam tot de atâtea ori o apropie au o identifică cu „esenţa”, cu „specia” şi „genul” lucrurilor. Uneori o leagă de „logos”, de „psyché”, de „éntéleheia”, ba chiar şi de „énérgeia”. În unele texte ajunge chiar să considere forma ca fiind ceva de ordinul divinităţii dacă nu cumva divinitatea însăşi.
Prin toate acestea căutări străbat cel puţin trei gânduri. Primul este acela că forma este opusul substanţei, că ea nu conţine nici un gram de substanţialitate, şi/sau materialitate. Forma e pur şi simplu formă.
Al doilea gând ar fi acela prin care se afirmă şi se confirmă dualismul viziunii metafizice a marelui filozof. Tot acest dualism este aşezat pe ideea opoziţiilor materie-formă. Dacă în liniile de forţă ale acestui dualism punem în calcul prioritatea formei faţă de materie putem uşor înţelege de unde concesiile idealiste ale marelui dualism aristotelic. Pentru marele filozof, forma este „anterioară materiei” şi are „într-un grad mai mare caracterul de existenţă decât materia”5.
În fine, gândul care ne interesează cel mai mult este că forma ca formă este activitate, mobilitate, dinamicitate. În această mare calitate pare a fi perfect justificată prinderea ei printre formele cauzării. Forma este aceea care, ne zice Aristotel, face şi asigură toate schimbările lumii. Numai că, dragă copile, cauzarea „prin formă şi model” trebuie coborâtă şi topită în cauzarea ca „prim început al mişcării”. Numai devenind o cauză de tip trei, cauza de tip doi poate fi cauză veritabilă. Cauza formală, trebuie privită ca fiind de fapt o cauză eficientă. Numai aşa „forma ca formă poate fi considerată ca fiind alfa şi omega tuturor prefacerilor, tuturor „generărilor” şi „nimicirilor”6. Numai aşa ea poate fi cauză universală şi cauză a cauzării însăşi.
Două, trei rânduri şi despre cea de-a patra accepţiune, şi anume despre cauzarea prin scop. În acest sens, aş zice doar că scopurile ca şi scopuri sunt şi nu sunt cauze veritabile. Sunt deoarece toate demersurile vieţii noastre pot fi puse în relaţie de cauză cu unele sau altele din scopurile noastre. Despre tot ce facem putem spune că se originează din anumite ţeluri. Numai că ţelurile ca şi ţeluri sunt locuitori ai mentalului din noi. De acolo, ele nu pot face nimic în lumea lucrurilor. Mai mult. Scopurile ca şi scopuri sunt plăsmuiri în viitor. Or, viitorul ca viitor nu poate face nimic. El trebuie adus în zonele prezentului. Dar adus în prezent nici viitorul nu mai e viitor şi nici scopul nu mai este scop. Scopul e acţiune. În acest caz şi în acest sens, cauzele finale nu pot acţiona cauzal decât devenind cauze eficiente. Numai ele convertesc mentalul în real, viitorul în trecut şi posibilul în actual. Scopurile ca şi scopuri trebuie să iasă din lăcaşurile lor pentru a putea deveni cauze în sensul propriu al termenului. Toate cauzele ca şi veritabile cauze sunt până la urmă cauze eficiente. Cele patru cauze din lista lui Aristotel sunt până la urmă trei şi, în cele şi mai la urmă, una – cauza eficientă.
1 Aristotel, Metafizica, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965, p. 161.
2 Aristotel, Fizica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 38-39.
3 Aristotel, Metafizica, note, p. 161.
4 Aristotel, Fizica, p. 199.
5 Aristotel, Metafizica, p. 220.

6 Aristotel, Despre generare şi nimicire, Editura Polirom, Iaşi, 2010.