in Capitole

Aduceri Aminte – BILANŢ ŞI ÎNCHEIERE

BILANŢ ŞI ÎNCHEIERE

Pentru încheiere cam ştiu ce vreau să-ţi scriu, dar pentru bilanţ

habar nu am.Termenul este prea contabil ca să-mi poată sugera ceva piste

de abordare. Dacă îl iau în serios, ar trebui să mă gândesc la nişte linii de

viaţă pe care să pot opera ceva cuantificări şi apoi contabilizări. Dar ce aş

putea eu cuantifica? Să-mi număr ceasurile de curs şi de seminar? Să-mi

număr generaţiile de studenţi? Şi ce ne-ar putea spune aceste cifre?

Nimic, dar absolut nimic. Cu ajutorul lor – în cazul că determinarea lor ar

putea fi cât de cât posibilă – n-aş putea prezenta nici un „activ” şi nici un

„pasiv” cum se zice în limbaj contabil, n-aş putea vorbi de niciun fel de

realizări şi/sau nerealizări.

Dacă vreau totuşi să-ţi scriu câte ceva sub titlul de bilanţ, atunci

trebuie să iau termenul ceva mai uşor, să-l angajez cât mai elastic posibil.

În acest sens, voi încerca să-mi autoapreciez fructele vieţii în termeni

relativi şi comparativi. Voi încerca să operez cu sisteme de referinţă care

să mă ferească de pericolul de-a fi drastic cu mine şi de-a ajunge la

nihilism, ori de-a fi prea bun şi de-a ajunge la narcisism. Ai auzit de mitul

lui Narcis, aşa că nu e cazul să-ţi explic termenul.

Sub aceste premise de abordare, voi încerca să-ţi spun câte ceva

despre rezumatul rezumatului vieţii mele pe cele trei planuri ale derulării

ei – familial, profesional şi social-politic.

Se zice că bilanţul unei vieţi de familie se aşează, ca regulă, în

ceea ce ai reuşit să faci din copiii tăi, în modul orientării lor pe cărările

vieţii. Din acest punct de vedere, uite, de pildă, cu ce bilanţ formidabil şi-

au încheiat viaţa moşu de la Buia şi mumiţa. Ce altă familie de pe valea

Buii şi de pe văile din jur s-ar mai putea lăuda cu faptul că din şase copii,

trei au ajuns să facă Universitate şi apoi să-şi susţină doctorate? Nici o

altă familie, copile, dar nici una. Ceilalţi trei au ajuns şi ei pe la casele lor,

buni gospodari şi buni familişti. Spre apusul vieţii lor, ai mei s-au putut,

pe bună drptate, mândri că au crescut şase copii, că au unsprezece nepoţi

şi paisprezece strănepoţi.

În comparaţie cu ai mei, cel puţin sub raport numeric, bilanţul

meu este mult mai sărac. Eu mă pot lăuda doar cu Anca şi cu tine. Din

motive de sănătate, pe Mica n-am mai putut-o angaja la alte naşteri. Dar

cu îndrumarea lui Anca şi cu îndrumarea de până acuma a paşilor vieţii

———————– Page 262———————–

tale, mă pot mândri şi eu. Sub raport calitativ am fost un tată la fel de bun

ca şi tatăl meu. Am învăţat de la ai mei că familia este o realitate sfântă,

mai sfântă decât sfânta Biserică. Tu ştii bine că fără aporturile mele, Anca

n-ar fi putut ajunge acolo unde este acuma sub raport profesional. Nu

vreau să minimalizez câtuşi de puţin eforturile şi meritele ei, ci vreau să

spun doar că am şi eu o mică parte de contribuţie în faptul că chiar astăzi

se află la Londra, la Societatea Regală de Medicină, să le spună londone-

zilor câte ceva din rezultatele cercetărilor ei. Tu mai ştii, copile, şi ştii mai

bine decât oricine, că am fost şi că mai sunt şi un bunic foarte bun, un

bunic care i-a depăşit pe toţi bunicii din lume. Puţini bunici au făcut sau

ar fi făcut ceea ce am făcut eu pentru tine. Tu ştii că nu mă laud, că la

acest punct mă apreciez foarte lucid.

Dar să nu mai lungesc vorba. Într-un bilanţ nu se scrie prea mult.

Închei acest punct cu gândul că tu şi mami sunteţi „filele” cele mai de

seamă ale bilanţului vieţii mele, sunteţi „filele” cu care realmente mă pot

mândri.

A vorbi în termeni de bilanţ despre activitatea mea profesională

este de câteva ori mai greu şi mai complicat. Este mai greu din cauza

particularităţilor muncii de dascăl şi mai complicat din cauza multiplelor

posibilităţi de abordare.

Se zice prin lume că munca de dascăl se etalează în şi prin

activitatea ulterioară a celor pe care dascălul i-a avut cândva în bancă. Se

zice, prin urmare, că el s-ar putea lăuda cu ceea ce au realizat şi/sau

realizează generaţiile pe care le-a şcolit în vreun fel oarecare.

Dar cum să mă laud eu cu faptul că fostul meu student I.

Cristoiu, de pildă, a ajuns să fie o autoritate în materie de analist politic şi

de analist literar? Aproape în fiecare seară poate fi văzut la televizor. Cum

aş putea zice ceva despre roadele muncii mele invocând activitatea acelor

foşti studenţi care au ajuns miniştri, parlamentari, cadre universitare sau

profesori prin atâtea licee ale ţării? Din prima categorie îmi trec acum prin

minte A. Marga, M. Micle, V. Dîncu, E. Boc. Dintre cadrele universitare

m-aş putea gândi la unii din generaţiile mai vechi – V. Muscă, A. Codoban,

P. Iluţ, I. Biriş, Al. Mureşan, I. Nariţa, Ionuţ Isac, Emil Pop, Liana Pop,

T.Vidam – apoi V. Ciomoş, I. Copoieru, Marta Petreu, Mustaţă Gloria,

Mărinceanu Delia şi în fine, cei mai tineri, cei care au ajuns deja şi ei la

peste 30 de ani – Mihali Ciprian, I. Horvat, C. Tripon,, I. Albulescu, I.

Stan ş.a. Cei pe care i-am uitat să mă ierte

262

———————– Page 263———————–

Dar cine oare ar putea identifica acel fir din activitatea foştilor

mei studenţi, care să poată purta cât de cât ceva urme ale activităţii mele?

Cine ar putea urmări acele firave seminţe pe care, probabil, le-am putut

semăna prin cursurile şi seminariile mele? Nimeni, dar absolut nimeni.

Nici atotştiutorul şi nici mintea diabolică a demonului lui

Laplace nu s-ar putea descurca în faţa unor asemenea exigenţe de cunoaş-

tere. Şi atunci? Şi atunci cum să te lauzi şi cum să faci din activitatea

altora o piesă de bilanţ? Atunci, nu-mi rămâne decât să recurg la o altă

pistă de abordare, una mai la îndemână şi în principiu comparativă.

Hai, mai întâi să-mi compar realizările profesionale cu aspiraţia

pe care am avut-o pe când eram prin clasele III-IV la şcoala din Buia. Pe

când domnul Hulea mă punea să-i ascult pe alţi copii la citire, mă

gândeam că mi-ar place să fiu învăţător, mi-ar place să am de-a face cu

ceva mormoloci risipiţi prin bănci. Pe atunci nu ştiam de plecarea la Blaj.

Aspiraţia de-a mă face realmente învăţător mi se părea un vis puţin

realizabil. Iată, însă, că prin paşii evoluţiei mele, m-am dus la Blaj, de la

Blaj mai încolo până la Cluj, de la Cluj până şi mai departe la Moscova şi,

în fine, pe podiumul unor săli cu studenţi. Parcurgerea distanţei de la visul

de învăţător până la profesor universitar reprezintă, dragă copile, o

performanţă cu care, zic eu, realmente mă pot mândri. Mi se pare cu atât

mai îndreptăţită această autoaprecire cu cât nimeni din Buia sau din satele

din împrejurimi n-a mai atins o asemena treaptă socială. Acelaşi lucru l-aş

putea zice cu gândul la colegii mei de la Blaj, ba chiar şi la cei din

facultate. Nu e puţin lucru să ajungi de la şcoala din Buia profesor de

filozofie la Universitatea din Cluj-Napoca. Dă-mi voie să mă laud cu

acest lucru şi să-l reţin ca pe o notă bună în rubricile bilanţului meu.

O anumită notă bună mi-aş putea acorda şi dacă aş lua drept

sistem de referinţă colegii mei de catedră. Pe treptele ierarhiei universitare

– asistent (doar două săptămâni), apoi lector, conferenţiar şi în fine

profesor, n-am fost un cadru didactic de umplutură. Cu mâna pe inimă aş

putea zice că am fost undeva spre vârf, undeva printre cadrele de bază ale

acelui onorabil colectiv.

La o asemenea autoapreciere sunt sigur că ar semna aproape toţi

colegii mei şi ar semna apoi majoritatea studenţilor cu care am lucrat. Ar

ezita, probabil, cei pe care i-am necăjit la examen, cei pe care i-am l ăsat

corigenţi şi cu siguranţă cele trei studente pe care le-am lăsat repetente. A

fost vorba de cazuri în care mi s-a părut că am avut de-a face cu subdez-

voltări intelectuale şi că ar fi o ruşine ca cele trei să se mişte prin lume ca

profesoare de filozofie şi ca absolvente ale Universităţii din Cluj.

263

———————– Page 264———————–

Autoaprecierea de mai sus nu vizează deloc conţinutul de idei al

activităţii mele didactice şi nici destinul istoric al acestui conţinut. Prin

forţa împrejurărilor istorice am predat filozofie marxistă. Ar fi un nonsens

să mă apuc acum să mă dezic de această situaţie şi, într-o manieră pur

oportunistă, să zic – aşa cum zic unii – că eu n-am avut de-a face cu aşa

ceva. Forţându-se foarte, foarte mult lucrurile se afirma pe toate căile că

filozofia marxistă reprezintă baza teoretică a edificării socialiste şi/sau

comuniste. Din cauza unei asemenea teze a devenit aproape normal ca

împreună cu căderea socialismului să ajungă în cădere liberă şi filozofia

denumită Materialism dialectic şi istoric. Nu ştiu cât va dura această

cădere şi nici dacă vor mai veni perioade ale ridicării ei. Ceea ce ştiu

acuma este că din perspectiva căderii invocate, bilanţul activităţii mele

este negativ. Am susţinut şi destule idei pe care istoria le-a condamnat.

Aceasta nu înseamnă că tot ce s-a rostit sub însemnle Materialismului

dialectic şi istoric a fost ideologie comunistă. Aceasta este însă o altă

problemă. Va trebui să mai treacă multă vreme până când se va ajunge la

disocierea dimensiunilor ideologice ale filozofiei marxiste de acele

conţinuturi de idei care s-au aşezat şi se puteau aşeza pe deasupra

confluenţelor social-politice ale vremii. Fără a intra în zonele foarte

complicate ale unei asemenea probleme, să-ţi spun doar în treacăt că, nici

noţiunile de bază ale filozofiei materialiste şi nici conceptele de fond ale

gândirii dialectice n-au fost născocite nici de Marx şi Engels şi nici de

Lenin şi Stalin. Liniile gândirii dialectice, de pildă, poartă semnătura lui

Heraclit şi Hegel, iar materialismul are rădăcini întinse în toată istoria

gândirii filozofice. Prin invocarea acestui argument nu vreau să minimali-

zez păcatele pe care le-a avut filozofia acelor vremuri, vreau să afirm doar

că nu tot ce a fost pe atunci filozofie sau chiar filozofie marxistă este de

aruncat la coşul de gunoi al istoriei.

Nu cred că era bine atunci când toţi eram aliniaţi uneia şi acele-

iaşi linii de gândire, dar nici ceea ce se întâmplă astăzi nu mi se pare a fi

fără cusur. După câte mi-am putut da seama, astăzi fiecare cadru didactic

îşi are şi îşi poartă filozofia lui. Unii sunt fenomenologi, alţii heideggerie-

ni, unii se ţin de hermeneutică, iar vreo doi, trei au cotit atât de tare spre

unele forme ale spiritualismului, încât cochetează serios cu filozofia

teologală. În prelungirea atâtor şi atâtor orientări, aproape toată lumea se

consideră a fi de partea post-modernismului. Dacă te uiţi, oricât de fugar,

peste filozofia care se cultivă astăzi în România, ai sentimentul unui

264

———————– Page 265———————–

eclectism. Prin labirintul atâtor orientări, unii studenţi poate că se descur-

că, alţii, cred eu, vor rămâne mereu în labirint.

Comparativ cu bilanţul activităţii didactice, activitatea zisă

ştiinţifică se află într-o poziţie ceva mai bună. Dacă tematica predării şi

seminarizării era stabilită prin programe unice şi manuale unice, căile

tematice ale activităţii cu păginuţele mi le-am ales singur. Conţinutul de

idei al celor scrise are un caracter mai puţin ideologic. Cei care astăzi sau

mâine vor ajunge, prin mai ştiu eu ce fel de interese, să se ocupe de

problematica reflectării, informaţiei, conştiinţei, cunoaşterii, entropiei,

înstrăinării, cauzalităţii, cutiei negre etc vor putea da peste idei de interes,

idei care n-au căzut împreună cu căderea liberă a filozofiei marxiste. În

paginile risipite de mine prin reviste, culegeri, manuale etc. mai sunt încă

şi multe idei care nu şi-au pierdut valabilitatea. La toate acestea se adaugă

cele scrise în ultima vreme. Nădăjduiesc ca şi unele din ele, încet, încet,

să vadă lumina tiparului.

Bilanţul cel mai negativ se aşează însă în pagina care ar viza

activitatea mea social-politică. Din zilele şi ceasurile dedicate acesteia n-a

mai rămas nimic, dar absolut nimic.

Cu toate acestea, nu-mi regret angajările politice. Ca profesor de

filozofie, nu puteam sta la modul absolut departe şi de o parte de

problemelor cetăţii. M-am angajat la cerinţele vieţii sociale şi politice fără

să-mi doresc aceste angajări şi fără să-mi urmăresc prin aceasta vreun

anume interes personal. N-am aspirat niciodată la trepte ale vreunei carie-

re politice; n-am lucrat niciodată pe bani. M-am angajat dintr-o simplă

conştiinţă a datoriei. Dacă totul a fost să fie un mare fiasco, dacă totul s-a

încheiat aşa cum s-a încheiat, nu este vina mea şi poate nici a generaţiei

mele; este, într-un sens mai general, vina sfintei istorii. Sfânta istorie a

adus socialismul în România şi tot ea l-a măturat. În ce mă priveşte îmi

consemnez negativul bilanţului social şi politic, dar nu am de ce să-mi

pun cenuşă pe cap.

Cu această afirmaţie îmi închei, dragă copile, paginile de bilanţ şi

vreau să fac un pic de loc pentru câteva pagini de încheiere. Pentru

încheierea acestei scrisori şi a tuturor celor de până acum, mi-am rezervat

o precizare şi o mărturisire.

Precizarea vizează o dimensiune esenţială a vieţii mele, dimen-

siune despre care n-am prea suflat niciun cuvânt. Este vorba despre

dimensiunea Amor. Mă gândesc că pe parcursul lecturii, pe undeva te-ai

fi putut aştepta să vină vorba despre vreo scenă de dragoste, despre vreo

265

———————– Page 266———————–

împrejurare în care să-ţi povestesc cum mi-am pierdut capul printre sânii

vrunei femei. Nu vreau să afirm că n-am avut parte şi de câteva asemenea

împrejurări. Dar, dar, copile, amorul se face şi nu se declară, nu se

mărturiseşte. Despre el nu se vorbeşte în gura mare şi nu se scrie nici

chiar în scrisorile care rezumă o viaţă aşa cum a fost. Clipele de amor ale

fiecăruia trebuie să rămână în cutia lui de intimităţi, cutie pe care o ia cu

el în mormânt. Şi eu îmi voi lua cutia cu mine. De aceea, dragă copile,

această cutioară nu ţi-am deschis-o, conţinuturile ei n-au ajuns în vârful

condeiului şi drept urmare nici în rândurile de scrisoare.

Sub însemnele mărturisirii vreau să-ţi scriu doar două, trei

păginuţe despre starea de spirit cu care m-am angajat la scrierea tuturor

scrisorilor de până acum. M-am angajat cu plăcere şi ţi-am scris tot

timpul cu foarte mare plăcere. A fost parcă un fel de deliciu de viaţă să

stau de vorbă cu tine, prin intermediul păginuţelor. A fost o mare desfă-

tare să-mi urmăresc paşii vieţii cu condeiul în mână. Să ştii că este o

diferenţă enormă între a sta cu ochii pe o pată de cer şi a te gândi la paşii

vieţii tale şi a te gândi, la aceeaşi paşi, cu hârtia în faţă şi cu condeiul în

mână. Totul se aminteşte şi reaminteşte altfel, totul se trăieşte mai aievea,

mai intens, mai colorat, mai cu farmec, mai cu desfătare. Ce bine că m-ai

îndemnat şi m-ai încurajat în acest demers! Ce bine că într-o bună zi, mai

pe la începuturi, mi-ai zis: „Măi Micule, dacă îmi vei scrie despre viaţa ta,

să ştii că aceasta va deveni cea mai dragă carte din rafturile bibliotecii

mele”. Nu ştiu dacă cele scrise vor lua vreodată forma unei cărţi, dar

forma unui manuscris au luat-o deja. Îmi vine să-ţi mulţumesc că m-ai

pus la scris, că mi-ai dat prilejul să mai fug o dată, fie şi doar în minte, pe

uliţele copilăriei, pe coridoarele şcolii din Blaj, pe străzile Clujului,

Bucureştiului, Moscovei şi apoi ale Münchenului. A fost un exerciţiu

fantastic, fantastic, fantastic.

De aici încolo nu ştiu ce-mi mai rezervă sfânta viaţă. Deocam-

dată trebuie să fiu mulţumit că uite mă apropiu de 80. Ar trebui să fiu

fericit că deja mi-am depăşit cu ceva speranţa mea de viaţă. Este vorba de

acea speranţă pe care mi-am autofixat-o atunci când a fost vorba de

povestea cu scrierea cifrei 2000. De aici încolo fiecare an în plus va

însemna o mare depăşire de plan.

Cu acest gând şi încă cu câteva planuri de viitor, vreau să pun

punct paginilor de bilanţ şi tuturor paginilor de până acum.

266

———————– Page 267———————–

Înainte, însă, un strop de înţelepciune, strop care vine de departe,

de departe în timp şi de departe în spaţiu, vine din Talmud – veche operă

religioasă:

Fii atent la gândurile tale, că vor deveni cuvinte.

Fii atent la vorbele tale, pentru că vor deveni fapte.

Fii atent la faptele tale, pentru că vor deveni obiceiuri.

Fii atent la obiceiurile tale, pentru că vor deveni caracterul tău.

Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău.

Şi cu aceasta, cu adevărat punct.

Cu tot binele, copile,

Micu

Cluj-Napoca, 2009