in Capitole

III.8. Informaţie şi cauzalitate

8. Husserl şi „motivaţia”
Din întinsa filozofie husserliană, întinsă şi prin cărţi şi şi prin influenţe, ne-ar putea interesa un singur gând. Ne-ar putea interesa doar încercarea explicită de a evita ideea „echivocă” cum zice filozoful, de cauzalitate şi de a o înlocui cu aceea de „Motivation”.
Pentru a înţelege cât de cât cam ce-i cu această înlocuire, poate ar fi bine să-ţi scriu, dragă Sergiu, doar două trei gânduri despre fenomenologie în general. Aşa se cheamă orientarea filozofică pe care Husserl a pus-o în mare mişcare. Este vorba despre o mare orientare elaborată în prelungirea lui Kant şi împotriva acestuia. Este un fel de kantianism fără dâră de realism, fără „lucru în sine”, fără conceptul de „noumen” (esenţă) şi fără concluziile agnostice ale acestuia. În schimb, piesele de bază ale filozofiei kantiene, subiectivismul şi transcendentalismul au fost duse până la ultimele lor consecinţe.
Husserl porneşte de la premisa carteziană că cogito-ul este prima realitate. El face din cogito un veritabil primordial nu numai în linie epistemologică – precum era la Descartes şi precum era la Kant – ci şi în linie ontologică, şi atunci când vine vorba despre lucruri, despre ceea ce este dincolo şi independent de noi. Pentru a pune problema raporturilor dintre idei şi lucruri, Husserl vrea mai întâi să atingă şi să instituie Ego-ul pur, Eul de la care să ţâşnească apoi tot restul. Să ţâşnească nu numai cunoaşte-rea lumii, ci şi existenţa ei. Pentru a putea ajunge la Eul pur, Husserl recomandă aşa-zisa „reducţie fenomenologică”. În nume-le unei asemenea reducţii ni se recomandă să punem între paranteze tot ce ştim despre lume, adică tot ce considerăm a fi realitate obiectivă. Ne mai îndeamnă, într-un al doilea pas, să punem între paranteze, adică să facem abstracţie de tot universul experienţei noastre psihologice. Aşa, crede el, ne putem întâlni cu noi, ne putem intui sau conştientiza esenţa proprie, putem ajunge la eideticul din noi, la logicul nostru, la neîndoielnicul Ego-sum. Acest eidetic sau această mare conştiinţă de sine este şi trebuie să fie, ne zice Husserl, „locul” sau „momentul” de la care trebuie să plece orice filozofie care vrea să atingă performanţele „ştiinţificu-lui”. Pentru Husserl, filozofia trebuie să fie cunoaşterea cea mai cunoaştere, ştiinţa cea mai ştiinţă.
Eideticul ca şi eidetic sau intelectul ca şi intelect nu este şi nu poate fi, în opinia marelui fenomenolog, un ceva plin de forme sau concepte goale, precum la Kant. Nu este un ceva care apoi, printr-o aplecare asupra produselor senzitivităţii să se umple de conţinut. Intelectul ca intelect este întotdeauna şi de la bun început un intelect plin de conţinut. Conştiinţa ca şi conştiinţă este întotdeauna conştiinţă a ceva sau despre ceva. Cogitoul este întotdeauna şi un cogitatum. Conţinuturile eideticului pot fi de ordinul ego-genezei sau exo-genezei. Pot fi de genul unei mişcări spre interior, spre intuiţiile intelective sau spre exterior, adică spre „constituirea” şi/sau „instituirea” de obiecte şi obiectivitate. Intelectul ca şi intelect nu are doar funcţiuni de cunoaştere, precum la Kant, ci şi importante funcţiuni ontologice, adică de punere sau de producere transcendentală a lumii ca lume. Zic „transcendentală”, dragă Sergiu, deoarece această producere de lucruri, de obiecte, de obiectivitate nu poate depăşi graniţele de fapt ale transcendentalului, nu poate ieşi din „insula” acestuia. Termenul de „insulă” îi luat chiar din arsenalul noţional al lui Husserl. În numele unei asemenea „insulări”, lucrurile sau obiecte-le de care ne vorbeşte fenomenologia nu sunt chiar lucruri. Ele sunt unităţi ale unei laturi noetice cu una noematică, adică a ceva care aparţine mişcării spre interior şi a uneia care ţine de acelaş interior care se mişcă însă spre în afară. Se mişcă spre a constitui din sine şi prin sine o lume.
În toate genurile lui de produse, egogene sau exogene, eideticul ca eidetic este condus de un principiu fundamental sau de o caracteristică a caracteristicilor lui – intenţionalitatea.
Cu invocarea acestei caracteristici, ne-am apropiat de ceea ce ziceam că ne-ar putea interesa la Husserl şi anume abandonarea ideii de cauzalitate şi îmbrăţişarea celei de „Motivation”. În numele acestei îmbrăţişări, se consideră că toate mişcările conştiinţei – mişcări în sine sau înspre sine sau în sine dar înspre în afară – „lucrează” doar după reguli ale motivării şi nu ale cauzării. Transcendentalitatea şi intenţionalitatea conduc la aşa ceva. Husserl în Meditaţii carteziene ne-o spune limpede: „Legile fundamentale ale compozibilităţii (în realitate reguli ale coexisten-ţei sau succesiunii şi reguli ale posibilităţii) sunt, într-un sens foarte larg, legi ale cauzalităţii, legi ale raportului dintre o condiţie şi consecinţele ei. Totuşi, este mai bine să evităm termenul echivoc de cauzalitate şi să vorbim despre motivare în sfera transcendentală. Universul trăirilor conştiinţei, ce formează conţi-nutul „real” al ego-ului transcendent, este comparabil doar în forma unitară universală a fluxului în care se ordonează toate trăirile particulare ca trăiri care se succed în acest flux. Prin urmare, forma tuturor formelor particulare de trăiri concrete ale conştiinţei… este o formă a unei motivaţii care leagă toate elemen-tele între ele şi care domină asupra fiecăreia în parte. O putem considera de asemenea, ca o lege formală a unei geneze univer-sale în virtutea căreia trecutul, prezentul şi viitorul se constituie şi se unesc neîncetat într-o anumită structură formală noetico-noematică a modurilor trecătoare ale acestui flux. În interiorul acestei forme, însă, viaţa ego-ului se derulează ca o înlănţuire motivată de operaţiuni constituante particulare, determinată de o multiplicitate de motivaţii şi sisteme de motivaţii care, potrivit legilor generale ale genezei, formează o unitate a genezei univer-sale a ego-ului”1.
Iară am recurs la un text cam lung. Am vrut, însă, dragă Sergiu, să-ţi devină cât mai limpede că pentru fondatorul fenomenologiei „fluxurile” devenirii se aşază mai bine pe motive decât pe cauze, că motivele pot rândui mai bine toate fluxurile trăirilor conştiente şi prin aceasta pot rândui mai bine nu numai mişcările strict ideatice dar şi pe cele „noetico-noematice”, adică pe cele prin care se instituie faptul şi impresia obiectivităţii.
Dacă pe această temă ai dori ceva mai mult te-aş putea trimite la o carte întreagă, carte intitulată sugestiv: Kausalität und Motivation2. Ieşită de sub condeiul lui Berhard Kong, cartea este în întregime dediactă „substituirii” husserliene a primului concept – cauzalitate – cu cel de al doilea – motivaţie. Se acordă atenţie deosebită tocmai motivării acestei substituiri. Se consideră că abandonarea cauzalităţii vine prin excelenţă din invocarea husserliană a intenţionalităţii şi prin critica pe care Husserl a făcut-o realismului naiv, spiritului ştiinţifico-naturalist şi nu în ultimul rând filozofiei kantiene.
1 Ed. Husserl, Meditaţii carteziene, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 108.

2 Bernard Kong, Kausalität und Motivation, Martinus Nijhoff, Haag, 1973.