in Capitole

Aduceri Aminte – CLUJUL ŞI ANII STUDENŢIEI

Întors acasă, dragă Sergiu, după câteva zile de binemeritată

odihnă, am intrat în obişnuitul vacanţelor mele; ziua la sapă, la fân, la vie,

ba o zi chiar la coasă, iar seara întâlniri la Butucul lui Şchiopuţu, dumini-

ca vreo scaldă sau vreo joacă de-a Fekete-Peter, pe undeva prin împreju-

rimile verzi ale satului. În timpul care îmi mai rămânea, în câte o seară

sau în zilele de ploaie, lectură, lectură. Pe lângă literatură am citit toate

prefeţele şi postfeţele lucrării lui Marx „Capitalul”, primită premiu, după

cum ţi-am scris mai sus. Nu ştiu din ce sursă am citit şi lucrarea lui Lenin

„Imperialismul – stadiul cel mai înalt al capitalismului”. De acuma nu

mai citeam fără creion în mână şi fără a-mi face ceva notiţe. De la o

colegă de generaţie, Dorica Radu, fata noului notar, absolventă a Liceului

de fete din Sibiu, am primit spre citire mai multe cărţi dintre care de una

îmi aduc bine aminte: Poeziile lui Th. Neculuţă. Ceva versuri am învăţat

pe de rost. Am citit toate acestea din dorinţa mea de lectură; nu ştiam că

unele din aceste lecturi îmi vor fi de un mare folos mai târziu. Când am

plecat din Blaj, nu ştiam ce voi face mai departe. Ştiam că elevii de la

Liceele pedagogice vor fi repartizaţi din oficiu pe acolo pe unde este

nevoie de învăţători. Mai auzisem că doi, trei s-ar putea să fie repartizaţi

pentru învăţământul superior. Cu gândul că s-ar putea să fiu repartizat

pentru Universitate, mai aduceam în familie discuţia despre posibila mea

plecare la Cluj. Mama nici nu voia să audă de aşa ceva. Îmi spunea

mereu: „Măi copile, tu ai o pâine, noi trebuie să ne gândim şi la cei de

după tine. Noi nu te putem ţine pe tine la Cluj şi pe Iosif şi pe Lena la

licee în Sibiu. Noi am crezut că dacă termini ne vei da şi tu o mână de

ajutor, că doar nu te vei însura de pe acuma”. Tata era ceva mai

înţelegător: „Lasă, măi copile, că om vedea noi”. Argumentul meu în faţa

lui mama era repartizarea: „Mamă, îi ziceam eu, mă voi duce acolo unde

voi fi repartizat”.

Din punct de vedere sentimental mă liniştisem. Puiu urma să se

căsătorească cu doctorul de care ţi-am scris, iar alte angajări sentimentale

nu aveam. Aşteptam să văd pe unde mă va duce inima după ce mă voi

vedea pe undeva învăţător sau eventual ca student.

Ţin minte că pe 18 aug. 1950 am fost invitat, împreună cu toată

gaşca de şcoliţi din Buia, la nunta lui Puiu. Am trecut cu bine peste

———————– Page 56———————–

moment. Îmi aduc aminte firescul cu care, în momentul felicitărilor, am

sărutat-o pe amândoi obrajii şi i-am zis: „Aş dori mult să fii fericită”.

Întors de la nuntă, pe la 8-9 dimineaţa, nu apuc bine să aţipesc că

muma mă trezeşte şi-mi zice: „Fugi la primărie, la telefon, că te cheamă

de la Blaj”. Fug într-un suflet şi aflu din gura secretarului şcolii că am fost

repartizat, alături de alţi trei colegi, pentru Universitate. Întors acasă, îi

spun mumei că va trebui să mă duc urgent la Blaj să-mi ridic reparti-

zarea, să-mi iau bursa de peste vară şi să plec la Cluj. „Am fost repartizat

pentru Universitate. Mumă, îi mai zic eu, nu te necăji, dac ă nu voi reuşi,

voi primi altă repartizare, undeva ca învăţător. Acuma de încercat trebuie

să încerc”. „Dar măi copile, îmi zice muma îngrijorată, tu n-ai învăţat

nimic pentru examen; te vei descurca numai cu ceea ce ai făcut la

şcoală?” „Mumă dragă, încerc”.

Era deja 19 aug., înscrierile se făceau până în 22 inclusiv. Seara,

mare consiliu de familie. Concluzia: dacă aşa stau lucrurile, nu mai avem

ce face, mâine trebuie să plecăm. Este vorba de „să plecăm” şi nu pur şi

simplu „să plec”, deoarece pentru înscrierea la facultate îmi trebuia

cazier, adică o hârtie cu amprentele degetelor mele. Aşa ceva se putea

obţine numai de la Tribunalul din Sighişoara şi acolo trebuia să vină şi

tata cu mine.

Problema cea mai complicată a momentului era aceea că nu

aveam în casă bani pentru tren. Pe când se discuta problema banilor, tata

îşi aduce aminte că fratele lui, uncheşu Văsălie, a vândut de câteva zile

ceva purcei. Se scoală tata de la masă şi dă fuga la uncheşu, să împrumute

banii necesari deplasării noastre.

Plecând cu noaptea în cap, ajungem dimineaţa la Sighişoara şi

destul de rapid şi de uşor mă văd cu hârtia necesară în mână. Luăm trenul

înapoi, tata până la Copşa Mică şi de acolo spre casă, iar eu spre Blaj. Când

am ajuns în Blaj, secretariatul era deja închis. Nu mi-am făcut griji deoare-

ce a doua zi, în 21, aveam tren spre Cluj abia pe la ora 10; aveam deci timp

suficient să-mi primesc repartizarea şi banii de bursă de peste vară.

După ce mi-am aranjat un loc de dormit în internatul şcolii, plec

să mai fac o plimbare pe uliţa principală a Blajului. După scurt timp, mă

întâlnesc cu colegul Dragea Emil, un blăjan, care-mi spune c ă bunul meu

prieten Haiduc, cel pe adresa căruia îmi primeam corespondenţa de la

Puiu, a murit şi se află la Mănărade, un sat la vreo 5 km de Blaj. Ştiam că

bietul Haiduc este grav bolnav, că se află în Cluj la spital şi nădăjduiam

să-l mai prind în viaţă. Dar n-a fost să fie aşa; s-a stins cu câteva zile mai

56

———————– Page 57———————–

devreme. Această veste mi-a provocat un mare şoc şi m-a pus în faţa unei

mari dileme; a doua zi era înmormântarea prietenului meu. Ce să fac? Ce

să fac? Dacă rămâneam la înmormântare, pierdeam ultima zi de înscriere

la examen; fără să mă duc până la el, să-mi iau un fel de rămas bun, nu

puteam pleca la Cluj. A fost prea bună prietenia cu bietul Haiduc, încât să

nu mă duc să-l văd, fie şi în sicriu. Cum era după masă, cam pe la 5-6, m-

am hotărât să plec pe jos până în Mănărade. Cum toată familia mă

cunoştea foarte bine, sosirea mea a provocat o explozie de plânsete din

care nu ştiu cum am ieşit. A trebuit să mă explic şi să-mi cer o mare de

iertare că nu pot rămâne la înmormântare. Am fost înţeles şi noaptea

târziu – 10, 11 – m-am întors la internat. Nu ştiu cum şi cât am dormit,

destul că la ora 8 am fost la secretariat, iar la 10 la gară.

În gară m-am întâlnit cu colegul meu Suciu Matei, repartizat şi el

pentru învăţământ superior. Ţin minte că Matei avea un coşuleţ cu

struguri pe care, până la Cluj l-am isprăvit.

Ajunşi la Cluj, cam în jurul amiezii, mie şi lui Matei ne-a fost

frică să luăm vreo maşină spre oraş, ca să nu fie prea scumpă şi să nu ne

lase cine ştie pe unde. Am tratat cu un nene care avea un măgăruş şi un

cărucior improvizat să ne ducă până în centru. Când eram pe la mijlocul

străzii Horea, zice Matei către mine: „Măi Ioane, noi intrăm în Cluj ca

Hristos în Ierusalim”. N-am să uit niciodată vorba asta. Nenea cu

măgăruşul ne-a dus până în spatele statuii lui Matei Corvin, chiar la coada

calului şi ne-a zis: aici îi centru. Ne despărţim noi de nenea şi încercăm să

intrăm în vorbă cu cineva care să ne spună unde este Institutul

Agronomic, pentru Matei, şi unde este Universitatea, pentru mine. Când a

fost vorba de Universitate, interlocutorul nostru îmi arată o poartă, astăzi

poarta Primăriei, şi-mi spune: „Uite, pe poarta aceea şi prin curte dai cu

nasul chiar de Universitate”. După aceste informaţii, ne despărţim:

„Servus Matei şi mult succes!”, „Servus Ioane şi mult succes!”

Cu cufărul cu care moşu a făcut armata, plin cu ceva haine şi mai

ales cu pită şi slănină, păşesc cu emoţie în holul solemn al Universităţii.

Cum era cam înspre ora două şi cum mă prinsese foamea, mă retrag pe

banca din dreapta holului, îmi deschid cufărul, îmi tai o felie de pâine, un

pic de slănină şi mă apuc să mănânc, aşa mai ascuns după capacul

cufărului. Nu mănânc două, trei bucături că vine la mine portarul şi-mi

spune: „domnule coleg, nu-i voie să mâncaţi aicea că vine Domnul

Rector şi ne ceartă pe amândoi. Luaţi-vă cufărul şi veniţi în cămăruţa mea

unde puteţi mânca liniştit”. După ce îmi termin felia de pâine cu slănină şi

57

———————– Page 58———————–

după ce nenea Cipcigan – ulterior am aflat că aşa îl chema – mă serveşte

şi cu un pahar de apă, îmi zic cu glas tare: „No, acuma unde voi dormi la

noapte”. „Cum? Nu ai unde să dormi? Nu ai pe nimeni în Cluj?” îmi zice

portarul. „Nu”, îi răspund eu. „Poate mă voi duce la gară”. „Nu, dragul

meu, uite mai este o jumătate de oră până se închide Serviciul social

studenţesc, fă-ţi cerere, poate îţi dă cămin. Zis şi făcut. Îmi dă nenea

Cipcigan o coală de hârtie, îmi dă şi un pix şi fuga cu cererea la Serviciul

social. M-am întors, am mai povestit cu portarul şi pe la ora patru mă

plimbam încoace şi încolo prin faţa Universităţii. Îmi era teamă să mă duc

mai departe, să nu mă rătăcesc, Cu ceva înainte de ora patru văd că vin şi

vin tineri şi intrau în Universitate. Deodată iată-l pe Tiut Vasile, un alt

coleg de la Blaj. „Servus Vasilică, ce faci tu pe aici?” „O! zice el, „eu

sunt de vreo două săptămâni la cursuri de pregătire, vreau să dau examen

la Matematică”. Eu nu am repartizare, dar dacă reuşesc mi s-a spus că voi

primi”. „Tu ce faci, zice Vasilică. „Mă plimb pe aici până la şase când mă

duc să văd dacă nu cumva primesc cămin; mâine vreau să mă înscriu şi

eu la ceva”. „Păi, până la şase hai cu mine la pregătire la matematică”. Nu

ajungem bine în Amfiteatrul de Mecanică şi asistentul care făcea

pregătirea, Oleg Aramă pe nume, mă scoate la tablă. Era vorba de o

schemă cu ceva determinări. Ce mai zic eu, ce mai zice el, dar când s-a

terminat dialogul, eu direct afară. S-au uitat toţi la mine şi şi-au zis în

gândul lor: „de unul am scăpat”. Eu oricum nu le eram un concurent,

matematică nu voiam să fac; aveam alte interese intelectuale. Vasilică a

renunţat la orele de pregătire şi a venit şi el după mine. Ne-am mai

plimbat, am mai discutat şi la şase mă prezint în curtea Casei Universita-

rilor, unde se anunţau repartizările pentru cămin; erau în jur de vreo sută

de candidaţi. La un moment dat, o doamnă strigă Irimie Ioan, eu zic

prezent, un alt candidat zice prezent; nu eram eu, era un coleg înscris la

Biologie. Către sfârşit se mai strigă o dată Irimie Ioan. Zic iară prezent şi

mă duc să-mi primesc fiţuica cu repartizarea. Fug repede la portar, îmi iau

cufărul şi vin înapoi ca să-i prind pe ultimii repartizaţi şi să-i urmăresc în

drumul spre cămin. Era pe str. Horea, acolo unde astăzi este Facultatea de

Filologie. Ajung astfel într-un dormitor mare de vreo 20-25 de paturi;

într-un colţ mai era un pat liber. Ocup patul şi fără să zic nici un cuvânt

mă uitam la colegii de dormitor cum îşi desfăceau geamantanele noi, cu

cheiţe, cum îşi scoteau pijamalele, cutiile cu prăjitur ă de acasă ş.a. În

mijlocul dormitorului era o masă la care unii îşi luau cina din pachetele cu

pui, cu şniţele etc. Uitându-mă la ei, mă gândeam: Doamne! Cum să mă

58

———————– Page 59———————–

descurc eu printre ei, cum să mă apuc eu să mă înfrupt din pită şi slănină

şi cum să mă îmbrac cu „pijamaua” mea care era o cămaşă mai slabă şi

destul de cârpită. Mă chinuia întrebarea: Să rămân sau să nu rămân? Mă

gândeam că poate ar fi mai bine, ca dimineaţă să-mi iau cufărul şi să plec

acasă. După un timp, unii încep să discute câte ceva şi despre examene,

despre pregătirile lor pentru admitere. Trăgând cu urechea la aceste

discuţii, mi-am zis în gândul meu: „Nu plec, cu aceştia mă pot confrunta”.

Dragă, Sergiu, din cei aproximativ 20-25 de colegi de dormitor, doar cu

patru m-am mai reîntâlnit pe coridoarele Universităţii, doi la Chimie, unu

la Drept şi unu la Matematică. Restul s-au evaporat la căldura examenului

cu toate geamantanele şi pijamalele lor noi.

Dimineaţa m-am dus să mă înscriu. Păşind în sala secretariatului,

un domn aflat la masa de lângă uşă mă întreabă ce doresc. Îi spun că

vreau să mă înscriu la admitere. Mă întreabă: „dar la ce facultate?” Eu îi

spun sincer că „nu ştiu”.

„Cum nu ştii? Îmi zice el cu o oarecare nedumerire pe faţă. „Eu

vreau să vă spun cam ce-mi place şi Dumneavoastră să-mi spuneţi dacă

este vreo facultate la care să fac aceste materii. Mie îmi place literatura,

filozofia şi psihologia. Este vreo facultate la care se fac toate acestea

împreună?” „Dragul meu, îmi zice secretarul, de data aceasta cu o eviden-

tă răbdare şi bunăvoinţă. Facultatea de Filologie are secretariatul în altă

parte, aici poţi alege între Filozofie şi Pedagogie-Psihologie. Mai e şi

Dreptul la noi, dar văd că asta nu te interesează. La Filozofie nu prea faci

literatură şi faci destul de puţină psihologie. La Pedagogie şi Psihologie

faci un curs de Literatură Română şi de literatură pentru copii, faci

psihologie şi psihopedagogia copilului, faci filozofie şi istoria filozofiei.

Dar ia dă-mi dosarul să mă uit un pic prin el”. Îi dau dosarul şi aştept.

Între timp, secretara de la Filozofie, mânată probabil de neobişnuitul

înscrierii la admitere a unui candidat care în ajunul examenului încă nu

ştia ce vrea, vine şi ea să se uite prin dosarul meu. După ce mi-a văzut

notele, începe ea să mă lămurească să mă înscriu la Filozofie; parcă intuia

că până la urmă pe căile filozofiei se va derula viitorul meu. Străuneanu,

aşa îl chema pe secretarul de la Pedagogie-Psihologie, insista să rămân la

facultatea lui. Lipsa unor cursuri de literatură la Filozofie şi gândul că

dacă am făcut liceul Pedagogic, mai bine să-mi continui bruma de

pregătire anterioară m-au făcut să mă decid pentru Facultatea de Pedago-

gie şi Psihologie, cum îi spunea pe atunci. Şi iată-mă ieşit de sub presiu-

nile stresului decizional şi înscris la facultate.

59

———————– Page 60———————–

Mai aveam două zile până la prima zi de examen. Cum prima

mea proba era scris la Literatura română şi aflând că şi la această

disciplină mai sunt, după masă, două ore de pregătire, m-am dus şi eu la

ele. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu un cadru didactic universitar:

era vestitul profesor de la Filologie, Iosif Pervain, profesor cu care

ulterior am mai avut de a face şi profesional şi extraprofesional. Era un

om nu numai tobă de carte, dar şi o personalitate în mai multe sensuri ale

cuvântului.

După cursul lui Pervain mi s-o spulberat complet gândul plecării

acasă. Îmi ziceam că trebuie să rămân şi trebuie să reuşesc. Între timp, mi-

am făcut rost de o cantină ieftină, ca să nu rămân doar la pită şi slănină.

Până la ziua examenului am mai citit şi m-am plimbat pe străzile şi

parcurile Clujului.

În ziua de 25 aug. 1950, înarmat cu o peniţă şi o sticluţă de

cerneală, iată-mă în sala primei probe: Limba şi literatura română. Îmi

aduc aminte că tema era despre poezia progresistă înainte de 23 August.

M-am pus pe scris. După ce am amintit de „Împărat şi proletar” a lui

Eminescu şi de „Noi vrem pământ” de G. Coşbuc, am trecut la poezia din

paginile revistei Contemporanul. De aici, aduc repede în discuţie poezia

lui Th. Neculuţă, poezie pe care o citisem peste vară din cartea de la

Dorica şi din care învăţasem pe de rost şi destul de multe versuri. Am

scris vreo nouă pagini. De la protectorul meu, secretarul Străuneanu, am

aflat mai târziu că am primit nota nouă. A doua zi era proba de Economie

politică – scris. O probă în care era vorba de legea valorii. Cum eu citisem

peste vară toate prefeţele şi postfeţele Capitalului lui Marx îţi dai seama

că n-am avut probleme. Nu cred că mai era vreun candidat cu o asemenea

lectură în spate. Ne supraveghea domnişoara Velovan. La un moment dat

îmi zice ea: „Ia, tu, ăla mic de acolo, vino aici în faţă că prea se uită cei

din jur la ce scrii”. Lângă mine era colegul meu de clasă Suciu Horea,

fratele lui Sandina şi eu realmente mi-am pus coalele scrise în aşa fel,

încât, pe cât posibil, să-mi ajut colegul. În fine, după această a doua probă

scrisă, simţeam că şansele reuşitei mele creşteau.

Nu-mi aduc bine aminte ce-am făcut la proba orală de Literatură

română. Îmi aduc însă aminte că la Economie politică a trebuit să vorbec

despre relaţia capitalism-imperialism. Eram în temă. Când am început să

caracterizez imperialismul, examinatoarea, aceeaşi domnişoară Velovan,

m-a întrebat „Ce, dumneata ai citit lucrarea lui Lenin „Imperialismul…?”

I-am răspuns că da. Mi-a pus o întrebare ca să vadă dacă realmente am

60

———————– Page 61———————–

citit-o şi mi-a zis: „Bravo băiete, te felicit”. O altă treaptă a reuşitei mele

era trecută.

Ceva necazuri am avut la proba de Istorie. La Istorie nu eram

prea tare. De altfel, singura medie de 8 (opt), în anul final al şcolii la Blaj,

era la această materie. La examen eram lângă o colegă, Iordache Maria,

care tare se chinuia cu subiectul ei, subiect despre ceva evenimente de

după 23 August. Văzând-o tare transpirată, m-am apucat să-i mai şoptesc

câte ceva. Am fost atenţionat până la ameninţarea că voi fi scos din

examen. Dar d-na Urcan n-a făcut acest lucru. Când mi-a venit rândul să

răspund am încurcat perioada în aşa hal, încât nici astăzi nu ştiu dacă am

vorbit cu vreo două secole înainte sau după perioada la care mă angaja

subiectul. Profesoara mi-a zis: „Vezi, mai bine te gândeai mai serios la

subiectul dumitale, decât să ajuţi în dreapta sau stânga”. Mi-am zis, fie ce-

o fi; proba de la Istorie a fost un eşec. Am mai dat o probă denumită

„Constituţie” la care nu mi-a mers chiar aşa de rău.

Trecând peste examene, parcă şase la număr – două scrisuri şi

patru orale – am lăsat la secretariat un plic cu adresa, plic prin care urma

să fiu anunţat acasă de rezultat.

Într-o bună seară mă întâlnesc cu poştaşul şi-mi dă plicul mult

aşteptat. Eram reuşit. Ţin minte că, sărind într-un picior şi fluturând plicul

pe sus, am fugit spre casă spunând la toată lumea că „Am reuşit! Am

reuşit!” În aceeaşi zi a primit scrisoare de reuşită la Chimie, la Bucureşti,

şi prietena mea Dorica Radu.

Eram de pe acuma, pe lângă alţii trei, încă doi studenţi pe uliţele

Buii.

În faţa unui asemenea rezultat până şi muma s-a mai împăcat cu

gândul şi s-a apucat să se gândească la pregătirile pentru plecarea mea la

Cluj. Ţin minte că de data aceasta mi s-a cumpărat şi mie un geamantan

nou, din nuiele, cu o cheiţă, geamantan care m-a însoţit în toţi anii

studenţiei.

x

x x

Trecând peste multe amănunte ale pregătirii pentru Cluj, iată-mă

din nou la Străuneanu pentru înscriere şi pentru solicitarea de bursă.

Stăuneanu îmi spune că medie am foarte bună, mult peste opt, a doua în

lista mediilor, dar plafonul de impozit este cam mare; nu crede că voi

primi bursă. Aceasta ar fi fost catastrofal, ar fi echivalat cu plecarea acasă.

61

———————– Page 62———————–

În zadar am încercat eu să le explic celor care se ocupau de acordarea

burselor că în impozitul cu pricina este inclus şi impozitul lui moşu şi că

de fapt numai după foaia agricolă a lui tata ar trebui ca impozitul să fie

mult mai mic. Le-am explicat eu că probabil notarul, pe motiv că

„mâncăm dintr-o mămăligă” a cumulat cele două impozite – tata şi moşu.

Mi se spune că singura soluţie ar fi aceea a unei noi adeverinţe de avere şi

de impozit, adeverinţă care să ateste cuantumul impozitului lui tata.

În faţa unei asemenea situaţii, neavând bani să mă duc acasă şi să

vin înapoi, am recurs la o scrisoare. Aveam convingerea că problema se

va rezolva; nu recurgeam la nici un fals şi nu ceream nici un favor. În

scriptele primăriei, tata şi moşu aveau pagini separate de avere şi de

impozit. După averea lui tata am fi putut fi consideraţi ţărani săraci, după

averea cumulată eram ţărani mijlocaşi.

Pentru masă am primit contra cost o cartelă provizorie, dar în

cămin nu puteam intra. Ce să fac? Ce să fac? Nu aveam pe nimeni, nu

cunoşteam pe nimeni. Pentru dormit nu-mi rămânea decât gara. Aşa s-a

întâmplat că mi-am lăsat geamantanul la un coleg în cămin şi spre seară

luam drumul spre gară; îmi alegeam un colţ şi îmi aranjam un culcuş.

Spre dimineaţă o porneam pe străzile Clujului. Mergeam la cantină, apoi

la cursuri şi seminarii. Într-o dimineaţă, venind de la gară, pe strada

Horea, mă întâlnesc cu o colegă – Zita Dumitrescu. Ea către mine: „Ce

faci tu Ionică la ora aceasta pe stradă?” „Vin de la gară”, îi răspund eu.

„Doar nu cumva dormi în gară?” Când am văzut că am fost prins asupra

faptului, n-am mai avut ce face şi i-am povestit încurcătura cu adeverinţa.

„Ionică, uite ce, fratele meu, Simi, are o dormeză în bucătărie şi am să

vorbesc cu el să te lase să dormi la noi. Sigur va fi de acord. Ne vedem la

şcoală şi diseară te culci la noi”. Aşa s-a şi întâmplat; am dormit şi la Zita

vreo câteva nopţi.

În fine, primesc de acasă scrisoare, primesc şi noua adeverinţă.

Eram fericit. Am primit bursă – casă şi masă; problema plecării acasă nu

se mai punea. Aşa, dragă copile, mi-am început frumoasa studenţie.

Când am păşit în amfiteatrele vieţii universitare, am păşit cu

impresia şi speranţa că între pereţii Universităţii – profesori şi biblioteci –

se află toată ştiinţa lumii şi toate răspunsurile la toate întrebările pe care

cineva şi le poate pune. Am crezut pe atunci ceea ce, mai mic fiind,

credeai tu despre mine şi anume că eu le ştiu pe toate. Aşa cum tu te-ai

lămurit curând că nici eu nu le ştiu pe toate, m-am lămurit şi eu că nici în

mintea profesorilor şi nici în cărţile bibliotecilor nu poţi afla răspunsuri la

62

———————– Page 63———————–

toate întrebările. M-am convins cu timpul că orice creştere a cunoaşterii

înseamnă şi o creştere a necunoaşterii, că orice răspuns la o anumită

întrebare, deschide o mulţime de alte întrebări.

Cu impresia mea de început, m-am aşezat de la primele prelegeri

universitare în prima bancă, înarmat cu mai multe creioane bine ascuţite –

stilou nu aveam – ca să culeg tot ce se putea culege din lecţiile pe care

profesorii ni le ţineau.

Nu cred că este cazul să intru în detaliile pregătirii mele ca

student, nu este cazul să-mi iau pe rând disciplinele pe care le-am urmat,

profesorii pe care i-am avut şi notele pe care le-am obţinut. Apropo de

note, ţi-aş putea spune doar că în cei patru ani de facultate am primit doar

două note de „bine”, restul „foarte bine”. Drept consecinţă, am terminat

facultatea cu diplomă roşie, diplomă de merit.

x

x x

Din lista profesorilor, hai totuşi să-ţi reţin doar câteva nume şi să-

ţi scriu în prelungirea lor doar câteva cuvinte.

D.D. Roşca era nu numai un mare profesor, dar şi un veritabil

filozof. Avea doctoratul obţinut la Sorbona – Paris – şi era deja bine

cunoscut pentru studiile lui de filozofie şi, mai ales, pentru lucrarea

„Existenţa tragică”. Datorită scrierilor sale de profil filozofic şi datorită

ideilor originale pe care aceste scrieri le conţin, eu cred că după Blaga, un

alt mare universitar clujean, D.D. Roşca este a doua minte în peisajul

meditaţiei filozofice româneşti.

Îmi aduc aminte că la examenul de Logică pe care l-am dat cu

D.D. – aşa i se spunea prescurtat – când m-am dus să-mi trag biletul,

profesorul îmi spune: „Stai! Îţi dau eu biletul”. Îşi adună biletele de pe

masă, le răsfoieşte ca pe nişte cărţi de joc şi îmi spune: „Acesta”. Era

vorba despre „Sistemul categoriilor la Aristotel”. Un subiect prin

excelenţă de rezonanţă filozofică şi istorico-filozofică şi abia după aceea

de Logică, în sensul propriu al cuvântului. M-am bucurat de bilet şi eram

chiar puţin încântat că D.D. Roşca mă priveşte şi mă tratează altfel decât

pe ceilalţi colegi. M-am descurcat foarte bine, am luat zece şi am primit şi

felicitări.

Al. Roşca era de fapt mentorul profesional al facultăţii noastre; el

era şeful Catedrei de Psihologie. Relaţiile mele cu Al. Roşca au fost şi în

timpul studenţiei şi după aceea, excelente. Eram, oarecum, unul din

63

———————– Page 64———————–

preferaţii lui, ca student. Cursurile lui îmi plăceau prin conţinutul lor, prin

efortul de a elimina speculaţia psihologică; el ţinea mai mult la o

psihologie experimentală, decât la una de inspiraţie speculativă. De altfel,

şi timpurile obligau la un asemenea demers; pe atunci Psihologia era plină

de pavlovism; reflexul condiţionat trebuia invocat în orice fel de

explicaţie.

D. Tudoran era titularul celuilalt curs de bază – Pedagogie.

Mereu pedant în prelegeri, era pedant şi în afara lor. El ne impresiona prin

aerul mai vechi al unei prelegeri universitare – eleganţă interioară şi

exterioară deopotrivă.

Din gura lui Anatolie Chircev am ascultat cursul de Psihologia

copilului cu referiri bibliografice de ultimă oră. Mi-a plăcut cursul în aşa

măsură, încât la examenul de diplomă, la proba la alegere, mi-am ales

psihologia copilului; probă mult mai grea, decât alte posibile discipline la

alegere.

În fine, ce să-ţi spun despre profesorul meu A. Roth, ulterior

coleg de catedră şi apoi bun prieten. Am ascultat din gura lui cursul de

filozofie, curs care aşa cum se cerea pe vremurile acelea, se numea

Materialism dialectic şi istoric. Orientarea de conţinut nu putea fi alta

decât aceea inspirată de incursiunile filozofice ale clasicilor marxismului,

orientare impusă oficial. Cu un asemenea conţinut, prelegerile lui Bondi

erau extrem de clare şi extrem de sistematice. Cu siguranţă că şi sub

„presiunea” lor, după terminarea facultăţii am cotit-o, cum s-ar zice, pe

căile filozofiei.

Din lista asistenţilor îmi aduc aminte cu mare plăcere de Mare

Valer şi Radu Ioan.

Mare V. era un asistent foarte meticulos, tobă de carte, exigent cu

el mai mult decât cu alţii. De la el am „furat” conspectarea pe fişe. Până la

acest furt, îmi notam ideile principale ale unei bibliografii pe caiete.

Odată eram la Mare în cabinet şi văd o jumătate de coală de hârtie care

avea într-un colţ notat numele autorului, în altul titlul lucrării şi în centru,

ceva mai jos, ideea la care se referea fişa şi apoi citatul care consfinţea

această idee. După această „descoperire”, m-am gândit să lucrez şi eu aşa.

Îmi adunam fişele pe aceeaşi temă în plicuri. În această manieră, ideile şi

suportul lor bibliografic puteau fi mai uşor şi mai eficient manevrate.

Către sfârşitul facultăţii aveam deja zeci de plicuri mari în care se

adunaseră multe, multe plicuri mai mici.

64

———————– Page 65———————–

De la Radu Ioan, un om extrem de echilibrat în gândire şi în

gesturi, mi-a rămas în minte poziţia lui nu prea pavlovistă. Parţial

împotriva curentului, când mai direct, când mai pe ocolite, ne învăţa că nu

toate procesele psihice se pot explica prin „reflexe condiţionate”. În

opinia lui, fenomene ca memorie, gândire, sentimente etc. reprezentau

realităţi mai complexe, realităţi care presupun şi alte arsenale explicative.

Trecând peste multe alte posibile miniportrete de dascăli, să-ţi

spun câte ceva, dragă copile, despre începuturile activităţii mele zise

ştiinţifice.

Se leagă aceste începuturi de activitatea mea în cercul de psiho-

logie. În Universitate, pe vremea mea, în toate facultăţile erau organizate

asemenea cercuri. Era un fel de ucenicie în a aduna bibliografie pe o

anumită temă, în a-ţi pune nişte întrebări şi a căuta ceva soluţii. În cadrul

cercului de care am amintit, condus de prof. Al. Roşca şi de asistent Mare

Valer, am ţinut mai multe lucrări. La una am lucrat mult cu colegul şi

prietenul Ciumăgeanu Dumitru şi n-a ieşit nimic. Ne-am pus noi în gând

să facem reflexe condiţionate la peşti. Ne-am cumpărat un amărât de

acvariu, câţiva peştişori şi voiam să-i facem să vină în colţul în care le

dădeam de mâncare la o anumită oră. Era vorba de un reflex condiţionat

la timp. Da de unde! Fie că peştii noştri nu erau la ora respectivă destul de

flămânzi, fie că instalaţia noastră era prea primitivă, n-am putut face

nimic. După vreo jumătate de an de urmărit peştii, am renunţat.

Cu o altă lucrare am avut ceva mai mult noroc. Cu ea am primit

în anul IV premiu la sesiunea pe Universitate, premiu constituit dintr-un

metru de cărţi. Titlul exact al lucrării l-am uitat, tema însă nu; era vorba

despre memorarea de către elevi a unei scurte poezii, a unui text şi a unei

suite de câteva numere. Am descoperit că elevii cu care am lucrat au

reţinut mai bine şi mai uşor începutul şi finalul suitei de versuri, de

cuvinte, de numere. După prelucrarea statistică a rezultatelor mi-a ieşit un

fel de curbă a lui Gauss. În faţa unei asemenea constatări mi-am pus două

întrebări: cum s-ar putea explica psihologic această situaţie şi apoi cum s-

ar putea îmbunătăţi pedagogic memorarea mijlocului. Psihologic, situaţia

am pus-o pe seama jocului raporturilor dintre excitaţie şi inhibiţie, mai

bine zis pe fenomenul „inducerii lor reciproce”. Sub raport pedagogic,

ziceam eu pe atunci că elementele de mijloc ale unui text, de pildă, ar

putea fi subliniate, scrise cu alte caractere, cu alte culori etc. scrise în aşa

fel ca să intre mai bine în atenţia copilului şi apoi în memoria lui.

Explicaţia mea a plăcut prof. Al. Roşca şi mi-a sugerat să trimit lucrarea

65

———————– Page 66———————–

la Revista de pedagogie, spre publicare. Am trimis eu lucrarea, mi-a venit

cu ceva observaţii, observaţii pe care nu le-am mai onorat. Eram în ajunul

examenului de stat şi, drept urmare, prins de alte urgenţe profesionale.

După terminarea facultăţii nu mi-a fost dat să rămân printre psihologi; nu

erau posturi. Drept consecinţă, am abandonat şi ideea lucrării.

Nu pot trece prin amintirile celor patru ani de studenţie, fără a-ţi

spune câte ceva şi despre evoluţia mea politic ă. Pe vremea aceea activita-

tea politică a studenţilor se desfăşura în două forme organizate: U.T.C –

Uniunea Tineretului Comunist – şi Sindicatul studenţesc. Până să ajung în

vreuna din verigile acestor structuri, să-ţi spun că din primele zile ale

vieţii de student, probabil datorită mediei de la admitere, am fost numit

din partea decanatului ca responsabil de grupă. În această calitate ţineam

evidenţa frecvenţei colegilor la cursuri şi seminarii, în pauza mare fugeam

după „sarcini”, aflam de la secretarul U.T.C ce trebuie să facem, pe cine

şi la ce şedinţă să mobilizăm etc.

Prin anul II am fost ales în comitetul U.T.C al facultăţii; am

răspuns de sectorul de propagandă. La nivelul Universităţii, pe linie de

U.T.C n-am ajuns deoarece nu aveam o origine socială chiar aşa de

sănătoasă; eram copil de ţăran mijlocaş, ţăran care încă nu voia să intre în

colectiv. La sate era mare presiunea de lichidare a proprietăţii private şi

de constituire a C.A.P-urilor. Tata şi ai mei nu voiau să facă pasul renun-

ţării la pământul, plugul şi agoniseala lor, deşi erau ameninţaţi că eu şi

Iosif şi Lena vom fi daţi afară din Universitate, respectiv licee. Până la o

asemenea ameninţare mergea „munca de lămurire” în numele colectivi-

zării agriculturii. Nefiind nici unul din ai mei membru de partid, sarcina

cea mai „înaltă” pe care am ocupat-o ca student a fost aceea de respon-

sabil cu munca culturală în Comitetul sindical. În această calitate m-am

ocupat de Corul Universităţii, cor de o anumită faimă în viaţa culturală de

atunci a Clujului, de echipa de dansuri, de echipa de teatru, de serbări,

concursuri, excursii etc. Îmi aduc aminte de o frumoasă excursie culturală

– cor, dansuri, poezie etc. făcută în oraşele Hunedoara, Arad, Oradea. Ba

am fost o dată şi la Sibiu. Era frumoasă această activitate; m-am angajat

în interiorul ei cu destulă dăruire. Îmi aduc aminte cu mare plăcere despre

multe din momentele acestei laturi a studenţiei mele.

66

———————– Page 67———————–

x

x x

Tot contextul vieţii studenţeşti este un foarte bun mediu de

legătură a unor prietenii de neuitat, chiar dacă nu de durata şi intensitatea

afectivă a celor din perioada şcolii. Toată facultatea ştia de prietenia

Irimie – Ciumăgeanu. Deşi într-un anumit fel ne concuram profesional,

amândoi am înţeles că este destul loc şi pentru o bună prietenie. Ne

stimulam împreună la învăţătură, lucram împreună la cercurile ştiinţifice,

ne plimbam, discutam etc. Terminând şi el cu diplomă de merit n-a fost

reţinut la Universitate, deşi avea pentru aceasta toată acoperirea profesio-

nală necesară. „Păcatul” lui era, cred eu, doar acela că era copil de preot,

de pe undeva din Oltenia. Cu acest „păcat” în spinare, ca să poată intra şi

să poată rămâne în facultate, a recurs la o strategie pe care am înţeles-o şi

am acceptat-o. S-a căsătorit cu o fată de origine socială sănătoasă, funcţio-

nară, membră de partid. Peste tot declara că din cauza acestei căsătorii

toate legăturile lui cu familia sunt întrerupte. S-a descurcat omul şi bine a

făcut. Pe nevasta lui o chema Nuţi, o femeie cumsecade şi care accepta cu

plăcere toate grupele de colegi şi colege care se perindau prin casa lor.

Din păcate, prietenia cu Ciumi s-a stins rapid şi complet după

terminarea facultăţii. Motivele acestei stingeri au fost mai multe: plecarea

lui din Cluj, divorţul de Nuţi etc. În divorţul cu Nuţi a dovedit destul de

multă lipsă de caracter.

O altă bună şi mai lungă prietenie a fost aceea cu bădia Timircan.

Toţi îi ziceam Bădie deoarece era cu mult mai in vârstă decât noi. Era

refugiat din Basarabia şi ca prin minune, împreună cu soţia lui Vera, au

scăpat de valul depistării basarabenilor şi trimiterii lor acasă şi de acolo

mai departe în Siberia. A stat mult timp ascuns printr-un sătuc din jurul

Dejului. Trecând peste acest val s-au gândit să-şi complecteze studiile.

Iniţial erau învăţători. Bădia s-a înscris la facultatea noastră, iar Vera la

Filologie, secţia română – rusă. Erau amândoi nişte oameni foarte cumse-

cade. Cu Bădia am colaborat mult pe linie sindicală. Vera era o gospodină

de excepţie. Pe la ei mai mâncam, pe la ei îmi mai călcam câte o cămaşă

etc. După facultate, ei au fost repartizaţi la Sibiu, la Şcoala de surdo-muţi.

I-am vizitat multă vreme şi cu multe ocazii. Am fost cu ei la pescuit, pe

Olt – Bădia era mare pescar – am fost cu ei după ciuperci, la Păltiniş, am

fost o dată cu ei şi la vânătoare – bădia era şi mare vânător. La această

67

———————– Page 68———————–

vânătoare, pândă la mistreţi, pe clar de lună, am fost cu mica şi cu mami;

mami avea pe atunci doar 2-3 anişori.

După vreo câteva vizite făcute în Buia, le-a plăcut aşa de mult

satul şi oamenii că după o vreme şi-au cumpărat o casă de la un uncheş de

al meu. Şi-au pus casa la punct, au plantat viţă de vie, şi-au făcut o

stupărie, şi-au montat o instalaţie de irigare a grădinii; oameni gospodari,

ce mai! Câţiva ani s-au simţit aşa de bine în Buia, încât Bădia a umblat pe

la toate forurile ca strada pe care locuiau în Sibiu să primească numele

„Buia”. A şi reuşit.

După apariţia legii lui Ceauşescu că nu poţi avea două case în

proprietate, a trebuit să renunţe la casa din Buia. După această renunţare,

au mai trăit câţiva ani ca pensionari în Sibiu. După ceva timp s-au stins

din viaţă, mai întâi Bădia şi la scurt timp Vera. Au lăsat în urmă un copil

înfiat, Dănuţ, copil cu care însă n-am mai ţinut legătura. Oricum prietenia

cu Timircanii a fost lungă şi a fost frumoasă.

Prin Ciumăgeanu l-am cunoscut pe V. Bîrză, iar prin acesta pe I.

Boriceanu. Aceştia nu erau studenţi. Bîrză lucra ceva pe la U.T.C, iar

Boriceanu era tractorist, lucra la secţia din Cluj de reparare a tractoarelor

stricate. Amândoi erau foarte buni prieteni de pe front. După 23 August,

la Braşov, pe când aveau doar 18-19 ani s-au înrolat voluntar să lupte

împotriva nemţilor. Au ajuns cu frontul până prin munţii Tatra din

Cehoslovacia. Boriceanu a scăpat din ghiarele frontului ca prin minune.

Era deja aruncat în căruţa cu morţi. Când s-a aruncat peste el un alt mort,

printr-un reflex şi-a îndoit un picior. Un sanitar a observat mişcarea şi l-au

mutat în căruţa cu răniţi. Ajuns la spital, a supravieţuit.

Atât Bîrză cât şi Boriceanu erau veritabile şi plăcute figuri

umane. Bîrză era un povestitor înnăscut, Boriceanu un inovator tot înnăs-

cut. Era o plăcere să-l auzi pe Bîrză povestind despre front şi era un deli-

ciu să-i auzi pe amândoi, după două – trei pahare de vin, cântându-şi

cântecele de pe front. Din povestitor, Bîrză a ajuns scriitor. A scris mult

despre cei rămaşi pentru totdeauna prin munţii Cehoslovaciei. Portretele

acestora, ca oameni, ca eroi, şi-au găsit lumina tiparului prin diferite

reviste şi apoi în „Pagini de vitejie”, carte pe care, cu dedicaţie, o mai am

şi acum în biblioteca de la Cluj.

Cât de mare figură era Boriceanu să-ţi spun doar că pasiunea lui

pentru inovaţie l-a mânat spre examen de admitere la Politehnică. A

reuşit. I-au acceptat înscrierea cu promisiunea că va aduce ulterior

68

———————– Page 69———————–

Diploma de bacalaureat. Dar el nu avea nici o diplomă; terminase doar o

şcoală de ucenici.

Chemat la Decanat pentru completarea dosarului, Boriceanu le

zice: „Eu am crezut că aici aveţi nevoie de oameni, nu de hârtii. La

revedere.”

Cum Bîrză şi Boriceanu erau angajaţi, când primeau salariul,

musai se făcea un chef. Îmi aduc aminte că o dată, pe timp de iarnă, în

faţa crâşmei în care am chefuit, era o sanie. Nenea cu sania era înăuntru

să se mai încălzească. Când am ieşit, îl văd pe Boriceanu că sare în sanie

şi ne porunceşte şi nouă să urcăm – Bîrză, Ciumăgeanu, eu şi încă vreo

doi prieteni mai de ocazie. După o tură cu sania prin oraş, când ne-am

întors, nenea se agita şi se pregătea să anunţe poliţia că cineva i-a furat

calul şi sania. Boriceanu îl linişteşte şi îi zice: „Nu te speria nene, nu s-a

întâmplat nimic. Am vrut să-mi plimb şi eu un pic prietenii cu sania. Uite

aici 10 lei şi bea ceva să te mai încălzeşti”. Dar nu toate serile de chef

aveau un asemenea sfârşit. Uneori după crâşmă, mai ajungeam pe la

Bîrză şi Boriceanu acasă; locuiau pe o străduţă chiar în centru, foarte

aproape de locuinţa lui Ciumăgeanu. Bineînţeles că aveam cu noi încă o

sticlă în jurul căreia să ne continuăm veselia. Într-o asemenea seară, când

cei doi buni prieteni erau mai aprinşi, Boriceanu, cum nu mai putea fi

chiar aşa de atent, stropeşte ceva vin pe ceva hârtii de ale lui Bîrză, hârtii

ce erau pe masă. De aci ceartă, de aci bătaie. Ciumăgeanu era între ei să-i

despartă, eu adunam hârtiile lui Bîrză care zburaseră de pe acum prin

toată casa. După bătaie, la câteva minute doar, îi vedem că se scoală ca la

o comandă, se îmbrăţişează, plâng unul pe umerii celuilalt şi încep să

cânte:

„ Şi apoi mereu înainte,

Cu chipul ei în minte,

Cuprins de fiori,

Să-i flutur în zori,

Batista-i cusută cu flori.”

Era refrenul unuia din cântecele lor de front. N-am uitat noaptea

aceea; a fost plină de emoţii. Am înţeles o dată în plus ce este aceea să te

împrieteneşti cu cineva sub ameninţarea gloanţelor.

Prietenia cu Boriceanu s-a cimentat cel mai mult datorită urmă-

toarei situaţii. La începutul anului IV, ultimul an de studenţie, m-am trezit

din nou în faţa ameninţării de a pleca acasă. S-a strâns tare şurubul pentru

bursele copiilor de ţăran. Le-am spus la Decanat că fără bursă, eu trebuie

69

———————– Page 70———————–

să mă retrag. Toţi ziceau că nu se poate, că trebuie să se găsească o

soluţie. Mi s-a recomandat să aştept până se vor întoarce bursele de la

Minister; se spera în ceva bursă la excepţie. Nu ştiu cum s-a pledat în

favoarea mea, destul că am primit bursă, dar numai pentru masă, cămin

nu. Eram din nou fără acoperiş. Cam în acelaşi timp, Bîrză s-a însurat şi

drept urmare, a rămas şi Boriceanu, cum se zice, pe drumuri. Spre seară

ne întâlneam amândoi la Ciumăgeanu şi cu o pătură şi un cearceaf pe

umeri umblam pe la prieteni pentru găzduire. Am dormit la Ciumăgeanu,

la Costea, la Stanciu, pe la familia Pop etc. Într-o zi, fiind la Ciumăgeanu,

vine o doamnă mai în vârstă, la Nuţi, s-o întrebe dacă nu cumva ştie vreo

fată bună, nu prea pretenţioasă, care ar avea nevoie de gazdă. Îi explică ea

lui Nuţi că locuieşte foarte central, lângă piaţa oraşului – azi Piaţa Mihai

Viteazul – că are o singură cameră, că patul ei şi l-a despărţit printr-o

perdea, că are în cameră o dormeză de o persoană pe care ar dori s-o

închirieze. Când am auzit despre ce este vorba, m-am aşezat turceşte în

faţa doamnei şi i-am zis: „Dar un băiat ca mine, n-aţi vrea să luaţi,

doamnă dragă?” Vă pot oferi pe lună bursa mea de merit, bursă de 50 de

lei”. Se uită doamna Rebica la mine – aşa o chema – şi-mi zice: „Vă iau

numai să fiţi cuminte”. Îi spun eu că nu fumez, că n-o să mă vadă beat, că

n-am drăguţă etc. etc. Nuţi pune mărturie c-o să fiu un chiriaş mai bun

decât o fată, că mie îmi trebuie doar un pat unde să dorm noaptea; peste zi

voi fi la cursuri, seminarii, bibliotecă. Şi aşa, iată-mă aranjat cu dormitul.

Boriceanu a mai rămas să mai colinde pe la prieteni.

După vreo două săptămâni, ca să-mi ajut prietenul, o întreb eu pe

doamna Rebi dacă n-ar vrea să-l primească în gazdă şi pe Boriceanu. Îi

explic eu că şi el are nevoie numai de un loc unde să doarmă, că eu îl

primesc cu mine pe dormeză, că pentru aceasta eu nu am pretenţia să-mi

reducă chiria etc. Se gândeşte Rebeca ce se gândeşte – încă 50 de lei pe

lună nu erau de aruncat – şi acceptă. Aşa iată-mă cu Boriceanu coleg de

pat. Mai târziu, Vali, soţia lui, zicea în glumă: „Eu nu sunt prima nevastă

a lui Boriceanu, prima a fost Bîrză, a doua Ionică şi apoi eu”.

Nu ne-a mers rău la Rebica; amândoi veneam acasă numai

pentru noapte. Ceva probleme apăreau atunci când Boriceanu lua salariul

şi trecea cu el pe la vreo crâşmă. Dacă se întâmpla ca eu să nu fiu cu el,

apărea noaptea târziu cu o sticlă în geantă, ne scula, cânta, dirija, iar eu cu

Rebi neni trebuia să-i ţinem isonul. Atunci mă mai supăram pe asemenea

gesturi, astăzi însă mă gândesc cu plăcere la ele. Făceau şi asemenea

scene parte din economia prieteniei noastre.

70

———————– Page 71———————–

Istoria acestei prietenii e lungă. În alte forme, ea s-a continuat şi

în fazele ulterioare ale vieţii mele. La unele momente voi reveni.

x

x x

Deocamdată, după atâtea pagini despre prietenie, să-ţi scriu ceva

şi despre iubire.

Acest capitol al vieţii mele de student e mai sărac, poate

neobişnuit de sărac.

Chiar în primele luni ale anului I m-am prins puţin afectiv de o

colegă de grupă. O chema Voichiţa. În pauze o mai ţineam de mână, în

ore îi mai trimeteam prin aer câte un pupic, după ore o mai conduceam

spre casă. De toate acestea m-am lăsat însă foarte curând; prea îmi luau

timp. Mie îmi trebuia timpul pentru colţul meu din bibliotecă. Colegele

îmi ziceau, unele cu simpatie, altele cu uşoară răutate, „şoarece de biblio-

tecă”. Am lăsat-o deci pe Voichiţa pe alte mâini şi pentru alte angajări

sentimentale.

Anii I şi II de facultate au trecut aproape fără iubire. Prin anul III,

prin familia Ciumăgeanu, am cunoscut-o pe Mili Pop. Era elevă în ultima

clasă la Liceul pedagogic şi sora unei bune prietene de a lui Nuţi. S-a

înfiripat o uşoară poveste de amor. Mă gândeam la ea, ne-am plimbat, ne-

am mai îmbrăţişat, sărutat şi cam atât. Cum ea era pe terminate cu şcoala,

se gândea la măritiş. Eu nu aveam deloc gânduri de însurătoare. Văzând

fata că eu nu zic nimic despre vreun anume viitor al întâlnirilor noastre şi-

a mutat gândurile şi sentimentele la un vecin de al ei, Ali, cu care s-a şi

căsătorit. După ani de zile, printr-o pură întâmplare, ne-am trezit vecini de

compartiment într-un tren spre Bucureşti. Am aflat cu acest prilej că este

nefericită, că nu are copii, că are multe probleme cu un nepot pe care s-a

angajat să-l crească. După această reîntâlnire, mai venea din când în când

pe la mine la catedră, să-mi mai spună câte ceva din necazurile ei. Zicea

că mă caută în amintirea scurtei noastre iubiri.

Cea mai de seamă angajare sentimentală din perioada studenţiei

mele a fost în anul IV. Mi se întorceau mie ochii după o colegă de la

Chimie ceva mai demult. O chema Beatrice. Avea ochi frumoşi, un păr

lung, o faţă albă, albă; îmi plăcea de-a binelea. După demonstraţia de la 7

Noiembrie – demonstraţie mare pe vremea aceea – m-am învârtit prin

cercul ei, şi am făcut în aşa fel, încât s-o pot conduce spre cămin. A fost

prima plimbare şi prima discuţie mai lungă cu ea. La scurt timp după

71

———————– Page 72———————–

această discuţie, eram de serviciu la liceul Pedagogic – un fel de practică

pedagogică. Era o zi de sâmbătă şi elevii şcolii aveau organizată o seară

de dans. Ţin minte că i-am dat telefon la cămin şi am invitat-o la serată.

Mi-a spus că tocmai se spălase pe cap, că nu ştie dacă va găsi la vreo

colegă un uscător de păr…, dar că va încerca. Eu i-am spus unde să vină şi

cum să mă caute. După vreun ceas mă trezesc cu ea la poarta şcolii. M-

am bucurat mult. Era pentru prima dată când o fată venea la o seară de

dans anume pentru mine şi eu eram acolo numai pentru ea. După dans, în

drumul spre cămin, ne-am abătut prin parc – parcul Bondi cum i-ai zis tu

mai târziu – şi ne-am plimbat aproape toată noaptea. În timpul acestei

plimbări i-am spus că-mi place, că în mintea mea ea este aşa şi aşa… fără

însă să folosesc cuvântul iubire. Mi-a spus şi ea că mai de mult se uita

după mine, că încă de când ţineam împreună cursul de Marxism, în Sala

Mare a Casei Universitarilor, mă ştie şi că pe atunci îmi spunea „corea-

nul”. Ba, aşa într-o îmbrăţişare, îmi spune că „mă iubeşte”. M-a cam

surprins curajul acestei declaraţii şi mi-a fost puţin jenă de lipsa mea de

iniţiativă. I-am răsplătit declaraţia cu mai multe sărutări şi i-am spus că

este singura fată la care mă gândesc. Am întâlnit-o pe Beatrice şi cu

familia Timircan. Le-a plăcut fata şi mi-au zis că dacă eu vreau, ei rapid

fac pe naşii şi mă însoară cu ea. Eu eram prea sărac, prea dezbrăcat încât

să mă pot gândi la aşa ceva. Speram ca legătura cu Beatrice să mai ţină,

să mai ţină până pe la repartizări şi apoi să vedem ce poate ieşi din iubirea

noastră. Dar n-a fost să fie aşa. Studentele din anul IV de facultate se

gândesc serios la măritiş. Văzând că eu nu zic nici o vorbă despre viitorul

relaţiei noastre, Beatrice şi-a mutat gândurile, probabil şi sentimentele, la

un prieten mai vechi, medic militar, prieten cu care s-a şi căsătorit imediat

după terminarea facultăţii. N-a nimerit-o prea bine. După ani de zile, am

căutat-o la un liceu din Bucureşti; era cu o fetiţă retardată din cauza unei

meningite rebele şi era pe punctul de a divorţa. De atunci n-am mai văzut-

o. În minte mi-a rămas însă până astăzi.

Cam atât, dragă copile, despre iubirile mele din perioada

studenţiei. Cam puţin, prea puţin, pentru un tânăr trecut de douăzeci de

ani. Dar, ce să fac, aşa a fost să fie.

x

x x

Şi acum, după capitolul iubire, ceva despre vacanţele vieţii mele

studenţeşti. Pentru perioadele în care eram în Buia, zilele şi serile s-au

72

———————– Page 73———————–

derulat după obişnuitul altor vacanţe; lucru la hotar, întâlniri la butucul lui

Şchiopuţu, câte o duminică la scaldă, câte o escapadă la vreun bal prin

satele vecine – Boarta, Şeica Mare etc. Fără nici o schimbare în cercul de

prieteni, fără nici o angajare sentimentală nouă. Într-una din vacanţele din

Buia am făcut pe delegatul de batoză.

La ordinele stăpânirii, pe acolo pe unde încă nu erau întovărăşiri

sau colective, oamenii nu mai aveau voie să-şi treiere grâul în propria

curte. Trebuia dus totul la arie – un loc la marginea satului, unde urma să

se facă treieratul. Degeaba au înjurat oamenii, degeaba argumentau că la

arie li se strică grâul, li se strică paiele. Stăpânirea era stăpânire; ea trebuia

să ţină sub control producţia de grâu a fiecărei familii. Oamenii trebuiau

să deie cote la stat, cote mari, ori în curte se puteau mai uşor manevra

sacii. La arie era un delegat de batoză, un om de „încredere”, membru de

partid, care trebuia să vegheze cuantumul de recoltă al fiecărei gospodării.

Calculul cotei ce trebuia dată statului se făcea după nişte formule destul

de complicate. Nenea Sandu lui Cocoşu nu putea face asemenea calcule

şi atunci cineva mai cu carte trebuia angajat pe lângă el. Într-o vară, eu

am fost acel cineva. Pentru munca aceasta am primit ceva bani şi ceva

grâu pentru familie. M-am înţeles bine cu nenea Sandu; era el om al

stăpânirii, dar era şi un fiu al satului. Nu numai că îi lăsam pe oameni să-

şi mai arunce câte un sac în căruţă fără să mai treacă pe la cântar, dar mai

conduceam şi din condei calculele în aşa fel încât să le mai rămână ceva

grâu şi oamenilor.

La arie am legat o prietenie bună şi lungă cu Nelu Orlandea –

mecanicul batozei. Un băiat din Şeica Mare, un om de care m-a despărţit

doar moartea lui. Îl vizitam des la Sibiu, ne vizita şi el, cu Anuţa lui, la

Cluj.

Câte o lună din perioada ultimelor două vacanţe am petrecut-o la

cătănie. Noi făceam câte o zi pe săptămână pregătire militară, iar vara, o

lună de instrucţie. Prima instrucţie am făcut-o la Oradea, a doua la Ineu,

lângă Arad. Cu cătănia nu m-am prea împăcat, mai ales cu regimul de

cazarmă. Mereu întârziam la apel, mereu nu plecam de la masă cu

plutonul meu. Pentru asemenea abateri de la ordinea vieţii de cazarmă,

am făcut destule ceasuri de arest şi am spălat de multe ori W.C-ul. Înspre

zonele de instrucţie, cum eram mai mic şi mereu la coada plutonului,

trebuia să car fel de fel de materiale. Nu-mi plăcea decât la trageri. Acolo

eram bun. Îmi aduc aminte că la prima şedinţă de trageri, fără să mai fi

puşcat până atunci vreodată, am făcut 26 de puncte din 30 posibile. Am

73

———————– Page 74———————–

primit pentru aceasta o învoire în oraş, învoire în care, cu prietenul meu

Ţichindelean mi-am făcut o fotografie. El avea bani şi el a plătit. Eram

amândoi ţanţoşi că avem poze în haine de cătănie. Prietenia lui Ţichi cu

mine se pare că i-a pecetluit un destin. El era student la Veterinară la

Arad. Când am făcut excursia culturală la Arad – excursie de care am

pomenit ceva mai sus – l-am invitat la spectacol. Invitasem în aceeaşi

lojă, fără nici un gând bun sau rău şi pe consăteana mea Virginica Oprea,

elevă la ceva şcoală din Arad. Destul că această întâlnire s-a lăsat cu

urmări. Se pare că s-au mai întâlnit, s-au plăcut, s-au iubit şi s-au

căsătorit.

În trei vacanţe ale studenţiei am fost cu bilet de la sindicat, deci

pe gratis, în tabere de odihnă. Am fost o dată la Borsec, o foarte frumoasă

staţiune din munţii României, staţiune renumită prin apele ei minerale.

Am băut apă Borsec, cea mai bună apă minerală românească, direct de la

izvor. Am fost de două ori la Sovata. Aici l-am cunoscut pe Bubu Şchiau,

bunicul lui Răducu cu codiţă. Această cunoştinţă s-a transformat apoi

într-o uşoară prietenie, ca acuma familia Şchiau să se numere printre

foarte bunele mele prietenii la Cluj.

Viaţa în tabere era extrem de frumoasă; vară, munţi, izvoare,

tineret din toate colţurile ţării. Aveam mâncare bună, seara dans, plimbări,

focuri de tabără etc. De regulă, viaţa de tabără este un foarte bun prilej de

a se înfiripa prietenii şi iubiri de mai lungă sau mai scurtă durată. Ceea ce

mi se pare curios este că acuma, la această distanţă de ani, n-am dat în

filele memoriei mele peste nici un nume de fată care să-mi fi atins cât de

cât coardele iubirii. Se pare că m-am simţit mai bine în cercuri mai largi şi

fără angajări sentimentale sezonale.

Copile, îmi place să cred că ţi-am povestit destule despre anii

studenţiei mele, ani frumoşi, ani de neuitat. În final să-ţi spun că gestul

oficial al încheierii anilor de studenţie era gestul semnării unei fişe de

repartizare. Ţin minte că în această fişă era o rubrică: preferinţe. În

această rubrică eu am scris simplu şi negru pe alb: „Mă duc oriunde,

numai să fie cale ferată, că m-am săturat să mă duc 12 km pe jos”. Cam

atât era de la Şeica Mare la Buia. De prea multe ori, pe drumul cu pricina,

mă uitam înapoi să văd dacă nu vine cumva vreo căruţă – maşini nu prea

erau pe vremea aceea – să mă ia spre casă.

Cu semnătura de pe fişa de repartizare mi-am zis: Salutare

frumoasă şi neuitată studenţie.