in Capitole

III.7. Informaţie şi cauzalitate

7. Hegel – cauzalitate şi dialectică

Într-o schiţă oricât de sumară despre destinul istorico-filozofic al ideii de cauzalitate nu se poate trece pe lângă Hegel. Şi nu se poate trece din mai multe motive. Printre ele sunt şi cele legate de raporturile filozofiei lui cu filozofia lui Kant. Nimeni nu l-a continuat pe Kant mai mult şi mai consistent decât a făcut-o Hegel şi nimeni nu l-a criticat pe Kant mai mult şi mai sever decât a făcut-o acelaş Hegel.
Din mai multe puncte de vedere s-ar putea zice că hegelianismul este un fel de kantianism transfigurat. Pe alocuri atât de transfigurat încât nu se mai vede nimic sau aproape nimic din el. Sub condeiul lui Hegel, idealismul doar epistemologic al lui Kant devine idealism ontologic, devine un mare idealism obiectiv, iar dialectica doar transcendentală devine o dialectică atotcuprinzătoare. Agnosticismul lui Kant, supus unor critici usturătoare, devine un robust optimism epistemologic, devine o încredere neţărmurită în posibilităţile cunoaşterii. După Kant, nici un alt mare filozof nu s-a întors mai mult decât Hegel la vremurile somnului dogmatic. Ideea absolută, în şi prin mişcările ei dialectice, nu numai că se poate cunoaşte, dar se poate cunoaşte la modul absolut.
Şi pe tema cauzalităţii, între Kant şi Hegel, Hegel şi Kant există continuităţi şi discontinuităţi pe măsură.
Prima mare discontinuitate este legată de modul celor doi de a indica şi considera „locul” în care s-ar afla şi s-ar mişca fenomenul cauzării. Dacă pentru Kant cauzarea era doar un ceva de domeniul subiectivului, doar un concept al intelectului şi o antinomie a raţiunii, pentru Hegel cauzalitatea devine un mare conţinut al realităţii, o mare caracteristică a mişcării ideii absolute. În interiorul acestei mişcări, cauzalitatea e privită ca fiind legată strâns de chiar atributul substanţialităţii. Raporturile de cauzali-tate, ne spune marele idealist şi marele dialectician, nu sunt decât raporturi de substanţialitate. „Substanţa este putere”. Şi dacă este putere, ea acţionează cauzal, acţionează pentru a produce efecte. „Substanţa care este pentru sine, este cauză”1.
Considerată în sine, adică luată în desprindere de substan-ţialitate, cauzalitatea este aceea care dă seama de originea lucruri-lor şi proceselor, de modul acestora de a se derula în timp şi în spaţiu. Conţinutul ei propriu este de a fi relaţie cauză-efect. „Cauza e cauză, scrie Hegel, numai întrucât produce un efect… şi efectul nu e nimic altceva decât să aibă o cauză”2.
Tot la modul general şi abstract, Hegel mai atrage atenţia asupra faptului că relaţiile cauză-efect sunt relaţii mobile, relative. În funcţie de sistemele de referinţă, un anume ceva, obiect sau proces, poate fi cauză sau poate deveni efect. Un ceva cauză poate deveni efect şi invers.
În această permanentă schimbare de locuri şi de roluri, cauzele şi efectele se sting şi se aprind după măsură. „Cauza se stinge în efectul său; şi cu aceasta s-a stins şi efectul, fiindcă el nu este decât modul determinat al cauzei”3. Sau, poate şi mai clar: „Fiecare din aceste determinaţii se suprimă pe sine în afirmarea ei, şi se afirmă pe sine în suprimarea sa”. Toate aceste negări şi afirmări sunt „mod-de-a-deveni-altceva”4.
În procesele trecerii de la ceva la altceva, cauzalitatea este aceea care face toate apariţiile şi dispariţiile din lume, toate liniile mari şi mici ale devenirii universale.
Fiind una şi aceeaşi, cauzalitatea este, în acelaş timp, mereu şi mereu alta; este mereu şi mereu plină de particularităţi. În acest sens, Hegel ne avertizează că este „inadmisibil” să aplicăm pur şi simplu, raporturile de cauzalitate de tip mecanic sau chimic la fenomenele vieţii, ale istoriei şi ale spiritului. „Aici, ne scrie Hegel, ceea ce se numeşte cauză, se înfăţişează, evident, cu un alt conţinut decât efectul, şi aceasta pe motivul că ceea ce acţionează asupra a ceea ce este viu este determinant, este schimbat şi transformat de către acesta, în chip independent, deoarece ceea ce e viu nu lasă să ajungă cauza la efectul ei, adică o suprimă ca şi cauză”. Ceva asemănător, dar „într-un sens mai înalt” se petrece în lumea spiritului şi istoriei. Şi aici efectele apar numai sub condiţia unor raporturi ale vieţii spirituale şi ale mişcării strict istorice. „Ţine de natura spiritului… de a nu lăsa o cauză să se continue în el, ci de a o întrerupe, de a o transforma”5.
Deşi clare, unele din textele de mai sus ar necesita sau merita două, trei comentari. Aşa ceva ar merita, de pildă, textul în care se vizează raporturile dintre cauzalitate şi substanţialitate. Această vizare ne poate aminti de Aristotel, de modul acestuia de a diferenţia între cauzele materiale şi cele eficiente. Sub condeiul lui Hegel aceste diferenţieri dispar: cele două forme sunt luate împreună. Orice cauză acţionează pentru că are sau pentru că presupune substanţialitate şi orice substanţă este substanţă tocmai pentru că ea cauzează, lucrează; ea nu este o entitate inertă. În ciuda unităţii lor, cele două dimensiuni ale realului îşi păstrează fiecare propria identitate. În numele acestei identităţi, Hegel teoretizează la modul explicit pe tema a două tipuri de temeiuri – temeiuri de gen substanţialitate şi de gen cauzalitate. În acest fel, Aristotel este negat şi reafirmat în acelaş timp.
Ceva precizări ar necesita şi termenii de „inadmisibil”, „suprimare”, „negare” din ultimul text. Aceşti termeni, aş zice eu, n-ar trebui luaţi prea în serios. Dacă i-am lua ad litteram, am putea înţelege că pentru Hegel cauzalitatea se opreşte în faţa fenome-nelor vieţii, istoriei şi spiritului. Am putea înţelege că ea nu mai este fenomen universal. Or, luate în context, textele de mai sus nu pot conduce spre o asemenea concluzie. De fapt, ele nu fac decât să ne atenţioneze că pe diferite paliere ale manifestărilor ei, cauzalitatea presupune fel de fel de particularităţi. În unele cazuri, cauzele nu ajung direct în efectele lor – precum pe o masă de biliard – ci numai sub condiţia unor complicate intermedieri. Cauzele externe îşi pot face „jocul” numai şi numai cu aportul unor „jocuri” interioare. În unele cazuri, una şi aceeaşi cauză exterioară are sau poate avea rezonanţe diferite. O ploaie curată şi aşteptată, de pildă, altfel „bucură” florile grădinii şi altfel inima ţăranului care se gândeşte la recoltă. Textele lui Hegel ne spun doar că la scară universală, cauzarea se face prin subtile şi complicate continuităţi şi discontinuităţi, prin treceri în care se suprimă trecerea.
Dacă ne distanţăm de textele invocate sau dacă le privim dintr-o perspectivă filozofică mai largă să vedem cam cum se descurcă Hegel cu temele mari ale temei cauzalităţii. Cum se descurcă, de pildă, cu teme precum aceea a primului motor, a raporturilor cu finalitatea şi nu în ultimul rând cu aceea a libertăţii. În perspectivă istorico-filozofică ar fi vorba despre modul în care marele dialectician se descurcă cu unele din marile antinomii kantiene.
În acest sens, pentru început, să vedem cam cum se pune şi cum se rezolvă hegelian antinomia în care se pune problema unei „cauze” prime şi „absolut necesare”. Această antinomie reia parcă vechea problemă a primului motor. Ea reia şi câte ceva din conţinuturile primei antinomii, din aceea în care se pune la modul explicit problema finitului şi infinitului. Văzând aceste două antinomii, Hegel îi reproşează lui Kant că el operează cu conceptul unui „fals infinit” şi nu cu acela de „veritabil” sau „adevărat” infinit. Infinitul cu care a „lucrat” Kant era fals deoarece el presupune un început, presupune un ceva de la care gândul să se mişte spre un infinit. Or, zicea Hegel, infinitul ca infinit este un ceva care nu are nici un început şi nici un sfârşit, nici un centru şi nici o periferie. Infinitul ca infinit este doar opusul infinitului. Un opus care este şi care trăieşte numai sub condiţia opusului său. Infinitul este infinit numai şi numai prin realităţile finite, aşa cum şi finitul, la rândul lui, există numai şi numai sub condiţia infinitului. În acest caz, soluţia antinomiei devine: Nici una şi nici alta, pentru că există împreună şi una şi alta. Ceea ce potrivit logicii transcendentale kantiene era ori, ori, a devenit în laboratoarele gândirii dialectice şi, şi. În aşa laboratoare s-a putut asuma raţional contradicţia. Prin această asumare, cu privire la cauză, se afirmă că ea este şi primul efect. Dacă-i aşa atunci ambele determinaţii se topesc în infinit. Atunci nici oul şi nici găina pentru că există din eternitate şi întru eternitate şi oul şi găina.
Cât priveşte problematica finalităţii, Hegel o pune şi o discută din două perspective. Una ar fi perspectiva tradiţională, cea care vine de la Aristotel şi ajunge până la el. O alta este specific hegeliană.
În cazul celei tradiţionale, Hegel admite şi el că „Este de cea mai mare însemnătate să deosebim scopul, în calitate de cauză finală, de cauza numai eficientă, adică de ceea ce se numeşte cauză în mod obişnuit”. În acest sens, „… cauza aparţine necesi-tăţii încă nedezvăluite, necesităţii oarbe”… „Scopul, dimpotrivă, este pus ca şi conţinând în el însuşideterminaţia… ceea ce înseamnă că el se efectuează numai pe el însuşi şi este la sfârşit ceea ce era la început6.
Existenţa pe alocuri a unor cauze finale este şi pentru Hegel neîndoielnică. Neîndoielnică mai ales pentru palierele viului, gândirii şi istoriei.
Până aici nimic deosebit; totul în litera şi în spiritul gândirii de până la el. De aici încolo, însă, apare Hegel, apare acel Hegel care ne zice că dincolo de toate finalităţile relative există una mai mare, mai înaltă, una la care-i putem zice specific hegeliană. Este vorba de finalitatea Ideii absolute, de modul acesteia de a se pune pe sine şi de a dispune de sine ca scop. Ideea absolută se pune pe sine ca fiind un „în sine” împreună cu a fi şi un „pentru sine”. Or, a fi „pentru sine” înseamnă a fi în aşa fel încât mereu şi mereu să te ai pe tine drept ţintă. Înseamnă a fi mereu un altul, pentru a fi mereu un acelaş. În numele finalităţii ei, Ideea absolută mereu şi mereu se neagă şi se afirmă, mereu se caută. Caută momentul de pe care să poată zice despre sine că este esenţa şi conţinutul lumii.
În accepţiune hegeliană, finalitatea devine un ceva care-şi subordonează totul. Îşi subordonează nu numai toate cazurile cauzalităţii finale, dar şi cele ale cauzării eficiente. Finalitatea ajunge să bată cauzalitatea. Ea devine firul roşu al devenirii, ea dă seama de ordinea şi ordonarea tuturor celor din cer şi de pe pământ.
Destul de aproape de modul în care Hegel a pus şi a rezolvat problemenele finalităţii se aşază modul lui de a se confrunta cu tematica libertăţii. Această apropiere ne-a fost semnalată chiar de filosof: „Am amintit că opoziţia teleologiei şi mecanismului este, înainte de toate, opoziţia mai generală a libertăţiişi necesităţii7.
Şi în tematica libertăţii, Hegel l-a negat şi l-a continuat pe Kant. A continuat mai ales cam tot ce a scris acesta pe tema „cauzalităţii prin libertate”.
Hegel admite şi el cauzarea prin idei, prin voinţă, prin alegeri de conduită. Spre deosebire de Kant, însă, el n-o admite doar pentru zona raţiunii morale, ci pentru toate zonele acesteia. O admite mai ales pentru demersurile noastre cognitive. Orice progres într-ale cunoaşterii, ne-a spus-o Hegel, este un progres în conştiinţa libertăţii.
Hegel, însă, îl depăşeşte pe Kant mai ales prin universali-zarea ideii de cauzare prin libertate. Şi o face prin consecvenţele idealismului său şi o face prin chiar modul definirii şi caracteri-zării a ceea ce el numeşte idee, concept, spirit etc. Pentru Hegel lumea acestora este prin excelenţă o lume a libertăţii, o lume a necondiţionatului. Spiritul este spirit pentru că este libertate, iar libertatea este libertate pentru că este spirit. „Conceptul este ceea ce este liber” iar „libertatea este identitatea conceptului”8. În această identitate, conceptul ajunge să fie „adevărul substanţei” iar libertatea „adevărul necesităţii”9.
Ce teribil! Ce nou! Ce interesant! Libertatea – adevărul necesităţii. Adică conţinutul acesteia, adică chiar esenţa ei.
În numele unui aşa „adevăr”, necesitatea şi libertatea ne apar ca fiind în mare opoziţie numai dacă le considerăm abstract. La modul concret ele sunt împreună, sunt în unitate.
În interiorul acestei unităţi, ele nu rămân pe picior de egali-tate. Libertatea este logic prioritară. Ea îşi asumă necesitatea. Prin aceasta şi cauzalitatea. Ea devine un temei al ordinii şi ordonării universale. Ea bate necesitatea. În opinie hegeliană, nu necesitatea, ci libertatea face legea în mişcările lumii ca lume, ori existenţei ca existenţă. Face legea, mai întâi, în mişcarea ideilor ca idei şi, apoi, prin înstrăinări ale acestora, în mişcarea naturii, gândirii şi istoriei.
A vorbi hegelian despre mişcare, sau a vorbi despre ea în manieră dialectică, înseamnă a vorbi despre contradicţii. Ca diferenţă, opoziţie ori conflict, contradicţia este, în viziune hegelia-nă, mama oricărei mişcări şi dezvoltări. Este, în termeni curat hegelieni, „adevărul” acestora.
În numele acestui „adevăr”, într-o tabelă a conceptelor sau categoriilor gândirii dialectice, conceptul de contradicţie ar fi primul. Toate celelalte ar veni după aceea: devenire, cantitate, calitate, măsură, negare, negare a negării. Ar veni apoi, cumva pe sub toate acestea, schemele: în sine, în altul, în sine şi pentru sine; şi apoi teză, antiteză şi sinteză.
Niciunde în lucrările lui Hegel nu dăm peste o asemenea tabelă. Din opera luată în ansamblul ei, o asemenea tabelă de categorii s-ar putea desprinde cu uşurinţă.
Din toate câte s-ar putea zice pe marginea tabelei şi a celor două scheme, în cele de faţă ne-ar putea interesa doar raporturile dintre contradicţii şi cauzalitate. Şi aceasta deoarece: „Contradicţia este însă rădăcina oricărei mişcări şi vieţi; numai întrucât ceva posedă în el însuşi o contradicţie, acest ceva se mişcă, are impuls şi activitate”10. Sau: „… mişcarea este însăşi contradicţia concret existentă”11.
Dacă lucrurile stau aşa şi dacă, potrivit aceluiaş Hegel, cauzarea înseamnă mişcare, adică apariţii şi dispariţii, naştere şi moarte, atunci cauzalitatea nu este doar un raport de substanţia-litate, ci este şi raport de contrarietate. Contrarietate nu doar în sens logico-formal, ci în sens ontic şi curat dialectic. Atunci cauza cauzelor a tot ce s-a schimbat şi se schimbă sub soare şi dincolo de soare este şi rămâne contradicţia. Ea este cauza cauzelor sau cauza care lucrează în lumea tuturor cauzelor.
1 G. W. F. Hegel, Ştiinţa Logicii, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 552.
2 Idem, p. 554.
3 Idem, p. 554-555.
4 Idem, p. 561.
5 Idem, p. 557.
6 G. W. F. Hegel, Logica, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 338.
7 G. W. F. Hegel, Ştiinţa Logicii, p. 738.
8 Idem, p. 578.
9 Idem, p. 576.
10 Idem, p. 426.

11 Idem, p. 427.