in Capitole

IV.4. Informaţie şi cauzalitate

4. Cauze informaţionale → efecte energetice

Atunci când am scris despre informaţie din perspectiva raporturilor acesteia cu energia mereu şi mereu am afirmat, şi încă la modul subliniat, că informaţia nu poate fi redusă la proprietăţi ale energiei. Ba mai mult, am subliniat că ea nu are forţă, că luată în sine ea nu poate face nimic. Afirmam, de pildă, că doar cu ajutorul gândului nu se mişcă în lume nici măcar un fir de praf.
După atâta insistenţă asupra ideii şi asupra faptului că informaţia este o mare neputinţă, iată că acum fac din ea cauză a unor efecte de gen energetic. În acest caz, nu cad oare în păcat? Nu intru în conflict cu cele zise despre rolurile informaţiei, despre faptul că ea nu poate decât să elimine incertitudini?
Intru şi nu intru. Intru deoarece realmente informaţia este un ceva fără forţă, în sensul fizic al termenului. Ea nu poate face ceea ce face energia. Aceasta e în stare să mute munţii din loc. Informaţia însă, luată în sine, aşa ceva nu poate. Nu intru însă în nici o contradicţie doarece forţa informaţiei stă în altceva. Stă în a informa, în a elimina incertitudini şi în a produce, prin aceasta, alternative de conduită. Ea este forţa care produce şi care asigură particularităţile vieţii. Ea face ca sistemele viului să se echilibreze în interior şi cu exteriorul. Ea face ca viaţa să fie viaţă. Niciunde informaţia nu se produce de florile mărului, ea se produce pentru a deveni instrument al vieţuirii şi supravieţuirii, pentru a fi mijloc al luptei cu ameninţările entropiei.
Pentru a putea „lucra” antientropic, informaţia trebuie să iasă din sine, să-şi depăşească statul neputinţei şi să „iasă” în lume. Bineînţeles că această ieşire se face în forme şi grade diferite.
În unele cazuri şi pe unele trepte ale vieţii, informaţia se manifestă în interior ca excitabilitate şi în exterior ca reacţia specifică. Cu aşa ceva avem de-a face de pildă, atunci când un virus îşi sesizează mediul şi când îşi porneşte „motoarele” înmulţirii sau când membrana unei celule îi semnalează întregului corp celular mediul în care se află şi în care trebuie să-şi regleze adaptarea. Pare uimitor că o sămânţă îşi „măsoară” temperatura solului ca să-şi poată declanşa procesele încolţirii. Nu mai puţin uimitor e faptul că toate ramurile pădurii „aşteaptă” cu răbdare venirea primăverii – ploii, luminii, căldurii – ca să-şi poată porni mecanismele înverzirii.
În toate aceste cazuri, ca şi în multe, multe altele, semnalizarea condiţiilor de mediu se manifestă în afară ca reacţii specifice.
Procesele ieşirii informaţiei din sine, din „laboratoarele” producerii şi înmulţirii ei, se complică foarte mult pe treptele psihicităţii. Aici informaţia îmbracă hainele subiectivităţii. Pentru a ieşi din aceste haine şi pentru a ajunge în zonele propriu-zise ale realităţii, evoluţia firească a lucrurilor a inventat două căi: comunicarea şi acţiunea.
Aceste două căi, când separat, când împreună, nu ne lasă să fim monade leibniziene, închise în noi şi mereu suficienţi nouă, ci să fim sisteme deschise, deschise faţă de lucruri şi mai ales deschise faţă de alţii.
Nu voi îndrăzni să pun în discuţie aceste deschideri în toată extensiunea şi complexitatea lor. Mă voi referi doar la ceea ce are legătură cu formele cauzalităţii şi mai ales, cu forma care vizează o mişcare de la informaţional la ceva preponderent energetic.
Din acest punct de vedere, adică al legăturilor cu formele cauzalităţii, despre comunicare aş fi putut vorbi foarte bine şi atunci când am avut în atenţie cauzările de la informaţie la informaţie. Şi aceasta în virtutea faptului că, până la urmă, orice comunicare este emitere, transmitere şi recepţionare de semne şi/sau semnale, cu un cuvânt de informaţie. Legea legilor oricărei comunicări este să asigure, fără perturbaţii, un anume transfer de informaţie de la o anume sursă la un anume destinatar. Că un asemenea transfer este o mişcare de la o informaţie cauză la o informaţie efect este aproape de la sine înţeles. Numai că, la o analiză mai atentă, vom putea observa cu uşurinţă că tocmai în numele realizării ei efective, presupune condiţia unei duble convertiri: Convertirea unui conţinut informaţional în realităţi propriu-zis energetice şi apoi reconvertirea acestora în conţinuturi informaţionale.
Nu prea ştim cum stau lucrurile cu aceste convertiri atunci când este vorba de comunicările pe scară animală. Ştim ceva mai mult şi mai multe atunci când este vorba de sfânta comunicare inter-umană. Ştim, de pildă, că în acest caz, orice act de genul comunicării presupune cel puţin următoarele momente structurale şi funcţionale: intenţia şi/sau scopul comunicării, voinţa realizării ei, alegerea căilor necesare, decizia pentru calea cea mai bună, emiterea comenzilorpe canalele necesare, realizarea efectivă a acestor comenzi. Ca această realizare să fie tot timpul ţinută sub control, adică să se poată urmări conformitatea cu scopul, intră în joc fel de fel de mecanisme feed-back.
Fără a intra în psihologia şi/sau neurofiziologia vreunuia din aceste momente aş reţine că atunci când este vorba de alegere se pune în balanţă alternativa: verbalizare sau scriere. Dacă verbalizare, atunci comenzile sunt trimise pe căile care fac „jocul” corzilor vocale. În cazul scrierii se pun în mişcare toate cele necesare mânuirii unui condei.
Ar mai fi de reţinut că şi într-un caz şi în altul avem de-a face cu comenzi informaţionale care conduc la efecte energetice. Şi tremurul corzilor vocale şi mişcarea mâinii sunt realităţi ce aparţin lumii fizice. Este nevoie de aşa efecte deoarece numai sub condiţia lor conţinuturile comunicării pot ajunge de la sursă la destinatar. Numai aşa pot fi învinse distanţele de timp şi de spaţiu dintre cel care comunică şi cel vizat să primească comunicarea. Numai sub condiţia unor codificări esenţialmente energetice două subiectivităţi pot face schimburi de informaţie.
Ar mai fi de afirmat că prin unele din obiectivizările subiectivităţii se formează lumea pe care o numim simplu univers al culturii, univers fără de care în nici un caz n-am putea fi ceea ce suntem.
Aicea, dragă Sergiu, mi s-ar deschide larg porţile unui mare capital de filozofie a culturii. Nu mă voi băga în problemele lui. Nu-ţi voi scrie nici un cuvânt despre formele mari ale culturii şi nici despre valorile din interiorul lor. Nu mă voi băga nici în disputele despre câtă materialitate şi câtă spiritualitate se amestecă în aceste valori. Nu voi intra nici în complicata problemă a ierarhizării valorilor, a raporturilor dintre adevăr şi valori, valori şi interese etc.
Cu referire la tot câmpul culturii voi spune doar două, trei lucruri din perspectiva conceptelor pe care până acuma le-am urmărit.
Din perspectiva conceptului de informaţie mi-aş exprima mirarea că filozofii contemporani ai culturii evită angajarea valenţelor lui explicative. Li se pare că e un concept prea mic pentru un univers aşa de mare. Nu este vorba de a le reproşa aşa ceva acelora care au gândit şi care au scris pe vremurile precibernetice ale gândirii, ci de cei care aveau la îndemână conceptul în accepţiunile lui contemporane.
Spre deosebire de cei care au rezerve faţă de concept, aş vrea să afirm fără nicio teamă că voi greşi, că tot universul culturii este un mare univers informaţional, univers în care informaţia şi semnificaţia mereu şi mereu se îngemănează.
Nu-i vorba doar de a înţelege rolul calculatorului în toate mişcările contemporane ale culturii, ci de a vedea în orice „piesă” a culturii un fenomen informaţional.
Începând cu marele fenomen al limbii, ca fenomen axial în orice mişcare de gen cultural, poate este cazul să depăşim perspectivele doar semantice şi/sau semiotice şi să ajungem la explicaţiile pe care le poartă cu sine perspectiva cibernetică.
Dar nu numai limba trebuie adusă sub cupola explicativă a ideii de informaţie, ci fenomenele culturii în toată amploarea şi generalitatea lor. Ce sunt muzeele şi expoziţiile dacă nu depozitări şi expuneri de informaţie? Ce sunt cărţile şi bibliotecile? Ce sunt bisericile şi catedralele? Oare nu sunt depozitări de informaţie îngemănată cu fel de fel de semnificaţii?
Toate „piesele” culturii sau ale unei anumite culturi ar putea fi foarte uşor gândite prin prisma triadei de triade pe care informaţia ca informaţie o presupune. O urmă arheologică nu este oare o reflectare a unor momente istorice demult apuse? Percepe-rea acesteia într-un muzeu nu este oare o reflectare a unei reflectări, nu este un fel al nostru de a ne raporta cognitiv sau informativ la realitatea pe care piesa o vizează?
Toate, dar absolut toate „piesele” culturii sunt realităţi cu o dublă natură, sunt materie impregnată cu spiritualitate specific umană. Toate, dar absolut toate aceste „piese” sunt, cu un cuvânt, purtătoare de informaţie.
Toate „piesele” culturii ca şi cultură sunt memoria noastră externă. Existenţa specific umană se aşază, de fapt, pe trei forme sau tipuri ale cumulării de experienţă: ereditate, memorie şi cultură. Aceasta din urmă ne permite să nu luăm orice demers cognitiv sau acţional de la început, ci să ne folosim la modul afectiv de cele câştigate de generaţiile anterioare.
În favoarea ideii că fenomenele culturii sunt prin excelen-ţă fenomene de ordinul informaţiei mai pledează şi faptul că ele pot fi foarte uşor privite ca forme ale negentropiei potenţiale, forme care-şi aşteaptă ca odată şi odată să fie convertite în negentropie eficientă.
Din punctul de vedere al conceptului de cauzalitate, cu referire la întinsa zonă a culturii s-ar putea scrie cel puţin următoarele:
1. Ca mare formă a comunicării – la mare distanţă şi mai ales peste generaţii – cultura se supune cauzal, mai întâi, unei mişcări de la informaţional la energetic. De la stări ale spiritului la stări ale materiei.
2. În aceeaşi calitate, calitatea de a fi formă de comuni-care, mişcările culturii presupun, aşa cum sugeram şi pe undeva mai sus, şi mişcări de la informaţie la informaţie. O carte contează prin informaţia pe care o poartă şi nu prin hârtia cu care am putea face focul.
3. În numele funcţionalităţii lor, piesele culturii se mai supun cauzal şi unei mişcări de la energetic la informaţional. O carte pentru a fi carte trebuie citită. Altfel… Piramidele ca pirami-de trebuie vizitate. Altfel… Orice piesă materială de ordinul culturii trebuie respiritualizată. Peste o catedrală trebuie să sufle credinţa credincioşilor, credinţă fără de care orice catedrală rămâ-ne a fi piatră peste piatră. În toate aceste cazuri, însă, nu avem de-a face cu o veritabilă producerede informaţie, ci doar cu o veritabilă decodificare a unei informaţii date.
Ca regulă, orice „piesă” de genul culturii, pentru a fi ceea ce este trebuie să treacă printr-un „joc” dublu, jocul materializării unei spiritualităţi şi apoi, cel al respiritualizării unei materialităţi.
Dacă produsele de gen cultură sunt prin excelenţă hrană pentru spirit, în obiectivările subiectivităţii mai avem şi un alt gen de produse, produse care, prin natură şi rol, sunt destinate nevoilor noastre fizice – hrană, adăpost, sex.
Pentru toate acestea nu-i suficient să gândim şi să comuni-căm, trebuie să acţionăm.
În multe privinţe macrostructura actelor noastre acţionale seamănă cu aceea a actelor comunicării. Găsim şi pe aici momentele cunoaşterii, elaborării de scopuri, de proiecte, de alegeri, decizii, comenzi, execuţiişi nu în ultimul rând control al executării. Toate acestea, însă, sunt încărcate cu alte conţinuturi şi conduc la cu totul alte rezultate.
Fără a întinde prea mult vorba, aş reţine că obiectivările de gen acţiune au nevoie de o mai mare şi mai bună întemeiere cognitivă. Acţiunile ca acţiuni au mare nevoie de adevăr, de idei care să aibă o cât mai strânsă corespondenţă cu stările de fapt ale realităţii. Succesul oricărei acţiuni stă în adevărul pe care-l presupune şi pe care-l încorporează în rezultate. Succesul acţiuni-lor şi este, până la urmă, dovada dovezilor că lucrurile stau aşa cum le-am surprins la modul cognitiv. Dacă prin cunoaştere lucrurile în sine, adică în onticul lor, devin lucruri cognitiv pentru noi, prin acţiune sau prin produsele acţiunii ele devin lucruri efectiv pentru noi.
Într-un al doilea rând, aş reţine că în cazul acţiunilor trebuie să avem alte forme ale proiectării şi/sau prefigurării rezultatelor. Totdeauna construim in mente, înainte de a face ceva in re.
Dacă şi animalele îşi fac proiecte şi planuri înainte de a recurge la o anume acţiune nu prea ştim şi nu prea văd cum am putea şti. Nu prea cred că am putea afla dacă şi cum anume un animal flămând îşi prefigurază prada cu care şi-ar putea stâmpăra foamea sau cum şi-ar putea imagina partenera cu care ar urma să se cupleze. În acelaş timp, însă, nici nu-mi vine să admit că în cazul unor asemenea acţiuni, animalul acţionează doar orbeşte şi doar din aproape în aproape. Îmi vine să admit că în vreun fel oarecare şi animalele, cel puţin unele din ele, au în zonele subiectivităţii lor forma sau chipul pradei pe care o caută.
Dar să nu mai speculăm. Să rămânem la cazul om, caz în care ştim sigur că de fiecare dată acţionăm având în minte rezultatul acţiunilor pe care le iniţiem.
Pentru economia tematică a acestor pagini, de cel mai mare interes rămân cele legate de realizarea propriu-zisă a acţiuni-lor. Ar fi vorba de punerea în mişcare a structurilor şi funcţiunilor care asigură la propriu ieşirea subiectivităţii în lume. Realizarea acţiunilor ca acţiuni aparţine lumii şi nu doar gândurilor, aparţine realităţii fizice ca realitate fizică. În zona acţiunilor, mai mult decât în oricare alta, stări ale spiritualităţii iau chipul unor materialităţi. În cazul acestor materialităţi nu mai avem de-a face cu lucruri cu o dublă natură – ca în cazul comunicării, de pildă, – ci doar cu lucruri care sunt doar ceea ce sunt. Produsele acţiunilor ca acţiuni sunt „locuitori” ai lumii substanţialo-energetice şi nimic mai mult. Ele sunt şi devin „piese” ale vieţii noastre tocmai prin ceea ce sunt ca realităţi în sine. Semnificaţia lor nu mai e una culturală, ci strict biologică. Ele nu mai funcţionează ca semne, ci ca bunuri ale vieţii cotidiene. Ele se consumă la propriu şi nu la figurat. În cazul lor nu mai funcţionează regula dedublării – a fi ceva şi a fi şi altceva.
În numele producerii unor asemenea realităţi, din zonele spiritualităţii noastre pornesc comenzile necesare împlinirii de scopuri, alegeri, decizii, proiecte. Pornesc pentru a ajunge la structurile acţiunii propriu-zise. Din diversitatea acestor structuri de primă şi primă importanţă sunt cele ale motricităţii. În şi prin ele ne asigurăm hrana, ne facem adăposturi şi ne căutăm împlini-rile de sex.
Preluate din scară animală, aceste nevoi fundamentale ajung să fie economie şi bucătărie, casă şi sat, iar pentru nevoile de sex, iubire, căsătorie, familie.
În oricare din aceste linii ale vieţii se angajează prin excelenţă structurile sistemului muscular. Prin el ajungem să ne mişcăm în lume şi să schimbăm câte ceva în treburile ei.
Fibra musculară, ca s-o invocăm doar pe ea, este principalul punct de sprijin al ieşirii noastre în lume. Ea este motorul motoarelor vieţii în general şi vieţii noastre în special. Este singurul motor care se pune în mişcare cu de la sine „benzină” şi direct după poruncile subiectivităţii. Este motorul care converteşte direct comenzi ale psihicităţii în realităţi curat energetice. Fibra musculară este locul locurilor în care cauze informaţionale produc efecte de gen energetic, efecte care nu mai au o dublă natură, ci care sunt doar ceea ce sunt. Fibra musculară, aşezată mai ales în structurile mâinii, converteşte negentropiile potenţiale din mintea noastră în negentropii eficiente, în negentropii care ne permit realmente să ne luptăm vremelnic cu presiunile entropiei. Mâna dă viaţă substanţială şi energetică dorinţelor noastre de supravieţuire. Nu prin sine, ci numai prin intermediul mâinii, creierul devine ceea ce este şi ceea ce în numele vieţii trebuie să fie – producătorul cel mai înalt de informaţie. Fără aporturile mâinii, această producere nu e numic sau aproape nimic; nu poate face nimic în ordinea lucrurilor. Creierul şi mâna sunt două „ustensile” ca să folosim un termen heideggerian, care numai împreună sunt ceea ce sunt şi fac ceea ce fac. Numai împreună au produs lumea culturii şi civilizaţiei. Împreună au făcut cartea şi lopata, roata şi săgeata. Au făcut tot ceea ce n-ar fi fost să fie fără modul nostru de a gândi şi de a acţiona.
Şi totuşi, şi totuşi. Până la urmă în ce constă „forţa” cauzală a informaţiei? Până la urmă care i-ar putea fi „puterile”? Am pus paranteze pentru a atrage încă odată atenţia că informaţia ca informaţie, în oricare din formele ei – genetică, psihică, cognitivă – nu este forţă în sensul propriu al termenului. Luată în sine, ea nu lucrează precum energia. La propriu ea nu construieşte şi nu dărâmă. La propriu e o mare neputinţă, aşa cum am mai zis. În numele neputinţelor ei, noţiunea de câine nu muşcă şi noţiunea de bombă nu explodează.
Dintr-o perspectivă teoretică mai largă s-ar putea zice că informaţia nu are menirea de a face din sine şi prin sine vreo schimbare efectivă în treburile lumii. Sarcina unor aşa schimbări rămâne în seama energiei. În ciuda unei aşa mari situaţii, informaţia este şi rămâne o foarte mare forţă. În seama ei rămâne forţa informării. Printr-o aşa forţă, informaţia face din neviaţă viaţă. Ea ridică procese doar fizice la rangul de procese biofizice şi biochimice. Le dă acestora o înfăţişare biocibernetică. Informa-rea ca informare este o forţă incomensurabilă. Pe umerii ei se aşază şi se ridică tot edificiul biosferei – fitosfera, zoosfera şi nu în ultimul rând sociosfera.
Puterea mare a informării, adică a producerii şi utilizării de informaţie, se desface în puterile care-i sunt direct subordonate. Se desface în puterea sistemelor viului de a-şi sesiza sau semnala condiţiile de mediu, de a-şi reduce incertitudinile, de a-şi identifi-ca alternativele de conduită, de a alege şi de a a decide, de a emite comenzi şi nu în ultimul rând de a ţine sub controltoate momen-tele acţiunii.
Toate cele subliniate sunt puteri ale informării. Ele ne spun limpede cam ce poate şi ce nu poate face informaţia. Ea nu poate muta munţii, dar poate analiza, decide, comanda şi controla mutarea unui munte dacă aceasta se va dovedi necesară.

Cu toate cele subliniate aş putea considera că am pus de două ori punct. Am pus punct la toate cele zise despre cauzalitatea de tip de la ceva esenţialmente informaţional la efecte curat energetice. Şi am pus un al doilea punct la toate cele zise despre cele patru tipuri sau forme ale cauzării, tipuri sau forme definite şi caracterizate după criteriul unităţilor şi opoziţiilor informaţie şi energie, energie şi informaţie.