in Capitole

Aduceri Aminte – BUIA ŞI ULIŢELE COPILĂRIEI

Nu ştiu, dragă copile, dacă tu îţi mai aduci aminte de ziua în care,

pe când aveai doar 4-5 anişori, eram amândoi în Buia şi ne-am urcat pe

un deal cu gândul de a face o excursie. Era o zi frumoasă de vară. Tu ai

cules flori, iar eu, din loc în loc şi din timp în timp, încercam să-ţi spun

câte ceva despre panorama care se întindea în faţa ochilor noştri. Îţi

arătam, pe atunci, cum satul se întinde la poalele a trei dealuri şi la

întâlnirea a trei văi. Ţi-am arătat uliţa Românească, Hula, Capul Satului,

Cioara şi nu în ultimul rând, strada Principală, stradă pe care am putut

localiza cu uşurinţă curtea şi casa lui muma şi moşu.

În această curte şi casă, m-am născut, dragă Sergiu, în seara zilei

de 8 iunie 1931. Era o zi însemnată în istoria României. Trăgeau clopo-

tele celor trei biserici din sat ca să aducă aminte oamenilor că se împlinea

un an de la reîntoarcerea regelui Carol al II-lea în ţară. După spusele

mumiţei – cum îi ziceai tu lui muma – şi ale mamei bătrâne, adică bunicii

mele, femeia care moşea naşterea mea, ar fi zis: „Tulai, Doamne! Copilul

ăsta vine pe lume chiar acuma când trag clopotele; să ştiţi că ăsta-i un

semn bun; un om însemnat va ieşi din el”. După aceleaşi spuse, m-am

născut cu o mână la tâmplă; un mod nu prea obişnuit de a te naşte. La

această poziţie a mâinii mele, se zice că aceeaşi moaşă – o săsoaică din

sat – ar fi exclamat: „Tulai, Doamne! Copilul ăsta vine pe lume salutând

ca un soldat; să ştiţi că ăsta ofiţir se face”. Aşa cum clopotele nu aveau să

anunţe viitorul unui om „însemnat”, nici poziţia mâinii mele nu era să

anunţe un viitor „ofiţir”. Cariera militară era ultima la care m-aş fi putut

angaja şi ultima pentru care aş fi fost, cât de cât, înzestrat. Dar atunci, aşa

era să fie şi aşa era să se povestească.

De data naşterii mele se leagă o altă mică poveste; era să mă

cheme Carol şi nu Ioan. Când s-a dus tata la Primărie să-mi anunţe

naşterea, notarul a zis: „O! 8 iunie, 8 iunie! Atunci să-i punem numele

Carol”! Tata s-a cam fâstâcit la această propunere şi după un timp îşi ia

curaj şi zice: „Păi, ba Ioan să-l cheme, ca pe mine, că aşa m-am înţeles cu

nevasta”. După câteva insistenţe, notarul s-a lăsat înduplecat şi Ioan m-a

înscris în cartea certificatelor de naştere. Dacă mă chema Irimie Carol

poate că în unele vremuri aş fi avut anumite avantaje; în altele aş fi avut

neplăceri. Oricum, aşa e bine, Ioan este un nume de largă circulaţie şi

apoi, la ţară, toată sluga se numeşte Ion.

7

———————– Page 8———————–

Copilăria mea a fost puternic marcată de ceea ce a survenit la

scurt timp după naştere. Nu ştiu dacă a fost vorba de săptămâni sau de

câteva luni. Mă refer la infecţia – un fel de buboi, cum se zice pe la noi –

pe care am făcut-o la mâna dreaptă. Şi acum se văd urmele deschizătu-

rilor prin care s-a scurs puroiul din mine. A fost această infecţie prima

mea încercare în lupta cu viaţa sau cu moartea, cum vrei să zici. Muma,

mama bătrână şi toţi ai casei n-au crezut că voi supravieţui. Din cauza

durerilor am plâns mult, iar din cauza plânsului am făcut hernie, boală pe

care am dus-o cu mine toată copilăria şi adolescenţa, ba chiar şi o parte

din anii tinereţii, până la 20 de ani.

Din cauza acestei hernii, eu n-am putut să alerg ca alţi copii, nu

puteam să sar, nu mă puteam căţăra; la orice fel de eforturi de acest gen,

intestinele mele coborau undeva pe lângă coiţe. Cel mai rău era vara,

când, la scaldă, eu nu mă puteam dezbrăca în pielea goală, ca şi alţi copii,

pentru că râdeau de mine. Îmi ziceau că am nişte coiţe ca un tăuraş. Nu

mi-a fost uşor să-mi duc o asemenea copilărie. Ai mei n-au avut bani să

mă ducă la operaţie, aşa că a trebuit să aştept primul an de studenţie, când,

după recrutarea mea pentru stagiul militar, m-au trimis doctorii comisiei

la operaţie. Altfel, nu mă puteau considera apt pentru stagiul militar. Din

cauza aceleiaşi boli şi la şcoală eram scutit de orele de sport. Tu, care eşti

aşa bun sportiv, îţi poţi da seama cu ce ochi şi cu câtă invidie mă uitam la

colegii care alergau, jucau fotbal, făceau întreceri de diferite feluri.

x

x x

Dar să trecem peste toate acestea, să trecem la alte aduceri aminte.

Una din ele dăinuie de pe vremea când nu puteam avea mai mult

de trei, poate patru anişori. Îmi aduc bine aminte că şedeam pe treptele

ieşirii din casă şi plângeam că moare frăţiorul Iosif, frăţior care astăzi este

unchiul tău din Târgu Mureş. Era atât de slăbuţ şi bolnăvior că toată casa

îi punea viaţa sub semnul întrebării. Ceea ce l-a scos pe Iosif din ghiarele

morţii, cred eu, a fost laptele de vacă. Ţin minte că aveam un pahar

galben de sticlă şi că moşu, când venea de la muls, seara şi dimineaţa, îi

dădea un pahar de lapte şi stătea lângă el până ce paharul era gol. După

un timp, pe când se putea deja mişca prin casă, când vedea Iosif că moşu

pleca la muls îşi căuta paharul, se aşeza pe un scăunel şi îşi aştepta porţia

de lapte. Această practică mult repetată l-a pus pe Iosif pe căile însănăto-

şirii şi i-a deschis perspective de viaţă până astăzi.

8

———————– Page 9———————–

O altă amintire vie este aceea legată de impresia copilăriei mele

timpurii că cerul se reazămă pe turnul bisericii săseşti, pe vârfurile

copacilor din jurul ei şi pe coama dealurilor din jur. Credeam pe atunci că

dacă te urci pe vreunul din dealuri, ai putea băga mâna în cer, ai putea

vedea îngerii, ba l-ai putea vedea chiar pe Dumnezeu. Dacă Domnul te-ar

observa, s-ar putea ca el să te ia de mână şi să te reţină la el. Multă vreme

m-a obsedat această impresie. Ţin minte că într-o bună zi, când eram ceva

mai mărişor, am plecat să văd dacă cerul într-adevăr este chiar aşa de

aproape. Am fugit pe treptele care duceau spre biserica saşilor şi mare mi-

a fost dezamăgirea când, pe la mijlocul drumului, mi-am dat seama că

cerul este mult mai departe şi că nu există nici o şansă de-a băga mâna în

el. Ţin minte că aceasta a fost pentru mine o primă şi mare decepţie; nici

o şansă de-a ajunge la îngeri şi nici o şansă de a-l vedea pe Dumnezeu. S-

a spulberat în acest fel o primă şi mare iluzie. În această amintire s-a

aşezat, poate, un germene al modului meu de-a mă raporta, şi pe mai

târziu, la realitate; raportarea la un ceva care este mereu undeva dincolo

de lumea simţurilor, dincolo de „coama dealurilor” şi „vârful copacilor”.

Printre alte aduceri aminte, una vizează întâlnirea mea cu frica de

moarte, întâlnirea mea, de data aceasta conştientă, cu reflexul sau

instinctul vieţii. Îmi aduc aminte că odată, venind cu verişoara mea, azi

Măria lui Cocoşu, de peste pod spre casă, de după colţul uliţei a apărut o

maşină – lucru rar pe vremea aceea. Fiind vorba de o cotitură a uliţei,

maşina a luat o curbă ceva mai mare, lăsându-mi impresia că ea vrea să

treacă pe partea din dreapta podului. Eu, atunci, am fugit pe cealaltă parte

şi m-am făcut guguli în faţa maşinii. Cel care conducea maşina a fost

atent şi a oprit la doi, trei metri în faţa mea, claxonând. Eu, de frică, nu m-

am mai putut mişca. Verişoara mea, văzând maşina oprită a venit la mine,

m-a ridicat şi m-a trecut pe cealaltă parte a drumului. Îţi dai seama că am

tras o spaimă soră cu moartea, o spaimă din care foarte, foarte greu mi-am

revenit. Zile şi nopţi m-am gândit la ce se putea întâmpla dacă mă călca

maşina. Mă gândeam că puteam ajunge în cimitir, că toţi ai mei ar fi plâns

după mine, mă gândeam că fiind încă un copil şi fără păcate aş fi putut

ajunge printre îngeri şi altele şi altele. Întâmplarea m-a marcat puternic;

ţin minte cât de mult am plâns, cât de mult a trebuit mama bătrână să

discute cu mine pentru a mă scoate de sub şocul că aş fi putut fi mort.

O altă amintire care mi-a rămas vie în minte a fost aceea a primei

mele minciuni. Eram deja la grădiniţă. Pe atunci funcţiona şi la noi în sat

aşa ceva, chiar peste drum de casa noastră. Era o sală mai mare cu ceva

9

———————– Page 10———————–

laviţe pe margine – un fel de scaune ceva mai lungi – cu câteva poze pe

pereţi şi câteva jucării. La grădiniţă ni se citeau poveşti, învăţam poezioa-

re şi, mai ales, făceam nişte dansuri pe care să le prezentăm la sfârşit de

an şcolar. Ţin minte că erau mai ales două fetiţe cu care voiam să mă

prind la dansuri. Cât priveşte minciuna, îmi aduc aminte că educatoarea

discuta în clasă cazul unui furt; un copil zicea că un altul i-a luat

briceagul. Unul zicea că are briceagul de acasă, celălalt că-i briceagul lui.

În această mică dispută, la un moment dat, educatoarea a întrebat dacă a

văzut cineva că Virgil i-a luat briceagul lui Costel. Eu, care eram cel mai

slăbuţ şi cel mai puţin luat în seamă, ca să mă bag şi eu cumva mai în

faţă, mai în atenţie, am zis că „eu am văzut”. Atunci educatoarea a luat

briceagul şi l-a dat celui presupus ca păgubit. După această desfăşurare a

lucrurilor, în pauză, am fugit acasă cuprins de remuşcări. Plângeam de

mama focului. N-am vrut să spun nici de ce plâng şi nici de ce spun că nu

mă mai duc la grădiniţă. Mă gândeam că sunt deja un mare păcătos, că

dacă o să mor n-o să mai pot ajunge în rai etc. Îmi aduc aminte că tare m-

a chinuit această minciună. Probabil că acest episod al vieţii mele de copil

să-şi fi pus amprenta pe modul meu de azi şi de întotdeauna de-a

condamna minciuna, de-a putea suporta mai uşor multe alte păcate mai

grave decât minciuna. Mă gândesc că dacă aş fi scris eu tabela celor zece

porunci aş fi pus „să nu minţi” pe primul loc. Minciuna însoţeşte de fapt

multe alte păcate şi din miezul ei derivă apoi multe alte nereguli în

raporturile dintre oameni.

După câteva zile de absenţă de la grădiniţă, mama bătrână –

căreia i-am spus până la urmă ce mă necăje şte – a stat de vorbă cu

educatoarea şi a aflat că toată povestea cu briceagul s-a rezolvat cu bine,

că eu să uit şi să mă duc liniştit la grădiniţă.

Din perioadele grădiniţei, ţin minte că momentele cele mai

plăcute erau acelea în care făceam excursii pe dealurile din jurul satului.

Era frumos să mergem de mână, să stăm la umbră, să-i culegem flori

educatoarei.

Depăşind zona acelor amintiri care, consider eu, mi-au marcat

într-un anume fel liniile ulterioare ale vieţii, să-ţi spun, Sergiu dragă, câte

ceva despre joaca copil ăriei mele. Bineînţeles că n-am avut niciodată nici

un fel de jucărie cumpărată – maşinuţe, pistoale, căluţi, păpuşi, căruţe,

animale etc. Nici nu prea ştiam că există aşa ceva pe lume. Dacă voiam să

ne jucăm „de-a mama” şi „de-a tata”, fetiţele trebuiau să-şi confecţioneze

10

———————– Page 11———————–

ele, din zdrenţe, ceva păpuşă. Dacă voiam să ne jucăm „de-a hoţii şi

jandarmii”, atunci jandarmii î şi luau un băţ şi-l considerau puşcă. De

multe ori ne jucam „de-a prăvălia”. Atunci ceva nisip mai fin era „pipe-

rul”, o cărămidă zdrobită era „paprica”, ceva pietricele de diferite mărimi

erau banii etc. Când am fost ceva mai mărişor şi eram luat la hotar, când

eram luat şi eu în Valea Furcii, atunci împreună cu mulţi alţi copii ne

jucam „de-a moara”. Era în Valea Furcii o râp ă pe care ne urcam o droaie

de copii şi săpam în ea şanţuri mai mari sau mai mici pe care făceam apoi

să „curgă făina”. Unii copii erau morari, alţii veneau la moară. Acum râpa

cu zeci de mori nu mai este – au năpădit-o acaţii şi buruienile.

În sat, pe uliţa pe care şi tu o ştii, ne jucam adesea, mai ales

băieţii, „de-a caii”. O bâtă mai lungă era „căruţa”. La un capăt era stăpâ-

nul şi la celălalt erau „caii”, care fugeau, se speriau, nechezau etc. Apropo

de acest joc, îmi aduc aminte că pentru a fi considerat un cal bun, trebuia

să ai încălţăminte cu potcoave – adică cu ceva metal la călcâiul bocan-

cilor. Din cauza acestei cerinţe de joacă, odată, când muma a vrut să-mi

cumpere la târgul Buii ceva bocanci noi, eu n-am vrut decât păpuci cu

potcoave. Chiar dacă alte perechi de încălţăminte mi se potriveau mai

bine pe picior, eu o ţineam morţiş că nu-mi este bună decât perechea cu

potcoave.

Pe uliţele satului era teribil de frumos când era vară şi ploua.

După ploaie, o droaie de copii ieşeam desculţi să ne jucăm în şanţul din

faţa caselor şi încercam să facem papalaşcă – un amestec de apă şi de

pământ. Era grozav să-ţi intre noroiul printre degetele de la picioare, era

grozav ca din bălţi mai mici să faci unele mai mari şi apoi pe acestea să le

faci să se scurgă „în mare”.

Când eram mai mărişori, 8-10 ani, noi copiii uliţei ne mai jucam

„de-a lopăţica”. Un fel de baseball. Cu o scândură mai lată la un capăt şi

cioplită la celălalt, un copil trebuia să lovească o jumătate de cocean de

porumb, aruncată de un alt copil. Cel cu lopăţica trebuia să fugă până la

un anumit loc şi să lovească cu lopăţica de trei ori în ceva şi apoi să se

întoarcă în fugă la cercul şi lângă groapa de unde a lovit coceanul. Cel

care arunca coceanul trebuia să-l prindă sau să-l caute pe unde a zburat şi

să-l aducă la groapă. Cel care ocupa primul groapa era câştigătorul.

Baseball-ul american, după cum vezi dragă copile, nu este altceva decât o

variantă mai modernă şi mai sofisticată a jocului nostru „de-a lopăţica”.

Ne mai jucam „de-a ascunselea”. Cum pe uliţa noastră numai în

cinci case eram peste 20 de copii îţi poţi da seama cam ce joc de-a

11

———————– Page 12———————–

ascunselea se putea încinge. Ne întindeam cu zona ascunzişurilor cam în

două, trei curţi. Cel care mija sau număra până la 10 avea ce căuta.

În zilele de primăvară ne făceam la noi în curte – curte care era

ceva mai mare – un „ringhişpir”. Ion a lui uncheşu Văsălie era meşterul

principal al acestui ringhişpir. Un trunchi de copac de grosimea a 20-30

de cm era fixat bine cu un capăt în pământ. La celălalt capăt, trunchiul

avea o gaură în care se băga un piron de vreo 2-3 cm. Acest piron – adică

un cui mai mare – fixa un lemn mai lung în aşa fel ca acesta să se poată

învârti. La capetele acestui lemn, cu aţe şi scânduri, ne făceam două

scăunele, ca la o hintă. Doi copii se aşezau în aceste scăunele şi alţi doi,

trei învârteau ringhişpirul. Pentru toţi copiii uliţei era o nebunie să se

învârtă cu această improvizaţie.

Când era timp mai urât şi nu prea puteam zburda pe afară, ne

jucam în cas ă „moară” şi „şeptică”. Moara era de regulă desenată de noi

pe coperta unei cărţi de şcoală. Piesele cu care ne jucam erau boabe de

porumb şi de fasole. Cărţile pentru şeptică erau făcute de noi din ceva

carton. Ca să-ţi faci o anumită idee despre atmosfera jocurilor noastre din

casă, să-ţi mai spun, copile, că în casa şi în curtea copilăriei mele eram

nouă copii; cinci eram noi şi patru erau copiii lui uncheşu Văsălie, fratele

lui moşu, adică fratele bunicului dinspre mamă. Casa celor doi fraţi era

formată din două camere despărţite de o tindă. În tindă era cuptorul de

pâine şi o scară mare care ducea în pod. Pe scară era mereu cojocul cu

care moşu mergea la oi, cojoc de care îmi era destul de frică pe când eram

ceva mai mic. În cele două camere trăiam 15 persoane, 9 copii şi şase

vârstnici. Îţi poţi da seama cam ce hărmălaie ieşea când seara cei nouă

copii începeam să fugim de la o familia la alta. Dar aşa era situaţia.

Curtea celor două familii nu era nici ea despărţită; aveam o fântână

comună. Fiind mai mare, curtea noastră era locul de preferinţă al jocurilor

celor 20 de copii de pe uliţa noastră. Îţi poţi da seama cam ce atmosferă

de joacă, de ceartă, de bătaie se putea încinge atunci când ne adunam fie

şi numai o parte din aceşti copii de vârste apropiate.

Mare linişte se făcea pe uliţă, în curţi şi prin case atunci când îl

zăream pe bade Octavian sau când auzeam de numele lui. Acest bade

Octavian era boactărul satului, era, adică, omul care noaptea păzea satul.

Cu un corn de vacă sub braţ, cutreiera toată noaptea uliţele satului. Din

când în când suna din corn şi îi anunţa pe oameni că în sat n-au venit nici

turcii, nici tătarii, aşa că îşi pot vedea pe mai departe de somn. Acest bade

Octavian locuia cu lelea Ană doar la vreo 5-6 case mai sus de casa

12

———————– Page 13———————–

noastră. Nouă copiilor ne era frică de el, deoarece ziua umbla prin sat cu

un briceag în mână, ni-l arăta şi ne ameninţa că ne taie puţa. Când vedea

că noi copiii am dat fuga prin curţi, deschidea portiţa şi,când la unii, când

la alţii, întreba: „Sunt cuminţi copiii? Dacă nu, uite!” şi arăta briceagul.

Când deschidea portiţa noastră, mama bătrână îi zicea; „Sunt cuminţi

Octavene, dar las’ că te strigăm noi când nu sunt cuminţi”. Se apela la

Octavian mai ales seara, mai ales când patru neastâmpăraţi într-un pat,

doi la un capăt doi la altul, nici cum nu ne lăsam prinşi de somn. Când

vedea muma ori mama bătrână că nici cum nu ne liniştim, una din ele

deschidea fereastra şi striga: „Octavene! Octavene!” Când auzeam că îl

strigă pe Octavian se făcea în colţul patului nostru o linişte de mormânt.

Nu numai că nu mai scoteam o vorbă, dar ne era frică şi de suflare ca nu

cumva să se audă. Şi aşa, cu frica de bade Octavian ne linişteam şi ne

lăsam furaţi de somn. Badea Octavian a avut exact rolul pe care, în cazul

copilăriei tale, dragă Sergiu, l-a avut Ledi, căţeluşa din curtea noastră de

pe Deva. Dar despre Ledi ceva mai târziu.

x

x x

Şi acum câte ceva despre copilăria mea în zilele de sărbătoare –

Crăciun şi Paşti. Noi în casă n-am avut decât o singură dată un pom de

Crăciun. S-a dus tata în grădina lui Hock să fure un vârf de brad. Chiar la

vârf n-a ajuns, dar cu o ramură tot a ajuns acasă. A fost aşezată pe lada cu

haine dintr-un colţ al casei şi împodobită cu mere, ceva nuci, câteva

cuburi de zahăr şi apoi mai multe steluţe–biscuiţi făcute de muma şi de

mama bătrână. Noi cei cinci copii din jurul lui ne bucuram şi ne certam

dacă vreunul încerca să fure ceva de pe pom. Totul trebuia să rămână pe

pom până la despodobirea lui. Atunci urma să ni se împartă, în mod egal,

toate bunătăţile lui.

După ce am mai crescut, pe când aveam 7-8 anişori, de Crăciun,

mergeam cu Steaua. Aceasta însemna că un grup de 4-5 copii trebuia să

ne confecţionăm o stea şi să învăţăm două, trei colinzi. Trebuia să ştim

bine mai ales „Steaua sus răsare”. Din versurile acestei colinzi îmi mai

aduc aminte prima strofă:

„Steaua sus răsare,

Ca o taină mare,

Steaua străluceşte

13

———————– Page 14———————–

Şi lumii vesteşte

Că astăzi curata

Preanevinovata

Fecioara Maria,

Naşte pe Mesia,

Naşte pe Mesia…”

Steaua era de fapt o sită veche – sita fiind obiectul casnic cu care,

la ţară, se cernea făina de mămăligă sau de pâine. Fundul şi marginile

sitei le acopeream cu ziar şi apoi cu ceva hârtie colorată. La mijloc,

trebuia să lipim un chip cu naşterea lui Hristos. Era mare problemă

confecţionarea acestei stele. Nu aveam lipici adevărat şi atunci trebuia să

folosim albuş de ou sau aluat din făină de pâine. Mai trebuia ca steaua

noastră să aibă cel puţin patru coarne, învelite şi ele cu ziar şi apoi cu

hârtie colorată. Coarnele se legau între ele printr-un lanţ confecţionat tot

din hârtie colorată. Steaua mai avea un băţ de care să poată fi scuturată în

timpul colindării. Avea şi un clopoţel care să ne acompanieze colindul.

Cam o săptămână lucram seară de seară, în casa unui copil, cu care urma

să mergem la colindat şi care avea acasă ceva mai mult spaţiu. De regulă,

ne adunam la colegul meu de clasă Stoica. Acesta avea şi un tată care ne

mai ajuta la Stea şi la învăţatul colinzilor.

La noi în sat, mersul cu Steaua se făcea în ajunul Crăciunului şi

începea întotdeauna de la casa preotului. Era o mare problemă scularea de

dimineaţă, cam pe la 4 sau 5; voiam ca Steaua noastră să fie prima care

să-l colinde pe preot. Ne adunam la poarta casei acestuia cam patru, cinci

grupuri de colindători şi ne certam pe tema celei mai frumoase Stele şi pe

ordinea în care să ne începem colindul. De cum vedeam că preotul a făcut

lumină în casă, noi şi dădeam buzna la colindat. Preotul avea o fetiţă de

aceeaşi vârstă cu mine şi eu de abia aşteptam s-o văd pe Doina, abia

sculată din pat.

De la preot, urma colindul, din casă în casă, până străbăteam tot

satul. De la fiecare casă primeam câţiva lei, pe care unul din noi îi aduna

într-un săculeţ. După terminarea colindului, cam pe la patru, cinci după

masa, la casa unuia dintre noi ne împărţeam câştigul. Şi aşa se termina

cea mai frumoasă zi din an, pentru copiii care puteau merge deja cu

Steaua.

Băieţii mai mari, cei care umblau deja după fete sau chiar aveau

deja vreo drăguţă colindau seara, până pe la unu noaptea. Casele cu fete

îşi aşteptau colindătorii în casele frumos împodobite, cu toate covoarele

14

———————– Page 15———————–

fetei puse la vedere, cu toate perinile îmbrăcate în feţe de perină care

numai la Crăciun se arătau. Pe masă erau pahare cu ţuică şi vin, farfurii cu

cozonac şi lichiu, lichiul fiind „prăjitura” noastr ă de sărbători. După ce o

fată era colindată, ea se alătura grupului şi se mergea la altă fată.

În cursul nopţii, după unu, două, veneau la colindat grupurile de

ţigani. Pentru colindul ţiganilor mama bătrână cocea anume nişte colăcei

dintr-o făină cernută cu o sită mai rară ca să mai economisească ceva

făină pentru noi. Ba, uneori mai punea în aceşti colăcei şi un pic de făină

de porumb, pentru a mai economisi ceva făină de pâine.

La colindat, ţiganii mai legaţi de familie, cei care mai lucrau vara

pe la noi, mai primeau şi câte un pic de slănină, câte o varză murată, ba

chiar câte ceva ca pomană a porcului. Zgribuliţi de frig şi îmbrăcaţi ca vai

de ei, bieţii ţigani cântau colinzi frumoase, colinzi care adesea erau creaţii

ale lor, creaţii în care încercau să zică ceva despre familia la care colin-

dau. Pentru mine, colindul ţiganilor era un moment care-mi plăcea şi care

mă întrista. Ţin minte că după plecarea vreunui grup de ţigani, mă

gândeam că de ce trebuie ei să aibă condiţia de a cerşi şi de a-şi aduna în

acest fel ceva pentru sărbători. Mă întrebam că de ce oare, mama bătrână

trebuie să facă pentru ei colaci dintr-o altă făină decât aceea din care făcea

pentru noi. Mă durea inegalitatea socială dintre ţigani şi ceilalţi oameni ai

satului. Cu mintea mea de copil puneam la îndoială bunătatea şi atotputer-

nicia lui Dumnezeu. Mă gândeam, ţin foarte bine minte acest lucru, că

Dumnezeu este nedrept şi este responsabil de condiţia ţiganilor. Cum poate

fi atotputernic şi atât de bun când lasă să fie pe lume asemenea lucruri?

Îmi aduc aminte că în timpul iernii, venea adeseori la noi o ţigan-

că şi cerea doi, trei pumni de făină de mămăligă şi o varză cu ceva moare

pentru că nu avea ce pune pe masă. Pe deasupra, mai avea şi un copil

bolnav de tuberculoză. Copilul, cam de vârsta mea, s-a şi stins foarte

curând. Cum să nu-ţi fie milă de asemenea oameni? Cum să nu te gândeş-

ti, chiar cu o minte de copil, că lucrurile nu sunt bine orânduite în lume.

Poate că în aceste gânduri şi simţăminte de copil să se fi aflat

rădăcina adeziunilor mele politice de mai târziu. A te gândi la cei mai

nevoiaşi decât tine este un lucru mare, dar, din păcate, destul de rar.

Un alt obicei frumos de iarnă era, prin zona noastră „umblatul cu

Îngerelu”. În dimineaţa Anului Nou, mătuşile sau uncheşii noştri veneau

să ne trezească din somn şi să ne aducă ceva daruri: mere, nuci şi cuburi

de zahăr. Venea uncheşu sau mătuşa cu o joardă mare şi stufoasă, bătea

cu ea în uşă şi zicea: „Sculatu-s-or copiii? Ştiu să spună Îngerelu?” Noi

strigam în cor din faţa uşii, stând în genunchi: „îl ştim, îl ştim”. Atunci

15

———————– Page 16———————–

uncheşu sau mătuşa ne cerea să-i spunem rugăciunea. După ce terminam,

se crăpa uşa şi „Îngerelu” ne arunca ce avea prin straiţă. În timp ce noi ne

străduiam să culegem cele aruncate, „Îngerelu” se făcea rău şi ne bătea cu

joarda lui lungă şi stufoasă. După un timp, mama bătrână îl trăgea pe

„Îngerel” în casă să-l vedem şi noi. Cum de Anul Nou mama bătrână

fierbea sarmale şi făcea spre ziuă scoverzi – un fel de plăcinte din aluat

dospit – „Îngerelu” primea un păhărel de ţuică şi mânca o scovardă.

Era aşa de frumoasă noaptea de Anul Nou; în casă era curat, era

toată noaptea miros de sarmale, miros care, spre dimineaţă, se împletea cu

cel de plăcinte coapte în unsoare. După ce tata şi moşu îşi terminau

treburile pe la vite, cai şi oi, ne aşezam cu toţii la masă şi mâncam obliga-

toriu scoverzi cu sarmale. De Bobotează, o sărbătoare care venea la o

săptămână după Anul Nou, mâncam, tot potrivit tradiţiei, răcituri.

De Paşti, dragă Sergiu, noi copiii casei aveam alte bucurii. Eveni-

mentul cel mai important era tăierea mielului, tăiere care o făcea întotdea-

una moşu. Eu nu puteam asista la înjunghiere, dar îmi plăcea să asist la

luarea pielii şi la desfacerea lui. Mă minunam de câte „piese” erau în

interiorul mielului şi mereu îl întrebam pe moşu: „dar asta ce-i?” Moşu

îmi explica: Acesta este ficatul, care îti place ţie, aceştia sunt plămânii,

apoi uite stomacul, inima, intenstinele etc. Plămânii şi intestinele se

dădeau, ca regulă, unei familii de ţigani; stomacul era curăţat şi umplut cu

ceva intestine subţiri şi apoi pus la uscat pentru a putea fi folosit drept

cheag, pe când ne venea rândul la stână. Cheagul este ceea ce se pune în

lapte ca să se poată face caşul.

În noaptea de Paşti, moşu şi tata, eventual şi mumiţa, se duceau

la biserică la slujba de înviere. Această slujbă începea noaptea pe la ora

două şi se termina spre dimineaţă. În cadrul acestei slujbe, momentul cel

mai solemn era acela în care preotul rostea primul „Hristos a înviat!”.

După aceasta toţi cei din biserică cântau:

Hristos a înviat din morţi,

Cu moartea pe moarte călcând,

Şi celor din morminte,

Viaţă dăruindu-le.

Câtă naivitate şi solemnitate în conţinutul şi melodia acestor

versuri. Crezi sau nu, aceste versuri şi melodia lor pot emoţiona până la

lacrimi. Se surprinde şi se exprimă în aceste versuri o mare şi iluzorie

speranţă, speranţa că moartea ar putea fi învinsă.

16

———————– Page 17———————–

Un alt moment de seamă al acestei slujbe era acela al sfinţirii

„paştilor”. O familie mai înstărită din sat se angaja din timp să prepare şi

să aducă la biserică colacii care să se taie mărunt şi vinul care să se pună

peste bucăţelele de colac. Pe lângă aceasta, familia mai cumpăra pentru

biserică lumânări, tămâie pentru un an de zile, eventual haine noi pentru

preot. Pâinea şi vinul, bine amestecate, trebuiau să treacă printr-un

moment al „sfinţirii” lor. După sfinţirea paştilor şi după terminarea slujbei

de înviere toţi cei din biserică primeau din mâna preotului „paşti”, adică

câte o linguriţă de pâine cu vin. Pentru cei de acasă, se primeau paşti într-

o cană sau într-un pahar.

În ziua de Paşti nimeni nu avea voie să mănânce sau să bea

înainte de-a primi „paşti”. Până în anii războiului, cei care aveau mai

multe oi aduceau la biserică câte un castron cu bucăţele de caş proaspăt.

Sfinţite şi acestea, erau apoi date spre gustare tuturor celor care ieşeau din

biserică. Moşu ţinea mult la obiceiul acesta, ţinea ca de Paşti să avem deja

caş proaspăt şi să poată merge cu el la biserică.

La noi în familie, în timp ce unii erau la biserică, mama bătrână

pregătea tocăniţa de miel. După ce se venea de la biserică, se luau

„paştile”, se bea câte un păhăruţ, două de ţuică, se ciocneau primele ouă

roşii şi se mânca tocăniţă de miel cu lichiu – un fel de prăjitur ă de aceea

de care am primit de multe ori de la tanti Griţa. După mâncare, cei care au

fost la biserică se mai odihneau un pic, pe unde apucau.

Pentru copiii satului, bucuria cea mai mare era străiţuca cu ouă

roşii. Copiii se duceau pe la neamuri şi pe la vecini să le zică „Hristos a

înviat!” şi să primească ouă. Ceea ce era oarecum comic era faptul că

pentru copiii din uliţa noastră Paştile veneau de două ori; de două ori

trebuia muma să vopsească ouă. N-am înţeles nici atunci şi nu înţeleg nici

acuma de ce şi cum Hristos a înviat cam cu o săptămână mai devreme

pentru saşi şi unguri şi abia după aceea şi pentru români. Cum pe uliţa

noastră era familia lui tanti Griţa, muma trebuia să aibă ouă roşii şi de

Paştile saşilor.

De Paşti, pe uliţele satului era plin de coji de ouă colorate; cum

se întâlneau doi copii ciocneau ouă roşii şi bineînţeles că cel spart trebuia

să fie şi mâncat. De cele mai multe ori, ouăle înroşite de muma erau de

fapt maronii; erau vopsite în zeamă de coji de ceapă. Unele dintre ele erau

înflorate. Aceasta însemna că înainte de a fi puse în vopsea erau legate

într-o bucată de ciorap subţire şi pe coaja ouălor erau lipite ceva

frunzuliţe din grădină. Aceste ouă cu flori erau tare preţuite; pe un

17

———————– Page 18———————–

asemenea ou puteai primi două ouă colorate obişnuit. Din păcate eu nu

prea puteam mânca ouă de Paşti; nişte necazuri mai vechi cu ficatul mă

obligau să fiu atent la ouă. Cu toate acestea, Paştile erau frumoase şi

pentru mine.

x

x x

Pe lângă zilele de sfinte sărbători creştine, în viaţa de un an a

oricărei gospodării ţărăneşti de pe meleagurile noastre, erau şi alte trei zile

de mare sărbătoare, zile încărcate de mare aşteptare şi mare bucurie, zile

pentru care se trudea de fapt tot anul: ziua treieratului, culesului de vie şi

tăierii porcului.

Ziua treieratului dădea seama de pâinea cea de toate zilele pentru

un an de zile. Această zi era o sărbătoare mai ales pentru noi copiii.

Venea în şură o maşină mare denumită batoză, maşină cu multe roţi şi

multe curele. Venea în curte un motor putenic, motor care, printr-o curea

mai lungă şi mai lată, punea în mişcare toate măruntaiele maşinii de

treierat. Snopii de grâu, din şop, erau daţi pe maşină. Aicea, o femeie care

se ţinea mai bine pe picioare le tăia cu o seceră legătura, iar un nene

risipea snopii, cu spicele în jos, în gura maşinii. În interiorul maşinii,

spicele erau zdrobite, iar boabele din ele curgeau în saci la spatele

maşinii. Pleava şi paiele erau mânate de trei, patru oameni şi cărate până

la locul unde se făcea jirada, adică o claie mare de paie. Un uncheş era pe

jirad ă şi îi dădea forma necesară. La pleavă lucra, de regulă, o femeie sau

doi copilandri ceva mai mari. Pleava se aduna de sub maşină şi cu o corfă

– un coş mare de nuiele – se ducea într-un loc ferit de ploaie.

La sacii cu grâu stăteau moşu şi tata. Ei ştiau când vine grâul din

Deal, din Ţelini ori de la Hock. După ce se cântăreau, sacii erau duşi

direct în pod. Parcă şi acum îl văd pe tata cu un sac de aproape o sută de

kilograme urcând scara podului. Noi nu aveam grâu prea mult; arareori

ne permiteam să vindem. Cu o anumită grijă a mamei bătrâne însă pâinea

ne ajungea de la un treierat la altul. Ne ajungea în sensul că la noi în casă

se făcea mămăligă de două ori pe zi; mămăliga cu lapte era mâncarea de

bază şi dimineaţa şi seara. Pâine mâncam mai cu grijă.

Treieratul nu era o treabă doar a familiei restrânse, ci a familiei

lărgite. Veneau la noi la ajutor aproape toţi uncheşii şi mătuşile. Femeile

casei şi unele din mătuşi făceau de mâncare. După treierat urma o masă

lungă şi la propriu şi la figurat. Masa începea cu câteva păhărele de ţuică

18

———————– Page 19———————–

şi se continua cu mai multe pahare de vin. Mama bătrână avea de grijă ca

ultimii 10-12 litri de vin să se cheltuie la treierat.

În vremea treieratului, ori la unii ori la alţii, copiii uliţei erau în

jurul jirezilor de paie. Noi şi găinile, noi cu joaca, iar găinile cu ciugulitul.

Oricum, tot mai găseau ele ceva boabe prin paiele jirezii.

După venirea întovărăşirii, frumuseţea zilei de treierat s-a termi-

nat. Grâul de pe hotar nu mai putea fi adus acasă, în şop, ci la arie. Maşina

nu mai umbla din curte în curte, ci era doar la arie. Oamenii şi acolo se

ajutau, dar nu mai era aceeaşi atmosferă de zi a recoltei. Erau mari cotele

care trebuiau date la stat. Când vedea omul că mai mult lasă decât duce

acasă, bucuria nu mai putea fi ca odinioară.

Ceva mai târziu, colectivizarea a anulat de tot ziua treieratului.

Nici măcar arie nu mai era. Se treiera cu combinele direct pe hotar, se

treiera împreună cu seceratul. Colectiviştii ajungeau la ceva grâu numai

după ce se făceau toate socotelile, socotelile cu datul, rămasul, împărţitul

etc. De acuma sărbătoarea treieratului a dispărut din calendarul ţăranului

ardelean.

Sărbătoarea care asigura vinul şi ţuica familiei pentru un an de

zile se înscria undeva în prima jumătate a lunii octombrie; strugurii trebu-

iau lăsaţi bine la soarele toamnei să se coacă şi să facă vinul dulce. Ziua

culesului la vie se anunţa din vreme, se anunţa prin scoaterea buţii şi

butoaielor la fântână, prin spălarea lor repetată, prin întoarcerea lor pe

toate feţele să se usuce. În zilele de cules – două, trei, nu mai multe –

dealurile cu vie gemeau de oameni, de care, căruţe, animale, copii. Cei

care aveau mai mulţi culegători mai luau cu ei şi unu, doi ţigani cu vioara,

aşa ca să întregească aerul de sărbătoare.

În via noastră, prima la cules era muma sau mama bătrână. Una

din ele culegea strugurii cei mai frumoşi, strugurii pentru mâncare. Acasă,

aceştia erau rânduiţi pe una, două rude, puşi în pod ca să se ţină proaspeţi

şi pentru mai târziu. Uneori se ţineau destul de bine până spre Crăciun.

Ţin minte că atunci când veneam acasă de la Blaj, de sărbători, mama

bătrână mai avea în pod doi, trei struguri pentru mine. Ca regulă, strugurii

din pod se mâncau în dimineţile de Miercuri şi Vineri, cu mămăligă. Era

o mâncare foarte bună, era un deliciu.

După muma sau mama bătrână veneau cei care tăiau tot. La

urmă, noi, copiii, controlam dacă nu cumva a mai rămas vreun mititel pe

undeva şi apoi culegeam de sub viţă toate bobiţele. Nu era voie să rămână

nici un bob pe pământul viei. „Măi, copii – ne zicea moşu – adică bunicul

19

———————– Page 20———————–

din partea lui muma – şi boabele de pe jos sunt «sângele Domnului» şi

nu-i voie să le călcăm în picioare sau să le lăsăm să putrezească pe

pământ”.

Strugurii pentru vin se zdrobeau deja în vie. Tata ori moşu, cu un

fel de băţ cu mai multe ramificaţii la un cap, înghesuia bine strugurii în

aşa fel încât să rămână cât mai puţine boabe întregi. Aşa zdrobiţi în bot –

aşa se numea vasul acestei operaţiuni – erau apoi duşi la car şi turnaţi în

bute. Butea avea jos un cep – aşa ceva ca la butoaiele cu bere – prin care

se putea scurge mustul. Adunat într-un vas, mustul era apoi turnat într-un

butoi.

Noi nu aveam chiar aşa multă vie, aşa că terminam culesul într-o

zi. Este adevărat că de multe ori ne mai ajutam şi cu două, trei mătuşi,

mătuşi care nu aveau vie.

Când bine spre seară ajungeam acasă, se descărca carul de cele

una, două corfe cu strugurii de mâncare şi de butoiul cu must. Se punea în

car un butoi gol şi se ducea totul la teasc, la un fel de presă care storcea

strugurii aşa de bine, că nu mai rămânea în ei nici un strop de must. Erau

numai două teascuri în sat, aşa că se făcea coadă. Când îţi venea rândul,

în ceas de zi sau ceas de noapte, trebuia să fii la post. Ceea ce rămânea

după tescuit era pus înapoi în bute. După o zi, două, aceste resturi erau

bine acoperite cu paie şi pământ şi lăsate cam 3-4 săptămâni să „dospeas-

că”. După dospit, se ducea totul la „căldare”, adică la aparatul de făcut

ţuică. Spre Crăciun aveam în casă ţuică de trevere.

Butoiul sau butoaiele cu must erau puse în pivniţă şi lăsate ca

mustul să „fiarbă”, adică să fermenteze. După fermentat vinul se limpe-

zea; la fund se aşeza drojdia. Spre Paşti, când se trăgea vinul de pe droj-

die, se punea deoparte vinul pentru treierat. Din drojdie, de Paşti sau după

Paşti, se făcea al doilea rând de ţuică, ţuica de drojdie. Şi aşa, copile, via

ne asigura nu numai vinul, dar şi ţuica necesară nevoilor casei. Noi ţuică

de prune nu prea făceam; nu aveam prune pentru ţuică nici la hotar şi nici

în grădină.

Noi nu aveam vie prea multă şi drept urmare nu vindeam nici

struguri şi nici vin. Nu vindeam nici ţuică. Dacă recolta era mai bună,

dacă ea era mai slabă, mama bătrână conducea în aşa fel plosca de scos

vin din butoaie sau ţuică din damigene ca şi una şi alta să ne ajungă cam

întregul an.

Zilele culesului de vii erau o sărbătoare şi o mare bucurie nu

numai pentru copiii celor cu vie, dar şi pentru copiii celor care nu aveau

20

———————– Page 21———————–

ce culege. Era o lege nescrisă ca după fiecare car care venea de la vie,

gazda să împartă câte un strugurel copiilor care se aflau pe la portiţe. În

acele seri, mâncau struguri pe săturate toţi copiii satului.

Colectivizarea a făcut praf şi viile, a şters din calendar şi ziua

culesului de struguri. Astăzi nu mai este nici o vie pe dealurile întinse şi

însorite ale Buii. Ceva viţă de vie mai ţin oamenii doar prin curţi şi prin

grădini.

Din cele trei sărbători laice ale ţăranului ardelean, tăierea porcu-

lui a supravieţuit vremurilor socialiste. Coteţele n-au fost desfiinţate.

Oricum a fost, şi oricum va fi, ţăranul ardelean tot şi-a crescut, şi îşi va

creşte porcul de Crăciun. Aşa şi la noi. Nu ţin minte, ca în curtea noastră,

să fi fost vreun an fără ziua tăierii porcului. Aceasta era ziua care asigura

carnea, slănina şi unsoarea de gătit pentru un an de zile.

Pe lângă porc, spre primăvară, se mai tăia câte un miel – cel

puţin cel de Paşti – iar spre toamnă vreun cocoşel sau vreo oaie. Carne de

vită nu mâncam decât atunci când vreunui om din sat i se îmtâmpla vreo

nenorocire cu vreo vacă sau vreun viţel. Şi atunci carnea se cumpăra mai

degrabă din solidaritate sătească, decât din nevoia de carne. Adeseori am

auzit în casă zicându-se: „Du-te, măi omule, şi cumpără şi tu un kilogram

de carne să-şi mai scoată omul din pagubă”. „Dar ce carne să aduc, tu

femeie?” „D’apăi, ce ţi-o da, că oi face eu ceva cu ea”.

Ziua tăierii porcului începea de cu seară cu un veritabil ritual.

Moşu îşi ascuţea bine cuţitele, iar muma şi mama bătrână îşi curăţau

usturoiul pentru cârnaţi şi ceapa pentru cârtaboşi. Înjunghierea porcului se

făcea, de regulă, de cum se dădea de ziuă. Noi copiii eram sculaţi mai

devreme, aşa ca mai târziu să nu mai aibă nimeni treabă cu noi.

Chiar pentru momentul guiţării porcului – prindere, înjunghiere

etc. – pe mine mă ducea muma la ceva vecină. Mi-a spus că atunci când

am asistat pentru prima dată la o asemenea ceromonie, am început să

plâng, să-i spun lui moşu că eu nu vreau codiţă şi să lase porcul în pace.

Se zice pe la noi că dacă este cineva în jurul porcului sau în curtea acestu-

ia care are milă de porc, acesta moare mai greu. Pe când era vâlvătaia pe

porc, aveam şi eu voie să fiu pe aproape. Pârlitul porcului era spectacolul

cel mai frumos. Foc mare pe toate părţile porcului. După pârlire, urma

spălarea cu apă caldă şi cu o perie de podele. Noi copiii aşteptam spălarea

urechilor şi a cozii; astea erau primele care se mâncau, adică le mâncam

noi copiii.

21

———————– Page 22———————–

Momentul cel mai solemn era acela în care moşu scotea slănina

de pe spate. Mama bătrână era prima care măsura cu palma ei grosimea

slăninii. După această măsurătoare, ea ştia dacă ne va ajunge sau nu

slănina şi untura pentru întregul an. De regulă ne ajungea.

După desfacerea porcului pe paie în curte, urmau operaţiunile din

casă. Aici se punea deoparte şi se săra carnea care urma să ajungă în pod

la fum şi carnea care urma să fie măcinată pentru cârnaţi. Cârnaţul era

partea cea mai bună a porcului. Pentru cărnaţi ne certam şi ne băteam noi

copiii atunci când mâncam carne şi cârnaţi cu mămăligă şi eventual cu

moare de varză. Doamne, ce delicateţe! Deşi, mama bătrână ne măsura

foarte egal bucăţile de cârnaţi, noi tot aveam impresia că unele sunt mai

mari decât altele. De aceea, când se aducea cratiţa cu carnea şi cârnaţii,

noi, înarmaţi cu furculiţe, ne şi înţepam câte un cârnaţ şi îl puneam pe

felia de mămăligă. Acesta se mânca ultimul, se mânca după principiul ce-

i mai bun să fie la urmă.

Tăierea porcului se prelungea apoi în facerea cârtaboşilor, jumă-

rilor şi nu în ultimul rând în pregătirea bidonului cu unsoare şi a celui cu

carne friptă. Acesta din urmă era un vas de metal cam de 10-12 litri, care

se umplea cu bucăţi de carne şi cârnaţi, bine fripte şi bine acoperite cu

unsoare. Acesta se aşeza în pivniţă şi nu se umbla la el decât pe când

eram bine intraţi în primăvară şi în vară. Când se venea de la hotar, din

acest bidon se luau câteva bucăţi de carne şi ceva cârnaţ, cum se nimerea,

se băteau peste acestea două, trei ouă şi cina era gata.

Ca şi slănina şi unsoarea, carnea din bidon trebuia să fie în aşa fel

gospodărită, încât să ne ajungă aproape până la venirea noului guiţat.

Trecând anii, crescând prin jocurile uliţei şi prin sărbătorile

anului, iată-mă în pragul şcolii.

Nu-mi mai aduc aminte de prima zi de şcoală; ştiu numai că

atunci când m-am dus la şcoală aveam în străiţucă doar o tăbliţă, iar când

m-am întors mai aveam şi o carte de citire şi una de aritmetică. Cum în

casa noastră, la uncheşu Văsălie, era un copil, pe nume tot Ioan, mai mare

cu vreo 2-3 ani decât mine, eu, de prin cărţile lui, eram deprins cu cititul

şi cu scrierea numerelor.

Ţi-am povestit doar povestea cu 2000. Ţi-am povestit doar că

într-o bună zi, înainte de-a merge la şcoală, mi-am scris pe tăbliţă toate

numerele de la 1937 şi până la 1999. Pe 1937 l-am luat de pe calendarul

care-l aveam pe perete. Cum se scrie 2000 n-am ştiut. Am întrebat-o pe

22

———————– Page 23———————–

mama bătrână şi ea mi-a explicat. După ce am scris şi pe 2000, ţin minte

că am stat şi m-am întrebat: Oare o să trăiesc eu până în anul 2000? Am

numărat poziţiile de pe tăbliţă şi am aflat că ar trebui să mă apropii de 70

de ani.

Când ţi-am povestit acest episod al vieţii mele, era în apropierea

Revelionului 2000. Eram încă la îndoială – să vin cu voi la munte sau să mă

duc în România? După ce ţi-am spus povestea, tu ai hotărât: „Păi, Micule,

mi-ai zis tu – dacă lucrurile stau aşa, atunci de acest Revelion trebuie să vii

cu noi. De data aceasta nu pleci în România”. Şi lui mami i-am spus

povestea cu 2000, dar ea n-a schiţat nici un gest şi n-a zis nici un cuvânt.

Ţie ţi-am promis că vin cu voi în Austria, numai dacă tu, chiar atunci

când va bate gongul, vei avea grijă să fii pe lângă mine şi să ne ţinem

amândoi de mână. Tu mi-ai promis, şi ştiu că chiar aşa s-a şi întâmplat.

După gongul dintre ani, secole şi milenii am mai stat puţin să văd cum te

joci cu artificii şi apoi m-am dus la culcare. Până să adorm m-am gândit

mult la faptul că iată mi-am atins speranţa de viaţă pe care mi-am fixat-o

atunci cu numerele. De acum încolo mă gândeam… ce-o da sfânta mea

sănătate.

Dar să revin la şcoală. Fără să mă laud, trebuie să-ţi spun că n-am

avut nici o problemă nici cu cititul şi nici cu socotitul. Cu timpul am

înţeles că eu şi cu Doina – fata preotului din sat – eram cei mai buni. Se

întâmpla adeseori ca, din diferite motive, învăţătorul să lipsească de la

clasă. În acest caz, Doina şi cu mine trebuia să jucăm la modul serios

rolul învăţătorului; trebuia să-i punem pe ceilalţi copii să citească sau să

socotească ceva la tablă. Îmi aduc aminte că la un sfârşit de an şcolar am

fost foarte supărat pe învăţător că nu mi-a dat mie premiul II. Ştiam şi eu

că Doina, fiind şi copila preotului, trebuie să ia premiul I; eu mă aşteptam

să-i urmez. Dar n-a fost aşa; un alt copil, pe nume Stoica, a primit premiul

în cauză. Eu am plâns de supărare. Abia mai târziu am realizat că de fapt

învăţătorul a procedat foarte bine. Colegul meu, chiar în preajma

încheierii anului şcolar a rămas fără tată; tata lui căzuse pe front. Erau anii

războiului. Învăţătorul a mărit notele colegului meu cu gândul de a-i face

o bucurie, după tristeţea pe care i-o puse în suflet gloanţele frontului.

Acum consider că învăţătorul a procedat bine, cu cap, cu suflet, pe când

eu am fost un prostuţ.

Un alt episod din anii mei de şcoală primară, despre care aş vrea

să-ţi scriu două, trei rânduri, este cel cu poezia. Fiind un copil bun la

clasă, învăţătorul s-a gândit să-mi dea să învăţ o poezie mai lungă pe care

23

———————– Page 24———————–

să o recit la o serbare. Era vorba de dezvelirea, la intrarea în Castelul din

Buia, a unei plăci aniversare cu ocazia împlinirii a nu ştiu câţi ani de la

trecerea prin acest Castel a lui Mihai Viteazul. Istoria zice că după luptele

de la Şelimbăr, o localitate de lângă Sibiu, marele domnitor ar fi venit la

Buia să înnopteze. Poezia cu pricina era bineînţeles despre Mihai

Viteazul. Eu aşa straşnic am învăţat poezia încât, pe scenă fiind, n-am mai

putut-o termina. Nu ştiu ce legătură de versuri era că de la un punct o

luam de la început. Am zis-o eu de două ori, dar când am început-o a treia

oară a venit învăţătorul şi m-a tras de mână afară din scenă. Lumea a râs

şi a aplaudat. De atunci n-am mai fost pus să recit poezii la serbările

organizate de şcoală.

Dintre învăţătorii mei, doi mi-au rămas mai mult în minte:

Doamna şi Domnul Hulea. Erau cu domiciliul în sat şi locuiau aproape,

vizavi de noi. Aveau cu familia noastră legături destul de strânse. Erau

învăţători buni, pricepuţi la clasă, numai că domnul, din când în când, mai

trecea şi pe la cooperativa cu băuturi. Cu el am avut noroc în influenţarea

lui tata să mă dea la şcoală: „îi păcat ca acest copil să nu facă şcoală”, îi

zicea el lui tata. Aceste îndemnuri ale lui Hulea s-au întâlnit de minune cu

vorbele lui moşu, bunicul dinspre muma. Văzând cam ce atitudine am eu

faţă de problemele gospodăriei – animale, curte, casă etc. –moşu îi zicea

mereu lui tata: „Măi, Ioane, copilul ăsta nu-i bun de nimic, trebuie dat la

şcoală”.

După terminarea clasei a IV-a, într-o bună seară, pe când eram la

cină, tata îmi spune: „Uite, măi, copile, ce zice Hulea – să te dau la

şcoală. Tu vrei? Dacă te hotărăşti pentru şcoală, o să vorbesc cu Mărioara

lui Ţec – o fată din sat care era deja la şcoală la Blaj – şi să faci cu ea un

pic de pregătire pentru aritmetică. Dacă nu vrei să te duci la şcoală, atunci

la vară va trebui să mergi cu vitele la păşune”. Auzind de o asemenea

alternativă, toată noaptea m-am frământat; eram pus în faţa primei mele

decizii de viaţă. Mă întrebam: Ce să fac, ce să fac? La vară? Vite?

Păşune? Dar vara e cald şi vacile, din cauza muştelor, o iau la streche,

adică o iau la fugă prin pădure. Mă şi vedeam plângând că mi-am pierdut

vreo vacă. Dar vara plouă, durduie, nori grei. Mă şi vedeam venind acasă

ud leoarcă şi fără vreun viţel.

În acelaşi timp însă, pe de altă parte, mă gândeam: dar dacă nu

voi reuşi la examen? Mă voi face de toată ruşinea. La examen, mă mai

gândeam eu, vin copii mulţi, vin poate din şcoli mai bune, vin copii care

vor şti poate mai multe ca mine. Cum să mă întorc în sat nereuşit la

24

———————– Page 25———————–

examen? Îi şi auzeam parcă pe cei din sat zicând: „Uite şi la Uănu lui

Savu, se ţinea deştept şi la Blaj n-a făcut nicio brânză”.

În acelaşi timp mă mai gândeam: Cum s-o iau de unul singur

prin lume? Cum să nu-mi mai văd zilnic părinţii, fraţii, bunicii? Cum să

nu mă mai întâlnesc cu copiii de pe uliţă? Doamne, ce să fac? Ce să-i zic

lui tata? Şi iar o luam de la început cu problema vitelor, cu teama de

examen, cu grijile plecării de unul singur prin lume.

După toate aceste frământări, a doua seară, tot la cină, îi spun lui

tata şi alor casei că încerc să merg la şcoală. După această decizie şi după

consultări cu Domnul Hulea şi cu popa din sat, mi se spune că voi merge

la Blaj, la Şcoala Normală, ca să mă fac învăţător. Deci, nu la Liceu şi nu

la Comerţ, unde erau ceilalţi din sat, care erau plecaţi la şcoli mai înalte.

Tot la Normală s-a hotărât şi popa s-o deie pe Doina. De la această

şcoală, după 8 clase, se putea conta pe o pâine în mână.

Şi iată-mă pus un pic pe învăţat; mai erau doar vreo două

săptămâni până la examenul de admitere. De acum îmi ziceam: Gata,

Ioane, cu copilăria, gata cu joaca pe uliţă, de acum îţi iei copile soarta în

propriile tale mâini. Şi aveam, dragă Sergiu, doar unsprezece anişori.

Plecarea mea la Blaj a însemnat cea mai mare ruptură în evoluţia

copilăriei mele. A însemnat ruperea de iubita mea familie. La plecare

purtam cu mine suferinţa că de acum voi fi cu ai mei, cu toţi ai mei, doar

în vacanţe şi apoi doar în zilele de concediu.

Mă despărţea Blajul de moşul meu, adică de bunicul din partea

mamei. Pe bunicul din partea tatei nu l-am putut cunoaşte; a murit pe

când tata avea doar nouă ani. Pe tata lui muma am apucat nu numai să-l

cunosc, dar şi să-l iubesc mai mult decât pe oricare altul din familie. Era

acest moş al meu un om extraordinar. Era mic de statură şi iute ca piperul,

cum se zice pe la noi. Era de o hărnicie proverbială. Nu avea niciodată

nici un astâmpăr; mereu avea câte ceva de făcut pe hotar, pe la şură, pe la

vite, pe la oi. Era un cioban înnăscut, făcea un caş ca nimeni altul. La

Sibiu avea doamnele lui pe care, în timp de vară, când ne venea rândul la

stână, le asigura cu caş şi cu urdă. De multe ori se ducea pe jos până la

Sibiu. Cu caşii în desagă şi cu desaga în spinare o lua prin pădure şi peste

dealuri drum de vreo 30 de km. Venind vorba de ciobănie, să-ţi scriu,

copile, că moşu m-a dus la stână, m-a culcat în câteva nopţi de vară lângă

oi, el mi-a arătat pe viu cum se face caşul şi urda.

Mai era moşu meu de o bunătate tot proverbială. Pe acest om nu

l-am auzit niciodată, dar absolut niciodată, certându-se cu cineva, cu

25

———————– Page 26———————–

cineva din familie sau cu cineva din sat. Nu s-a certat niciodată cu

ginerele, ginere cu care trăia în aceeaşi curte şi cu care mânca la aceeaşi

masă. Era mereu omul păcii şi omul împăcării. În sat era recunoscut ca

fiind un om „bun de pus pe rană”. Era moşu meu bun cu oricine, cu toată

lumea, cu toată casa, cu toţi copiii.

Nu l-am auzit niciodată pe moşul meu înjurând, nu l-am auzit

niciodată vorbind cu „p” sau cu „f”.

Îi port moşului meu cea mai sfântă amintire. Ştiu că mă iubea

mult, deşi nu prea eram pe gustul lui într-ale gospodăriei. Ţi-am scris doar

că de la el mi se trage, înainte şi înainte de toate, plecarea la Blaj, de la

vorba care i-o tot zicea lui tata: „Măi Ioane, copilul ăsta nu-i bun de

nimic, trebuie dat la şcoală”.

Pentru aceasta el m-a scos pentru prima dată cu căruţa din sat.

M-a luat cu el până la Axente-Sever – voia să vândă acolo nişte caş – ca

să văd trenul, m-a luat cu el cu căruţa la Sibiu, ca să văd şi eu, pe la 5-6

anişori, oraşul.

Copile, cu oameni ca moşu ar fi trebuit să fie semănat pământul.

În acest caz, oamenii ar fi trăit fără nici o problemă. S-a stins din viaţă la

69 de ani, din cauza unei insuficienţe cardiace.

Plecarea la Blaj m-a despărţit şi de mama bătrână. Îi zic mama

bătrână numai acuma; pe atunci îi ziceam simplu mamă. Dar nici cu ea nu

mai puteam fi zilnic şi nici lângă ea nu mai puteam dormi noaptea.

Vorbesc de dormit, deoarece de la ieşirea mea din leagăn şi până la

plecarea la Blaj am dormit aproape tot timpul cu mama bătrână şi cu

moşu în acelaşi pat. Ea m-a legănat şi m-a învelit cel mai mult. Ea m-a şi

iubit cel mai mult; am fost nepotul ei preferat. Când tata şi mama s-au

întors de la Blaj, ea a fugit la căruţă, cu speranţa că poate m-au adus

înapoi. Când a văzut că nu sunt, s-a pus pe o seară întreagă de plâns.

Mama bătrână era stâlpul familiei. Toate treceau prin mâna ei. Ea ştia

dacă mai avem bani pentru sare, petrol, piper şi paprică. Ea ştia dacă ne

va ajunge sau nu pâinea şi mămăliga până la recolta viitoare. Ea ne

spunea dacă putem mânca ceva pe săturate sau trebuie să ne gândim la

economie. Parcă acum o văd coborând din pod cu ceva carne şi cârnaţ şi

împărţind cârnaţul în părţi egale, ajutându-se de vârfurile unei furculiţe.

Era şi ea de o hărnicie pe măsura hărniciei lui moşu. Nu avea

însă bunătatea lui. Din când în când se mai prindea la harţă cu tata pe

motiv că dă mai mult fân la cai decât la vacă sau pe motiv că ar trebui să

mai meargă şi el pe la oi şi să-l mai cruţe pe moşu. Când erau asemenea

26

———————– Page 27———————–

momente de uşoară încordare, cea care suferea cel mai mult era muma; ea

era, cum s-ar zice, între ciocan şi nicovală. Noroc că era un aşa ciocan şi o

aşa nicovală că nu ieşeau niciodată scântei. Şi apoi mai era pe acolo şi

moşu care aplana rapid situaţia. Niciodată disputele dintre mama bătrână

şi tata n-au dus până la a nu mânca în jurul aceleiaşi mese şi din aceeaşi

mămăligă.

Dincolo de uşoarele tensiuni cu tata, mama bătrână era modelul

gospodinei ardelene.

După moartea lui moşu a mai trăit destul de mult. S-a stins din

cauza unui accident cerebral, lângă fântână, în timp ce curăţa o rădăcină

de hrean. Era în al 75-lea an de viaţă.

De tata şi de muma parcă m-am despărţit mai uşor. De ei, parcă

nici nu eram aşa de legat afectiv. Eram copilul cel mai mare şi dragostea

lor se vărsa, după cum era şi firesc, asupra celor mai mici. Sentimentul că

în atenţia lor eram mai la margine m-a ajutat, se pare, să trec mai uşor

peste despărţirea de ei. Mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Faptul că eu

eram doar din când în când pe acasă, adică doar în vacanţe, parcă m-a

aşezat pe mine mai înspre centrul atenţiei.

Dar să trec peste acest moment şi să-ţi spun câte ceva despre ei,

despre ei aşa cum au fost şi cum mi-au rămas în minte.

De cunoscut i-ai cunoscut şi tu, copile. Deşi aveai doar 4-5

anişori pe atunci, poate îţi mai aduci aminte de înfăţişarea lor şi de modul

lor de a se mişca prin casă şi prin curte.

Luaţi împreună, tata şi muma erau o pereche de oameni frumoşi,

chiar foarte frumoşi. Tata a fost un fecior şi apoi un bărbat înalt, suplu,

brunet, cu doi ochi care trădau inteligenţă şi bunătate. Muma, tot o

brunetă, tot suplă, era ceva mai scundă, aşa cum îi stă bine unei femei pe

lângă bărbatul ei.

Împreună formau o pereche de invidiat. Aşa o pereche nu mai era

nu numai în sat, dar nici pe toată valea Buii. Când se urcau amândoi în

căruţă, pe jilţul acoperit cu un covor din zestrea lui muma, după doi cai

cum nu prea erau în sat, tata şi muma arătau ca doi prinţi. Toată lumea se

uita după Uănu lui Savu şi Rahia lui Şchiopu. În sat familia tatei era de-a

lui Savu, iar familia lui moşu erau de-a lui Şchiopu. Se zicea, că

realmente, moşu lui muma era un om care şchiopăta.

Dacă tata şi muma se duceau la o nuntă, aceea era onorată. Dacă

ei doi se apucau de jucat, toată nunta se aduna roată în jurul jocului lor.

Amândoi erau nişte dansatori înnăscuţi. Pe când erau tineri, fetele şi

27

———————– Page 28———————–

feciorii din sat veneau la ai mei să-i înveţe învârtita, pe sub mână şi

bătuta. Când juca tata câte o bătută, sărea de bătea cu cisma în tavan.

Pe lângă frumuseţe, tata şi muma au mai fost şi doi oameni foarte

inteligenţi. Tata avea o inteligenţă mai aşezată, muma una mai spontană,

mai rapidă. Tata era un om calculat, muma era o fire mai iute. Deşi a avut

doar şapte clase, şi acelea făcute pe vreme stăpânirii maghiare, – la români

a făcut o singură zi de şcoală – tata a ţinut în mână toate dosarele şi

operaţiunile Băncii Albina – sucursala din Buia. După ce s-a înfiinţat în

sat şi Cooperativa de consum, tata a devenit si casierul Cooperativei.

Parcă acuma îl văd cum seara şi în zilele de sărbătoare îşi bătea mintea cu

registrele băncii şi cu facturile Cooperativei. În aceste două slujbe, pline

de răspundere, – se lucra cu bani, copile, cu foarte mulţi bani – n-a avut

niciodată nicio problemă. Muma, datorită calităţilor ei, era mereu chema-

tă la şedinţele de judecată, a fost ani de zile aleasă în conducerea comu-

nei. Au vrut s-o facă şi deputată de judeţ, dar a refuzat. A zis că ea are

destulă deputăţie acasă. Ca şi tata a refuzat toate insistenţele de intrare în

partid, în partidul comunist bineînţeles.

În prelungirea celor de mai sus, trebuie să-ţi mai spun, copile, că

ai mei au fost şi deosebit de harnici. Dar parcă un alt fel de hărnicie decât

aceea a lui moşu şi mama bătrână. Aceştia, pe lângă hărnicia lor la hotar,

erau harnici şi în curte şi în casă. Mereu, mereu îşi găseau câte ceva de

făcut şi pe aici. Tata şi muma au fost prin excelenţă oameni de hotar; de

plug, de coasă, de sapă, de seceră, de fân, de cules etc. etc. Muma, mai

ales, nu excela deloc în ale bucătăriei. Ea se simţea mai în elementul ei la

hotar cu săpăliga, decât în casă cu mămăliga. Ştia foarte bine să gătească,

dar nu aceasta era „specialitatea” ei. Tata era omul plugului, coasei, pădu-

rii. Îi plăceau caii. Până la începuturile Marelui război, la noi s-a lucrat la

hotar numai cu cai. Războiul ne-a lăsat fără ei; l-a obligat pe tata să treacă

la boi şi apoi la vaci.

Tata şi muma au fost harnici şi la Colectivă. Amândoi au fost

foarte mult timp un fel de şefi de echipă. Despre faptul că tata, la peste 80

de ani, a băgat cel mai mult fân în şurile Colectivei au scris şi ziarele de la

Sibiu.

Ai mei au excelat şi printr-o mare, frumoasă şi lungă iubire. Nu i-

am auzit certându-se, certându-se la modul serios. Dacă mai aveau câte o

mică problemă – ori că tata era prea încet sau prea calculat la câte ceva,

ori că muma era prea repezită la alte câte ceva, – totul evolua până la a-şi

28

———————– Page 29———————–

zice „Mai taci, măi omule!” sau „Mai taci, tu femeie!”. Vorbe grele arun-

cate de la unul la altul n-am auzit.

Temeiul unor aşa relaţii se afla, cred eu, în sentimentele ce şi le

purtau, în spiritul de înţelegere şi de familie ce domina de fapt atmosfera

din curtea şi casa noastră. Dragostea lor a avut o aşa mare durată, că şi la

anii bătrâneţii se duceau şi veneau de mână de la biserică. După ce tata a

avut accidentul cerebral care l-a lăsat fără posibilitatea frazării, muma l-a

îngrijit ca pe un copil. Mereu zicea: „Măi copile, aş vrea să mă ţină Cel de

Sus în viaţă până îl văd pe el aşezat. Apoi…” Cel de Sus a ascultat-o. Într-

o bună seară, pe când îl pregătea de culcare, s-a aplecat pe o parte şi

aplecat a rămas. S-a întâmplat acest lucru pe când avea 93 de ani. La

câteva luni după tata, s-a dus şi muma lângă el. Avea 85 de ani.

Plecarea la Blaj m-a despărţit şi de fraţi şi surori. Dacă e să mă

refer la ei, în ordinea venirii pe lume, ar trebui să-ţi scriu mai întâi câteva

rânduri despre tuşa Rica. Ea este sora care m-a urmat la exact un an şi

patru luni. Pe ea ai cunoscut-o, în curtea ei te-ai jucat cu mânzul pe care l-

ai botezat Poli. Plecarea mea de acasă a avut pentru ea cele mai serioase

şi mai neplăcute consecinţe. Dacă eu m-am făcut elev la Blaj, a rămas ca

ea să preia sarcinile de care eu am fugit: mersul cu vacile în păşune. Avea

doar zece anişori şi trebuia zi de zi să se scoale de dimineaţă, să-şi ia

străiţuca cu ceva de-ale mâncării şi s-o ieie după vaci. Toată ziua în soare,

dacă era soare, toată ziua în ploaie, dacă era ploaie; vacile trebuiau zilnic

să pască. Când eram în vacanţele de vară, îmi era tare milă de ea, dar nu

prea aveam ce să-i fac. N-am făcut eu pe domnişorul în vacanţe, dar cu

vacile în păşune nu m-am dus. În zilele de duminică şi de sărbători o mai

scutea moşu.

Şi aşa, bătută de vânturi şi bătută de ploi, sora mea Rica s-a trezit

că nu mai este copila de mers cu vacile, ci fata care trebuia duminica să

meargă la joc. S-a căsătorit destul de tânără, după glasul inimii şi nu al

pământului, cu unchiul Sandu, unchi pe care l-ai cunoscut şi de care sunt

sigur că îţi mai aduci aminte. Tuşa Rica şi unchiul Sandu au două fete, pe

Jeni şi pe Rela. La Jeni, la Sibiu n-am fost, dar la Rela, la Motiş am fost.

Doar, la ea la portiţă ţi-ai împărţit îngheţata cu ţigănuşul de peste drum.

După tuşa Rica, a urmat unchiul Iosif din Tg. Mureş. La el n-ai

fost. L-ai văzut o singură dată la înmormântarea lui Mica, dar nu cred că-

ţi mai poţi aduce aminte de el.

Unchiul Iosif a fost un copil foarte harnic. Îi plăcea grozav pe la

şură şi pe la grajd. Moşu îl lăuda mereu. Cu toate acestea, a ajuns şi el să

29

———————– Page 30———————–

fie dat la şcoală. A ajuns elev la Sibiu şi apoi student la Bucureşti. După

terminarea facultăţii, încă în perioada de stagiatură, a ajuns inginer şef la

„Sticla” din Târnăveni. La scurt timp a ajuns director. De pe acest post a

fost dus la Tg. Mureş pe ceva post la Judeţeana de partid. S-a căsătorit cu

tanti Ici şi are doi copii, o fată – Simina şi un băiat – Ică. Ică a fost pe la

noi prin München. Poate îţi mai aduci aminte de el.

Despre unchiul Nicu ce să-ţi scriu? Cam de pe când am plecat eu

la Blaj, el era „planificat” să rămână acasă, pe curte, cum se zice. Trebuia

doar ca unul din cei trei feciori să moştenească curtea şi casa lui Moşu.

Doar de aia îl chema ca pe moşu – Nicolae.

Venirea colectivizării l-a trimis însă şi pe el la oraş. A ajuns

muncitor la „Mecanica” din Sibiu. Ani de zile a făcut o navetă de 40 de

km cu autobuzul.Viaţa lui a fost, cum se zice, cu un picior în uzină şi cu

unul în grădină. Acuma îi în sat, pe curte, face pe micul „fermier”.

Munceşte mult şi acum, dar nu-i merge rău. Are ce-i trebuie. Împreună cu

tuşa Mili au trei copii, două fete şi un fecior. Copiii îi sunt bine aşezaţi şi

are de la ei cinci nepoţi, toţi feciori.

Pe tuşa Lena o cunoşti mai bine. Ai fost pe la ea prin America pe

când erai mai mărişor, aşa că sigur ţi-au rămas mai multe prin minte. Ţi-

aş aminti doar că de la ea şi de la unchiul Todor ai venit la München cu

pantofi cu beculeţe. Despre ei mai şti câte ceva şi din vizitele făcute cu

tati şi mami pe la Dana. De aceea, despre Lena nu m-aş întinde prea mult

cu scrisul. Ţi-aş zice doar că şi ea a plecat de acasă la şcoală, a plecat la

liceu la Sibiu. După liceu, ai mei nu au avut forţa economică necesară ca

s-o ţină şi pe ea la Universitate; le era destul cu Iosif. În acest caz, sarcina

ţinerii ei la facultate mi-am asumat-o eu. Am luat-o frumos de mână şi am

adus-o la Cluj, la Facultatea de fizică; asta şi-a dorit-o. După facultate a

rămas tot la Cluj pe post de preparator şi apoi de asistent. Pe când era să

fie avansată la post de lector, a plecat cu Todor şi Dana prin Europa în

vacanţă, iar din Europa au ajuns în America. Toată povestea s-a desfăşu-

rat în mare secret, deoarece era pe vremea lui Ceauşescu. Se pare că

despre intenţia neîntoarcerii în ţară a ştiut doar Sever, unul din fraţii lui

Todor. Ai mei şi familia am fost puşi în faţa unui fapt împlinit. Fuga din

ţară era privită ca o fugă de socialism şi era considerată, pe atunci, un fel

de crimă politică. Ar fi multe de povestit pe această temă, dar nu vreau să

mă întind. Despre vremurile acelea o să-ţi scriu, câte ceva, mai târziu.

Dacă primii cinci ne-am născut cam unul după altul, tuşa

Mărioara de la Blaj s-a născut la o distanţă de paisprezece ani faţă de

30

———————– Page 31———————–

mine, cel mai mare şi de şapte ani faţă de tanti Lena. Ea, cea mai mică, a

avut de-a lungul vieţii, cele mai multe necazuri. Eu am crezut că fratele

Iosif va lua de la mine exemplul cu Lena şi se va îngriji el de şcolarizarea

lui Mărioara. N-a fost să fie aşa; el şi-a văzut doar de problemele lui. S-a

însurat rapid, după terminarea facultăţii şi Mărioara a ajuns să poată face

doar o şcoală profesională şi a ajuns doar muncitoare la Complexul de

industrializare a lemnului. Dar nu de aci i s-au tras necazurile. Problema

ei a fost că n-a avut noroc cu căsătoria. S-a măritat cu un meseriaş bun,

dar care avea patima beţiei. În ceasurile lui rele o bătea şi o alunga din

casă. Nu de puţine ori am luat drumul spre Blaj ca să văd cam ce se poate

face. Uneori mă întâlneam acolo şi cu tata şi muma. Când ajungea pe la

vecini, ştia un singur lucru – telefon lui Ionică la Cluj şi/sau telefon la

Buia. Cu toate necazurile şi-a crescut doi băieţi, la amândoi le-a dat

pregătire universitară.

Deşi cea mai necăjit ă, sora mea Mărioara a avut şi mai are cele

mai puternice sentimente de familie. Din toată sărăcia ei nu s-a dus

niciodată acasă la Buia să nu ducă ceva părinţilor. Şi acum, ea ţine cele

mai strânse legături cu noi toţi, cu fraţii şi nepoţii. Îmi pun în ea multe

speranţe la bătrâneţe. Dacă o să ajung să-mi duc ultimii ani de viaţă singur

în Cluj, o să recurg la ajutorul ei. Şi eu am ajutat-o destul.

Dintre fraţi şi surori, legăturile mele de suflet cele mai strânse au

rămas cu tuşa Mărioara şi cu tuşa Rica. Atunci când mă duc acasă poate

ar fi normal să trag la casa părintească, dar eu trag la Rica. La ea mă simt

mai bine. Legăturile cu unchiul Nicu, fără a ne fi certat, s-au răcit pe

motiv că şi-au bătut joc de înmormântarea lui tata. S-au scăpat de el cu

câteva kilograme de fasole. Tata merita sacrificarea unui purcel, a unei oi,

a unui viţel şi nu doar un pumn de fasole. La înmormântarea lui muma

am înţeles locul fasolei, era perioadă de post, dar la tata era un post pe

care nu-l ţinea nici măcar mama bătrână. Relaţiile cu unchiul Iosif s-au

răcit pentru că el a răcit legăturile cu toată familia. Să fie în ţară şi să se

ducă la ai mei mai rar decât m-am dus eu din Germania, n-am prea putut

înţelege. Relaţiile cu tanti Lena s-au stricat de-a binelea din cauza ei. Nu

vreau să intru în această poveste, deoarece ar trebui să-ţi scriu alte zeci şi

zeci de pagini. Şi apoi, sunt lucruri pe care vreau să le refuz, vreau să nu-

mi aduc aminte de ele.

În prelungirea ideii că uneori relaţiile frăţeşti pot ajunge să fie

mai stricate decât cele cu unii străini, îmi vine să-ţi scriu, în încheierea

31

———————– Page 32———————–

acestei scrisori, că singur fiind, să ai grijă de bune prietenii. O bună

prietenie poate fi mai mult decât o relaţie de soră sau de frate.

x

x x

Plecarea la Blaj m-a despărţit şi de uliţele satului, uliţele copilă-

riei. De acuma, paşii mei s-au mutat pe trotuarele pavate ale Blajului şi pe

coridoarele de beton ale Şcolii Normale. De acuma, nu mă mai puteam

juca în şanţul din faţa casei, în băltoacele din curte ori în noroiul din uliţă.

De pe acuma, aveam pe sub picioare alt fel de drumuri şi alte feluri de

cărări.

Buia, dragă Sergiu, a fost şi mai este o localitate cu o lungă

istorie. Atestarea ei documentară se aşază pe la sfârşitul secolului al 13-

lea, mai precis 1296. În documentul atestării se zice că „… tânarul nobil

Mihail, fiul comitelui de Călvasăr… în numele său şi al lui Nicolae, fratele

său, a dat mărturie că a vândut… pentru douăzeci de mărci de argint fin,

un munte… din moşia sa numită Buia… locuitorilor din satul Vurpăr,

pentru care şi dintre care s-a prezentat Andrei, fiul lui Herman din acel sat

şi acel Mihail a spus că a primit în întregime acei bani de la ei…”. În

documentul din care am citat, Buia este denumită Bulla. De-a lungul

vremurilor ea a mai fost numită Bell, Belya, Boi, Buja etc.

Vurpărul este un sat vecin, sat care se desparte şi astăzi de Buia

printr-o pădure lungă, lungă şi lată, lată. Prin ea am trecut şi eu o singură

dată când m-am dus cu căruţa la ceva rude de ale lui tata.

Mai departe, istoria satului se pierde în negura vremurilor. Din

această negură ţi-aş desprinde câteva momente, momente despre care am

auzit sau am citit câte ceva prin cărţi. Dar pentru început, să-ţi scriu că

geografia satului şi-a pus o anume amprentă pe istoria lui. Cele trei văi

care se întâlnesc în spaţiul lui geografic au „găzduit” fiecare câte o naţie.

Trei văi, trei naţii în satul nostru. Aceasta desigur, pentru începuturi; mai

târziu casele s-au mai amestecat. Cu excepţia unei uliţe, uliţă care a rămas

până astăzi pur românească. Această uliţă se şi întinde pe malul drept al

văii denumită Valea Ţelinilor. Pe dealul ce se află pe acelaşi mal al văii se

şi află biserica românilor.

Pe malurile văii, denumită Cioara s-au aşezat saşii. Pe coasta

părţii lor şi-au făcut şi saşii propria lor biserică. Clopotul acestei biserici

32

———————– Page 33———————–

se trăgea în sat nu numai când erau saşii chemaţi la biserică, dar şi atunci

când pe deasupra satului se arătau nori grei, nori ce puteau anunţa furtună.

Ungurii satului s-au aşezat pe malurile unei alte văi, Valea

Cetăţii. Apele acesteia au scăldat şi scaldă poala dealului pe care s-a

înălţat încă de prin secolul al XV-lea Castelul din Buia, castel de tip

medieval, construit de urmaşii lui Akus de Bolyai şi anume Gaspar II şi

soţia acestuia Brigitta Bethlen. Ungurii s-au aşezat la poalele dealului ca

slugi, probabil, la cei care, de-a lungul generaţiilor, au stăpânit castelul.

Biserica ungurească – romano-catolică – este cea mai recentă şi

este aşezată chiar în inima satului. Cu siguranţă s-a construit în vremurile

în care ungurii conduceau treburile localităţii. Probabil că multă vreme,

populaţia de etnie maghiară a frecventat biserica din incinta Castelului. În

această biserică am păşit şi eu. Pe vremea copilăriei mele, partea centrală

a Castelului mai era încă în picioare şi mai era funcţională. Aici funcţiona

dispensarul satului şi aici locuia sanitarul. În copilărie, aici veneam cu

muma la doctor. Pe scările care duceau la etaj, deci spre dispensar, se mai

putea vedea turnul de tortură. Era un turn îngust, cu cuţite pe toate părţile,

cuţite ce aveau rolul să-i sfârtece pe neascultători.

În fosta biserică a Castelului, copile, mai erau încă în stare destul

de bună câteva din picturile de pe pereţi şi câteva din scaunele destinate

stăpânilor Castelului. Mai era în biserică gaura unei cripte, cripte în care

copiii mai curajoşi decât mine se băgau şi scoteau de acolo oase – cranii,

picioare, coaste etc. Cei care coborau în criptă ziceau că acolo se vede o

uşă uriaşă, uşă despre care se zicea că ar deschide un tunel de vreo 4-5

km, pe sub un deal, până în satul vecin, sat denumit Petiş. Acest tunel era,

fără îndoială, tunelul de refugiu în caz de nevoie.

În istoria satului şi în chiar istoria ţării, Castelul din Buia a avut şi

are o anumită însemnătate prin aceea că pe sub porţile lui a trecut marele

Mihai Viteazu. Am zis „marele”, dragă Sergiu, deoarece acest Mihai

Viteazu a fost domnitorul care a încercat şi care, pentru o foarte scurtă

perioadă de timp, a şi reuşit să unească toate cele trei ţări ale românilor –

Muntenia, Ardealul şi Moldova – într-un singur stat, adică sub un singur

conducător. Din păcate, aşa ceva s-a întâmplat prea devreme. Era pe la

sfârşitul secolului al XVI-lea şi condiţiile încă nu erau coapte pentru o aşa

mare realizare.

Prin curiozităţi ale istoriei, în anul 1596, Mihai Viteazu primeşte

în dar de la Principele Transilvaniei Sigismund Bathori Castelul din Buia

şi toată averea aferentă. Ba mai mult, Dieta Transilvaniei, printr-un act

din martie 1598, îl scuteşte de toate impozitele.

33

———————– Page 34———————–

Dată fiind proprietatea sa din Buia, a devenit foarte normal ca în

octombrie 1599, după lupta de lângă Şelimbăr, o localitate aproape de

Sibiu, să tragă cu oştenii lui la Castelul din Buia. Domnitorul doar era,

cum s-ar spune, în zonă.

Legenda mai spune că în acea perioadă era la Castel şi mama

domnitorului, mamă care în zilele de vară a frecventat zilnic băile sărate

de lângă satul Ruşi.

După decapitarea lui Mihai Viteazu, în august 1601, Castelul

ajunge în proprietatea lui Antonius Schirner, curator al administraţiei

Sibiului. După aceea Castelul trece prin fel de fel de mâini, ca în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea să ajungă în proprietatea familiei Urmösi-

Maurer. După primul război mondial, un fiu al lui Bela Urmösi-Maurer

vinde Castelul statului român.

Astăzi Castelul este, spre ruşinea României, nu o ruină, ci un

veritabil morman de dărâmături.

De istoria Castelului şi a meleagurilor lui se mai leagă si faptul că

de pe la noi se trage familia care l-a dat pe Janoş Bolyai, marele matema-

tician. Bunicul acestuia a fost notar pe la noi, iar tata savantului s-a născut

în Boi, în ceea ce mai târziu s-a numit Buia. Janoş Bolyai s-a născut la

Cluj – 1802. Cu toate acestea numele i se trage de la Boi. Acest nume este

parte a numelui Universităţii din Cluj – Babeş-Bolyai. În numele unor aşa

fapte nu este deloc întâmplător că bustul matematicianului se află nu

numai în curtea Universităţii, dar şi în centrul satului nostru.

Janoş Bolyai, dragă Sergiu, independent de Lobacevski şi de

Rieman, a gândit şi a pus în mişcare ceea ce se numeşte geometrie

neeuclidiană. Este vorba de acel gen de geometrie în care nu se mai

respectă postulatul euclidian al paralelelor. În această geometrie, se

afirmă şi se demonstrează că printr-un punct faţă de o dreaptă se pot duce

mai multe, ba chiar o infinitate de drepte paralele. Fără a mă lansa cât de

cât pe terenurile acestei mari realizări ştiinţifice, să-ţi scriu doar că buienii

noştri pot fi mândri că numele satului lor s-a furişat în numele unui savant

de aşa talie mondială.

În paginile istoriei mari, satul Buia a mai intrat şi printr-o

atitudine de răzvrătire în zilele Revoluţiei de la 1848, revoluţie care a

culminat cu Marea Adunare de la Blaj, 15-17 mai. Nu am date despre

prezenţa buienilor la Blaj, dar am la îndemână documente care vorbesc

despre revolta românilor din Buia, revoltă la care s-au alăturat şi alte 11

sate. Revolta se manifesta spre sfârşitul lunii aprilie, adică chiar în zilele

34

———————– Page 35———————–

de ajun ale Adunării de la Blaj. În documentele la care mă refer se zice,

de pildă, că „în localitatea Buia… preotul greco-catolic, Ioachim Aron, a

citit o proclamaţie interzisă” – este vorba despre proclamaţia „Fraţilor

români” – proclamaţie prin care „a eliberat imediat poporul de toate

slujbele datorate domnilor”. Se mai spune că această proclamaţie a fost

trimisă „în mai multe localităţi… răzvrătind şi acolo poporul”. Cei din

Buia şi Vesănd, se zice în continuare, au declarat că nu vor mai presta

slujbele iobăgeşti, iar pe cei care vor îndrăzni să le mai îndeplinească îi

vor ucide în bătaie.

Către sfârşitul documentului se face precizarea că preotul din

Buia este „principalul instigator” şi se cere ca acesta să fie „chemat” la

Blaj şi să fie „arestat”. Se consideră că n-ar fi bine să fie „arestat pe loc,

deoarece aceasta ar putea să răscoale întreaga regiune”. Aceste câteva

spicuiri din documentele vremii, mi se par suficiente pentru a susţine

afirmaţia că în zilele de revoluţie ale anului 1848, străbunii străbunilor

mei şi ai tuturor celor din Buia, n-au stat cu mâinile în sân.

Sărind peste decenii şi secole să-ţi scriu, copile, câte ceva despre

sat aşa cum l-am cunoscut în anii copilăriei mele, să-ţi scriu câte ceva din

paginile reale ale istoriei lui contemporane. Pe când eram copil şi

zburdam pe uliţele Buii, aceasta era o comună care avea cam 500 de

numere de casă şi cam tot pe atâtea familii şi gospodării. Era o comună în

plin proces de dezvoltare. Erau în Buia, pe atunci, nu numai trei biserici,

dar şi trei şcoli de 7 clase, era primărie, poştă, telefon, dispensar cu medic

permanent. Aveam în sat o cooperativă de consum, o sucursală de bancă,

ba chiar şi o popicărie. Era Buia o localitate cu oameni harnici, cu buni

gospodari. Erau şi câteva familii de nevoiaşi şi chiar câteva familii de

ţigani. Satul însă mergea înainte.

Toată evoluţia Buii, ca şi a ţării luate în ansamblul ei, a fost

serios stopată de ceea ce au adus cu ei anii războiului şi cei care i-au

urmat. În acest sens ar fi de notat că, chiar la începutul războiului, satul a

fost lăsat fără aportul celor mai mulţi saşi. Ei au fost primii care au căzut

pradă planurilor diabolice ale lui Hitler. Tineretul şi cei în puterea vârstei,

înrolaţi în rândurile armatei germane, au plecat pe front şi pe front au

rămas. Parcă acuma îi văd în căruţe plecând din sat şi, parcă acuma le aud

cântecele cu care şi-au luat rămas bun de la uliţele la care aveau să nu se

mai întoarcă. Curând, după plecarea saşilor a venit şi rândul românilor.

Căruţele lor erau însoţite până la marginea satului de neveste plânse şi de

fete ce se temeau de soarta iubiţilor lor. Cântecul „Treceţi batalioane” se

35

———————– Page 36———————–

cânta cu lacrimi, cu foarte multe lacrimi. Nu ştiu câţi saşi au rămas pe

pământurile Rusiei, dar ştiu că pe crucea eroilor de etnie română figu-

rează cam zece nume. Printre aceste nume se află şi numele unui văr bun,

din partea unei surori a lui tata. Războiul a lăsat satul şi fără multe

animale şi alimente. Periodic, cei de la stăpânire făceau câte un raid prin

grajdurile şi podurile oamenilor cu lozinca „pentru front”.

După anii războiului au venit vremurile socialismului cu alte

motive de decădere. Din poziţia de comună, Buia a devenit sat. Prin

aceasta s-a pierdut primăria, dispensarul, poşta şi telefonul. Dar cel mai

rău a picat procesul colectivizării, un proces cu consecinţe contradictorii.

Acesta i-a cam „alungat” pe oameni spre oraş. În sat au cam rămas

bătrânii şi femeile. Singurul semn notabil de progres din această perioadă

a fost asfaltarea drumului care duce de la Şeica-Mare până la Agnita şi

apoi electrificarea. Prezenţa becurilor din casele oamenilor a adus după

sine şi aparate de radio, televizoare etc.

Cele mai de seamă semne de cădere a satului au fost însă cele ale

depopulării. La ora actuală mai sunt funcţionale doar cam jumătate din

curţile şi casele oamenilor. Tot la a doua casă, o curte prin care bate

vântul. Nici acum, în anii democraţiei, satul nu dă semne de înviorare. Pe

hotarele satului, doar pe jumătate lucrate, se face o agricultură de supra-

vieţuire. Deocamdată nu se întrevede nici un fel de înviorare notabilă a

vieţii economice, sociale şi culturale. Poate, poate pe mai târziu…