BILANŢ ŞI ÎNCHEIERE
Pentru încheiere cam ştiu ce vreau să-ţi scriu, dar pentru bilanţ
habar nu am.Termenul este prea contabil ca să-mi poată sugera ceva piste
de abordare. Dacă îl iau în serios, ar trebui să mă gândesc la nişte linii de
viaţă pe care să pot opera ceva cuantificări şi apoi contabilizări. Dar ce aş
putea eu cuantifica? Să-mi număr ceasurile de curs şi de seminar? Să-mi
număr generaţiile de studenţi? Şi ce ne-ar putea spune aceste cifre?
Nimic, dar absolut nimic. Cu ajutorul lor – în cazul că determinarea lor ar
putea fi cât de cât posibilă – n-aş putea prezenta nici un „activ” şi nici un
„pasiv” cum se zice în limbaj contabil, n-aş putea vorbi de niciun fel de
realizări şi/sau nerealizări.
Dacă vreau totuşi să-ţi scriu câte ceva sub titlul de bilanţ, atunci
trebuie să iau termenul ceva mai uşor, să-l angajez cât mai elastic posibil.
În acest sens, voi încerca să-mi autoapreciez fructele vieţii în termeni
relativi şi comparativi. Voi încerca să operez cu sisteme de referinţă care
să mă ferească de pericolul de-a fi drastic cu mine şi de-a ajunge la
nihilism, ori de-a fi prea bun şi de-a ajunge la narcisism. Ai auzit de mitul
lui Narcis, aşa că nu e cazul să-ţi explic termenul.
Sub aceste premise de abordare, voi încerca să-ţi spun câte ceva
despre rezumatul rezumatului vieţii mele pe cele trei planuri ale derulării
ei – familial, profesional şi social-politic.
Se zice că bilanţul unei vieţi de familie se aşează, ca regulă, în
ceea ce ai reuşit să faci din copiii tăi, în modul orientării lor pe cărările
vieţii. Din acest punct de vedere, uite, de pildă, cu ce bilanţ formidabil şi-
au încheiat viaţa moşu de la Buia şi mumiţa. Ce altă familie de pe valea
Buii şi de pe văile din jur s-ar mai putea lăuda cu faptul că din şase copii,
trei au ajuns să facă Universitate şi apoi să-şi susţină doctorate? Nici o
altă familie, copile, dar nici una. Ceilalţi trei au ajuns şi ei pe la casele lor,
buni gospodari şi buni familişti. Spre apusul vieţii lor, ai mei s-au putut,
pe bună drptate, mândri că au crescut şase copii, că au unsprezece nepoţi
şi paisprezece strănepoţi.
În comparaţie cu ai mei, cel puţin sub raport numeric, bilanţul
meu este mult mai sărac. Eu mă pot lăuda doar cu Anca şi cu tine. Din
motive de sănătate, pe Mica n-am mai putut-o angaja la alte naşteri. Dar
cu îndrumarea lui Anca şi cu îndrumarea de până acuma a paşilor vieţii
———————– Page 262———————–
tale, mă pot mândri şi eu. Sub raport calitativ am fost un tată la fel de bun
ca şi tatăl meu. Am învăţat de la ai mei că familia este o realitate sfântă,
mai sfântă decât sfânta Biserică. Tu ştii bine că fără aporturile mele, Anca
n-ar fi putut ajunge acolo unde este acuma sub raport profesional. Nu
vreau să minimalizez câtuşi de puţin eforturile şi meritele ei, ci vreau să
spun doar că am şi eu o mică parte de contribuţie în faptul că chiar astăzi
se află la Londra, la Societatea Regală de Medicină, să le spună londone-
zilor câte ceva din rezultatele cercetărilor ei. Tu mai ştii, copile, şi ştii mai
bine decât oricine, că am fost şi că mai sunt şi un bunic foarte bun, un
bunic care i-a depăşit pe toţi bunicii din lume. Puţini bunici au făcut sau
ar fi făcut ceea ce am făcut eu pentru tine. Tu ştii că nu mă laud, că la
acest punct mă apreciez foarte lucid.
Dar să nu mai lungesc vorba. Într-un bilanţ nu se scrie prea mult.
Închei acest punct cu gândul că tu şi mami sunteţi „filele” cele mai de
seamă ale bilanţului vieţii mele, sunteţi „filele” cu care realmente mă pot
mândri.
A vorbi în termeni de bilanţ despre activitatea mea profesională
este de câteva ori mai greu şi mai complicat. Este mai greu din cauza
particularităţilor muncii de dascăl şi mai complicat din cauza multiplelor
posibilităţi de abordare.
Se zice prin lume că munca de dascăl se etalează în şi prin
activitatea ulterioară a celor pe care dascălul i-a avut cândva în bancă. Se
zice, prin urmare, că el s-ar putea lăuda cu ceea ce au realizat şi/sau
realizează generaţiile pe care le-a şcolit în vreun fel oarecare.
Dar cum să mă laud eu cu faptul că fostul meu student I.
Cristoiu, de pildă, a ajuns să fie o autoritate în materie de analist politic şi
de analist literar? Aproape în fiecare seară poate fi văzut la televizor. Cum
aş putea zice ceva despre roadele muncii mele invocând activitatea acelor
foşti studenţi care au ajuns miniştri, parlamentari, cadre universitare sau
profesori prin atâtea licee ale ţării? Din prima categorie îmi trec acum prin
minte A. Marga, M. Micle, V. Dîncu, E. Boc. Dintre cadrele universitare
m-aş putea gândi la unii din generaţiile mai vechi – V. Muscă, A. Codoban,
P. Iluţ, I. Biriş, Al. Mureşan, I. Nariţa, Ionuţ Isac, Emil Pop, Liana Pop,
T.Vidam – apoi V. Ciomoş, I. Copoieru, Marta Petreu, Mustaţă Gloria,
Mărinceanu Delia şi în fine, cei mai tineri, cei care au ajuns deja şi ei la
peste 30 de ani – Mihali Ciprian, I. Horvat, C. Tripon,, I. Albulescu, I.
Stan ş.a. Cei pe care i-am uitat să mă ierte
262
———————– Page 263———————–
Dar cine oare ar putea identifica acel fir din activitatea foştilor
mei studenţi, care să poată purta cât de cât ceva urme ale activităţii mele?
Cine ar putea urmări acele firave seminţe pe care, probabil, le-am putut
semăna prin cursurile şi seminariile mele? Nimeni, dar absolut nimeni.
Nici atotştiutorul şi nici mintea diabolică a demonului lui
Laplace nu s-ar putea descurca în faţa unor asemenea exigenţe de cunoaş-
tere. Şi atunci? Şi atunci cum să te lauzi şi cum să faci din activitatea
altora o piesă de bilanţ? Atunci, nu-mi rămâne decât să recurg la o altă
pistă de abordare, una mai la îndemână şi în principiu comparativă.
Hai, mai întâi să-mi compar realizările profesionale cu aspiraţia
pe care am avut-o pe când eram prin clasele III-IV la şcoala din Buia. Pe
când domnul Hulea mă punea să-i ascult pe alţi copii la citire, mă
gândeam că mi-ar place să fiu învăţător, mi-ar place să am de-a face cu
ceva mormoloci risipiţi prin bănci. Pe atunci nu ştiam de plecarea la Blaj.
Aspiraţia de-a mă face realmente învăţător mi se părea un vis puţin
realizabil. Iată, însă, că prin paşii evoluţiei mele, m-am dus la Blaj, de la
Blaj mai încolo până la Cluj, de la Cluj până şi mai departe la Moscova şi,
în fine, pe podiumul unor săli cu studenţi. Parcurgerea distanţei de la visul
de învăţător până la profesor universitar reprezintă, dragă copile, o
performanţă cu care, zic eu, realmente mă pot mândri. Mi se pare cu atât
mai îndreptăţită această autoaprecire cu cât nimeni din Buia sau din satele
din împrejurimi n-a mai atins o asemena treaptă socială. Acelaşi lucru l-aş
putea zice cu gândul la colegii mei de la Blaj, ba chiar şi la cei din
facultate. Nu e puţin lucru să ajungi de la şcoala din Buia profesor de
filozofie la Universitatea din Cluj-Napoca. Dă-mi voie să mă laud cu
acest lucru şi să-l reţin ca pe o notă bună în rubricile bilanţului meu.
O anumită notă bună mi-aş putea acorda şi dacă aş lua drept
sistem de referinţă colegii mei de catedră. Pe treptele ierarhiei universitare
– asistent (doar două săptămâni), apoi lector, conferenţiar şi în fine
profesor, n-am fost un cadru didactic de umplutură. Cu mâna pe inimă aş
putea zice că am fost undeva spre vârf, undeva printre cadrele de bază ale
acelui onorabil colectiv.
La o asemenea autoapreciere sunt sigur că ar semna aproape toţi
colegii mei şi ar semna apoi majoritatea studenţilor cu care am lucrat. Ar
ezita, probabil, cei pe care i-am necăjit la examen, cei pe care i-am l ăsat
corigenţi şi cu siguranţă cele trei studente pe care le-am lăsat repetente. A
fost vorba de cazuri în care mi s-a părut că am avut de-a face cu subdez-
voltări intelectuale şi că ar fi o ruşine ca cele trei să se mişte prin lume ca
profesoare de filozofie şi ca absolvente ale Universităţii din Cluj.
263
———————– Page 264———————–
Autoaprecierea de mai sus nu vizează deloc conţinutul de idei al
activităţii mele didactice şi nici destinul istoric al acestui conţinut. Prin
forţa împrejurărilor istorice am predat filozofie marxistă. Ar fi un nonsens
să mă apuc acum să mă dezic de această situaţie şi, într-o manieră pur
oportunistă, să zic – aşa cum zic unii – că eu n-am avut de-a face cu aşa
ceva. Forţându-se foarte, foarte mult lucrurile se afirma pe toate căile că
filozofia marxistă reprezintă baza teoretică a edificării socialiste şi/sau
comuniste. Din cauza unei asemenea teze a devenit aproape normal ca
împreună cu căderea socialismului să ajungă în cădere liberă şi filozofia
denumită Materialism dialectic şi istoric. Nu ştiu cât va dura această
cădere şi nici dacă vor mai veni perioade ale ridicării ei. Ceea ce ştiu
acuma este că din perspectiva căderii invocate, bilanţul activităţii mele
este negativ. Am susţinut şi destule idei pe care istoria le-a condamnat.
Aceasta nu înseamnă că tot ce s-a rostit sub însemnle Materialismului
dialectic şi istoric a fost ideologie comunistă. Aceasta este însă o altă
problemă. Va trebui să mai treacă multă vreme până când se va ajunge la
disocierea dimensiunilor ideologice ale filozofiei marxiste de acele
conţinuturi de idei care s-au aşezat şi se puteau aşeza pe deasupra
confluenţelor social-politice ale vremii. Fără a intra în zonele foarte
complicate ale unei asemenea probleme, să-ţi spun doar în treacăt că, nici
noţiunile de bază ale filozofiei materialiste şi nici conceptele de fond ale
gândirii dialectice n-au fost născocite nici de Marx şi Engels şi nici de
Lenin şi Stalin. Liniile gândirii dialectice, de pildă, poartă semnătura lui
Heraclit şi Hegel, iar materialismul are rădăcini întinse în toată istoria
gândirii filozofice. Prin invocarea acestui argument nu vreau să minimali-
zez păcatele pe care le-a avut filozofia acelor vremuri, vreau să afirm doar
că nu tot ce a fost pe atunci filozofie sau chiar filozofie marxistă este de
aruncat la coşul de gunoi al istoriei.
Nu cred că era bine atunci când toţi eram aliniaţi uneia şi acele-
iaşi linii de gândire, dar nici ceea ce se întâmplă astăzi nu mi se pare a fi
fără cusur. După câte mi-am putut da seama, astăzi fiecare cadru didactic
îşi are şi îşi poartă filozofia lui. Unii sunt fenomenologi, alţii heideggerie-
ni, unii se ţin de hermeneutică, iar vreo doi, trei au cotit atât de tare spre
unele forme ale spiritualismului, încât cochetează serios cu filozofia
teologală. În prelungirea atâtor şi atâtor orientări, aproape toată lumea se
consideră a fi de partea post-modernismului. Dacă te uiţi, oricât de fugar,
peste filozofia care se cultivă astăzi în România, ai sentimentul unui
264
———————– Page 265———————–
eclectism. Prin labirintul atâtor orientări, unii studenţi poate că se descur-
că, alţii, cred eu, vor rămâne mereu în labirint.
Comparativ cu bilanţul activităţii didactice, activitatea zisă
ştiinţifică se află într-o poziţie ceva mai bună. Dacă tematica predării şi
seminarizării era stabilită prin programe unice şi manuale unice, căile
tematice ale activităţii cu păginuţele mi le-am ales singur. Conţinutul de
idei al celor scrise are un caracter mai puţin ideologic. Cei care astăzi sau
mâine vor ajunge, prin mai ştiu eu ce fel de interese, să se ocupe de
problematica reflectării, informaţiei, conştiinţei, cunoaşterii, entropiei,
înstrăinării, cauzalităţii, cutiei negre etc vor putea da peste idei de interes,
idei care n-au căzut împreună cu căderea liberă a filozofiei marxiste. În
paginile risipite de mine prin reviste, culegeri, manuale etc. mai sunt încă
şi multe idei care nu şi-au pierdut valabilitatea. La toate acestea se adaugă
cele scrise în ultima vreme. Nădăjduiesc ca şi unele din ele, încet, încet,
să vadă lumina tiparului.
Bilanţul cel mai negativ se aşează însă în pagina care ar viza
activitatea mea social-politică. Din zilele şi ceasurile dedicate acesteia n-a
mai rămas nimic, dar absolut nimic.
Cu toate acestea, nu-mi regret angajările politice. Ca profesor de
filozofie, nu puteam sta la modul absolut departe şi de o parte de
problemelor cetăţii. M-am angajat la cerinţele vieţii sociale şi politice fără
să-mi doresc aceste angajări şi fără să-mi urmăresc prin aceasta vreun
anume interes personal. N-am aspirat niciodată la trepte ale vreunei carie-
re politice; n-am lucrat niciodată pe bani. M-am angajat dintr-o simplă
conştiinţă a datoriei. Dacă totul a fost să fie un mare fiasco, dacă totul s-a
încheiat aşa cum s-a încheiat, nu este vina mea şi poate nici a generaţiei
mele; este, într-un sens mai general, vina sfintei istorii. Sfânta istorie a
adus socialismul în România şi tot ea l-a măturat. În ce mă priveşte îmi
consemnez negativul bilanţului social şi politic, dar nu am de ce să-mi
pun cenuşă pe cap.
Cu această afirmaţie îmi închei, dragă copile, paginile de bilanţ şi
vreau să fac un pic de loc pentru câteva pagini de încheiere. Pentru
încheierea acestei scrisori şi a tuturor celor de până acum, mi-am rezervat
o precizare şi o mărturisire.
Precizarea vizează o dimensiune esenţială a vieţii mele, dimen-
siune despre care n-am prea suflat niciun cuvânt. Este vorba despre
dimensiunea Amor. Mă gândesc că pe parcursul lecturii, pe undeva te-ai
fi putut aştepta să vină vorba despre vreo scenă de dragoste, despre vreo
265
———————– Page 266———————–
împrejurare în care să-ţi povestesc cum mi-am pierdut capul printre sânii
vrunei femei. Nu vreau să afirm că n-am avut parte şi de câteva asemenea
împrejurări. Dar, dar, copile, amorul se face şi nu se declară, nu se
mărturiseşte. Despre el nu se vorbeşte în gura mare şi nu se scrie nici
chiar în scrisorile care rezumă o viaţă aşa cum a fost. Clipele de amor ale
fiecăruia trebuie să rămână în cutia lui de intimităţi, cutie pe care o ia cu
el în mormânt. Şi eu îmi voi lua cutia cu mine. De aceea, dragă copile,
această cutioară nu ţi-am deschis-o, conţinuturile ei n-au ajuns în vârful
condeiului şi drept urmare nici în rândurile de scrisoare.
Sub însemnele mărturisirii vreau să-ţi scriu doar două, trei
păginuţe despre starea de spirit cu care m-am angajat la scrierea tuturor
scrisorilor de până acum. M-am angajat cu plăcere şi ţi-am scris tot
timpul cu foarte mare plăcere. A fost parcă un fel de deliciu de viaţă să
stau de vorbă cu tine, prin intermediul păginuţelor. A fost o mare desfă-
tare să-mi urmăresc paşii vieţii cu condeiul în mână. Să ştii că este o
diferenţă enormă între a sta cu ochii pe o pată de cer şi a te gândi la paşii
vieţii tale şi a te gândi, la aceeaşi paşi, cu hârtia în faţă şi cu condeiul în
mână. Totul se aminteşte şi reaminteşte altfel, totul se trăieşte mai aievea,
mai intens, mai colorat, mai cu farmec, mai cu desfătare. Ce bine că m-ai
îndemnat şi m-ai încurajat în acest demers! Ce bine că într-o bună zi, mai
pe la începuturi, mi-ai zis: „Măi Micule, dacă îmi vei scrie despre viaţa ta,
să ştii că aceasta va deveni cea mai dragă carte din rafturile bibliotecii
mele”. Nu ştiu dacă cele scrise vor lua vreodată forma unei cărţi, dar
forma unui manuscris au luat-o deja. Îmi vine să-ţi mulţumesc că m-ai
pus la scris, că mi-ai dat prilejul să mai fug o dată, fie şi doar în minte, pe
uliţele copilăriei, pe coridoarele şcolii din Blaj, pe străzile Clujului,
Bucureştiului, Moscovei şi apoi ale Münchenului. A fost un exerciţiu
fantastic, fantastic, fantastic.
De aici încolo nu ştiu ce-mi mai rezervă sfânta viaţă. Deocam-
dată trebuie să fiu mulţumit că uite mă apropiu de 80. Ar trebui să fiu
fericit că deja mi-am depăşit cu ceva speranţa mea de viaţă. Este vorba de
acea speranţă pe care mi-am autofixat-o atunci când a fost vorba de
povestea cu scrierea cifrei 2000. De aici încolo fiecare an în plus va
însemna o mare depăşire de plan.
Cu acest gând şi încă cu câteva planuri de viitor, vreau să pun
punct paginilor de bilanţ şi tuturor paginilor de până acum.
266
———————– Page 267———————–
Înainte, însă, un strop de înţelepciune, strop care vine de departe,
de departe în timp şi de departe în spaţiu, vine din Talmud – veche operă
religioasă:
Fii atent la gândurile tale, că vor deveni cuvinte.
Fii atent la vorbele tale, pentru că vor deveni fapte.
Fii atent la faptele tale, pentru că vor deveni obiceiuri.
Fii atent la obiceiurile tale, pentru că vor deveni caracterul tău.
Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău.
Şi cu aceasta, cu adevărat punct.
Cu tot binele, copile,
Micu
Cluj-Napoca, 2009