in Capitole

IV. Informaţie şi cauzalitate

Informaţia şi formele cauzalităţii
În toate cele de până acum n-am făcut decât să pregătesc premisele necesare confruntării cu ceea ce chiar de la început anunţam prin titlu. În numele acestor premise am rezumat cele zise în alte scrisori despre informaţie şi am făcut fuga prin istoria filozofică a ideii de cauzalitate.

Pentru a mă angaja efectiv la marea confruntare, adică la complicatele raporturi dintre cele două concepte şi, mai ales, dintre realităţile pe care acestea cognitiv le vizează, aş avea la îndemână cel puţin două moduri de abordare.

Primul ar fi acela care mi-ar cere să detaliez cele conţinute în titlu. Să desfac problema pe care acesta o conţine în suita problemelor pe care le presupune. În acest caz l-aş asculta pe K. Popper, filozoful care ne-a învăţat că orice demers teoretic începe şi trebuie să înceapă cu punerea cât mai clară a întrebărilor. Un asemenea demers m-ar conduce la o listă lungă de întrebări; listă pe care ar trebui să o reiau şi apoi să caut răspunsuri. Răspunsuri din literatură sau de pe undeva din capul meu.

Fără a-l uita pe Popper, nu voi recurge la un asemenea demers. Voi încerca să-mi pun întrebările pe parcurs şi tot pe parcurs să încerc şi răspunsurile. Un asemenea demers mi se pare mai indicat. Simt că prin el aş putea elimina nişte repetiţii inutile şi, prin urmare, aş realiza un demers mai puţin redundant.

Din punctul de vedere al raportării la literatură, aş avea la îndemână iarăşi două alternative: Să recurg la un discurs preponderent teoretic sau la unul preponderent metateoretic?

În primul caz, ar urma să pun în prim plan problemele ca probleme, să pun în faţă realitatea ca realitate. Ar urma să pun în discuţie, pe cât posibil, raporturile în cauză şi nu modurile sau termenii în care se discută despre aceste raporturi. Nu conceptele să cadă în prim plan, ci realităţile pe care cele două concepte le vizează. Nu cele zise în literatură despre aceste realităţi, ci cele ce se petrec în realitatea însăşi. Calea metateoretică m-ar obliga la un alt fel de abordare, la una în care cele zise prin literatură ar urma să fie puse în prim plan. În loc să ne confruntăm cu problemele temei, am ajunge să ne confruntăm cu autori, cu idei, cu păreri, opinii şi abea într-un al doilea plan să ajungem, eventual, şi pe la realităţile pe care aceste idei, păreri, poziţii le vizează. În acest al doilea caz există pericolul rătăcirii printre diferitele puncte de vedere. Pentru a evita aşa ceva, mă voi referi la cele din literatură după criteriile pe care cred că le impune logica temei, adică logica raporturilor puse în discuţie. Aş vrea să merg pe o linie preponderent teoretică şi nu pe una metateoretică. Pe alocuri mă voi mişca printre diferite puncte de vedere, dar voi avea grijă să nu mă rătăcesc printre ele.

După aceste două precizări de nuanţă metodologică parcă aş putea porni la drum.
În această pornire, primul pas ar putea fi acela în care să ne anunţăm premisele care să ne permită formularea primului set de întrebări.

Dintre premise trebuie să amintim de premisa premiselor, adică de teza potrivit căreia informaţia ca informaţie nu este nici materie şi nici energie. Ar fi vorba, cu alte cuvinte, de celebra tautologie wieneriană – care nu e deloc o tautologie – şi anume: „informaţia e informaţie”. Din această teză s-a formulat apoi, cu toată uşurinţa, triada substanţă-energie-informaţie.

Pe atunci şi pe acolo pe unde am caracterizat informaţia ca informaţie am afirmat mereu, şi încă destul de subliniat, că informaţia nu este o realitate universală, ci una insulară. Afirmam şi lăsam să se înţeleagă că doar substanţa şi energia, în calitatea lor de determinaţii definitorii ale materiei, se bucură de caracte-ristica universalităţii. Numai cu ele, prin extrapolare, se pot atinge, la modul ştiinţific şi filozofic, cotele infinitului şi absolutului.

Dacă punem şi dacă acceptăm cel puţin aceste premise, atunci devine prea limpede că s-ar putea pune cel puţin următoa-rele întrebări destul de legate între ele: Ce consecinţe ar putea avea realitatea informaţiei pentru realitatea formelor cauzării? Sub raport teoretic, ce-ar putea rezulta pentru conceptul de cauzalitate dacă l-am privi din perspectiva valenţelor explicative ale conceptului de informaţie?

Dacă informaţia nu este universală, dacă ea undeva şi cândva trebuia să se nască, atunci se pot pune în modul cel mai firesc întrebările cum? şi de ce?

Dacă informaţia este o realitate specifică, atunci cam cum se pun problemele determinării în interiorul ei? Se abate el determinismul strict informaţional de la regulile determinismului general? Are el oare ceva particularităţi?

Dacă informaţia se produce cândva şi pe undeva şi dacă ea îşi are şi destule şi complete mişcări interioare, atunci de ce sau pentru ce, atunci cu ce rosturi?

Dacă informaţia ca informaţie nu se produce doar din motive de frumuseţe, ci din motive de acţiune specifică, atunci pe baza căror mecanisme cauzale? Aunci cum ajunge informaţia să se reverse în lumea din care s-a născut?

Lista întrebărilor ar putea fi continuată. La unele voi reveni şi le voi detalia la timpul potrivit.

Deocamdată rămân la cele de mai sus şi îndrăznesc să afirm la modul cel mai general că în numele premiselor date şi a întrebărilor abea formulate am putea foarte uşor admite că în lumea cauzărilor, din perspectiva existenţei şi a informaţiei ca un ceva în lume, am putea admite existenţa a patru tipuri sau forme de cauzalitate:

1. Cauze energetice – efecte tot energetice;
2. Cauze energetice – efecte informaţionale;
3. Cauze informaţionale – efecte tot informaţionale;
4. Cauze informaţionale – efecte energetice.

În legătură cu toate aceste forme ar fi de făcut precizarea că ori de câte ori am folosit şi voi mai folosi expresia şi/sau conceptul de energie, unitatea substanţă-energie este mereu şi mereu presupusă. Am recurs la expresiile de cauze energetice şi efecte energetice doar din motive de economie de limbaj. Am vrut să evit pe cât posibil expresia mai lungă şi poate mai obositoare de „substanţialo-energetic”. O a doua mare precizare ar fi aceea că ori de câte ori am folosit şi voi folosi expresia „informaţionale”, unitatea informaţiei cu energiile şi substanţele ei suport este de asemenea ca de la sine înţeleasă. Niciunde şi niciodată nu este şi nu va fi vorba de vreo anume autonomizare a celor informaţio-nale, de vreo anume existenţă de sine stătătoare.

După aceste două mari şi sfinte precizări am putea lua cele patru forme de cauzare pe rând şi să încercăm să le explicităm ceva mai îndeaproape.