Din nou acasă şi din nou aşteptând o repartizare. Vine plicul şi
mă anunţă că sunt repartizat la Universitate, asistent la Catedra de
Marxism-leninism, parcă aşa cumva îi spunea. Nu mă aşteptam să fiu
reţinut la Psihologie sau Pedagogie, deoarece cam ştiam care era pe acolo
situaţia cu posturile. Nici la Catedra mai sus amintită nu mă aşteptam,
deoarece, mă gândeam eu, nu aveam un dosar prea bun din punct de
vedere politic. Mă gândeam că pentru o asemenea repartizare trebuie să ai
o origine socială foarte sănătoasă, trebuie să fii copil de muncitor, de
ţăran colectivist, de ţăran sărac, trebuie să ai părinţi membri de partid etc.
Ori eu!, copil de ţăran mijlocaş care nici nu se hotăra să se apropie de
colectiv. În sat era Gospodărie Agricolă Colectivă încă din 1951, iar ai
mei, în anul domnului 1954, mai săpau şi secerau pe cele 4-5 ha ale lor.
Cu această situaţie la dosar, am fost destul de mirat, dragă copile, de
repartizarea pentru Universitate şi la Catedra mai sus amintită. Dar, în
ciuda aşteptărilor mele, repartizarea era repartizare şi pe data de 1
septembrie 1954 trebuia să mă prezint la post.
Nici o problemă, Clujul nu mai era un oraş străin. Am tras la
Rebica şi puteam lua masa la Casa Universitarilor.
La constituirea normei mele de asistent n-am primit ore la
filozofie; dascălul meu A. Roth, o preferase pe colega mea de bancă,
Pîrleacu Viorica, o moldoveancă drăguţă şi deşteaptă. Eu am primit
normă la Socialism ştiinţific. Am condus doar două seminarii, asistat de
titularul cursului. După această foarte scurtă perioadă de activitate am fost
chemat în faţa unei comisii în frunte cu prof. Tudor Bugnariu şi întrebat
dacă nu cumva vreau să urmez la Bucureşti un curs postuniversitar de un
an de zile la aşa zisa Şcoală de lectori. Eu am răspuns că vreau, dar numai
cu condiţia de a merge la grupa de filozofie. Comisia a fost încântată de
solicitarea mea, deoarece pe atunci tocmai se căutau absolvenţi de alte
facultăţi pentru a lucra în domeniul filozofiei. Acceptată solicitarea mea,
iată-mă cu o brumă de geamantan luând drumul Bucureştiului.
În Bucureşti, am fost din nou pus în faţa unor serioase semne de
întrebare: Voi face sau nu faţă cotiturii mele spre filozofie? În grupa pe
care mi-am ales-o de bună voie şi nesilit de nimeni erau şi vreo 5-6 absol-
venţi ai Facultăţii de Filozofie din Bucureşti. Pe vremea aceea, Universita-
75
–––––––– Page 76––––––––
tea din Cluj nu mai avea o asemenea facultate; ea fusese mutată la
Bucureşti încă de pe când eram student în anul II. Cei veniţi de la
Facultatea de Filozofie aveau faţă de noi cei de la alte facultăţi – 1
fizician, 1 biolog, 2 chimişti, 3 psiho-pedagogi – un mare avantaj; aveau
în bagajul pregătirii lor nu numai un curs de filozofie întins pe o perioadă
de patru ani, dar şi un curs de istoria filozofiei cam cu aceeaşi întindere.
Dintre cei de la Filozofie era mai ales un coleg, Maghiaru Ovidiu, care
făcea mare caz de superioritatea lui filozofică. Alternativa mutării la
grupa de Economie politică sau de Socialism ştiinţific nu mă interesa;
eram hotărât – rezist, nu rezist – rămân la filozofie.
În cadrul Şcolii de lectori aveam cursuri şi seminarii cu profesori
de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti. M-am pus cu coatele pe carte,
cum s-ar zice. Am luat, la bani mărunţi, unele lucrări ale clasicilor
marxismului – Marx, Engels, Lenin, Stalin – am pus mare accent pe
cursurile şi seminariile de istoria filozofiei; aici mă simţeam mai
descoperit. Aici am dat cu nasul prin ceva texte din filozofia antichităţii:
Democrit, Platon, Aristotel; din filozofia modernă – Descartes, Rousseau;
din filozofia clasică germană – Kant, Hegel. Bineînţeles, era vorba de
ceva pagini de texte şi nu de studiul vreunei lucrări integrale. Oricum, era
şi aceasta ceva; mai bine ceva decât nimic.
În sistemul pregătirii noastre postuniversitare, pe lângă cursuri şi
seminarii, intra şi redactarea unei lecţii ce urma să fie discutată în cadrul
grupei şi conducerea a două seminarii de filozofie la Universitate. Îmi
aduc aminte că eu am scris cu destul succes lecţia despre „Materie şi
conştiinţă”. Ca provenind de la Psihologie, această temă îmi era cel mai la
îndemână. Am condus şi două seminarii, bine apreciate de profesorul care
coordona această activitate.
Ca să nu mai lungesc vorba despre activitatea mea profesională
la Bucureşti, să-ţi spun doar că la terminarea şcolii am fost printre cei
foarte puţini care au fost numiţi pe posturi de lector, posturi care
presupuneau nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a ţine cursuri în faţa
studenţilor. Chiar dintre cei care au provenit de la Facultatea de Filozofie,
mulţi au fost repartizaţi doar pe posturi de asistent, posturi de pe care
puteai conduce doar activităţi seminariale cu studenţii. Chiar colegul meu
Maghiaru Ovidiu, despre care am pomenit câte ceva mai sus, a venit la
Cluj doar pe un asemenea post. Vizavi de repartizare şi repartizări să-ţi
mai spun, copile dragă, că la 15 sept. 1955, eu eram cel mai tânăr lector
universitar din România acelor vremuri; aveam doar 24 de ani.
76
–––––––– Page 77––––––––
Viaţa la Şcoala de lectori n-a fost dintre cele mai uşoare. Cazare
am avut destul de bună, într-o clădire pe strada O. Densuşianu, foarte
aproape de Şoseaua Kiselef; parcuri frumoase pe aproape, locuri bune de
plimbare prin împrejurimi. Mâncarea nu era însă prea grozavă. În
alimentaţie se mai simţeau încă urmele războiului. Mâncam doar lapte
praf şi destul de mult parizer; parizer prăjit pe post de felul doi. Dar era
frumoasă atmosfera colegială. Aveam şi în grupa noastră şi în celelalte
două grupe fete destule, fete cu care se putea face o plimbare. Mulţi din
cursanţii şcolii acolo şi-au găsit consoarta pe viaţă. Mie nu mi s-a aprins
inima după nici una din colegele din şcoală. Mi s-a reaprins inima după
Puiu.
Când am plecat la Bucureşti, am făcut rost de adresa ei de la sora
sa Puşa, studentă la Cluj. După ce m-am mai obişnuit cu străzile
Bucureştiului, într-o seară de noiembrie mă pornesc spre cartierul, strada
şi numărul la care mă îndrepta adresa. Când am ajuns pe strada cu pricina
era deja destul de întuneric; nu-mi puteam da seama de la ce cap de stradă
începe numărătoarea, ca să ştiu cam pe unde să-mi caut numărul. Văd eu
că vine spre mine o doamnă cu o fetiţă de mână şi îmi zic: trebuie să
întreb. Nu-mi termin bine fraza interogativă: „Doamnă nu vă supăraţi…”,
că doamna îmi şi zice „Iry! Dar ce faci tu pe aici?” Când am realizat că-i
chiar Puiu, era să pic de surpriză şi emoţie. Depăşind momentul, i-am
spus simplu: „Te caut pe tine. Nu ştiam de unde începe numărătoarea
străzii şi voiam să te întreb…, dar te-am găsit”. Ne-am îmbrăţişat priete-
neşte şi m-am întors cu ea până la colţul străzii ca să-şi pună ceva bilete la
Loto sau la Pronosport, nu mai ştiu sigur. Cu ea şi cu fetiţa de mână ne-
am întors la ea acasă. Soţul ei mă cunoştea. Le-am spus cu ce prilej sunt
prin Bucureşti şi că am vrut să-i văd etc. etc. Destul că am cinat la ei; am
ciocnit şi un pahar de vin, am făcut o seară frumoasă. Din tonul dialogului
dintre ei am cam simţit eu că între ei nu mai este atmosfera de odinioară,
de când eram în Buia şi jucam împreună remy. M-am convins şi mai mult
de treaba aceasta când, după câteva zile, m-am trezit cu Puiu la poarta
şcolii. Ne-am plimbat, ne-am luat de braţ, de mână, ne-am mai îmbrăţişat,
ne-am şi sărutat şi apoi am condus-o spre casă. S-au repetat aceste
întâlniri şi plimbări de câteva ori. La ultima plimbare mi-a spus că nu mă
mai poate căuta deoarece Jenel s-a prins de întâlnirile noastre. Destul că
eu m-am reîndrăgostit de ea; sufeream şi sufeream crunt. Îmi aduc aminte
că din cauza valului de iubire ce m-a cuprins, nici la seminarii nu mai
puteam fi cel de altă dată. Într-o pauză, profesorul Paul Popovici m-a şi
77
–––––––– Page 78––––––––
întrebat: „Ce s-a întâmplat cu tine, Irimie? parcă nu eşti în apele tale”. I-
am spus sincer că a dat peste mine un val de iubire…, dar sper că-mi trece.
Auzind despre ce este vorba, profesorul îmi spune: „Irimie, du-te la
plimbare; o plimbare poate îţi face bine.” Şi m-am plimbat de unul singur
prin parcurile din apropierea şcolii, până la ora mesei. Fără posibilitatea
de a mă mai vedea cu Puiu, a trecut Revelionul anului 1955, au trecut şi
lunile ce le mai aveam de stat în Bucureşti.
În vară, aflându-mă la Buia în vacanţă, am aflat că Puiu este la
mama ei în Mihăileni, un sat la vreo 5-6 km de Buia. Într-o bună zi, am
pornit spre Mihăileni. Cu prilejul acestei vizite am aflat că este aproape pe
picior de divorţ.
Cu toată încărcătura afectivă din mine, cu toată dragostea pe care
din nou i-o purtam, eu n-am vrut să mă fac vinovat de despărţirea ei de
Jenel şi mai ales de despărţirea unui copil, Carmen, de tatăl ei. De aceea
nu i-am făcut nici o aluzie la vreo eventuală reluare a iubirii noastre şi
mai ales la vreo eventuală refacere a vieţii ei de familie prin mine. Eu încă
tot nu puteam avea gânduri de însurătoare. Cu această vizită relaţia cu
Puiu s-a stins din nou pentru o bună perioadă de timp, vreo patru ani. În
acest răstimp însă n-am uitat-o, aşa cum n-am uitat-o nici astăzi.
Probabil că această reaprindere a vreascurilor iubirii a făcut ca
niciuna din fetele de la cursul postuniversitar să nu mă intereseze, chiar
dacă uneori mă mai plimbam cu vreuna din ele şi îi mai furam câte o
îmbrăţişare. Când aveam timp, mai ales spre seară, m-am plimbat cel mai
adesea cu fostul meu consătean Paul Goma, zis de noi Paulică. El era
copilul unei familii de învăţători, originari din Basarabia şi refugiaţi în
timpul războiului la noi în Buia. Am petrecut cu el destul de multe
vacanţe. Ca prin minume, stând destul de mult timp ascunşi, au scăpat de
faza deportării în Basarabia şi de acolo, probabil, în Siberia. Paulică a
reuşit să-şi facă liceul la Sibiu şi, pe când eu eram la Bucureşti, el era la
aşa-zisă Şcoală a scriitorilor, cu sediul pe Şoseaua Kiselef, foarte aproape
de şcoala noastră. M-am plimbat şi am discutat destul de mult cu el. Pe
lângă depănarea unor amintiri legate de Buia şi de fetele Buii, am discutat
şi multe teme ideologice. El era de pe atunci, după cum era oarecum şi
firesc, un antisovietic convins şi de aici şi un anticomunist, tot destul de
convins pentru vremurile acelea şi pentru vârsta lui. Eu eram pe atunci pe
alte baricade ideologice, eram prins de idealul comunist şi, de aceea,
dialogurile dintre noi aveau adesea un caracter contradictoriu. În ciuda
acestei situaţii, prietenia cu el era prietenie. Date fiind poziţiile lui de
78
–––––––– Page 79––––––––
ordin ideologic din vremea aceea, n-am fost deloc surprins când, după ani
de zile, prin „Europa liberă”, am auzit despre dizidenţa lui anticomunistă,
despre exilul lui în Franţa etc.
În ultima vreme, i-am citit şi un roman cu multe elemente
autobiografice, roman care n-aş putea spune că nu l-am citit cu plăcere şi
interes.
Cu răsfoirea în filele acestei prietenii se cam termină ceea ce cred
c-ar fi perioada Bucureşti. Rezultatul cel mai de seamă al acestei perioade
de viaţă este Cotitura spre filozofie. Scriu deliberat cu C mare deoarece,
cotitura de viaţă pe care atunci am făcut-o, a fost realmente una foarte
mare, una cu consecinţe ce s-au întins până astăzi şi într-un anume sens
până la tine.