in Capitole

Aduceri Aminte – BLAJUL ŞI FRUMOASA ADOLESCENŢĂ

Îmbrăcat cu cioareci şi pălăriuţă, iată-mă pus pe drumul spre

Blaj. Cu tata de mână, iată-ne aşteptând trenul în halta de la Şeica Mare.

Trenul îl mai văzusem eu o dată, pe la 7-8 ani, când moşu m-a luat cu el

să vândă caş în Axente-Sever. Dar cu trenul n-am mai fost până la

plecarea spre Blaj. Ţin minte că la Copşa Mică tare m-am minunat de

numărul mare de şine şi mă tot întrebam cum de trenurile nu se încurcă.

Urcaţi în trenul de Blaj, am observat că mergem în direcţia de unde am

venit, şi-mi aduc aminte că l-am întrebat pe tata: „ce-i tată, mergem

înapoi spre casă?”. „Nu, copile, îmi zice tata, imediat liniile se despart şi

noi o luăm spre Blaj”.

Ajunşi în Blaj, am tras la Şcoala Normală; aşa se numea pe

atunci şcoala care pregătea învăţători. Tata credea, probabil, că acolo la

şcoală vom putea găsi ceva găzduire. Da de unde! Internatul şcolii nu

funcţiona pentru că se făceau în el pregătirile pentru noul an şcolar. Cum

nu aveam nici o cunoştinţă în Blaj, cunoştinţă la care să tragem, am avut

noroc cu baciul Gheorghe, portarul şcolii, care ne-a primit în cămăruţa lui

să stăm peste noapte. Baciul Gheorghe a făcut rost de o saltea pe care a

aştenut-o pe lângă un perete al cămăruţei lui şi acolo am dormit cele două

– trei nopţi, cât a durat examenul de admitere.

Nu mai ştiu ce-am făcut pe la Limba română şi Matematică, dar

la Istorie îmi aduc aminte că, pe un copil dinaintea mea, profesorul l-a

întrebat „No, dragul meu, cum zici tu că te cheamă?” „Dragoş Vasile,

domnule profesor”, răspunde copilul. „A, Dragoş! Dragoş!, atunci ia

spune-mi tu ce ştii despre Dragoş Vodă”. Începe copilul să torăie, iar eu

în mintea mea mi-am zis: „Te pomeni că pe mine mă întreabă ceva

despre Ieremia Movilă. Auzisem eu că prin istoria ţării ar fi fost şi un

asemenea domnitor. Dar mai mult nu ştiam. De fapt, nici azi nu ştiu dacă

un asemenea domnitor a fost prin Moldova ori prin Ţara Românească.

Tremurând şi rugându-mă ca nu cumva să mă întrebe despre Ieremia

Movilă, mi-a venit rândul să răspund. Am avut noroc, nu m-a întrebat

despre Movilă, ci altceva, aşa că am ştiut. La proba de Muzică iară n-a

fost aşa rău. „Trăiască Regele” ştiam să-l cânt binişor. Am dat şi o probă

de inteligenţă; pe o mică planşetă erau cerculeţe de diferite culori, pe

fondul acestora se putea desluşi nu chiar aşa uşor o literă sau contururile

37

———————– Page 38———————–

unui animal. Se pare că m-am descurcat bine. Rezultatul de la examen l-

am primit a două zi pe la amiază. Şi iată-mă pe lista reuşiţilor şi iată-mă

cu tata de mână în drumul spre casă. Era oricum ceva; nu m-am făcut de

ruşine şi de acum ştia tot satul că Uănu lui Uănu lui Savu a reuşit la

şcoală la Blaj. A reuşit tot atunci şi Doina lui popa. Eram de acum încă

doi copii din Buia care peste două săptămâni urmau să plece la Şcolile

Blajului.

Întors în sat, cam plin de mine, le spuneam copiilor că eu am să

învăţ într-o şcoală care are peste 100 de camere şi că are peste un rând de

case, alte trei rânduri de case. Până atunci, aşa clădire mare eu nu mai

văzusem.

Până să înceapă şcoala – mai erau cam două săptămâni – am

început pregătirile pentru Blaj. Nu mai puteam merge cu cioareci şi nici

chimeşe ca la ţară; îmi trebuiau ceva pantaloni şi ceva cămăşi cu nasturi

la gât şi pe la mâneci. După toate pregătirile necesare, în familie se

hotărăşte să mergem cu căruţa până la Blaj. Deşi era deja război, încă

statul nu apucase să ne ia caii pentru front, aşa că tata îşi mai avea caii lui.

Îmi aduc aminte că am plecat de acasă călare pe un străjac (saltea) cu

paie, ca nu cumva să mai dăm bani şi pe paie, că doar aveam destule

acasă. Plecăm noi, tata, muma şi cu mine, dis de dimineaţă ca să ajungem

pe la 2-3 la Blaj şi să mă pot aranja în internat până spre seară. Îmi aduc

aminte că pe dealul dintre Şeica Mare şi Şeica Mica mi-am cules o poală

de nuci. Drumul până la Blaj era destul de lung, vreo 40 de km. Totuşi am

ajuns cu bine. În curtea şcolii erau alte zeci de căruţe din împrejurimi cu

copii aduşi la şcoală. La Şcoala Normală veneau, de regulă, copii de la

ţară şi cu o condiţie socială mai modestă. Copiii de la oraş sau cei din

familii mai înstărite se duceau la Liceul Sf. Vasile sau la Liceul

Comercial.

După ce mi-am primit locul în internat – un pat şi un dulăpior –

muma mi-a aranjat lucrurile; mi-a făcut patul, mi-a aranjat dulapul. Am

plecat apoi cu tata şi muma în oraş să mi se cumpere pastă de dinţi, perie,

săpun şi ceva ce era pentru mine cel mai important, chipiul de elev de

Şcoală Normală. Pălăriuţa de acasă nu mai era de nicio treabă. Îţi dai

seama, dragă Sergiu, ce mândru eram cu chipiu şi cu un număr de elev pe

braţ. Ţin minte că aveam numărul 56.

La şcolile din Blaj, elevii fiecărei şcoli trebuiau să poarte chipiul

şcolii şi pe braţul stâng al uniformei un număr. Dacă se întâmpla să ieşi în

oraş şi să faci vreo prostioară, oricine îţi putea lua numărul şi te putea

anunţa la şcoală.

38

———————– Page 39———————–

După ce ne-am întors la căruţă, ne-am urcat în ea, ca tata şi

muma să plece acasă. Eu i-am condus până la o încrucişare de drumuri,

ne-am pupat, muma a început să plângă, tata o liniştea, eu am sărit din

căruţă, i-am asigurat că ştiu să mă întorc singur la şcoală, le-am spus să

plece şi le-am făcut o bună bucată de vreme cu mâna. În mintea şi sufletul

meu, însă, lucrurile nu erau chiar aşa de liniştite cum voiam să le arăt; dar

m-am ţinut tare. Eram deja singur plecat în lume. Şi aveam, Sergiu dragă,

îţi mai spun o dată, doar 11 anişori.

Despre învăţătura mea la Blaj, trebuie să-ţi spun că în primele 4

clase n-a fost cu rezultate din cele mai bune. Am avut şi note de 5 şi 6,

zece n-am avut decât la Religie şi la Purtare. Această situaţie se explică

prin aceea că eu, doar cu 4 clase făcute în sat, m-am trezit în clasă cu

colegi care terminaseră prin şcolile lor primare 5, 6, ba chiar 7 clase. Era,

oricum, un handicap cam mare, handicap pe care trebuia să-l depăşesc.

Cu toate acestea, n-am avut niciodată nici o corigenţă, adică nu s-a

întâmplat ca la sfârşitul anului să nu primesc notă de trecere la vreo

materie şi să trebuiască să învăţ peste vară. O singură dată, când eram

ceva mai mărişor şi mă săltasem destul de bine la învăţătură, era să rămân

corigent la vioară. Noi, ca viitori dascăli, învăţam şi vioară, ca să putem

organiza pe acolo pe unde ajungeam şi coruri cu copiii şi cu oamenii

satului. La vioară, cum eram aşa mai micuţ, nicicum nu-mi ajungea

degetul cel mic pe coarda a patra a viorii. Profesorul mă bătea cu arcuşul

în cap ori de câte ori mă asculta. Dar în şedinţa profesorală de încheiere a

situaţiei şcolare a elevilor, probabil că unii profesori i-au zis profesorului

de muzică: „apăi pe Irimie cum să-l laşi corigent. Uite, are aşa note bune

la celelalte materii. Du-te şi mai ascultă-l o dată şi dă-i un cinci”. Ţin

minte că eram prin curtea şcolii când profesorul a deschis un geam şi mi-a

strigat: „Irimie, vino până sus în clasă”. Fug eu repede sus şi găsesc clasa

goală; profesorul i-a scos afară pe cei doi, trei colegi, care erau prin clasă.

Voia să fie cu mine între patru ochi. Îmi spune să-mi iau vioara că vrea să

mă mai asculte o dată. Am cântat eu vreo două, trei măsuri şi-mi zice:

„Destul! Îţi dau cinci, am vrut să te scap de corigenţă”.

Dacă în primele 4 clase situaţia mea şcolară era cam pe la mijloc,

după clasa a 4-a, m-am aşezat autoritar în fruntea clasei şi n-am mai prea

lăsat pe nimeni să-mi ia premiul I.

În saltul pe care l-am făcut la şcoală, pe lângă dorinţa mea de a

şti, un rol deosebit l-a avut lectura, plăcerea mea de a citi. Începând cu

clasa a II-a, am citit mult; şi ziua şi noaptea, şi iarna şi vara. De când am

prins gustul lecturii nu cred c-a fost vreo zi în care să nu am o carte în

39

———————– Page 40———————–

lectură particulară. Prin lectură mi-am depăşit colegii, ba chiar i-am lăsat

mult în urmă. Când am terminat şcoala, eu am avut media mai mare cu un

punct decât cel care a primit premiul al II-lea.

Şcolile Blajului, copile, erau şcoli foarte bune. Era o mândrie să

fii absolvent al vreuneia din ele. Am avut profesori foarte buni. După ce

am ajuns la Universitate, mi-am dat seama că jumătate din profesorii mei

din Blaj ar fi putut fi conferenţiari sau profesori universitari.

Cu gânduri bune şi pline de recunoştinţă mă gândesc, de pildă, la

profesorul nostru de Limba şi literatura română din clasele 1-6, Dionisie

Popa Mărgineni. Era nu numai un profesor cu o deosebită pregătire

profesională, dar şi de o condiţie şi ţinută umană de excepţie. Chiar dacă,

prin clasele mai mici, mi-a dat un 4 la o teză, nu-i pot purta decât multă

stimă şi mult respect. Prin clasele 5-6 ne era şi diriginte. Tot în acea

vreme m-a numit şi bibliotecar al şcolii. În această calitate, eram singurul

elev din şcoală care puteam intra oricând în sala profesorală, o sală mare,

sală în care de jur împrejur şi de jos până în tavan erau rânduite cărţile

bibliotecii. Eu repartizam cărţi pentru bibliotecile de clasă şi, eu ţineam

evidenţa a ceea ce citeau elevii şcolii, din bogata noastră bibliotecă.

Am amintirea unui deosebit respect şi pentru profesorul de

religie – p ărintele Crişan – deşi cu el am avut şi unele probleme. Îmi

aduc aminte că prin clasa a V-a sau a VI-a am avut cu el o dispută, în faţa

clasei, pe tema originii omului. Nu voiam să cred în povestea potopului şi

susţineam că oamenii s-au născut şi pe continentul american. Un alt

incident a fost mai complicat şi era să se termine mai rău pentru mine.

Cum eram un elev de frunte în şcoală, în timp ce eu eram în clasa a 6-a –

aşa cam cum ar fi la tine clasa a 10-a – am fost numit şef de meditaţie sau

ductor. Aceasta însemna că în orele de învăţat pentru a doua zi, eu trebuia

să supraveghez liniştea celor din clasa a 3-a. Pentru aceasta aveam ceva

avantaje la plata internatului. Tata aducea pentru internat ceva mai puţină

făină, slănină, magiun, fasole şi altele. Mi se scădea ceva şi din taxa

şcolară. Dar cum pe vremea aceea eu citeam nebuneşte, i-am învăţat şi pe

cei din clasa a 3-a cu cititul. Le-am dat copiilor să citească şi cărţi care

erau interzise. La noi în şcoală nici elevii mai mari nu aveau voie să

citească de pildă, „Elevul Dima dintr-a 7-a”, de M. Drumeş sau „Ion” al

lui L. Rebreanu, ori „Normaliştii” etc. Prin mine unele din aşa-zisele cărţi

interzise au ajuns şi în mâinile unor elevi din clasa a 3-a. La spovedanie,

un copil îi spune preotului – adică părintelui Crişan – că a păcătuit citind

cărţi interzise. Părintele l-a întrebat: „dar de unde le-ai avut?” „De la

40

———————– Page 41———————–

domnul ductor” zice elevul Moldovan V. După această oră de spoveda-

nie, vine părintele în clasă şi mă roagă să-mi deschid pupitrul catedrei.

Începe să răscolească şi să-şi umple subbraţul de cărţi. Mai găseşte acolo şi

un caiet în care eu aveam notate toate cărţile pe care le citisem în ultimii

doi, trei ani, cu titlul şi autorul. După răsfoirea acestui caiet, îmi arată uşa şi

îmi spune: „Marş, porcule!” Mi-am luat cărţile şi caietele şi m-am dus în

clasa mea. Le-am povestit colegilor ce-am păţit cu popa Crişan.

După ce a controlat de cărţi şi băncile elevilor din clasa a 3-a, a

venit părintele şi la noi în clasă. A găsit alte cărţi interzise şi la mine în

bancă şi la alţi câţiva colegi. Seara la ora de rugăciune din Capelă – un fel

de biserică la noi în şcoală – trage popa o predică în care mă face cu ou şi

cu oţet. Eu stăteam chitic în genunchi şi mă gândeam că nu voi scăpa fără

eliminare din şcoală, cel puţin pentru câteva săptămâni. Oricum

devenisem un fel de „erou” în ochii elevilor; toată şcoala nu vorbea decât

despre cazul Irimie.

A doua zi, la prima oră, vine la noi în clasă şi profesorul de limba

română, care ne era şi diriginte. Mă roagă să-i arăt şi lui caietul cu

lecturile mele particulare. Când deschid pupitrul să-i dau caietul, dă cu

ochii de o carte intitulată „Mustul care fierbe” de O. Goga. Mă întreabă:

„Dar cu această carte ce-i? De unde o ai?” Îi spun că am primit-o de la

părintele Crişan. Era într-adevăr o carte interzisă. Era doar perioada anilor

46-47 când, din ordine ale stăpânirii, toate bibliotecile trebuiau epurate de

toate cărţile „burgheze”. Doar eu şi cu profesorul de L. română, după un

catalog destul de gros, am epurat biblioteca şcolii. Îmi zice profesorul:

„Tu ştii doar că această carte îi interzisă”. Ştiu, domnule profesor, dar

părintele mi-a dat-o totuşi s-o citesc”. Îmi ia cartea, o pune subţioară şi

pleacă. În şedinţa Consiliului profesoral de discutare a cazului Irimie,

dirigintele s-a folosit de această carte în apărarea mea. Se pare că aşa am

scăpat de eliminare pe două săptămâni, aşa cum propunea părintele Crişan.

Cu acest părinte, pe care, de altfel, îl respectam ca inteligenţă şi

pregătire – era doar absolvent al Academiei teologale de pe lângă Vatican

– am mai avut şi alte probleme. La începutul unei vacanţe, eu am mai

tândălit prin Blaj. La două zile, mă vede părintele prin şcoală şi mă

întreabă: „Ce-i Irimie? N-ai plecat încă acasă?” Eu i-am spus că n-am

bani de tren şi că aştept pe cineva din părţile noastre să mă ducă cu căruţa

acasă. Atunci părintele bagă mâna în buzunar şi-mi spune: „Uite bani! Şi

mâine să nu te mai văd prin şcoală”. Atunci n-am avut ce face şi a doua zi

dimineaţa am plecat şi eu spre casă.

41

———————– Page 42———————–

Cu toate incidentele dintre noi, între mine şi părintele Crişan s-au

cultivat nişte simpatii şi aprecieri reciproce. Din păcate, el a avut o istorie

tristă. După reforma învăţământului din România, în 1948, părintele

Crişan, ca popă de Roma, a fost închis. După câtva timp de puşcărie a fost

eliberat. Venind la Cluj, m-a căutat la facultate. M-am plimbat cu el şi am

discutat multe. Pe atunci el era doar funcţionar la Fabrica de cuţite din

Alba Iulia. După un timp, a făcut infarct şi a murit. Mi-a părut rău că n-

am aflat la timp de moartea lui că m-aş fi dus la înmormântare.

De altfel, reforma învăţământului, de care am pomenit mai sus, a

avut şi multe alte consecinţe pentru şcolile Blajului şi pentru evoluţia mea

intelectuală. Toţi profesorii vechi ai Blajului au fost împrăştiaţi prin ţară şi

în toate şcolile au fost aduşi profesori noi. Ba, Liceul Sf. Vasile a fost

chiar desfiinţat şi elevii lui trimişi prin alte locuri. Unii din elevii acestui

liceu, nevoind să plece din Blaj, au ajuns elevi fie la noi, la Şcoala

normală, căreia acuma îi zicea Liceul pedagogic, fie la Liceul comercial,

căruia i se zicea Liceul economic. Cu reforma învăţământului, Şcolile

Blajului au fost practic distruse.

În această schimbare a garniturii de profesori, un singur lucru a

avut şi consecinţe bune pentru mine. Printre profesorii noi era şi unul de

excepţie, profesorul Săndulescu. Până la ocuparea Basarabiei de către ruşi

sau sovietici, cum vrei să zici, acesta a fost profesor la Universitatea din

Cernăuţi. Nu ştiu exact cum şi de ce a venit la Blaj. L-am avut profesor în

ultimii doi ani. Ne era şi diriginte. Făceam cu el o groază de materii:

Pedagogie, Psihologie, Istoria filozofiei, ba chiar şi Geologie. Era el cam

bâlbâit când se înflăcăra la câte o temă, dar era de o pregătire deosebită.

Eu mă împăcam foarte bine cu el. Îmi aduc aminte că într-o zi, când

împreună cu nu ştiu ce inspector a trecut pe la noi prin clasă, m-a arătat cu

degetul şi i-a spus inspectorului: „Îl vezi pe ăsta mic? Îi cel mai bun din

clasă şi va ieşi ceva din el”. Dar cea mai încurajatoare apreciere a

profesorului Săndulescu se leagă de o lucrare pe care am ţinut-o în clasa a

8-a – clasa a 12-a cum ar fi în Germania – la cercul de filozofie. La noi în

şcoală, pentru elevii din clasele superioare existau cercuri de elevi, cercuri

în care elevii cei mai buni pregăteau lucrări pe care le citeau în sesiunile

lunare. În ultimul meu an de şcoală am condus nu numai cercurile de

Psihologie, Filozofie, Literatură, dar şi cercul de Matematică. Pentru o

şedinţă a cercului de filozofie, la sugestia profesorului Săndulescu, am

pregătit o lucrare cu titlul „Problemele generale ale filozofiei”. Am scris

un caiet întreg, vreo 30-40 de pagini. La prezentarea lucrării, profesorul a

42

———————– Page 43———————–

invitat nu numai clasa noastră şi pe cei mai buni elevi din alte clase, ci şi

pe colegele noastre de la Liceul pedagogic. După ce am răspuns la

întrebările colegilor şi ale profesorului, Săndulescu a zis: „Să ştiţi că o

lucrare ca a lui Irimie poate fi oricând susţinută la orice seminar universi-

tar de filozofie”. Îţi dai seama, dragă Sergiu, ce mândru am fost de

performanţa mea şi cum mi-au crescut acţiunile la bursa fetelor din şcoala

soră şi nu numai.

Acest Săndulescu a avut cea mai mare influenţă în viaţa mea de

elev, influenţă cu întinse consecinţe în evoluţia mea ulterioară. El mi-a

conturat cel mai mult drumul spre filozofie. Din păcate, către sfârşitul

ultimului meu an de şcoală, profesorul a fost arestat şi judecat într-un

proces politic; el era un social-democrat care n-a vrut să adopte trecerea la

Partidul Comunist. După cum am auzit ulterior, şi-ar fi găsit sfârşitul la

lucrările de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Păcat de el. Era o minte şi

o personalitate deosebită. A fost şi el unul din sutele de intelectuali de

mare valoare care au plătit cu viaţa neaderarea la comunism. Oricum,

instaurarea comunismului la noi nu era cazul să se facă cu atâtea jertfe, nu

era cazul să se aşeze peste atâtea cadavre.

Poţi observa, dragă copile, că evoluţia vieţii mele şcolare se cam

împarte în două, până şi după 1948.

În prima parte, deşi şcoala era sub patronatul Mitropoliei Greco-

Catolice cu sediul în Blaj, deşi aproape toţi profesorii noştri aveau şi

calitatea de preot, învăţământul nu era subordonat unei gândiri teologale.

Îmi aduc aminte, de pildă, că în zilele de duminică, se organizau periodic

conferinţe pe teme ştiinţifice. O parte din elevii din clasele superioare,

adică V-VIII, puteau merge ori la slujba de la Catedrală, ori la aceste

conferinţe. Eu am mers, de regulă, la aceste conferinţe. De la ele am aflat,

de pildă, despre teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace, despre teoria

evoluţionistă a lui Darwin, despre clasificarea regnurilor vieţii după Linné

etc. Învăţământul nostru era aşezat, cu alte cuvinte, pe regula filozofică a

„dublului adevăr”, regulă invocată multe secole de gândirea filozofică în

eforturile ei de a se desprinde de presiunile şi limitele gândirii teologale.

În ciuda faptului că noi elevii din internat eram puşi să ne rugăm cam de

10-12 ori pe zi, şcoala era şcoală şi ştiinţa era ştiinţă.

După ’48, singurul profesor care mai ţinea sus steagul performan-

ţelor şcolii noastre a fost profesorul despre care ţi-am mai spus –

Săndulescu. Ba, poate ar trebui să amintesc în această ordine de idei şi pe

Titus Olteanu, noul profesor de limba română şi pe Sîrbu, de Matematică.

43

———————– Page 44———————–

Aceştia erau doi tineri blăjeni care dup ă terminarea facultăţii şi-au găsit

posturi la şcoala noastră. Dacă îl aveam mai devreme pe Sîrbu profesor

de matematică, poate că acuma mă număram printre matematicieni. Titus

Olteanu l-a continuat firesc şi bine pe Dionisie Popa, fostul profesor de

limba română.

Pentru că veni vorba de matematică, să-ţi mai spun că până în

clasa a 6-a, am avut la această disciplină un profesor slab – Rusu îl chema.

Acesta avea pentru fiecare clasă un carneţel cu probleme rezolvate,

carneţel de care nu se deslipea nici măcar atunci când se plimba printre

bănci. Nu ne-a dezvoltat nici un fel de dragoste pentru disciplina lui, nici

un fel de gândire matematică.

Din aceeaşi perioadă a şcolarizării mele, n-am rămas cu prea

mult respect nici faţă de profesorul de Geografie – Poenaru. De prea

multe ori ne ducea, în timpul orelor lui, să-i aranjăm lemnele în curte sau

să-i facem ceva prin gospodărie. Avea o nevastă frumoasă şi cred că se

gândea mai mult la ea, decât la problemele şcolii.

Dacă trec de momentele mai importante ale vieţii mele de elev,

momente care au vizat şcoala în sensul cel mai propriu al termenului,

sensul învăţării, ţi-aş relata câte ceva, dragă copile, şi despre viaţa mea de

internat. Aproape toţi colegii mei de şcoală şi de clasă îmi erau şi colegi

de internat. Aceasta însemna că în clădirea în care aveam sălile de clasă,

aveam şi dormitoarele, sala de mese, spălătorul etc. O zi de internat se

derula, ca regulă, după următorul program: scularea, atunci când pedago-

gul de serviciu intra în dormitor şi bătea din palme – acesta era „ceasul”

nostru deşteptător. Săream de sub pături şi în genunchi, în pat, un copil

rostea prima rugăciune a zilei. Coboram apoi la gimnastica de înviorare,

cam 10-15′. Urma fuga la spălător. Coboram apoi în clasele noastre, pentru

o jumătate de oră de meditaţie, adică de repetare a lecţiilor din ziua

respectivă. După această jumătate de oră, eram conduşi în capela şcolii.

Ne rugam cam 10′. Urma masa de dimineaţă şi apoi cam 10-15 minute de

joac ă prin curte. Când suna baciul Gheorghe cu clopoţelul, fugeam cu

toţii în clasele noastre.

După lecţii, aveam cam o jumătate de ceas de joacă prin curte,

apoi, cu rândul, fiecare la clasa lui, ne duceam la masă. Ziceam, bineîn-

ţeles, aşa cum era regula creştinească, o rugăciune înainte şi una după

masă. Mâncarea ne era servită de elevii de serviciu la bucătărie. Tot ei

adunau vesela şi o duceau la bucătărie, unde nişte fete din jurul Blajului o

spălau pentru a fi utilizabilă seara sau a doua zi. Mâncarea era când mai

44

———————– Page 45———————–

bună, când mai rea. Îmi aduc aminte că în timpul războiului, neavând

zahăr pentru ceai, mâncam dimineaţa supă de chimin cu pâine prăjit ă. Ne

cam certam noi pentru capătul de masă de la care să înceapă servirea. Cei

de la început pescuiau toate bucăţile de pâine, aşa că celor de la coadă nu

le mai rămânea decât zeama ca zeamă. Tot în timpul războiului, părinţii

elevilor trebuiau să asigure internatul cu alimentele de bază: făină,

slănină, magiun, unsoare, brânză ş.a. Internatul nostru avea norocul că

şcoala avea o fermă, pe care noi elevii o lucram în orele de Agricultură.

De la fermă se asigurau cartofii, ceapa, morcovii, varza, bulionul, ba chiar

carnea de porc. Îmi aduc aminte, că în fiecare zi, un surdomut, cu un car

tras de doi boi şi cu două butoaie mari, ducea de la bucătărie lăturile

pentru porci. De multe ori mâncam seara doar mămăligă cu magiun – un

fel de gem de prune. Uneori ne săturam, uneori nu prea. Cei care erau mai

aproape de Blaj mai aveau ceva pâine cu slănină prin dulapuri; la ei

veneau părinţii cel puţin o dată pe săptămână, joia, când era târg la Blaj.

La cei care eram mai de departe, dulapurile nu prea erau o sursă de

supraalimentare. Totuşi, ne mai ajutam colegial, ba ne mai şi furam

colegial. Eu n-am furat niciodată; mie mi s-a mai furat uneori din pâinea

şi slănina care mi-o aduceau din când în când cei de acasă.

Cât priveşte foamea pe care am răbdat-o în unele perioade sau

zile ale internatului, poate îi bine să-ţi spun că toamna ne bucuram grozav

când ne ducea la fermă să culegem roşiile, ceapa, varza etc. Atunci

mâncam pe săturate roşii, gulii, morcovi şi mai ales coceni de varză.

Pe lângă foame, am mai răbdat în internat şi destul frig. Aproape

toţi copiii aveau în zilele geroase degetele umflate. Abia puteam scrie câte

ceva în orele destinate lecţiilor. Cred că din cauza unor asemenea condiţii,

pe când eram abia în clasa a 2-a la Blaj, m-am îmbolnăvit de pleurezie –

apă la plămâni. Într-o bună noapte am simţit că aşa înţepături am în spate

că nu mă pot scula să mă duc la W.C. Cum era noapte târzie, după o

vreme, îmi trezesc vecinul de pat şi-l rog să mă ajute să merg afară. Mi-

am dat seama că nu-i de glumă, că-i ceva grav. Din nou m-am văzut în

ghiarele morţii. Ţin minte că, după anevoioasa deplasare la W.C., m-am

aşezat cu mâinile pe piept şi parcă îmi aşteptam sfârşitul. Sfârşitul n-a

venit. Dimineaţa, am fost dus la infirmerie şi, în aceeaşi zi, medicul şcolii,

însoţit de o doctoriţă frumoasă din Blaj, mi-au făcut o puncţie, adică, cu o

siringă mare mi-au absorbit de la plămânul drept vreo doi litri de lichid,

lichid care arăta ca o bere. După un tratament intensiv în infirmerie, am

45

———————– Page 46———————–

fost trimis acasă pentru refacere. A durat această refacere câteva

săptămâni bune.

Cu toată această lungă absenţă de la şcoală, am reuşit să trec clasa

cu bine, adică fără corigenţe. Această împrejurare s-a soldat cu un singur

rezultat pozitiv – creşterea încrederii în posibilităţile mele intelectuale.

Viaţa de internat a avut şi foarte multe momente şi aspecte

frumoase. Internatul a fost, de pildă, mediul care mi-a dăruit cele mai

sincere şi mai durabile prietenii. Aici am trăit prietenia cu Haiduc Emil,

un coleg din Mănărade, un sat de lângă Blaj. Parcă şi acum îl văd pe

Emil, într-o zi de vară, după un drum de peste 40 de kilometri cu bicicle-

ta, bătând la poarta noastră din Buia. Din păcate, o boală incurabilă a pus

capăt acestei prietenii, curând după terminarea şcolii. Tot internatul mi-a

dăruit prietenia cu Şerdean Gheorghe, din Limba, un sat de lângă Alba

Iulia. În numele acestei prietenii, în casa lui şi a preabunei şi frumoasei

sale neveste – Ketty – am avut găzduire ori de câte ori căile vieţii mele au

trecut prin Bucureşti. În ultima vreme, după moartea lui Ketty, mă

întâlneam cu el regulat în gara din Alba Iulia, în ceasurile în care eu

trebuia să aştept trenul de München. Acum câteva luni, voind să-i urez

sărbători fericite de Crăciun, văd că nu-mi mai răspunde nimeni. Am

sunat atunci la sora lui şi am aflat că de câteva săptămâni nu mai este

printre cei vii. Cu moartea lui mi-am pierdut şi ultimul mare prieten din

perioada de la Blaj. Prietenia cu Geleriu Vasile, din Alămor, un sat nu

prea departe de Buia, am putut-o continua la Cluj. După terminarea

Facultăţii de Educaţie Fizică la Bucureşti, el a ajuns cadru didactic la

Universitate. Ne puteam, deci, întâlni des şi puteam uşor sărbători

împreună câte un Sf. Vasile sau Sf. Ion. De vreo doi ani nu ne mai putem

întâlni. N-am putut fi la înmormântarea lui, dar am ajuns să fiu alături de

Ica, soţia lui, la primul parastas. De Barna Augustin din Bicazul

Ardelean, m-am despărţit odată cu terminarea şcolii. El a ajuns învăţător

în satul de origine. Când am fost la Olimpiada de filozofie de la Piatra

Neamţ, după un drum de vreo 30-40 de km, cu o cursă nenorocită, m-am

dus la el să mai povestim o noapte. Ultima dată m-am întâlnit cu el la

Cluj, atunci când el spera că în clinicile Clujului, cancerul soţiei sale îşi

va găsi o mai mare alinare. Am aflat după o vreme, de la sora lui, că şi el

s-a stins curând după dispariţia soţiei sale.

Din lista frumuseţilor vieţii de internat nu pot să nu amintesc de

momentele de dinainte şi de după stingerea luminii. Înaintea stingerii, de

multe ori trebuia să ne căutăm hainele de păduchi. Doamne, ce haz era

46

———————– Page 47———————–

când ne găseam păduchii şi când încercam să vedem al cui este păduchele

cel mai mare. După stingere, urmau cântece în surdină, poveşti, bancuri,

bârfe la adresa profesorilor, glume pe seama unor colegi sau colege. Îmi

aduc aminte că aveam un coleg de dormitor, Moldovan Andronic, pe care

îl rugam adesea să ne cânte „Zaraza”. Pe când eram deja mai mărişori, un

coleg se tot lăuda că nu ştiu ce face cu o colegă, care locuia foarte

aproape de şcoală. Într-o seară, doi colegi s-au dus să-l urmărească. Când

au observat că s-a despărţit de fată, ei au sărit gardul şcolii şi au ajuns mai

repede în dormitor. Colegul cu pricina, Suciu Horea – a început iară să ne

spună ba una, ba alta despre îmbrăţişările lui de la portiţă. După o vreme,

cei care l-au urmărit s-au dat de gol şi i-au spus: „Măi, Horică, nu i-ai

făcut nimic, nici măcar n-ai sărutat-o, noi am fost doar în tufişul din faţa

casei vecine. Mai lasă-te cu lăudăroşenia”.

Mai aveam un coleg, tot Suciu, dar de data aceasta Matei. Tare

era îndrăgostit de o aproape consăteană de a mea, Mărioara Hila, din

Boarta. Mă roagă Matei să-i ticluesc o scrisoare de început de dragoste. I-

am scris-o pentru o felie de pâine cu unsoare şi i-am dus-o Mărioarei. În

duminica următoare m-am dus la Mărioara să-i ticluesc răspunsul. Cores-

pondam eu, cu mine. După un schimb de vreo două, trei scrisori i-am dat

lui Matei o întâlnire undeva pe lângă podul de peste Târnava Mică. Se

gată Matei şi pleacă la întâlnire. Noi, vreo câţiva colegi, după el. Aşteaptă

Matei şi aşteaptă… şi nici o Mărioară. Când am văzut că răbdarea lui îi pe

sfârşite, ne afişăm cu râsurile noastre. Matei, la început s-a înfuriat, voia

să mă bată; ceilalţi m-au apărat. Până la urmă toată povestea s-a terminat

printr-o împăcare colegială.

Erau frumoase în viaţa de internat ieşirile în oraş cu rândul, ieşiri

la film, la teatru, la stadion. Blajul avea pe atunci o foarte intensă viaţă

culturală, mai intensă decât astăzi şi avea o echipă de fotbal destul de

bună, atât de bună, încât îndrăznea să joace cu „Universitatea Cluj”. Când

eram ceva mai mărişori, ieşirile în oraş primeau un farmec în plus, atunci

când ne întâlneam cu rândurile de la internatele de fete şi când ne căutam

cu privirea simpatiile, pe atunci atât de nevinovate.

x

x x

Acum, când scriu despre amintirile din perioada Blajului, nu pot

trece peste zilele de vacanţă. Era frumoasă ea şcoala, era frumoasă viaţa

de internat, dar şi mai frumoase erau zilele de vacanţă. Aceasta o ştie

foarte bine orice elev.

47

———————– Page 48———————–

Venirea în vacanţă era, mai întâi, o mare bucurie pentru familie.

Eram din nou, pentru câteva săptămâni „acasă”; eram zilnic cu fraţii şi

surorile, cu părinţii şi bunicii.

După un răgaz de două, trei zile, intram în viaţa de zi cu zi a

casei; eram şi eu planificat pentru a doua zi, pe undeva la lucru: la sapă,

dacă mai era de săpat, la secere, când începea secerişul, la fân, la vie etc.

Nu mi-am trăit vacanţele ca un domnişor, ca unul care putea, toată ziua,

bate uliţele satului sau care, dacă era vară, putea sta toată ziua la scaldă.

Ieşeam şi eu pe uliţă seara, înainte şi după cină. Dacă se întâmpla cumva

să nu fiu prin curte atunci când se mesteca mămăliga, unul din ai casei

ieşea la portiţă şi striga: „Oane, măi Oane, hai că-i gata mămăliga”. Era

lege şi era frumos să cinăm împreună. Eram de regulă 10 în jurul mesei –

şase copii, părinţii şi bunicii dinspre mama.

După cină şi în zilele de sărbătoare ne întâlneam, de obicei, toţi

cei veniţi de la Blaj la Butucul lui Şchiopuţu, butuc aşezat pe malul uneia

din văile ce străbate satul şi sub nişte frumoase sălcii plângătoare.

Aici cântam, acompaniaţi de acordeonul lui Lena lui Aron,

spuneam glume, mai dansam, ne jucam telefonul fără fir. Uneori mai

discutam despre cărţile care le citeam şi care circulau de la unul la altul.

Îmi aduc bine aminte că la Butucu lui Şchiopuţu, într-o zi de vară, prin

’46 sau ’47, din gura lui Mărioara lui Ţec, care era deja studentă la

Acadeamia Comercială din Braşov, am auzit pentru prima dată numele

lui Marx şi numele lucrării lui fundamentale „Capitalul”.

Când eram prin clasele terminale, în vacanţele de Crăciun, ne

colindam fetele. Cu prilejul unui asemenea colind am tras prima mea

beţie. Ne-am dus la fetele notarului. Când eram în casă la vin şi la

cozonac, a sosit poştaşul cu felicitările. Pentru fiecare felicitare a celor din

grup am hotărât să bem câte un pahar de vin. Ne-am făcut criţă. Eu am

mai ţinut minte când am ieşit de la Puiu şi Puşa, dar pe unde am mai

colindat după aceea n-am aflat decât din spusele fetelor care erau cu noi şi

care au fost mai reţinute la pahar. Se zice că am încheiat colindul la Lena

lui Aron. Ca să ajung acasă a trebuit să trec peste vale. Am căzut pe

gheaţă şi ţin minte că-mi era bine cu un obraz pe gheaţă şi l-am întors şi

pe celălalt. Dimineaţa, mama bătrână mă întreabă: „Măi copile, pe unde

ţi-ai lăsat mănuşile?” Eu îi spun: „Mamă, îmi aduc aminte că aici la

fundul grădinii am căzut pe gheaţă; du-te şi vezi, poate le găseşti.” S-a

dus mama bătrână în vale şi mănuşile erau într-adevăr acolo.

48

———————– Page 49———————–

În vacanţele de Paşti şi de vară puneam la punct câte o mică

piesă de teatru, urmată de bal. Balul era întotdeauna momentul de vârf al

unor asemenea perioade de vacanţă.

De serile şi zilele de repetiţie pentru piesele din repertoriu se

leagă două amintiri pe lângă care nu pot trece – amintirea primului sărut

şi a primei iubiri.

Odată, pe când eram în culisele scenei pe care se repeta o anume

piesă, o fată din grupul nostru, mai mare ca mine cu vreo doi ani, îmi ia

capul între mâini, mă ţine bine şi mă sărută pe gură. Şi acum parcă simt în

mine fiorul acelui sărut. Oricât am încercat să se mai repete scena, n-a

fost chip. Nu ştiu ce-a vrut Viruca să facă cu mine. Pentru ea a fost poate

o simplă joacă; pentru mine însă o adevărată cotitură în modul de a mă

gândi la sărut, la fete, la viaţă. În farmecul primului sărut am simţit că

ceva se rupe, că de ceva mă despart, că anilor copilăriei le pot spune adio.

Am simţit că sunt aproape, foarte aproape de anii tinereţii, că de peste

deal se apropie de mine zodia iubirii. Realmente, n-a trecut mult şi m-a

cuprins o dragoste grea ca pământul, mai chinuitoare decât o boală. M-am

trezit cuprins de prima iubire.

În primele zile ale unei vacanţe, un notar nou venise la noi în sat,

un notar cu două fete – Puiu şi Puşa. Despre ele am pomenit şi ceva mai

sus. Erau drăguţe, erau frumoase, erau amândouă pline de farmec. Puiu

era de aceeaşi vârstă cu mine, Puşa era ceva mai mică. Amândouă erau

eleve la Liceul de fete din Sighişoara. Mie îmi plăcea de Puiu; era mai

bună, mai liniştită, mai calculată la gesturi şi la vorbă. Ea n-a strigat

niciodată după mine „dăscăluţ”. Numele acesta mi-a fost dat cu o anume

răutate de o fată din sat, care, vezi Doamne, era la Liceul Comercial şi nu

ca mine la Scoala Normală, şcoală care pregătea învăţători, adică dascăli.

Cu Puiu puteam discuta mai lejer despre lume, despre oameni, despre

cărţi. Necazul era că de Puiu îi plăcea şi prietenului meu Victor Crăciun,

cu doi ani mai mare ca mine şi elev la Liceul Comercial; un elev foarte

bun la şcoală, cu premii, citit şi frumuşel. Nu era nici o minune că şi lui

Puiu îi plăcea de el. Dragostea lor era reciprocă, mărturisită şi se purta la

nivelul unei corespondenţe destul de intense. Eu, adeseori, am făcut pe

poştaşul. Dragostea mea pentru Puiu era tainică, era ascunsă în mine şi

parcă îmi era frică să o declar ca nu cumva să se destrame. Mă simţeam

bine cu povara acelei iubiri, chiar în această formă nemărturisită. Mult

timp am purtat-o atât de tainic, încât nimeni din jur nu şi-a dat seama de

rivalitatea mea cu Victor. Ceea ce era mai dureros era că Victor mai avea

49

———————– Page 50———————–

şi alte zise iubiri, scria la Blaj şi la alte fete. Pe mine mă durea că Puiu îi

minţită, că Victor se joacă de-a iubirea pe mai multe planuri. Dar acest

lucru nu i-l puteam spune lui Puiu; nu-mi puteam trăda prietenul şi n-o

puteam face pe Puiu să sufere. Am preferat s-o las să fie fericită în

minciuna cu care era tratată.

Întrebarea, dacă să-i spun sau încă să nu-i spun lui Puiu că o

iubesc, m-a chinuit destul de mult. Îmi aduc aminte că uneori o condu-

ceam spre casă după ceasurile noastre de repetiţie. Locuia câteva case mai

sus de casa noastră. Atunci când se întâmpla acest lucru îmi spuneam în

gând: În seara aceasta îi spun, îi spun la acest capăt de pod, ba la celălalt,

îi spun la portiţa noastră şi apoi fug în curte, îi spun la poarta ei… şi aşa au

trecut zeci de seri târzii şi eu tot nu mi-am descărcat sufletul. Până la

urmă, spre sfârşitul vacanţei, am întrebat-o dacă nu vrea să-mi dea adresa

din Sighişoara pentru că aş vrea să-i scriu. Eu cred că ea s-a prins că-i

port o iubire curată şi mi-a dat adresa. Ajuns la Blaj, m-am apucat să-i

scriu; am făcut variante şi variante de scrisoare. Până la urmă, cu toată

emoţia din mine, i-am pus scrisoarea la poştă. După un timp, pe adresa

prietenului meu Haiduc, care pe atunci locuia în oraş, am primit un

răspuns în care semne de prietenie şi de mai mult decât prietenie se

împleteau într-un mod destul de armonios. Nici un rând de refuz al

sentimentelor mele, nici o aluzie la sentimentele ei pentru Victor. Mai

târziu, de ziua Mărţişorului, am primit de la ea un mărţişor foarte fin

lucrat şi însoţit de un text care spunea şi foarte mult şi foarte puţin: „În

firele acestui mărţişor sunt împletite toate gândurile mele, încearcă şi le

desleagă”. Tot deslegând aceste gânduri, aşteptam vacanţa întâlnirii cu

Puiu, întâlnire ce se putea de acuma derula sub zodia iubirii mele mărturi-

site. Povara dulce a iubirii mi-a devenit şi mai grea când, ajuns acasă, aflu

că notarul s-a mutat din comuna noastră într-o comună vecină, aşa că

întâlnirile cu Puiu deveneau fără prea mari perspective. Relaţiile ei cu

Victor continuau, dar nu cu aceeaşi intensitate; Victor era parcă mai

îndrăgostit de Mali Păcuraru din Blaj. Cu toate acestea o mai suna pe

Puiu la telefon; din când în când o mai sunam şi eu. Puiu vorbea frumos

cu mine; aveam sentimentul că nu-i sunt chiar un indiferent. A urmat şi

un schimb de câteva scrisori; ba am primit de la ea şi o mică fotografie.

Către sfârşitul vacanţei, în Moardăş, satul în care se mutase Puiu şi Puşa

s-a organizat un bal. Bineînţeles că am fost invitaţi şi noi, cei din Buia. La

acest bal, după un dans, am ieşit cu Puiu la fântâna din faţa sălii de bal şi

ţin minte că această fântână a fost martora primei noastre îmbrăţişări şi

50

———————– Page 51———————–

primului nostru sărut. Eram fericit, parcă aveam dovada că sentimentele

mele frumoase, adânci, curate, sentimente ale primei iubiri se bucură de o

anume reciprocitate. Clipele acestei îmbrăţişări şi acestui prim sărut aveau

să stăruie mult în zonele memoriei mele, aveau să se aşeze printre cele

mai frumoase amintiri ale tinereţii. Tot fiorul acelor clipe nu-l pot prinde,

din păcate, în rândurile care ţi le scriu. În faţa unor sentimente de mare

adâncime, de fericire ori de durere, cuvintele, oricât de bine meşteşugite,

rămân parcă neputincioase.

Dar povestea mea cu Puiu nu avea să se prelungească prea mult.

În vara cu pricina, venise la noi în sat un medic tânăr, absolvent de

Bucureşti, îl chema Jenel. Cunoscând-o pe Puiu şi plăcându-i de ea,

începe să-i facă o curte care-i oferea perspectiva căsătoriei. Fetele ultimei

clase de liceu se pot gândi şi realmente se gândesc la o asemenea

perspectivă. În cazul meu, nu putea fi vorba de aşa ceva. De altfel, eu nici

nu mă gândeam că povestea mea cu Puiu ar putea avea un asemenea

viitor; ştiam că aşa ceva, din mai multe motive, nu se va putea realiza.

Am iubit-o pe Puiu doar de dragul iubirii.

După vacanţă m-am întors la Blaj, pentru ultimul an de şcoală.

Simţind că povestea cu Puiu se stinge, sentimentele nu-mi dădeau pace şi

s-au mutat spre alte fete. Au fost în Blaj şi alte fete la care mă gândeam,

cu care cochetam, ba chiar fete despre care ştiam că sunt îndrăgostite de

mine. Dintre acestea, cu Sandina, sora unui coleg de clasă, am început o

corespondenţă destul de intensă. Fata infirmierului era poştaşul; ea locuia

cu tatăl ei la noi în şcoală şi era colegă cu Sandina. Din cauza sentimen-

telor ce le aveam pentru Puiu, chiar după ce aflasem de perspectivele ei

de căsătorie, eu nu m-am prea putut angaja sentimental în povestea cu

Sandina. Ea era însă bine îndrăgostită de mine, aşa de îndrăgostită încât

uneori venea la părintele Crişan – despre care ţi-am scris mai sus şi care

era părintele ei spiritual – şi îi spunea acestuia că vrea să mă vadă.

Părintele venea la noi în clasă şi îmi spunea: „Irimie, du-te la mine că te

aşteaptă Sandina”. Îţi dai seama, copile, cu ce ochi se uitau colegii la

mine, când vedeau că părintele îmi face asemenea serviciu. Povestea cu

Sandina n-a trecut de limitele corespondenţei, de câteva ceasuri de

întâlnire la Crucea lui Iancu, de două, trei îmbrăţişări nevinovate.

Ultimul an de şcoală la Blaj a fost nu numai un an de joacă cu

sentimentele; a fost mai ales un an de multă lectură şi multă învăţare.

Trebuia să dăm în final un examen din şapte materii, materii care nu erau

doar din ultimul an. Voiam să termin şcoala cu bine şi să pot prinde la

repartizări un loc cât mai bun de învăţător. Repartizarea se făcea în

51

———————– Page 52———————–

ordinea mediilor. Cu ideea de a merge la Universitate nu prea cochetam.

Ştiam că cei de acasă de abia aşteaptă să mă vadă cu o pâine în mână şi

să-şi vadă de Iosif, care era deja la liceu în Sibiu, şi de Lena, pe care

voiau, de asemenea s-o mişte de acasă.

Pus pe învăţătură, pentru finişul pregătirii mele la Blaj, am

condus lucrurile în aşa fel, încât, până la urmă, chiar şi directorul şcolii să

declare: „totuşi Irimie este cel mai bun elev al promoţiei”. Această decla-

raţie a directorului Bernic, aflată din gura dirigintelui meu, era cu atât mai

surprinzătoare, cu cât eu nu eram un preferat al directorului; ba, aş putea

spune că dimpotrivă. El era şi profesorul nostru de Biologie, disciplină

care-mi plăcea. Îmi aduc aminte că odată, fiind mama grav bolnavă mi-

am cerut voie să merg până acasă. M-am întors dimineaţa la şcoală şi

acest profesor, la prima oră mă şi ascultă. Aşa m-a înfuriat acest gest

nepedagogic, încât n-am vrut să-i răspund nimic; nici ce ştiam. Asta s-a

repetat de vreo două, trei ori. După câteva ascultări m-am hotărât să-i arăt

ce ştiu, iar la Examenul de capacitate, cum se zicea pe atunci examenului

nostru final, i-am cam rupt gura, cum se zice. De aici şi de aceea,

declaraţia lui de mai sus.

Ca premiu, am primit, ţin minte, „Capitalul” lui Marx şi „Materia-

lism şi Empiriocriticism”, principala lucrare filozofică a lui Lenin. Aceste

cărţi, mai ales Capitalul, au avut un rol însemnat în examenul de intrare la

facultate. La acest examen mă voi referi mai târziu. Să termin însă cu

etapa Blajului. În această perioadă s-au înscris şi primele mele angajări

politice. Mai întâi a fost vorba de înscrierea mea în „Asociaţia elevilor şi

studenţilor”, prima formă de înregimentare politică a tineretului studios.

Pentru că în acţiunile acestei organizaţii nu era suficient de puternic

spiritul muncitoresc, la scurt timp s-a făcut unificarea tuturor organiza-

ţiilor de tineret în formula U.T.M, adică Uniunea Tineretului Muncito-

resc. Îmi aduc aminte că am luat parte la Tîrnăveni la şedinţele de

realizare a acestei unificări. A fost prima mea participare la o acţiune

politică mai de amploare şi cu anumite consecinţe pentru angajările mele

politice ulterioare. Celor care am fost la Tîrnăveni ne-a revenit sarcina de

a organiza U.T.M în şcoală. Eu am fost ales responsabil cu munca de

propagandă. Aveam grijă de Gazeta de perete, de pavoazarea şcolii cu

lozinci din clasicii marxismului etc. N-am rămas prea mult în această

funcţie pentru că am fost numit instructor de pionieri. Organizaţia de

pionieri avea menirea de a-i angaja şi pe cei mici, clasele I-IV, în structuri

ale educării comuniste. Am pus cravate roşii copiilor din şcoala noastră şi

52

———————– Page 53———————–

nu numai, am organizat cu ei ascultarea, la radio, în fiecare duminică, a

emisiunii „Ora pionierului”, am organizat cu ei întreceri sportive, excur-

sii, spectacole etc. Parcă îmi plăcea mai mult această activitate, decât

aceea de pavoazare a şcolii. Copiii erau drăguţi şi mă împăcam bine cu ei.

Despărţirea de ei a fost cu lacrimi în ochi.

Ţin minte că după terminarea şcolii, după banchetul de absolvire,

banchet de neuitat, colegii mei şi-au luat drumul spre casele lor. Eu am

fost printre ultimii care am plecat. M-am despărţit de mulţi colegi cu

lacrimi în ochi, cu gândul că pe unii din ei n-o să-i mai văd niciodată. Cu

mulţi dintre ei, aşa s-a şi întâmplat. În ziua plecării mele mă trezesc la

şcoală cu un grup mare de pionieri, îmbrăcaţi frumos, cu cravatele roşii la

gât, cu tobele şi trompetele aflate în dotarea lor şi-mi spun că ei vor să mă

conducă la gară. Am trecut cu gândul de rămas bun, împreună cu ei, prin

aproape toate sălile de clasă, prin sala profesorală, prin dormitoare, prin

curte şi apoi pe uliţele Blajului până la gară. Plângând de-a binelea, m-am

urcat în tren, le-am făcut copiilor cu mâna. Am fluturat o batistă de adio,

până ce trenul a părăsit şi ultima casă a Blajului, până ce trenul a lăsat în

urmă locurile de neuitat ale adolescenţei mele.