in Capitole

Aduceri Aminte – CLUJ ŞI FREIBURG

După atâta povestit, iată, dragă Sergiu, că rezumatul vieţii mele a

ajuns la ultimul lui capitol, capitolul secvenţelor finale. Chiar finalul nu-l

pot prefigura, dar sunt sigur că el, pe undeva pe aici se va aşeza. De acum

zilele vieţii mele s-au legat şi se vor lega în principal de Cluj şi abia din

când în când de Freiburg. Dacă până acum veneam periodic la Cluj

pentru o gură de aer de România, de acum încolo se pare că voi veni doar

din când în când la Freiburg pentru un pic de aer de Germania. În această

nouă etapă a vieţii mele, pendularea între cele două ţări se va face altfel

decât până acum.

Am ajuns la o aşa mare schimbare, din motive legate de tine. Tu

ai fost acela care m-ai dus la München şi tot tu ai fost acela care mi-ai

semnat biletul că pot pleca din München. Pe când m-ai dus aveai doar doi

ani şi jumătate, pe când acum ai douăzeci. În tot acest răstimp, am trăit pe

lângă tine cu sentimentul că am fost necesar, la plecarea din München am

avut sentimentul că nu mai e nevoie de mine. Cu perspectiva studenţiei

nu mai aveai nevoie de bunic. Pe lângă tine aş mai fi putut fi cel mult util,

aşa pentru răsfăţ, dar necesar nu mai aveam de ce să fiu.

Nu-i deloc întâmplător că ceasurile plecării mele de lângă tine şi

de lângă mami au coincis cu ceasurile în care ţi-ai serbat absolvirea.

Îmi aduc foarte bine aminte de solemnitatea acelor ceasuri. Parcă

acuma te văd în biserica de lângă şcoală cu trandafirul galben în mână şi

în drum spre altar ca să-ţi iei, din şirul de pietricele, o pietricică, drept

simbol al schimbării de drum. Te văd plin de bucurie, în ropot de aplauze

parcurgând sala voastră festivă ca să-ţi primeşti ultimul Zeugnis şi apoi să

te alături colegilor de pe scenă. Parcă acuma văd cum ţăcăneau aparatele

de fotografiat şi de filmat, parcă văd cum doreai să imortalizezi solemni-

tatea momentului când cu un coleg, când cu o colegă. Cât de frumoase şi

de sincere erau atunci toate îmbrăţişările.

Îmi aduc foarte bine aminte de seara acelei zile. Parcă acuma te

văd pe scenă, în spectacolul pe care l-aţi pregătit. Parcă te văd de mână cu

Simone. Îmi aduc aşa de bine aminte cu câtă emoţie ai aşteptat-o. Până să

apară erai cu ochii tot spre uşă. Când ai văzut-o în uşă te-ai luminat la faţă

şi ca dintr-o dată ai avut o altă lumină în ochi şi un alt zâmbet pe buze. M-

ai făcut atunci să mă gândesc de mai multe ori la tinereţe şi să-mi zic în

minte că ce frumoasă-i iubirea. Ce clipe frumoase, copile, ce clipe!

———————– Page 256———————–

În ceasurile serbării, dragă Sergiu, tu şi colegii aţi trăit, aşa cum

era şi firesc, doar exploziile bucuriei. N-aţi avut timp şi de alte sentimen-

te. Eu am trăit acele ceasuri mai contradictoriu. Am avut momente în

care, fără să arăt, am fost cu lacrimi în ochi. Cu lacrimi în ochi şi cu

gândul la Mica, la faptul că ea n-a apucat să trăiască o aşa mare bucurie –

absolvirea ta. Mai eram trist, din când în când şi doar în sinea mea,

deoarece mă gândeam că motivele bucuriei voastre ascundeau de fapt şi

motive de mare tristeţe. Ascundeau faptul despărţirii voastre de clasele,

coridoarele şi curtea şcolii, despărţirii de colegi şi colege, de prieteniile

liceale, prietenii absolut inegalabile. Universitatea nu va mai fi gimnaziu,

ea va fi altceva.

Când îţi scriu toate acestea, am lacrimi în ochi. Am lacrimi

pentru că ceasurile absolvirii tale au fost şi ceasurile despărţirii noastre.

Trăiam limpede pe atunci sentimentul că ceva se va rupe între noi, că se

încheie vremurile în care ţi-am urmărit viaţa zi de zi şi ceas de ceas.

Simţeam că, într-un mod esenţial, drumurile noastre se vor despărţi. Şi aşa

a şi fost să fie.

A doua zi au venit ceasuri şi mai grele, ceasurile plecării mele

aproape pentru totdeauna din München, plecării de lângă tine, de lângă

mami, de lângă bunii mei prieteni Toni şi Ernestine. Tu ştii că m-aţi

condus la Frotmaning şi de acolo autocarul lui Birki m-a smuls de lângă

voi. Chiar în clipele despărţirii, m-am ţinut tare, dar după plecarea maşinii

am lăsat lacrimile să mă uşureze. Şi aşa după o noapte de drum, iată-mă

la Cluj. La Cluj, cu sentimentul că voi sta mai mult şi cu gândul de a-mi

recupera câteva din lucrurile pe care până acuma mereu, mereu le-am

amânat. Şi au fost câteva lucruri pe care mereu şi mereu le-am amânat.

x

x x

Dintre cele amânate, mai neimportante, dar mai urgente au fost

cele legate de casă. Ştiind că de acum voi trăi mai mult în ea, m-am

gândit că trebuie să mi-o pun la punct în aşa fel, încât să-mi fie drag să

intru în ea. Şi aşa am început cu schimbarea caloriferelor şi a geamurilor,

am continuat cu parchetarea antreului şi bucătăriei, cu văruitul şi cu

vopsitul uşilor, cu schimbarea uşii de la intrare. La o casă aşa nouă îmi

trebuia pe alocuri şi mobilă nouă. Am schimbat patul din camera mare cu

o dormeză nouă şi cu o linie mai modernă, am cumpărat două fotolii mai

256

———————– Page 257———————–

uşoare pentru televizor. Am schimbat toate covoarele casei. În camera

mare am schimbat şi lustra. Mi-am cumpărat şi un televizor nou, o

maşină de spălat haine, ba chiar şi o maşină de spălat vasele. Deşi aceasta

din urmă nu-i cine ştie cât de necesară, mi-am zis că mai bine să fie. Am

reparat mobila de bucătarie şi am făcut mască la chiuveta din bucătărie.

Îmi arată foarte bine casa, copile, îmi place să intru în ea. Vecinii, mai

ales vecinele, mă laudă şi mereu mă întreabă dacă nu cumva am de gând

să mă însor, de mi-am pus aşa bine casa la punct. Eu le răspund că mai

amân problema deoarece sunt încă prea tânăr pentru aşa ceva. Vecinele

râd, eu râd şi uite aşa mergem mai departe.

Dintre toate amânările, cele care mă interesau cel mai mult erau

nişte amânări de ordinul scrisului. La Cluj, mă aşteptau prin sertare sute

de păginuţe scrise la o primă mână. Mă bătea mereu gândul să le dau o

formă definitivă. Tema care mi se părea cea mai presantă era aceea legată

de informaţie. De vreo cincizeci de ani purtam în gând o definire şi o

caracterizare a infomaţiei care mi se păreau mai bune decât cele pe care

le-am întâlnit prin literatură. Am scris pe această temă vreo 5-6 capitole şi

mi-ar fi rămas de scris vreo două, trei. Cel mai complicat şi mai dificil era

acela în care voiam să discut raporturile dintre informaţie şi semnificaţie.

După ce am scris acest capitol, am mai scris unul despre informaţie şi

comunicare. Puse împreună, toate cele scrise despre informaţie au condus

la o carte pe care ţi-am dedicat-o tot ţie şi căreia i-am zis simplu „Scrisori

despre informaţie”.

După ce am trecut de aceste scrisori, m-am apucat de o altă

scrisoare mai lungă şi căreia i-am zis Homo philosophus. Este vorba sub

acest titlu de o temă de metafilozofie, adică de filozofie a filozofiei. Nu

intru în gândurile acestei teme deoarece sper ca şi păginuţele ei, cândva şi

cumva, să vadă lumina tiparului.

După Omul filozof mi-a zburat gândul la o altă temă de suflet –

tema înstrăinării. Prin anii ’70, după cum ţi-am mai scris pe undeva, am

mai scris pe această temă. Pe atunci i-am dat o tentă istorico-filozofică.

M-am plimbat cu condeiul pe la Fichte, Hegel, Feuerbach şi Marx. Pe

atunci n-am putut spune tot ce aveam prin cap şi mai ales tot ce aveam pe

suflet. Acuma am putut şi de aceea m-am gândit să-mi reiau gândurile.

Din această reluare a rezultat o altă scrisoare lungă, lungă, scrisoare

aşezată în vreo 200 de păginuţe. După o perioadă de uşoară dospire, am

de gând să reiau păginuţele şi să le pregătesc pentru a le putea da drumul

în lume.

257

———————– Page 258———————–

Pe lângă temele abia amintite – informaţie, omul filozof şi înstră-

inare – printre picăţele am scris mai multe articole de presă pentru coti-

dianul clujean Făclia. Am scris pe teme de politică actuală şi mai ales

împotriva preşedintelui Băsescu şi a clonaţilor politici din jurul lui. Artico-

lele le poţi găsi oricând într-o mapă care-i undeva pe aici pe lângâ mine.

Cam atât despre cele scrise copile, cam atât despre păginuţe. De

acum, câteva rânduri despre plimbări, despre plimbări la tine şi la mami.

După cum ştii, prima plimbare la tine la Budapesta am făcut-o

atunci când ai avut deschiderea cursurilor tale universitare. A fost o

deschidere cu mare fast, deschidere care m-a convins că mami s-a orientat

bine atunci când a hotărât să nu se mai lupte cu regulamentele nemţeşti de

admitere la medicină, ci să te înscrie la Budapesta. Eu te puteam înscrie la

Cluj, dar aici predarea în limba străină este doar de limbă engleză. N-ar fi

fost nici o problemă, dar din păcate Clujul medical nu-i cotat pe plan

internaţional ca şi Budapesta. Din Budapesta te vei putea transfera mai

uşor în Germania. A doua oară ţi-am făcut pur şi simplu o vizită. Drumul

de la Cluj la Budapesta nu-i o problemă şi parcă voiam să văd ce mai faci

şi care sunt impresiile tale despre studenţie. Ţi-am adus şi ceva zacuscă şi

pe deasupra ţi-am mai făcut şi ceva de mâncare, ceva care ştiam că-ţi

place. Trebuie să-ţi mărturisesc că mi-a plăcut cum te-am găsit în poziţia

de student.

La München m-am dus cu gândul de-a ajunge la Freiburg, să văd

şi eu frumoasa clinică condusă de mami. Mi-a plăcut clinica. Mare trebu-

ie să fie mami asta, dacă nemţii au dat pe mâinile unei românce aşa ceva.

Am mai vrut ca la Freiburg să păşesc şi eu pe uliţele oraşului lui

Heidegger, chiar dacă filozofia acestuia nu-i în toate punctele ei pe

măsura gusturilor mele. La München mai voiam să-mi astâmpăr dorul de

Toni şi Ernestine, să mai beau o berică şi un klein Schnaps la ei pe terasă.

A doua oară, pe uliţele Freiburgului am fost atunci când mami

voia să-şi cumpere casă şi când nu se putea hotărî singură pe care să şi-o

aleagă. Am fost cu ea în Emendingen şi în Kirchentall, localităţi din jurul

Freiburgului şi am văzut case frumoase, frumoase şi cu panorame şi

perspective şi mai frumoase. Am văzut însă şi o casă din Freiburg, ceva

mai scumpă, dar era în Freiburg. Am fost categoric în favoarea casei din

Wintererstrasse 78. I-am spus categoric lui Anca: fără Ementaler – în loc

de Emendingen – şi fără Kirche. Se pare că am fost convingător. După

cum ştii casa a fost cumpărată şi acum când îţi scriu, se pregăteşte pentru

258

———————– Page 259———————–

mutare. Odată cu mutarea, vizitele la München vor fi doar pe la bunii

noştri prieteni.

Dacă mă întorc la rezumatul de după întoarcerea la Cluj, ar

trebui, dragă copile, să-ţi spun că mi-a fost foarte bine la München. Mi-a

fost foarte bine pentru că am fost cu voi şi pentru că eram zilnic cu tine.

Îţi ştiam fiecare pas al vieţii. În Cluj mi-e, de asemenea, foarte bine. Mi-e

foarte bine pentru că sunt cu casa mea, cu masa mea de lucru, cu cărţile

mele în jur, cu vecinii şi vecinele mele, cu prietenii şi prietenele mele. În

München era Toni şi Ernestine, din când în când mai era tanti Griţa. În

rest…. În Cluj, prieteniile mă înconjoară la tot pasul. Aici sunt Semeniucii,

sunt bunicii lui Răducu şi lui Nicu Voicu, sunt bunele mele vecine –

Stela, Reli, Vali, Sia. Aici mai sunt unchiul Tavi şi tanti Balo. De aici mă

pot tăifăsui la telefon cu popa de la Oradea şi cu bunii mei prieteni din

Bucureşti, Costel şi Viorica, Al. Boboc sau M. Flonta. Aici nu fac zece

paşi prin parc sau pe stradă, şi să nu dau peste vreo faţă cunoscută cu care

să pot schimba două, trei vorbe. Atmosfera Clujului mi-a plăcut

întotdeauna şi parcă îmi place tot mai mult şi acuma. Îmi place să trec

adesea prin faţa Universităţii, pe coridoarele ei, să trec adesea pe la

Biblioteca Centrală Universitară etc.

Voi mai zăbovi la Cluj. Nu ştiu ce voi hotărî, dacă tu te vei muta

cu studenţia la Freiburg. S-ar putea ca o aşa schimbare în viaţa ta să aducă

o nouă schimbare şi în zilele vieţii mele.

Deocamdată îmi este foarte bine la Cluj. Poate că-mi este foarte

bine şi datorită unei motivaţii în plus. Pe undeva, mai sus, am cam

sugerat-o. Această motivaţie se cheamă pur şi simplu V. Am fost rugat

să-i las numele să i se piardă printre Veronici, Viorici şi Valerici. Este un

V cu ochi negri, ochi pe care dacă-i vezi, mereu, mereu îţi vine să te

pierzi. Ochii aceştia îi ştiu de mult. Îi ştiu de prin anii tinereţii, de prin anii

de început ai carierei mele. Erau ochii pe care, atunci când intram într-o

sală de curs, îi căutam. Dacă îi găseam, mă bucuram şi cursul îmi ieşea

mai bine. Dacă nu…

După ce ochii negri au terminat facultatea, eu nu i-am uitat. Ori

de câte ori i-am întâlnit, inima îmi bătea ceva mai tare. În numele unor

aşa semne ale inimii, odată am făcut împreună o plimbare pe ceva cărări

de prin jurul Clujului. Plecarea mea la Moscova a încurcat lucrurile. Când

m-am întors, ochii erau deja daţi altcuiva. De uitat însă nu i-am uitat. In

numele unor mereu şi mereu aduceri aminte, atunci când i-am văzut în

negru pe stradă, toate amintirile tinereţii şi netinereţii m-au năpădit. Toate

259

———————– Page 260———————–

m-au făcut să visez. Pe la începuturi, nu ştiam cum să-i zic acestui fel de a

visa. Să-i zic iubire, parcă nu îndrăzneam. La anii mei, iubire?… Si totuşi

până la urmă am realizat că i-aş putea zice ultimă iubire. Întrebarea dacă-i

o iubire a prezentului sau poate doar a unor aduceri aminte nu m-a mai

interesat. M-a interesat doar faptul că mă simţeam bine cu o aşa dulce

povară interioară. În numele unei asemenea poveri am scris şi câteva

versuri sub titlul „Nedumerire”. Ultimele ţi le transcriu şi ţie cu rugămin-

tea de a nu le lua drept poezie:

De ce lumea îi nedreaptă

Cu iubirile târzii,

De ce doar prima iubire

Să ajungă-n poezii?

N-am putea spre bătrâneţe,

Să mai îndrăznim o dată,

Să-i dăm inimii o şansă

Si s-o facem să mai bată?

Se pare că V. mi-a oferit o asemenea şansă. Îmi plac întâlnirile cu

ea, îmi place să ne vedem miercurea şi mai ales duminica. Îmi place că ne

dăm seara telefon ca să ne urăm noapte bună şi dimineaţa să ne urăm o zi

senină. Ne înţelegem bine. Avem aceeaşi filozofie generală şi, mai ales,

aceeaşi filozofie de viaţă. Cu o singură excepţie. Eu aş fi oricând dispus

să ne facem relativ publice sentimentele, pe când ea ar dori ca acestea să

rămână un Geheimnis, cum s-ar zice în germană.

Geheimnis, ne Geheimnis, copile, aş dori ca povestea cu ochii

negri să ţină cât mai mult. Presimt că realmente va fi ultima iubire. Aş

vrea ca încă multă vreme, să-i pot vorbi în şoapte, colo către miez de

noapte. Aş vrea ca încă multă vreme să-mi inspire visele la propriu şi

visele la figurat.

Cu visul la aceste vise, se pare că aş putea încheia. Aş putea

încheia totul, totul. Tot scrisul, tot „romanul”. Nu înainte de câteva

păginuţe de bilanţ şi de încheiere.