in Capitole

IV.2. Informaţie şi cauzalitate

2. De la energie → la informaţie

În a discuta despre acest gen de cauzare pornesc de la două premise interdependente. Prima ar fi aceea a triadei, aceea că informaţia este altceva decât sunt realităţile substanţialo-energe-tice. În numele acestui „altceva”, informaţia nu are masă, nu are sarcini electrice, nu are temperatură, nu are forţă, nu are un timp şi un spaţiu al ei şi numai al ei, nu se supune legii conservării şi degradării precum energia, cu un cuvânt ea nu are caracteristicile realităţii nemijlocite.
Cea de a doua premisă ar fi aceea că informaţia este doar o realitate insulară, că ea există în diferite forme şi grade, doar în lumea viului. Dacă ea nu vine din eternitate, atunci la modul cel mai firesc se poate pune problema producerii sau originii ei. Se pot pune întrebările de unde? de când? cum? şi de ce? De ce şi informaţie pe lume? De ce, de la o vreme, naturii nu i-a mai fost destul cu realităţi doar substanţialo-energetice?
Pusă în aceşti termeni, s-ar putea întâmpla ca problema să apară ca fiind foarte nouă şi poate prea simplă, dacă nu cumva prea banală. De fapt, problema în sine nu e nici nouă şi nici banală. Este o problemă veche şi foarte gravă. Veche şi gravă mai ales sub raport filozofic. Judecată în conţinutul ei, problema repune în discuţie o serie de întrebări cu care filozofia s-a confrun-tat demult: Poate materia să producă spirit şi spiritul să producă materie? Poate oare fizicul să fie cauza fenomenelor psihice? Se pot oare lucrurile proiecta în idei şi în cuvinte? Poate oare creierul să facă să fie gândire? Problema noastră pune la modul subtextual toate aceste întrebări. Le pune însă la rădăcina lor. Le pune la începuturi. Le pune la începuturile acelei dedublări care a dus la dedublarea materie-spirit.
Fenomenele spiritului sunt de acelaş tip cu toate fenome-nele informaţionale. Lumea spiritului are acelaş statut ontic şi/sau ontologic cu toată lumea informaţiei. De aceea, încercând un răspuns la întrebările de ce şi de unde informaţia, răspundem într-un anume fel şi la unele probleme legate de înalta şi sfânta noastră subiectivitate. Chiar dacă nu voi ajunge la idei care să facă senza-ţie, aş vrea să repun în discuţie problemele mari ale spiritualităţii noastre. Să le repun din unghiul a ceea ce ne-a zis şi ne zice gândirea cibernetică despre informaţie.
La întrebarea de unde-i informaţia s-ar putea răspunde foarte simplu: de acolo de unde-i viaţa.
Dar de ce odată cu viaţa? De ce tocmai de atunci şi tocmai de acolo? Tocmai de acolo pentru că odată cu viaţa începe lupta pentru existenţă. Începe căutarea şi nevoia alegerii între alterna-tive de conduită. Începe „egoismul genei” cum ar zice neo-darwinistul R. Dawkins. Începe lupta pentru supravieţuirea speciei în şi prin supravieţuirea indivizilor.
Specia nu e nimic fără indivizi aşa cum nici indivizii nu sunt ceea ce sunt fără specie. Începe lupta indivizilor cu entropia, cu acţiunile când neutre când nocive ale mediului. Odată cu viaţa începe o fază nouă în chiar interiorul evoluţiei fizicului şi chimicului, începe faza biofizicului şi biochimicului. Odată cu această fază începe şi etapa ciberneticului. Apar de acum mecanismele comenzii şi controlului, apar comunicările directe şi inverse. Toate acestea presupun prezenţele informaţiei, prezenţele conexiunii prin semne şi sau semnale, prin trimiteri a ceva la altceva. În numele acestor prezenţe şi acestor trimiteri, sistemele viului ajung să fie veritabile sisteme triadice, sisteme în care substanţele şi energiile se îngemănează la modul organic cu informaţii de diferite grade şi forme. Toată această îngemănare devine caracteristica de bază a ceea ce se numeşte biosferă.
Chiar începuturile saltului la informaţie nu le putem pune în discuţie. Dacă dăm crezare conceptului de informaţie genetică – şi nu prea avem motive să nu-i dăm – atunci ar trebui să putem explica cât de cât originile acestui gen de informaţie. Or, pe terenurile originii ADN-eului încă nimeni nu s-a aventurat. Într-o asemenea aventură ar trebui urmărită toată evoluţia multimilenară a organicului, evoluţie care a dus probabil la acizii nucleici şi la structurile producătoare de proteine, adică la structurile riboso-miale. Dacă aceste structuri s-au născut în paralelă sau în vreo anumită interacţiune, nimeni nu ne poate spune. Încă o Origine a elementelor – ceva de genul Originii speciilor – încă n-am auzit să fie scrisă. Pe o asemenea temă, la ora actuală, se poate cel mult specula. Ceea ce se ştie sigur este că structurile abea invocate – ADN, ARN, aminoacizi, ribozomi etc. – sunt componentele elementare ale viului, că ele prinse într-o membrană dau seama de semnele vieţii – homeostazie, creştere, înmulţire, evoluţie etc. Mai dau seama de caracteristica excitabilităţii, adică de reacţia speci-fică a unei gămălii de viaţă la acţiunile mediului. În cazul acestor reacţii, afinitatea chimică a cedat locul unui alt gen de echilibrare, unei echilibrări mai subtile, echilibrare în care unitatea întregului este asigurată printr-un schimb permanent cu mediul. Schimb de substanţe şi de energie deopotrivă.
În asigurarea acestui schimb, probabil că membrana celulară a ajuns să fie primul mare „organ de simţ”, primul mare „senzor”, primul producător de informaţie în ordine filogenetică. Pe lângă alte funcţiuni, membrana celulară sigur le are şi pe cele ale semnalizării, semnalizării mediului în care organismul „se scaldă”. Numai sub condiţiile unei aşa semnalizări, celula ca celulă poate reacţiona ca un întreg. Cu asemenea funcţiuni un alt fel de informaţie este deja pe lume, un alt fel decât cel al informa-ţiei genetice. La nivelul membranei celulare, unele acţiuni energe-tice sunt convertite în altceva sau în altceva decât energie sau numai energie. Cu mecanismele acestei convertiri, celula ajunge să fie realitate triadică. Orice celulă, în numele homeostaziilor ei, are nevoie, fie şi într-o formă teribil de rudimentară, de mecanis-me de producere şi utilizare de informaţie.
Toate aceste mecanisme se complică şi se fac şi mai evidente în şi prin procesele constituirii organelor de simţ. În cazul lor, simpla şi difuza excitabilitate devine sensibilitate, devine capacitate de a avea senzaţii. Sensibilitatea conduce în timp la capacitatea perceperii şi apoi spre aceea a reprezentării.
Prin producerea de senzaţii, percepţii şi reprezentări s-a ajuns în lumea zoopsihologicului. Rolul informaţional al acesteia este dincolo de orice îndoială. Pare a fi absolut neîndoielnic faptul că organele de simţ, prin producţia lor, sunt organe ale producerii de informaţie, adică ale convertirii unor acţiuni energetice în efecte de ordin informaţional. Organele de simţ par a fi cazul tipic al producerii de efecte de gen informaţie din cauze propriu-zis energetice. Pe cazul lor s-ar putea cel mai bine discuta şi analiza săgeata prin care sugeram trecerile de la energetic la informaţional.
Sub intenţia unei aşa analize ne-am putea lansa pe teoretizarea momentelor mari ale empiricului: receptare, căi aferente, reţele neuronale centrale. Pe această cale ne-am putea apropia de concluzia că produsele sensibilităţii – senzaţii, percepţii, reprezentări – sunt fructul tuturor acestor mecanisme. Ne-am mai putea angaja la o discuţie mai largă sau mai scurtă pe tema raporturilor reflexe şi instincte, reflexe simple şi reflexe multicondiţionate. Am putea recurge la o prezentare oricât de largă pe temele evoluţiei filogenetice şi ontogenetice a mecanis-melor vieţii psihice. În acest sens ar putea fi de un real interes o discuţie despre raporturile dintre psihic animal şi psihic uman. Poate ar fi de un şi mai mare interes să urmărim, din perspectivă evoluţionistă, raporturile dintre apriori şi aposteriori. Pe această cale ne-am putea apropia de concluzia că aprioricul există şi că, de fapt, orice aprioric este rezultatul unui aposteriori, adică a unei experienţe de mult „cimentată”.
Toate aceste posibile incursiuni ideatice rămân în afara paginilor de faţă. Ne vom centra atenţia doar pe ceea ce ar putea viza la modul cel mai direct rolurile sensibilităţii în a face treceri de la energetic la informaţional. Din acest punct de vedere două par a fi noţiunile cheie: „convertire” şi „trecere”. Ele trebuie supuse unor anumite explicitări. Ele parcă strigă după câteva precizări:
Mai întâi s-ar impune precizarea că cei doi termeni, cu noţiunile pe care le poartă, sunt şi nu sunt cei mai potriviţi. Sunt pentru că în lumea cuvintelor şi noţiunilor noastre n-am găsit ceva mai bun. Şi nu sunt pentru că pot sugera o nedorită neînţelegere. Pot lăsa să se înţeleagă că trecerile în cauză ar fi realmente treceri la un ceva pur informaţional. S-ar putea întâmpla ca cei doi termeni să ducă spre ideea că energia şi informaţia ar fi în rapor-turi de simplă complementare. S-ar putea crea impresia că am putea avea de-a face cu ceva de genul: până aicea energie pură, de aici încolo informaţie pură. Or, lucrurile nu stau chiar aşa. Linia energeticului nu se opreşte la porţile organelor de simţ. Această linie continuă să fie şi continuă să lucreze. Ea continuă să fie în şi prin toate mecanismele biofizice şi biochimice pe care activitatea organelor de simţ le presupune. O cauzare energetică a fenome-nelor de ordin psihic – senzaţii, percepţii, reprezentări – şi prin aceasta a unor fenomene de ordin informaţional avem nu numai din afară, din ceea ce „atacă” organele de simţ, dar şi dinăuntru, din ceea ce fac şi pot face mecanismele neuronale ale întregii sensibilităţi. Este aici vorba de o cauzare prin mecanisme suport, mecanisme prin care fenomenele psihice prind viaţă ca fenomene psihice. Fără aporturile unor complicate reţele de cauze şi efecte biofizice şi biochimice produsele subiectivităţii psihice nu pot prinde viaţă.
Dacă mecanisme esenţialmente substanţiale şi energetice stau ca temei, ca sursă, ca mediu în şi prin care informaţia ca informaţie ia fiinţă, atunci „trecerile” şi „convertirile” de care mereu am vorbit sunt doar pe jumătate treceri şi convertiri. Altfel spus, şi poate mai bine, ele sunt o dublă trecere şi o dublă convertire. Avem de-a face cu producerea de către cauze de ordin strict energetic a unor efecte cu o dublă natură. Cauzele energetice care „tulbură” liniştea receptorilor produc un influx nervos, influx care este deopotrivă un ceva şi energetic şi informaţional. Compo-nenta informaţională este la drept vorbind un flux de ordinul semnalizării, un flux de semne şi de semnale, un ceva care se supune regulilor semiotizării.
În cazul produselor cu o dublă natură, planul propriu-zis energetic cade pe un loc secund dar nu secundar. Cele produse contează ca „ştire” despre cele ce se petrec în jur, contează ca informaţie. Senzaţiile, percepţiile şi reprezentările sunt de fapt informaţie despre aspectele de suprafaţă ale celor din jur, despre ceea ce filozofic se cheamă fenomen sau fenomenalitate. Ele „spun” unui organism, vorbind metaforic, cam în ce fel de ape se scaldă.
Dacă produsele organelor de simţ sunt treceri la informaţie atunci unde sunt triadele fără de care, scriam prin alte locuri, nicio informaţie nu poate fi?
Aceste triade, dragă Sergiu, pot fi destul de uşor identifi-cate. Să luăm un exemplu simplu, simplu. Să luăm în atenţie prezenţa unui măr şi modul nostru de a ne raporta la el.
De la măr, prin organele de simţ, mai ales văz, avem fel de fel de senzaţii – mărime, formă, culoare etc. Senzaţiile, în calitate de reflectări a unora din proprietăţile exterioare ale mărului, se asociază psihologic în percepţia mărului. Că aceasta este prinsă imediat într-o noţiune şi într-un cuvânt nu mai contează. Contează doar că, fie şi numai pe cazul percepţiei, putem identifica triada – obiect al reflectării, o primă reflecare şi apoi o reflectare a reflectării. În calitate de reflectare a primelor reflectări, percepţia devine furnizoare de informaţie, devine „piesa” care mediază între noi şi măr. În această mediere, triada semiozei este şi ea prezentă – obiect al semnului, semnul şi interpretantul. În numele acestei triade, percepţia este semn şi/sau semnal, este un ceva care stă pentru altceva şi pentru cineva. Dacă percepţia în cauză intră şi în zonele verbalizării, atunci ea devine „piesă” a unei comunicări. În acest caz, triada comunicării se impune şi ea: sursă, canal, destinatar. În numele acestei ultime scheme, ne putem zice nouă sau putem spune altcuiva: „uite ce măr frumos”.
Cu cele zise despre triade şi despre prezenţa lor în producerile de senzaţii, percepţii şi reprezentări aş putea considera cam încheiate explicaţiile legate de săgeata energie → informaţie. Aş putea trece la o altă săgeată.
Aş face această trecere dacă n-ar fi o problemă care mi se cam înghesuie sub condei. Este vorba de marea şi complicata problemă a trascenderii. Problema este atât veche, pe cât de veche este filozofia şi filozofarea. Nu mă voi putea lansa pe toate feţele ei filozofice şi istorico-filozofice. Mă voi rezuma doar la următoarele:
1. Dacă conceptul de informaţie are vreo valenţă filozo-fică, atunci pe un prim loc aş aşeza legăturile lui cu fenomenul transcenderii. Prin aceasta, conceptul îşi bagă nasul în chiar inima filozofării.
2. Problema transcenderii, dragă Sergiu, este un fel de problemă a problemelor cugetării filozofice. Ea este problema celor trei salturi la un „dincolo”. Saltul de la senzaţii la obiectul lor, la fenomenalitatea nemijlocită, la ceea ce atingem prin simţuri. Este apoi saltul cognitiv al producerii de noţiuni şi concepte, adică saltul la esenţele pe care fenomenele le conţin. Saltul pe care-l facem, de pildă, prin noţiunea de om la ceea ce aparţine tuturor oamenilor care au fost, care sunt şi care vor fi. Şi nu în ultimul rând „saltul mortal”, să-i zicem aşa, la un „dincolo” de orice lume fizică, adică saltul la ceva metafizic, la vreo fiinţă ca Fiinţă, sau la vreo existenţă ca Existenţă. Ar fi vorba de un salt la ceva etern, infinit, absolut.
3. Din aceste trei salturi sau trei transcenderi, acum ne-ar putea interesa doar saltul subiectivităţii perceptive la realităţile pe care le vizează şi cu care se confruntă. În alţi termeni ar fi vorba despre modul senzaţiilor, percepţiilor şi reprezentărilor de a se „umple” cu obiectivitate. Este vorba despre modul în care o anume parte a subiectivităţii noastre devine subiectivitate obiecti-vă, devine subiectivitate încărcată cu aspecte fenomenale, aspecte care aparţin realităţii ca realitate. Este vorba de întrebarea dacă senzaţiile şi percepţiile, în calitatea lor de reflectări îşi ating sau nu obiectele pe care le au drept sursă şi la care apoi ne trimit.
4. Cu privire la această atingere, la această aşa-zisă intuire vie au fost şi mai sunt formulate fel de fel de puncte de vedere. Două poziţii au fost şi mai sunt cele mai disputate:
a). Senzaţiile sunt „ferestrele” noastre spre lume şi ale lumii spre noi;
b). Senzaţiile sunt „perdeaua” care ne separă de lume. Ele sunt „carcasa” subiectivităţii noastre.
Primul punct de vedere a fost afirmat şi cultivat de toţi aceia care, într-un fel sau altul, s-au aşezat de partea optimismului epistemologic, de partea încrederii că simţurile nu ne înşală.
Al doilea punct de vedere aparţine aproape prin definiţie filozofiilor sceptice şi/sau agnostice, aparţine tuturor subiectivis-melor şi/sau transcendentalismelor epistemologice şi ontologice deopotrivă.
Pe aceste două orientări, cu fel de fel de variante fiecare, nu-ţi pot da exeplu pentru că m-aş întinde prea mult. Să mă crezi pe cuvânt că ele există şi încă se mai confruntă.
5. Dacă ne referim doar la senzaţii şi percepţii şi dacă dăm crezare optimismului epistemologic, aş îndrăzni să afirm că acest punct de vedere ar putea câştiga în consistenţă dacă s-ar considera că acestea ar fi nu doar „reflectări” – imagini, copii, reproduceri etc. – ci informaţie despre realităţile pe care le vizează.
Senzaţiile şi percepţiile sunt reflectări sau oglindiri, dar reflectări în sens hegelian, adică în sensul de ceva în altceva, de treceri în care se suprimă trecerea, de altul al obiectelor lor. Senza-ţiile şi percepţiile sunt fenomene de relaţie, ele au sens numai şi numai prin trimiterile pe care le fac la sursa sau la obiectul lor. Ele apar în lanţuri ale mişcării de reflectare, ca un gen aparte de reflectări ale reflectărilor. În această calitate, ele sunt veritabile semne şi/sau semnale, veritabile forme ale informării şi semnalizării.
Prin informaţia pe care o au şi pe care o comunică, ele devin „instrumente” ale vieţuirii şi supravieţuirii, „piese” ale confruntării cu entropia.
Ca realităţi subiective neîndoielnice, senzaţiile şi percep-ţiile pot fi şi ele judecate după regulile adevărului, adică ale corespondenţelor cu realitatea pe care o vizează. Urmându-l pe Aristotel, mulţi teoreticieni ai cunoaşterii au considerat şi conside-ră că problema adevărului se pune doar de la nivelul judecăţii, doar de acolo de unde facem la modul explicit afirmaţii şi negaţii cu privire la realităţile pe care le intuim. Dar, aş îndrăzni eu să zic, regula „dacă şi numai dacă”, considerată de A. Tarschi – un binecunoscut epistemolog şi logician contemporan – ca fiind esenţială în definirea şi caracterizarea adevărului, se poate foarte bine aplica şi senzaţiilor şi percepţiilor. Judecata sau propoziţia „Zăpada este albă”, ne zice Tarschi, este adevărată dacă şi numai dacă realmente zăpada este albă. Dar de unde luăm pe acest „realmente”. Oare nu din zona senzaţiilor? Din zona şi/sau zonele intuirii? Senzaţia de alb pe care o avem dacă privim o zăpadă proaspătă este aşa cum este, adică este ceea ce noi denumim alb, tocmai pentru că realmente, tocmai pentru că prin firescul lucrurilor zăpada este albă.
Adevărul de la nivelul senzaţiilor şi percepţiilor, adică corespondenţa lor reflectorie cu realitatea pe care o vizează, reprezintă sursa şi temeiul adevărului din toate celelalte constructe ale cunoaşterii. Acest temei este mai evident în cazul ştiinţelor zise factuale – fizică, chimie, biologie, istorie etc. – şi ceva mai mascat în cazul constructelor realizate de structurile şi funcţiunile logicului şi matematicului.
În diferenţierea acestor două tipuri de cunoaştere se pare că până la un punct neopozitivismul avea dreptate.
Lipseste pct 6
7. Foarte des se zice că lucrurile ca şi lucruri şi procesele ca şi procese ne „trimit” sau ne „transmit” informaţii despre ele. Se zice că prin organele noastre de simţ „primim” sau „culegem” informaţie. Primim un fel de informaţie primară, informaţie care devine un fel de „materie primă” pentru mecanismele propriu-zise ale cunoaşterii. Asemenea moduri de a zice sunt destul de neinspirate. Lucrurile ca şi lucruri nu ne „transmit” niciun fel de informaţie. Ele nu ne comunică nimic. Ele pur şi simplu sunt şi pur şi simplu îşi manifestă în exterior proprietăţile pe care în virtutea naturii lor le au. Natura fizică ca şi natură nu are nicio informaţie şi ca atare nu are ce ne trimite. Organele noastre de simţ, în contactul lor cu lumea fizicului, chimicului, cosmicului, în mare parte chiar şi a biologicului, nu „primesc” informaţie, ci produc aşa ceva. Prin aşa producere ele aduc informaţia pe lume. Ele fac primul pas pe căile demutizării realităţii mute. Informaţia pe care o avem prin senzaţii şi percepţii este până la urmă rezultatul unui prim gest de creaţie cognitivă.

Şi acum, pentru alte genuri de cunoaştere să trecem la o altă săgeată.