Îmbrăcat cu cioareci şi pălăriuţă, iată-mă pus pe drumul spre
Blaj. Cu tata de mână, iată-ne aşteptând trenul în halta de la Şeica Mare.
Trenul îl mai văzusem eu o dată, pe la 7-8 ani, când moşu m-a luat cu el
să vândă caş în Axente-Sever. Dar cu trenul n-am mai fost până la
plecarea spre Blaj. Ţin minte că la Copşa Mică tare m-am minunat de
numărul mare de şine şi mă tot întrebam cum de trenurile nu se încurcă.
Urcaţi în trenul de Blaj, am observat că mergem în direcţia de unde am
venit, şi-mi aduc aminte că l-am întrebat pe tata: „ce-i tată, mergem
înapoi spre casă?”. „Nu, copile, îmi zice tata, imediat liniile se despart şi
noi o luăm spre Blaj”.
Ajunşi în Blaj, am tras la Şcoala Normală; aşa se numea pe
atunci şcoala care pregătea învăţători. Tata credea, probabil, că acolo la
şcoală vom putea găsi ceva găzduire. Da de unde! Internatul şcolii nu
funcţiona pentru că se făceau în el pregătirile pentru noul an şcolar. Cum
nu aveam nici o cunoştinţă în Blaj, cunoştinţă la care să tragem, am avut
noroc cu baciul Gheorghe, portarul şcolii, care ne-a primit în cămăruţa lui
să stăm peste noapte. Baciul Gheorghe a făcut rost de o saltea pe care a
aştenut-o pe lângă un perete al cămăruţei lui şi acolo am dormit cele două
– trei nopţi, cât a durat examenul de admitere.
Nu mai ştiu ce-am făcut pe la Limba română şi Matematică, dar
la Istorie îmi aduc aminte că, pe un copil dinaintea mea, profesorul l-a
întrebat „No, dragul meu, cum zici tu că te cheamă?” „Dragoş Vasile,
domnule profesor”, răspunde copilul. „A, Dragoş! Dragoş!, atunci ia
spune-mi tu ce ştii despre Dragoş Vodă”. Începe copilul să torăie, iar eu
în mintea mea mi-am zis: „Te pomeni că pe mine mă întreabă ceva
despre Ieremia Movilă. Auzisem eu că prin istoria ţării ar fi fost şi un
asemenea domnitor. Dar mai mult nu ştiam. De fapt, nici azi nu ştiu dacă
un asemenea domnitor a fost prin Moldova ori prin Ţara Românească.
Tremurând şi rugându-mă ca nu cumva să mă întrebe despre Ieremia
Movilă, mi-a venit rândul să răspund. Am avut noroc, nu m-a întrebat
despre Movilă, ci altceva, aşa că am ştiut. La proba de Muzică iară n-a
fost aşa rău. „Trăiască Regele” ştiam să-l cânt binişor. Am dat şi o probă
de inteligenţă; pe o mică planşetă erau cerculeţe de diferite culori, pe
fondul acestora se putea desluşi nu chiar aşa uşor o literă sau contururile
37
———————– Page 38———————–
unui animal. Se pare că m-am descurcat bine. Rezultatul de la examen l-
am primit a două zi pe la amiază. Şi iată-mă pe lista reuşiţilor şi iată-mă
cu tata de mână în drumul spre casă. Era oricum ceva; nu m-am făcut de
ruşine şi de acum ştia tot satul că Uănu lui Uănu lui Savu a reuşit la
şcoală la Blaj. A reuşit tot atunci şi Doina lui popa. Eram de acum încă
doi copii din Buia care peste două săptămâni urmau să plece la Şcolile
Blajului.
Întors în sat, cam plin de mine, le spuneam copiilor că eu am să
învăţ într-o şcoală care are peste 100 de camere şi că are peste un rând de
case, alte trei rânduri de case. Până atunci, aşa clădire mare eu nu mai
văzusem.
Până să înceapă şcoala – mai erau cam două săptămâni – am
început pregătirile pentru Blaj. Nu mai puteam merge cu cioareci şi nici
chimeşe ca la ţară; îmi trebuiau ceva pantaloni şi ceva cămăşi cu nasturi
la gât şi pe la mâneci. După toate pregătirile necesare, în familie se
hotărăşte să mergem cu căruţa până la Blaj. Deşi era deja război, încă
statul nu apucase să ne ia caii pentru front, aşa că tata îşi mai avea caii lui.
Îmi aduc aminte că am plecat de acasă călare pe un străjac (saltea) cu
paie, ca nu cumva să mai dăm bani şi pe paie, că doar aveam destule
acasă. Plecăm noi, tata, muma şi cu mine, dis de dimineaţă ca să ajungem
pe la 2-3 la Blaj şi să mă pot aranja în internat până spre seară. Îmi aduc
aminte că pe dealul dintre Şeica Mare şi Şeica Mica mi-am cules o poală
de nuci. Drumul până la Blaj era destul de lung, vreo 40 de km. Totuşi am
ajuns cu bine. În curtea şcolii erau alte zeci de căruţe din împrejurimi cu
copii aduşi la şcoală. La Şcoala Normală veneau, de regulă, copii de la
ţară şi cu o condiţie socială mai modestă. Copiii de la oraş sau cei din
familii mai înstărite se duceau la Liceul Sf. Vasile sau la Liceul
Comercial.
După ce mi-am primit locul în internat – un pat şi un dulăpior –
muma mi-a aranjat lucrurile; mi-a făcut patul, mi-a aranjat dulapul. Am
plecat apoi cu tata şi muma în oraş să mi se cumpere pastă de dinţi, perie,
săpun şi ceva ce era pentru mine cel mai important, chipiul de elev de
Şcoală Normală. Pălăriuţa de acasă nu mai era de nicio treabă. Îţi dai
seama, dragă Sergiu, ce mândru eram cu chipiu şi cu un număr de elev pe
braţ. Ţin minte că aveam numărul 56.
La şcolile din Blaj, elevii fiecărei şcoli trebuiau să poarte chipiul
şcolii şi pe braţul stâng al uniformei un număr. Dacă se întâmpla să ieşi în
oraş şi să faci vreo prostioară, oricine îţi putea lua numărul şi te putea
anunţa la şcoală.
38
———————– Page 39———————–
După ce ne-am întors la căruţă, ne-am urcat în ea, ca tata şi
muma să plece acasă. Eu i-am condus până la o încrucişare de drumuri,
ne-am pupat, muma a început să plângă, tata o liniştea, eu am sărit din
căruţă, i-am asigurat că ştiu să mă întorc singur la şcoală, le-am spus să
plece şi le-am făcut o bună bucată de vreme cu mâna. În mintea şi sufletul
meu, însă, lucrurile nu erau chiar aşa de liniştite cum voiam să le arăt; dar
m-am ţinut tare. Eram deja singur plecat în lume. Şi aveam, Sergiu dragă,
îţi mai spun o dată, doar 11 anişori.
Despre învăţătura mea la Blaj, trebuie să-ţi spun că în primele 4
clase n-a fost cu rezultate din cele mai bune. Am avut şi note de 5 şi 6,
zece n-am avut decât la Religie şi la Purtare. Această situaţie se explică
prin aceea că eu, doar cu 4 clase făcute în sat, m-am trezit în clasă cu
colegi care terminaseră prin şcolile lor primare 5, 6, ba chiar 7 clase. Era,
oricum, un handicap cam mare, handicap pe care trebuia să-l depăşesc.
Cu toate acestea, n-am avut niciodată nici o corigenţă, adică nu s-a
întâmplat ca la sfârşitul anului să nu primesc notă de trecere la vreo
materie şi să trebuiască să învăţ peste vară. O singură dată, când eram
ceva mai mărişor şi mă săltasem destul de bine la învăţătură, era să rămân
corigent la vioară. Noi, ca viitori dascăli, învăţam şi vioară, ca să putem
organiza pe acolo pe unde ajungeam şi coruri cu copiii şi cu oamenii
satului. La vioară, cum eram aşa mai micuţ, nicicum nu-mi ajungea
degetul cel mic pe coarda a patra a viorii. Profesorul mă bătea cu arcuşul
în cap ori de câte ori mă asculta. Dar în şedinţa profesorală de încheiere a
situaţiei şcolare a elevilor, probabil că unii profesori i-au zis profesorului
de muzică: „apăi pe Irimie cum să-l laşi corigent. Uite, are aşa note bune
la celelalte materii. Du-te şi mai ascultă-l o dată şi dă-i un cinci”. Ţin
minte că eram prin curtea şcolii când profesorul a deschis un geam şi mi-a
strigat: „Irimie, vino până sus în clasă”. Fug eu repede sus şi găsesc clasa
goală; profesorul i-a scos afară pe cei doi, trei colegi, care erau prin clasă.
Voia să fie cu mine între patru ochi. Îmi spune să-mi iau vioara că vrea să
mă mai asculte o dată. Am cântat eu vreo două, trei măsuri şi-mi zice:
„Destul! Îţi dau cinci, am vrut să te scap de corigenţă”.
Dacă în primele 4 clase situaţia mea şcolară era cam pe la mijloc,
după clasa a 4-a, m-am aşezat autoritar în fruntea clasei şi n-am mai prea
lăsat pe nimeni să-mi ia premiul I.
În saltul pe care l-am făcut la şcoală, pe lângă dorinţa mea de a
şti, un rol deosebit l-a avut lectura, plăcerea mea de a citi. Începând cu
clasa a II-a, am citit mult; şi ziua şi noaptea, şi iarna şi vara. De când am
prins gustul lecturii nu cred c-a fost vreo zi în care să nu am o carte în
39
———————– Page 40———————–
lectură particulară. Prin lectură mi-am depăşit colegii, ba chiar i-am lăsat
mult în urmă. Când am terminat şcoala, eu am avut media mai mare cu un
punct decât cel care a primit premiul al II-lea.
Şcolile Blajului, copile, erau şcoli foarte bune. Era o mândrie să
fii absolvent al vreuneia din ele. Am avut profesori foarte buni. După ce
am ajuns la Universitate, mi-am dat seama că jumătate din profesorii mei
din Blaj ar fi putut fi conferenţiari sau profesori universitari.
Cu gânduri bune şi pline de recunoştinţă mă gândesc, de pildă, la
profesorul nostru de Limba şi literatura română din clasele 1-6, Dionisie
Popa Mărgineni. Era nu numai un profesor cu o deosebită pregătire
profesională, dar şi de o condiţie şi ţinută umană de excepţie. Chiar dacă,
prin clasele mai mici, mi-a dat un 4 la o teză, nu-i pot purta decât multă
stimă şi mult respect. Prin clasele 5-6 ne era şi diriginte. Tot în acea
vreme m-a numit şi bibliotecar al şcolii. În această calitate, eram singurul
elev din şcoală care puteam intra oricând în sala profesorală, o sală mare,
sală în care de jur împrejur şi de jos până în tavan erau rânduite cărţile
bibliotecii. Eu repartizam cărţi pentru bibliotecile de clasă şi, eu ţineam
evidenţa a ceea ce citeau elevii şcolii, din bogata noastră bibliotecă.
Am amintirea unui deosebit respect şi pentru profesorul de
religie – p ărintele Crişan – deşi cu el am avut şi unele probleme. Îmi
aduc aminte că prin clasa a V-a sau a VI-a am avut cu el o dispută, în faţa
clasei, pe tema originii omului. Nu voiam să cred în povestea potopului şi
susţineam că oamenii s-au născut şi pe continentul american. Un alt
incident a fost mai complicat şi era să se termine mai rău pentru mine.
Cum eram un elev de frunte în şcoală, în timp ce eu eram în clasa a 6-a –
aşa cam cum ar fi la tine clasa a 10-a – am fost numit şef de meditaţie sau
ductor. Aceasta însemna că în orele de învăţat pentru a doua zi, eu trebuia
să supraveghez liniştea celor din clasa a 3-a. Pentru aceasta aveam ceva
avantaje la plata internatului. Tata aducea pentru internat ceva mai puţină
făină, slănină, magiun, fasole şi altele. Mi se scădea ceva şi din taxa
şcolară. Dar cum pe vremea aceea eu citeam nebuneşte, i-am învăţat şi pe
cei din clasa a 3-a cu cititul. Le-am dat copiilor să citească şi cărţi care
erau interzise. La noi în şcoală nici elevii mai mari nu aveau voie să
citească de pildă, „Elevul Dima dintr-a 7-a”, de M. Drumeş sau „Ion” al
lui L. Rebreanu, ori „Normaliştii” etc. Prin mine unele din aşa-zisele cărţi
interzise au ajuns şi în mâinile unor elevi din clasa a 3-a. La spovedanie,
un copil îi spune preotului – adică părintelui Crişan – că a păcătuit citind
cărţi interzise. Părintele l-a întrebat: „dar de unde le-ai avut?” „De la
40
———————– Page 41———————–
domnul ductor” zice elevul Moldovan V. După această oră de spoveda-
nie, vine părintele în clasă şi mă roagă să-mi deschid pupitrul catedrei.
Începe să răscolească şi să-şi umple subbraţul de cărţi. Mai găseşte acolo şi
un caiet în care eu aveam notate toate cărţile pe care le citisem în ultimii
doi, trei ani, cu titlul şi autorul. După răsfoirea acestui caiet, îmi arată uşa şi
îmi spune: „Marş, porcule!” Mi-am luat cărţile şi caietele şi m-am dus în
clasa mea. Le-am povestit colegilor ce-am păţit cu popa Crişan.
După ce a controlat de cărţi şi băncile elevilor din clasa a 3-a, a
venit părintele şi la noi în clasă. A găsit alte cărţi interzise şi la mine în
bancă şi la alţi câţiva colegi. Seara la ora de rugăciune din Capelă – un fel
de biserică la noi în şcoală – trage popa o predică în care mă face cu ou şi
cu oţet. Eu stăteam chitic în genunchi şi mă gândeam că nu voi scăpa fără
eliminare din şcoală, cel puţin pentru câteva săptămâni. Oricum
devenisem un fel de „erou” în ochii elevilor; toată şcoala nu vorbea decât
despre cazul Irimie.
A doua zi, la prima oră, vine la noi în clasă şi profesorul de limba
română, care ne era şi diriginte. Mă roagă să-i arăt şi lui caietul cu
lecturile mele particulare. Când deschid pupitrul să-i dau caietul, dă cu
ochii de o carte intitulată „Mustul care fierbe” de O. Goga. Mă întreabă:
„Dar cu această carte ce-i? De unde o ai?” Îi spun că am primit-o de la
părintele Crişan. Era într-adevăr o carte interzisă. Era doar perioada anilor
46-47 când, din ordine ale stăpânirii, toate bibliotecile trebuiau epurate de
toate cărţile „burgheze”. Doar eu şi cu profesorul de L. română, după un
catalog destul de gros, am epurat biblioteca şcolii. Îmi zice profesorul:
„Tu ştii doar că această carte îi interzisă”. Ştiu, domnule profesor, dar
părintele mi-a dat-o totuşi s-o citesc”. Îmi ia cartea, o pune subţioară şi
pleacă. În şedinţa Consiliului profesoral de discutare a cazului Irimie,
dirigintele s-a folosit de această carte în apărarea mea. Se pare că aşa am
scăpat de eliminare pe două săptămâni, aşa cum propunea părintele Crişan.
Cu acest părinte, pe care, de altfel, îl respectam ca inteligenţă şi
pregătire – era doar absolvent al Academiei teologale de pe lângă Vatican
– am mai avut şi alte probleme. La începutul unei vacanţe, eu am mai
tândălit prin Blaj. La două zile, mă vede părintele prin şcoală şi mă
întreabă: „Ce-i Irimie? N-ai plecat încă acasă?” Eu i-am spus că n-am
bani de tren şi că aştept pe cineva din părţile noastre să mă ducă cu căruţa
acasă. Atunci părintele bagă mâna în buzunar şi-mi spune: „Uite bani! Şi
mâine să nu te mai văd prin şcoală”. Atunci n-am avut ce face şi a doua zi
dimineaţa am plecat şi eu spre casă.
41
———————– Page 42———————–
Cu toate incidentele dintre noi, între mine şi părintele Crişan s-au
cultivat nişte simpatii şi aprecieri reciproce. Din păcate, el a avut o istorie
tristă. După reforma învăţământului din România, în 1948, părintele
Crişan, ca popă de Roma, a fost închis. După câtva timp de puşcărie a fost
eliberat. Venind la Cluj, m-a căutat la facultate. M-am plimbat cu el şi am
discutat multe. Pe atunci el era doar funcţionar la Fabrica de cuţite din
Alba Iulia. După un timp, a făcut infarct şi a murit. Mi-a părut rău că n-
am aflat la timp de moartea lui că m-aş fi dus la înmormântare.
De altfel, reforma învăţământului, de care am pomenit mai sus, a
avut şi multe alte consecinţe pentru şcolile Blajului şi pentru evoluţia mea
intelectuală. Toţi profesorii vechi ai Blajului au fost împrăştiaţi prin ţară şi
în toate şcolile au fost aduşi profesori noi. Ba, Liceul Sf. Vasile a fost
chiar desfiinţat şi elevii lui trimişi prin alte locuri. Unii din elevii acestui
liceu, nevoind să plece din Blaj, au ajuns elevi fie la noi, la Şcoala
normală, căreia acuma îi zicea Liceul pedagogic, fie la Liceul comercial,
căruia i se zicea Liceul economic. Cu reforma învăţământului, Şcolile
Blajului au fost practic distruse.
În această schimbare a garniturii de profesori, un singur lucru a
avut şi consecinţe bune pentru mine. Printre profesorii noi era şi unul de
excepţie, profesorul Săndulescu. Până la ocuparea Basarabiei de către ruşi
sau sovietici, cum vrei să zici, acesta a fost profesor la Universitatea din
Cernăuţi. Nu ştiu exact cum şi de ce a venit la Blaj. L-am avut profesor în
ultimii doi ani. Ne era şi diriginte. Făceam cu el o groază de materii:
Pedagogie, Psihologie, Istoria filozofiei, ba chiar şi Geologie. Era el cam
bâlbâit când se înflăcăra la câte o temă, dar era de o pregătire deosebită.
Eu mă împăcam foarte bine cu el. Îmi aduc aminte că într-o zi, când
împreună cu nu ştiu ce inspector a trecut pe la noi prin clasă, m-a arătat cu
degetul şi i-a spus inspectorului: „Îl vezi pe ăsta mic? Îi cel mai bun din
clasă şi va ieşi ceva din el”. Dar cea mai încurajatoare apreciere a
profesorului Săndulescu se leagă de o lucrare pe care am ţinut-o în clasa a
8-a – clasa a 12-a cum ar fi în Germania – la cercul de filozofie. La noi în
şcoală, pentru elevii din clasele superioare existau cercuri de elevi, cercuri
în care elevii cei mai buni pregăteau lucrări pe care le citeau în sesiunile
lunare. În ultimul meu an de şcoală am condus nu numai cercurile de
Psihologie, Filozofie, Literatură, dar şi cercul de Matematică. Pentru o
şedinţă a cercului de filozofie, la sugestia profesorului Săndulescu, am
pregătit o lucrare cu titlul „Problemele generale ale filozofiei”. Am scris
un caiet întreg, vreo 30-40 de pagini. La prezentarea lucrării, profesorul a
42
———————– Page 43———————–
invitat nu numai clasa noastră şi pe cei mai buni elevi din alte clase, ci şi
pe colegele noastre de la Liceul pedagogic. După ce am răspuns la
întrebările colegilor şi ale profesorului, Săndulescu a zis: „Să ştiţi că o
lucrare ca a lui Irimie poate fi oricând susţinută la orice seminar universi-
tar de filozofie”. Îţi dai seama, dragă Sergiu, ce mândru am fost de
performanţa mea şi cum mi-au crescut acţiunile la bursa fetelor din şcoala
soră şi nu numai.
Acest Săndulescu a avut cea mai mare influenţă în viaţa mea de
elev, influenţă cu întinse consecinţe în evoluţia mea ulterioară. El mi-a
conturat cel mai mult drumul spre filozofie. Din păcate, către sfârşitul
ultimului meu an de şcoală, profesorul a fost arestat şi judecat într-un
proces politic; el era un social-democrat care n-a vrut să adopte trecerea la
Partidul Comunist. După cum am auzit ulterior, şi-ar fi găsit sfârşitul la
lucrările de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Păcat de el. Era o minte şi
o personalitate deosebită. A fost şi el unul din sutele de intelectuali de
mare valoare care au plătit cu viaţa neaderarea la comunism. Oricum,
instaurarea comunismului la noi nu era cazul să se facă cu atâtea jertfe, nu
era cazul să se aşeze peste atâtea cadavre.
Poţi observa, dragă copile, că evoluţia vieţii mele şcolare se cam
împarte în două, până şi după 1948.
În prima parte, deşi şcoala era sub patronatul Mitropoliei Greco-
Catolice cu sediul în Blaj, deşi aproape toţi profesorii noştri aveau şi
calitatea de preot, învăţământul nu era subordonat unei gândiri teologale.
Îmi aduc aminte, de pildă, că în zilele de duminică, se organizau periodic
conferinţe pe teme ştiinţifice. O parte din elevii din clasele superioare,
adică V-VIII, puteau merge ori la slujba de la Catedrală, ori la aceste
conferinţe. Eu am mers, de regulă, la aceste conferinţe. De la ele am aflat,
de pildă, despre teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace, despre teoria
evoluţionistă a lui Darwin, despre clasificarea regnurilor vieţii după Linné
etc. Învăţământul nostru era aşezat, cu alte cuvinte, pe regula filozofică a
„dublului adevăr”, regulă invocată multe secole de gândirea filozofică în
eforturile ei de a se desprinde de presiunile şi limitele gândirii teologale.
În ciuda faptului că noi elevii din internat eram puşi să ne rugăm cam de
10-12 ori pe zi, şcoala era şcoală şi ştiinţa era ştiinţă.
După ’48, singurul profesor care mai ţinea sus steagul performan-
ţelor şcolii noastre a fost profesorul despre care ţi-am mai spus –
Săndulescu. Ba, poate ar trebui să amintesc în această ordine de idei şi pe
Titus Olteanu, noul profesor de limba română şi pe Sîrbu, de Matematică.
43
———————– Page 44———————–
Aceştia erau doi tineri blăjeni care dup ă terminarea facultăţii şi-au găsit
posturi la şcoala noastră. Dacă îl aveam mai devreme pe Sîrbu profesor
de matematică, poate că acuma mă număram printre matematicieni. Titus
Olteanu l-a continuat firesc şi bine pe Dionisie Popa, fostul profesor de
limba română.
Pentru că veni vorba de matematică, să-ţi mai spun că până în
clasa a 6-a, am avut la această disciplină un profesor slab – Rusu îl chema.
Acesta avea pentru fiecare clasă un carneţel cu probleme rezolvate,
carneţel de care nu se deslipea nici măcar atunci când se plimba printre
bănci. Nu ne-a dezvoltat nici un fel de dragoste pentru disciplina lui, nici
un fel de gândire matematică.
Din aceeaşi perioadă a şcolarizării mele, n-am rămas cu prea
mult respect nici faţă de profesorul de Geografie – Poenaru. De prea
multe ori ne ducea, în timpul orelor lui, să-i aranjăm lemnele în curte sau
să-i facem ceva prin gospodărie. Avea o nevastă frumoasă şi cred că se
gândea mai mult la ea, decât la problemele şcolii.
Dacă trec de momentele mai importante ale vieţii mele de elev,
momente care au vizat şcoala în sensul cel mai propriu al termenului,
sensul învăţării, ţi-aş relata câte ceva, dragă copile, şi despre viaţa mea de
internat. Aproape toţi colegii mei de şcoală şi de clasă îmi erau şi colegi
de internat. Aceasta însemna că în clădirea în care aveam sălile de clasă,
aveam şi dormitoarele, sala de mese, spălătorul etc. O zi de internat se
derula, ca regulă, după următorul program: scularea, atunci când pedago-
gul de serviciu intra în dormitor şi bătea din palme – acesta era „ceasul”
nostru deşteptător. Săream de sub pături şi în genunchi, în pat, un copil
rostea prima rugăciune a zilei. Coboram apoi la gimnastica de înviorare,
cam 10-15′. Urma fuga la spălător. Coboram apoi în clasele noastre, pentru
o jumătate de oră de meditaţie, adică de repetare a lecţiilor din ziua
respectivă. După această jumătate de oră, eram conduşi în capela şcolii.
Ne rugam cam 10′. Urma masa de dimineaţă şi apoi cam 10-15 minute de
joac ă prin curte. Când suna baciul Gheorghe cu clopoţelul, fugeam cu
toţii în clasele noastre.
După lecţii, aveam cam o jumătate de ceas de joacă prin curte,
apoi, cu rândul, fiecare la clasa lui, ne duceam la masă. Ziceam, bineîn-
ţeles, aşa cum era regula creştinească, o rugăciune înainte şi una după
masă. Mâncarea ne era servită de elevii de serviciu la bucătărie. Tot ei
adunau vesela şi o duceau la bucătărie, unde nişte fete din jurul Blajului o
spălau pentru a fi utilizabilă seara sau a doua zi. Mâncarea era când mai
44
———————– Page 45———————–
bună, când mai rea. Îmi aduc aminte că în timpul războiului, neavând
zahăr pentru ceai, mâncam dimineaţa supă de chimin cu pâine prăjit ă. Ne
cam certam noi pentru capătul de masă de la care să înceapă servirea. Cei
de la început pescuiau toate bucăţile de pâine, aşa că celor de la coadă nu
le mai rămânea decât zeama ca zeamă. Tot în timpul războiului, părinţii
elevilor trebuiau să asigure internatul cu alimentele de bază: făină,
slănină, magiun, unsoare, brânză ş.a. Internatul nostru avea norocul că
şcoala avea o fermă, pe care noi elevii o lucram în orele de Agricultură.
De la fermă se asigurau cartofii, ceapa, morcovii, varza, bulionul, ba chiar
carnea de porc. Îmi aduc aminte, că în fiecare zi, un surdomut, cu un car
tras de doi boi şi cu două butoaie mari, ducea de la bucătărie lăturile
pentru porci. De multe ori mâncam seara doar mămăligă cu magiun – un
fel de gem de prune. Uneori ne săturam, uneori nu prea. Cei care erau mai
aproape de Blaj mai aveau ceva pâine cu slănină prin dulapuri; la ei
veneau părinţii cel puţin o dată pe săptămână, joia, când era târg la Blaj.
La cei care eram mai de departe, dulapurile nu prea erau o sursă de
supraalimentare. Totuşi, ne mai ajutam colegial, ba ne mai şi furam
colegial. Eu n-am furat niciodată; mie mi s-a mai furat uneori din pâinea
şi slănina care mi-o aduceau din când în când cei de acasă.
Cât priveşte foamea pe care am răbdat-o în unele perioade sau
zile ale internatului, poate îi bine să-ţi spun că toamna ne bucuram grozav
când ne ducea la fermă să culegem roşiile, ceapa, varza etc. Atunci
mâncam pe săturate roşii, gulii, morcovi şi mai ales coceni de varză.
Pe lângă foame, am mai răbdat în internat şi destul frig. Aproape
toţi copiii aveau în zilele geroase degetele umflate. Abia puteam scrie câte
ceva în orele destinate lecţiilor. Cred că din cauza unor asemenea condiţii,
pe când eram abia în clasa a 2-a la Blaj, m-am îmbolnăvit de pleurezie –
apă la plămâni. Într-o bună noapte am simţit că aşa înţepături am în spate
că nu mă pot scula să mă duc la W.C. Cum era noapte târzie, după o
vreme, îmi trezesc vecinul de pat şi-l rog să mă ajute să merg afară. Mi-
am dat seama că nu-i de glumă, că-i ceva grav. Din nou m-am văzut în
ghiarele morţii. Ţin minte că, după anevoioasa deplasare la W.C., m-am
aşezat cu mâinile pe piept şi parcă îmi aşteptam sfârşitul. Sfârşitul n-a
venit. Dimineaţa, am fost dus la infirmerie şi, în aceeaşi zi, medicul şcolii,
însoţit de o doctoriţă frumoasă din Blaj, mi-au făcut o puncţie, adică, cu o
siringă mare mi-au absorbit de la plămânul drept vreo doi litri de lichid,
lichid care arăta ca o bere. După un tratament intensiv în infirmerie, am
45
———————– Page 46———————–
fost trimis acasă pentru refacere. A durat această refacere câteva
săptămâni bune.
Cu toată această lungă absenţă de la şcoală, am reuşit să trec clasa
cu bine, adică fără corigenţe. Această împrejurare s-a soldat cu un singur
rezultat pozitiv – creşterea încrederii în posibilităţile mele intelectuale.
Viaţa de internat a avut şi foarte multe momente şi aspecte
frumoase. Internatul a fost, de pildă, mediul care mi-a dăruit cele mai
sincere şi mai durabile prietenii. Aici am trăit prietenia cu Haiduc Emil,
un coleg din Mănărade, un sat de lângă Blaj. Parcă şi acum îl văd pe
Emil, într-o zi de vară, după un drum de peste 40 de kilometri cu bicicle-
ta, bătând la poarta noastră din Buia. Din păcate, o boală incurabilă a pus
capăt acestei prietenii, curând după terminarea şcolii. Tot internatul mi-a
dăruit prietenia cu Şerdean Gheorghe, din Limba, un sat de lângă Alba
Iulia. În numele acestei prietenii, în casa lui şi a preabunei şi frumoasei
sale neveste – Ketty – am avut găzduire ori de câte ori căile vieţii mele au
trecut prin Bucureşti. În ultima vreme, după moartea lui Ketty, mă
întâlneam cu el regulat în gara din Alba Iulia, în ceasurile în care eu
trebuia să aştept trenul de München. Acum câteva luni, voind să-i urez
sărbători fericite de Crăciun, văd că nu-mi mai răspunde nimeni. Am
sunat atunci la sora lui şi am aflat că de câteva săptămâni nu mai este
printre cei vii. Cu moartea lui mi-am pierdut şi ultimul mare prieten din
perioada de la Blaj. Prietenia cu Geleriu Vasile, din Alămor, un sat nu
prea departe de Buia, am putut-o continua la Cluj. După terminarea
Facultăţii de Educaţie Fizică la Bucureşti, el a ajuns cadru didactic la
Universitate. Ne puteam, deci, întâlni des şi puteam uşor sărbători
împreună câte un Sf. Vasile sau Sf. Ion. De vreo doi ani nu ne mai putem
întâlni. N-am putut fi la înmormântarea lui, dar am ajuns să fiu alături de
Ica, soţia lui, la primul parastas. De Barna Augustin din Bicazul
Ardelean, m-am despărţit odată cu terminarea şcolii. El a ajuns învăţător
în satul de origine. Când am fost la Olimpiada de filozofie de la Piatra
Neamţ, după un drum de vreo 30-40 de km, cu o cursă nenorocită, m-am
dus la el să mai povestim o noapte. Ultima dată m-am întâlnit cu el la
Cluj, atunci când el spera că în clinicile Clujului, cancerul soţiei sale îşi
va găsi o mai mare alinare. Am aflat după o vreme, de la sora lui, că şi el
s-a stins curând după dispariţia soţiei sale.
Din lista frumuseţilor vieţii de internat nu pot să nu amintesc de
momentele de dinainte şi de după stingerea luminii. Înaintea stingerii, de
multe ori trebuia să ne căutăm hainele de păduchi. Doamne, ce haz era
46
———————– Page 47———————–
când ne găseam păduchii şi când încercam să vedem al cui este păduchele
cel mai mare. După stingere, urmau cântece în surdină, poveşti, bancuri,
bârfe la adresa profesorilor, glume pe seama unor colegi sau colege. Îmi
aduc aminte că aveam un coleg de dormitor, Moldovan Andronic, pe care
îl rugam adesea să ne cânte „Zaraza”. Pe când eram deja mai mărişori, un
coleg se tot lăuda că nu ştiu ce face cu o colegă, care locuia foarte
aproape de şcoală. Într-o seară, doi colegi s-au dus să-l urmărească. Când
au observat că s-a despărţit de fată, ei au sărit gardul şcolii şi au ajuns mai
repede în dormitor. Colegul cu pricina, Suciu Horea – a început iară să ne
spună ba una, ba alta despre îmbrăţişările lui de la portiţă. După o vreme,
cei care l-au urmărit s-au dat de gol şi i-au spus: „Măi, Horică, nu i-ai
făcut nimic, nici măcar n-ai sărutat-o, noi am fost doar în tufişul din faţa
casei vecine. Mai lasă-te cu lăudăroşenia”.
Mai aveam un coleg, tot Suciu, dar de data aceasta Matei. Tare
era îndrăgostit de o aproape consăteană de a mea, Mărioara Hila, din
Boarta. Mă roagă Matei să-i ticluesc o scrisoare de început de dragoste. I-
am scris-o pentru o felie de pâine cu unsoare şi i-am dus-o Mărioarei. În
duminica următoare m-am dus la Mărioara să-i ticluesc răspunsul. Cores-
pondam eu, cu mine. După un schimb de vreo două, trei scrisori i-am dat
lui Matei o întâlnire undeva pe lângă podul de peste Târnava Mică. Se
gată Matei şi pleacă la întâlnire. Noi, vreo câţiva colegi, după el. Aşteaptă
Matei şi aşteaptă… şi nici o Mărioară. Când am văzut că răbdarea lui îi pe
sfârşite, ne afişăm cu râsurile noastre. Matei, la început s-a înfuriat, voia
să mă bată; ceilalţi m-au apărat. Până la urmă toată povestea s-a terminat
printr-o împăcare colegială.
Erau frumoase în viaţa de internat ieşirile în oraş cu rândul, ieşiri
la film, la teatru, la stadion. Blajul avea pe atunci o foarte intensă viaţă
culturală, mai intensă decât astăzi şi avea o echipă de fotbal destul de
bună, atât de bună, încât îndrăznea să joace cu „Universitatea Cluj”. Când
eram ceva mai mărişori, ieşirile în oraş primeau un farmec în plus, atunci
când ne întâlneam cu rândurile de la internatele de fete şi când ne căutam
cu privirea simpatiile, pe atunci atât de nevinovate.
x
x x
Acum, când scriu despre amintirile din perioada Blajului, nu pot
trece peste zilele de vacanţă. Era frumoasă ea şcoala, era frumoasă viaţa
de internat, dar şi mai frumoase erau zilele de vacanţă. Aceasta o ştie
foarte bine orice elev.
47
———————– Page 48———————–
Venirea în vacanţă era, mai întâi, o mare bucurie pentru familie.
Eram din nou, pentru câteva săptămâni „acasă”; eram zilnic cu fraţii şi
surorile, cu părinţii şi bunicii.
După un răgaz de două, trei zile, intram în viaţa de zi cu zi a
casei; eram şi eu planificat pentru a doua zi, pe undeva la lucru: la sapă,
dacă mai era de săpat, la secere, când începea secerişul, la fân, la vie etc.
Nu mi-am trăit vacanţele ca un domnişor, ca unul care putea, toată ziua,
bate uliţele satului sau care, dacă era vară, putea sta toată ziua la scaldă.
Ieşeam şi eu pe uliţă seara, înainte şi după cină. Dacă se întâmpla cumva
să nu fiu prin curte atunci când se mesteca mămăliga, unul din ai casei
ieşea la portiţă şi striga: „Oane, măi Oane, hai că-i gata mămăliga”. Era
lege şi era frumos să cinăm împreună. Eram de regulă 10 în jurul mesei –
şase copii, părinţii şi bunicii dinspre mama.
După cină şi în zilele de sărbătoare ne întâlneam, de obicei, toţi
cei veniţi de la Blaj la Butucul lui Şchiopuţu, butuc aşezat pe malul uneia
din văile ce străbate satul şi sub nişte frumoase sălcii plângătoare.
Aici cântam, acompaniaţi de acordeonul lui Lena lui Aron,
spuneam glume, mai dansam, ne jucam telefonul fără fir. Uneori mai
discutam despre cărţile care le citeam şi care circulau de la unul la altul.
Îmi aduc bine aminte că la Butucu lui Şchiopuţu, într-o zi de vară, prin
’46 sau ’47, din gura lui Mărioara lui Ţec, care era deja studentă la
Acadeamia Comercială din Braşov, am auzit pentru prima dată numele
lui Marx şi numele lucrării lui fundamentale „Capitalul”.
Când eram prin clasele terminale, în vacanţele de Crăciun, ne
colindam fetele. Cu prilejul unui asemenea colind am tras prima mea
beţie. Ne-am dus la fetele notarului. Când eram în casă la vin şi la
cozonac, a sosit poştaşul cu felicitările. Pentru fiecare felicitare a celor din
grup am hotărât să bem câte un pahar de vin. Ne-am făcut criţă. Eu am
mai ţinut minte când am ieşit de la Puiu şi Puşa, dar pe unde am mai
colindat după aceea n-am aflat decât din spusele fetelor care erau cu noi şi
care au fost mai reţinute la pahar. Se zice că am încheiat colindul la Lena
lui Aron. Ca să ajung acasă a trebuit să trec peste vale. Am căzut pe
gheaţă şi ţin minte că-mi era bine cu un obraz pe gheaţă şi l-am întors şi
pe celălalt. Dimineaţa, mama bătrână mă întreabă: „Măi copile, pe unde
ţi-ai lăsat mănuşile?” Eu îi spun: „Mamă, îmi aduc aminte că aici la
fundul grădinii am căzut pe gheaţă; du-te şi vezi, poate le găseşti.” S-a
dus mama bătrână în vale şi mănuşile erau într-adevăr acolo.
48
———————– Page 49———————–
În vacanţele de Paşti şi de vară puneam la punct câte o mică
piesă de teatru, urmată de bal. Balul era întotdeauna momentul de vârf al
unor asemenea perioade de vacanţă.
De serile şi zilele de repetiţie pentru piesele din repertoriu se
leagă două amintiri pe lângă care nu pot trece – amintirea primului sărut
şi a primei iubiri.
Odată, pe când eram în culisele scenei pe care se repeta o anume
piesă, o fată din grupul nostru, mai mare ca mine cu vreo doi ani, îmi ia
capul între mâini, mă ţine bine şi mă sărută pe gură. Şi acum parcă simt în
mine fiorul acelui sărut. Oricât am încercat să se mai repete scena, n-a
fost chip. Nu ştiu ce-a vrut Viruca să facă cu mine. Pentru ea a fost poate
o simplă joacă; pentru mine însă o adevărată cotitură în modul de a mă
gândi la sărut, la fete, la viaţă. În farmecul primului sărut am simţit că
ceva se rupe, că de ceva mă despart, că anilor copilăriei le pot spune adio.
Am simţit că sunt aproape, foarte aproape de anii tinereţii, că de peste
deal se apropie de mine zodia iubirii. Realmente, n-a trecut mult şi m-a
cuprins o dragoste grea ca pământul, mai chinuitoare decât o boală. M-am
trezit cuprins de prima iubire.
În primele zile ale unei vacanţe, un notar nou venise la noi în sat,
un notar cu două fete – Puiu şi Puşa. Despre ele am pomenit şi ceva mai
sus. Erau drăguţe, erau frumoase, erau amândouă pline de farmec. Puiu
era de aceeaşi vârstă cu mine, Puşa era ceva mai mică. Amândouă erau
eleve la Liceul de fete din Sighişoara. Mie îmi plăcea de Puiu; era mai
bună, mai liniştită, mai calculată la gesturi şi la vorbă. Ea n-a strigat
niciodată după mine „dăscăluţ”. Numele acesta mi-a fost dat cu o anume
răutate de o fată din sat, care, vezi Doamne, era la Liceul Comercial şi nu
ca mine la Scoala Normală, şcoală care pregătea învăţători, adică dascăli.
Cu Puiu puteam discuta mai lejer despre lume, despre oameni, despre
cărţi. Necazul era că de Puiu îi plăcea şi prietenului meu Victor Crăciun,
cu doi ani mai mare ca mine şi elev la Liceul Comercial; un elev foarte
bun la şcoală, cu premii, citit şi frumuşel. Nu era nici o minune că şi lui
Puiu îi plăcea de el. Dragostea lor era reciprocă, mărturisită şi se purta la
nivelul unei corespondenţe destul de intense. Eu, adeseori, am făcut pe
poştaşul. Dragostea mea pentru Puiu era tainică, era ascunsă în mine şi
parcă îmi era frică să o declar ca nu cumva să se destrame. Mă simţeam
bine cu povara acelei iubiri, chiar în această formă nemărturisită. Mult
timp am purtat-o atât de tainic, încât nimeni din jur nu şi-a dat seama de
rivalitatea mea cu Victor. Ceea ce era mai dureros era că Victor mai avea
49
———————– Page 50———————–
şi alte zise iubiri, scria la Blaj şi la alte fete. Pe mine mă durea că Puiu îi
minţită, că Victor se joacă de-a iubirea pe mai multe planuri. Dar acest
lucru nu i-l puteam spune lui Puiu; nu-mi puteam trăda prietenul şi n-o
puteam face pe Puiu să sufere. Am preferat s-o las să fie fericită în
minciuna cu care era tratată.
Întrebarea, dacă să-i spun sau încă să nu-i spun lui Puiu că o
iubesc, m-a chinuit destul de mult. Îmi aduc aminte că uneori o condu-
ceam spre casă după ceasurile noastre de repetiţie. Locuia câteva case mai
sus de casa noastră. Atunci când se întâmpla acest lucru îmi spuneam în
gând: În seara aceasta îi spun, îi spun la acest capăt de pod, ba la celălalt,
îi spun la portiţa noastră şi apoi fug în curte, îi spun la poarta ei… şi aşa au
trecut zeci de seri târzii şi eu tot nu mi-am descărcat sufletul. Până la
urmă, spre sfârşitul vacanţei, am întrebat-o dacă nu vrea să-mi dea adresa
din Sighişoara pentru că aş vrea să-i scriu. Eu cred că ea s-a prins că-i
port o iubire curată şi mi-a dat adresa. Ajuns la Blaj, m-am apucat să-i
scriu; am făcut variante şi variante de scrisoare. Până la urmă, cu toată
emoţia din mine, i-am pus scrisoarea la poştă. După un timp, pe adresa
prietenului meu Haiduc, care pe atunci locuia în oraş, am primit un
răspuns în care semne de prietenie şi de mai mult decât prietenie se
împleteau într-un mod destul de armonios. Nici un rând de refuz al
sentimentelor mele, nici o aluzie la sentimentele ei pentru Victor. Mai
târziu, de ziua Mărţişorului, am primit de la ea un mărţişor foarte fin
lucrat şi însoţit de un text care spunea şi foarte mult şi foarte puţin: „În
firele acestui mărţişor sunt împletite toate gândurile mele, încearcă şi le
desleagă”. Tot deslegând aceste gânduri, aşteptam vacanţa întâlnirii cu
Puiu, întâlnire ce se putea de acuma derula sub zodia iubirii mele mărturi-
site. Povara dulce a iubirii mi-a devenit şi mai grea când, ajuns acasă, aflu
că notarul s-a mutat din comuna noastră într-o comună vecină, aşa că
întâlnirile cu Puiu deveneau fără prea mari perspective. Relaţiile ei cu
Victor continuau, dar nu cu aceeaşi intensitate; Victor era parcă mai
îndrăgostit de Mali Păcuraru din Blaj. Cu toate acestea o mai suna pe
Puiu la telefon; din când în când o mai sunam şi eu. Puiu vorbea frumos
cu mine; aveam sentimentul că nu-i sunt chiar un indiferent. A urmat şi
un schimb de câteva scrisori; ba am primit de la ea şi o mică fotografie.
Către sfârşitul vacanţei, în Moardăş, satul în care se mutase Puiu şi Puşa
s-a organizat un bal. Bineînţeles că am fost invitaţi şi noi, cei din Buia. La
acest bal, după un dans, am ieşit cu Puiu la fântâna din faţa sălii de bal şi
ţin minte că această fântână a fost martora primei noastre îmbrăţişări şi
50
———————– Page 51———————–
primului nostru sărut. Eram fericit, parcă aveam dovada că sentimentele
mele frumoase, adânci, curate, sentimente ale primei iubiri se bucură de o
anume reciprocitate. Clipele acestei îmbrăţişări şi acestui prim sărut aveau
să stăruie mult în zonele memoriei mele, aveau să se aşeze printre cele
mai frumoase amintiri ale tinereţii. Tot fiorul acelor clipe nu-l pot prinde,
din păcate, în rândurile care ţi le scriu. În faţa unor sentimente de mare
adâncime, de fericire ori de durere, cuvintele, oricât de bine meşteşugite,
rămân parcă neputincioase.
Dar povestea mea cu Puiu nu avea să se prelungească prea mult.
În vara cu pricina, venise la noi în sat un medic tânăr, absolvent de
Bucureşti, îl chema Jenel. Cunoscând-o pe Puiu şi plăcându-i de ea,
începe să-i facă o curte care-i oferea perspectiva căsătoriei. Fetele ultimei
clase de liceu se pot gândi şi realmente se gândesc la o asemenea
perspectivă. În cazul meu, nu putea fi vorba de aşa ceva. De altfel, eu nici
nu mă gândeam că povestea mea cu Puiu ar putea avea un asemenea
viitor; ştiam că aşa ceva, din mai multe motive, nu se va putea realiza.
Am iubit-o pe Puiu doar de dragul iubirii.
După vacanţă m-am întors la Blaj, pentru ultimul an de şcoală.
Simţind că povestea cu Puiu se stinge, sentimentele nu-mi dădeau pace şi
s-au mutat spre alte fete. Au fost în Blaj şi alte fete la care mă gândeam,
cu care cochetam, ba chiar fete despre care ştiam că sunt îndrăgostite de
mine. Dintre acestea, cu Sandina, sora unui coleg de clasă, am început o
corespondenţă destul de intensă. Fata infirmierului era poştaşul; ea locuia
cu tatăl ei la noi în şcoală şi era colegă cu Sandina. Din cauza sentimen-
telor ce le aveam pentru Puiu, chiar după ce aflasem de perspectivele ei
de căsătorie, eu nu m-am prea putut angaja sentimental în povestea cu
Sandina. Ea era însă bine îndrăgostită de mine, aşa de îndrăgostită încât
uneori venea la părintele Crişan – despre care ţi-am scris mai sus şi care
era părintele ei spiritual – şi îi spunea acestuia că vrea să mă vadă.
Părintele venea la noi în clasă şi îmi spunea: „Irimie, du-te la mine că te
aşteaptă Sandina”. Îţi dai seama, copile, cu ce ochi se uitau colegii la
mine, când vedeau că părintele îmi face asemenea serviciu. Povestea cu
Sandina n-a trecut de limitele corespondenţei, de câteva ceasuri de
întâlnire la Crucea lui Iancu, de două, trei îmbrăţişări nevinovate.
Ultimul an de şcoală la Blaj a fost nu numai un an de joacă cu
sentimentele; a fost mai ales un an de multă lectură şi multă învăţare.
Trebuia să dăm în final un examen din şapte materii, materii care nu erau
doar din ultimul an. Voiam să termin şcoala cu bine şi să pot prinde la
repartizări un loc cât mai bun de învăţător. Repartizarea se făcea în
51
———————– Page 52———————–
ordinea mediilor. Cu ideea de a merge la Universitate nu prea cochetam.
Ştiam că cei de acasă de abia aşteaptă să mă vadă cu o pâine în mână şi
să-şi vadă de Iosif, care era deja la liceu în Sibiu, şi de Lena, pe care
voiau, de asemenea s-o mişte de acasă.
Pus pe învăţătură, pentru finişul pregătirii mele la Blaj, am
condus lucrurile în aşa fel, încât, până la urmă, chiar şi directorul şcolii să
declare: „totuşi Irimie este cel mai bun elev al promoţiei”. Această decla-
raţie a directorului Bernic, aflată din gura dirigintelui meu, era cu atât mai
surprinzătoare, cu cât eu nu eram un preferat al directorului; ba, aş putea
spune că dimpotrivă. El era şi profesorul nostru de Biologie, disciplină
care-mi plăcea. Îmi aduc aminte că odată, fiind mama grav bolnavă mi-
am cerut voie să merg până acasă. M-am întors dimineaţa la şcoală şi
acest profesor, la prima oră mă şi ascultă. Aşa m-a înfuriat acest gest
nepedagogic, încât n-am vrut să-i răspund nimic; nici ce ştiam. Asta s-a
repetat de vreo două, trei ori. După câteva ascultări m-am hotărât să-i arăt
ce ştiu, iar la Examenul de capacitate, cum se zicea pe atunci examenului
nostru final, i-am cam rupt gura, cum se zice. De aici şi de aceea,
declaraţia lui de mai sus.
Ca premiu, am primit, ţin minte, „Capitalul” lui Marx şi „Materia-
lism şi Empiriocriticism”, principala lucrare filozofică a lui Lenin. Aceste
cărţi, mai ales Capitalul, au avut un rol însemnat în examenul de intrare la
facultate. La acest examen mă voi referi mai târziu. Să termin însă cu
etapa Blajului. În această perioadă s-au înscris şi primele mele angajări
politice. Mai întâi a fost vorba de înscrierea mea în „Asociaţia elevilor şi
studenţilor”, prima formă de înregimentare politică a tineretului studios.
Pentru că în acţiunile acestei organizaţii nu era suficient de puternic
spiritul muncitoresc, la scurt timp s-a făcut unificarea tuturor organiza-
ţiilor de tineret în formula U.T.M, adică Uniunea Tineretului Muncito-
resc. Îmi aduc aminte că am luat parte la Tîrnăveni la şedinţele de
realizare a acestei unificări. A fost prima mea participare la o acţiune
politică mai de amploare şi cu anumite consecinţe pentru angajările mele
politice ulterioare. Celor care am fost la Tîrnăveni ne-a revenit sarcina de
a organiza U.T.M în şcoală. Eu am fost ales responsabil cu munca de
propagandă. Aveam grijă de Gazeta de perete, de pavoazarea şcolii cu
lozinci din clasicii marxismului etc. N-am rămas prea mult în această
funcţie pentru că am fost numit instructor de pionieri. Organizaţia de
pionieri avea menirea de a-i angaja şi pe cei mici, clasele I-IV, în structuri
ale educării comuniste. Am pus cravate roşii copiilor din şcoala noastră şi
52
———————– Page 53———————–
nu numai, am organizat cu ei ascultarea, la radio, în fiecare duminică, a
emisiunii „Ora pionierului”, am organizat cu ei întreceri sportive, excur-
sii, spectacole etc. Parcă îmi plăcea mai mult această activitate, decât
aceea de pavoazare a şcolii. Copiii erau drăguţi şi mă împăcam bine cu ei.
Despărţirea de ei a fost cu lacrimi în ochi.
Ţin minte că după terminarea şcolii, după banchetul de absolvire,
banchet de neuitat, colegii mei şi-au luat drumul spre casele lor. Eu am
fost printre ultimii care am plecat. M-am despărţit de mulţi colegi cu
lacrimi în ochi, cu gândul că pe unii din ei n-o să-i mai văd niciodată. Cu
mulţi dintre ei, aşa s-a şi întâmplat. În ziua plecării mele mă trezesc la
şcoală cu un grup mare de pionieri, îmbrăcaţi frumos, cu cravatele roşii la
gât, cu tobele şi trompetele aflate în dotarea lor şi-mi spun că ei vor să mă
conducă la gară. Am trecut cu gândul de rămas bun, împreună cu ei, prin
aproape toate sălile de clasă, prin sala profesorală, prin dormitoare, prin
curte şi apoi pe uliţele Blajului până la gară. Plângând de-a binelea, m-am
urcat în tren, le-am făcut copiilor cu mâna. Am fluturat o batistă de adio,
până ce trenul a părăsit şi ultima casă a Blajului, până ce trenul a lăsat în
urmă locurile de neuitat ale adolescenţei mele.