in Capitole

III.4. Informaţie şi cauzalitate


4. Toma de Aquino şi cauza cauzelor
Pe marginea modului lui Aristotel de a filozofa pe tema cauzalităţii am zăbovit destul. E timpul să facem un pas mai departe. În acest pas, dacă sar peste mulţi şi peste multe, parcă nu-mi vine să sar peste Toma de Aquino. Acesta a fost teologul şi filozoful care, în vremuri ale secolului al treisprezecelea, s-a aple-cat cel mai mult şi cel mai serios asupra moştenirii filozofice aristoteliene. A făcut acest lucru cu două intenţii clare şi inter-dependente: să-l adapteze pe Aristotel la exigenţele gândirii teolo-gale şi să găsească în Aristotel argumente în favoarea acestei gândiri. Din aceste două intenţii s-a născut lucrarea lui fundamen-tală Summa Teologiae, lucrare care a devenit de bază în tot învăţământul teologic. În paginile acestei cărţi s-a rezumat şi se rezumă cel mai bine tot efortul gândirii scolastice de a face din filozifie o „slujnică” a teologiei. Dar să nu ne băgăm în labirintul acestor eforturi că nu mai putem ieşi. Să rămânem doar la tematica noastră.
Dintre ideile lui Aristotel despre cauze şi/sau cauzalitate două, zic eu, sub condeiul Sfântului Toma, au făcut mare, mare carieră.
Prima este aceea a Primului Motor. Filozoful scolastic nu putea să nu se bucure atunci când, aplecându-se cu toată seriozita-tea asupra operei lui Aristotel, a dat peste textul: „Aşa că elemen-tul divin pe care pare să-l cuprindă intelectul aparţine mai degrabă Primului Mişcător nemişcat, iar actul de contemplare este cea mai mare şi cea mai pură fericire. Dacă divinitatea are parte de această fericire veşnică, iar noi doar din când în când, lucrul e minunat; iar dacă divinitatea are parte de ea într-o măsură încă şi mai mare atunci minunea e şi mai mare. Şi lucrurile chiar aşa stau”1.
Texte asemănătoare putem găsi multe în Fizica şi Metafizica lui Aristotel. Pe baza combinării acestora cu litera şi spiritul unor pagini din Biblie, Sfântul Toma va scrie şi el de zeci de ori: „Este deci necesar să se ajungă la un Prim motor, care e nemişcat de nimeni, şi toţi înţeleg că acesta este Dumenzeu”2.
Cea de-a doua mare idee aristotelică pusă în legătură directă cu ideea de Dumnezeu este aceea de formă şi de cauză formală.
Undeva mai sus am afirmat că Aristotel însuşi a apropiat ideea de formă – a apropiat-o poate chiar mai mult decât era cazul – de ideea singurului principiu activ, de principiu menit să scoată materia din pasivitate. Ba mai mult, chiar Aristotel vede uneori în formă, un fel de divinitate. Vorbind despre „divin”, stagiritul nu vrea să ajungă la zei. El afirmă textual că în problemele divinităţii trebuie să nu dăm crezare filozofiilor „bazate pe mituri”, ci să dăm crezare „celor care în cercetările lor se slujesc de demonstraţii riguroase”3. Ideea de formă şi de formă ca principiu activ i se pare lui Aristotel ca aparţinând acestei filozofii. Poţi să nu fii de acord cu dualismul materie-formă, dar nu-i poţi ignora consistenţa argumentativă.
De la toate cele scrise de Aristotel pe tema formei şi a rolurilor ei în lume nu mai era decât un pas până la Dumnezeul lui Moise, până la Atotfăcătorul. Sfântul Toma, cu mintea plină de textul biblic, nu putea să nu recurgă la acest pas. Printre multe altele, acest pas se vede foarte limpede şi în următorul text: „Răspund spunând că puterea este de două feluri, adică pasivă, care nu este în nici un fel în Dumnezeu, şi activă, care trebuie atribuită lui Dumnezeu în grad maxim. Este însă clar că cine este în acţiune şi perfect, prin această însuşire este principiu a oricui. Se poate însă, câteodată, ca ceva să fie cu defecte şi imperfect. S-a arătat însă mai sus că Dumnezeu este act pur, simplu şi universal perfect, şi în el nici un fel de imperfecţiune nu are loc. Deci lui îi compte [îi intră în competenţă n.n.I.I.] în măsură maximă să fie principiul activ şi să nu sufere în nici un fel influenţa altcuiva. Însă raţiunea principiului activ compte puteri active, căci puterea activă e principiul de acţiune maximă. Puterea pasivă este însă principiul de a suferi de la altul, cum spune Filozoful (Metafizica, V:12). Rămâne deci stabilit că în Dumnezeu stă puterea activă maximă, nu una pasivă”4.
Acest text, dragă Sergiu, este cam lung pentru economia acestor pagini. El ne spune, însă, totul, sau aproape totul, despre modul în care Sfântul Toma a recurs la adaptări ale unor texte aristotelice la cerinţe ale gândirii teologale. Ne mai spune totul sau aproape totul despre modul în care gândirea teologală s-a descurcat în temele cauzalităţii. Ne spune că din optica acestei descurcări, Dumnezeu este totul. Ne spune că Dumenzeu este nu numai Cauza primă sau Primul motor; el este şi cauza tuturor cauzărilor. El este cel care asigură, din eternitate, întru eternitate, toate trecerile de la ceva la altceva. El asigură toate înlănţuirile cauză-efect. El face acest lucru nu numai în cele din cer şi de pe pământ, ci şi în cele din viaţa oamenilor; el ne naşte, el ne creşte şi el ne omoară. Toţi paşii vieţii noastre sunt în mâinile lui. În calitate de actus primus el este Atotputernicul şi Atotcreatorul.
Şi în multe alte capitole ale discuţiei sale despre natura şi atributele Celui de Sus, Sfântul Toma recurge la interferenţe cu idei şi texte din Aristotel. Recurge mai ales la textele în care se face vreo referire la „divinitate”. În invocarea acestor interferenţe, marele teolog ignoră marile diferenţe. Ignoră faptul că „divinul” aristotelic este doar un fel de a vorbi despre un început şi un absolut, despre un ceva prin care să poată explica la modul filozofic – şi nu mitologic – tot restul. Sfântul Toma n-a înţeles că „divinitatea”, în sens aristotelic, este altceva decât Dumnezeul biblic. Acest Dumnezeu îşi joacă toată cartea existenţei sale pe ideea de păcat. Pe ideea de-a ne porunci şi de-a ne trage la răspundere. Dacă nu-l ascultăm, ne poate pedepsi drastic. Dumnezeul lui Aristotel, ca şi al tuturor filozofilor care se respectă, este altceva. Dumnezeul filozofiei, spre deosebire de cel al teologiei, nu ne judecă, nu ne comandă şi nu ne cere nicio socoteală. El nu umblă cu catastiful în care crede Jacques Fatalistul şi în care cred toţi drept-credincioşii. Dacă credinţa îi ajută cumva pe cei credincioşi să moară mai uşor, atunci e bine să creadă. E bine pentru ei şi, poate, şi pentru cei din jur. Numai că şi credinţa ar trebui purtată în nişte limite ale normalului. Când se depăşesc aceste limite, ea devine bigotism. Bigotismul, în oricare din formele lui, desfigurează. Desfigurează sfântul chip al sfintei fiinţe umane.
Dar, dragă copile, se pare că iară m-am rătăcit. Se pare că trebuie să revin la tematica noastră.
1 Aristotel, Metafizica, p. 387.
2 Toma de Aquino, Summa Theologiae, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 62.
3 Aristotel, Metafizica, p. 116.

4 Toma de Aquino, op. cit., p. 390.