in Capitole

Aduceri Aminte – CLUJUL ŞI ÎNCEPUTURILE CARIEREI

Cotitura spre filozofie s-a consolidat după reîntoarcerea la Cluj.

Aceasta a şi însemnat începuturile propriu-zise ale carierei mele. La

Bucureşti, la drept vorbind, n-am făcut decât un fel de prelungire a

studenţiei.

Revenirea la Cluj m-a pus înainte de toate în situaţia de a-mi

căuta o nouă gazdă.

Mi-am găsit-o pe str. O. Densuşianu, la o familie de maghiari;

domnul era profesor de istorie, iar doamna casnică. Dimineaţa mâncam la

ei, iar amiaza şi cina la Casa Universitarilor. Aveam de pe acum salariu şi

îmi puteam permite alte condiţii de viaţă.

Cât priveşte activitatea profesională, iată-mă ajuns coleg de post

didactic şi de birou cu fostul meu dascăl de filozofie Roth A. De acuma,

aveam nu doar sarcina de a conduce seminarii, dar şi pe aceea de a ţine

cursuri de Materialism dialectic şi istoric.

Îmi aduc aminte că la primul curs, ţinut în faţa unei promoţii de

la Facultatea de drept, atunci când m-am strecurat printre studenţi, când

am intrat în sală şi m-am urcat la catedră, studenţii s-au uitat la mine cu o

mare nedumerire, ca să nu scriu că s-au uitat la mine „ca la urs”. Parcă

voiau să-mi zică: „dar cine o mai fi şi puştiulică ăsta care se urcă la

catedră?” Atunci când l-am rugat pe unul să-şi invite colegii în sală,

acesta îmi zice: „dar noi avem curs de filozofie”, cu un evident accent pe

termenul „curs”. „Ştiu – îi răspund eu – de aceea îi şi invit pe cei de afară

să intre în sală”. În timp ce unii îşi căutau locurile, am dat cu ochii de un

fost coleg de şcoală de la Blaj, Folea Vasile; era cu vreo doi ani mai mare

ca mine. Un motiv în plus de mare emoţie.

Trebuie să-ţi spun, copile, că am avut emoţii mari la primele

mele cursuri. Ba la unele facultăţi – Biologie, de pildă – am ajuns să fiu

dascălul unor vechi colegi de cămin, unor fete la care am încercat înainte

să le fac puţină curte. Dar am trecut destul de repede peste primele emoţii

şi mi-am văzut de treabă. În susţinerea cursurilor am trecut treptat de la

citirea cursului, la susţinerea lui liberă. Nu mi-a plăcut să fiu la cursuri

doar un cititor cu glas tare. Mi-a plăcut să fiu un cadru didactic care are

lecţia în cap şi nu capul în lecţia scrisă.

———————– Page 82———————–

Curând după venirea la catedră, am fost pus să scriu lecţii. Pe

vremea aceea, cursurile de filozofie trebuiau scrise, trebuiau discutate în

catedră, trebuiau controlate ca nu cumva să conţină erori ideologice. Eu

am scris şi rescris numai lecţii care aveau ca temă concepte de bază ale

gândirii materialist-dialectice: materie şi mişcare, materie şi conştiinţă,

problemele cunoaşterii. Pentru temele de materialsm istoric, adică teme

ale concepţiei marxiste despre societate, erau alţii, mai în temă decât mine.

Pe lângă cursuri şi seminarii mi-am început şi activitatea ştiinţi-

fică. Prima mea comunicare ştiinţifică, în calitate de cadru didactic

bineînţeles, a fost „Despre definirea fenomenului reflectării”. Era o

problemă de bază în viziunea filozofiei marxiste, mai ales în considerarea

raporurilor materie şi conştiinţă, în analiza problemelor cunoaşterii. Lenin

afirmase în „Materialism şi empiriocriticism”, aşa ca într-o paranteză, că

reflectarea este o însuşire generală a materiei. Dar ce este de fapt această

însuşire, cum se manifestă ea la scara tuturor sistemelor, ce forme

îmbracă pe acolo pe unde nu se poate vorbi de viaţă, de psihic, de

conştiinţă nu se mai spunea. Ceea ce era prin literatură despre aceste

forme şi manifestări nu mi se părea convingător; simţeam că aici ar fi un

filon de gândire şi de căutare.

Bineînţeles că n-am găsit răspunsul pe care-l căutam în comuni-

carea de care am amintit, dar am dat peste o temă cu multe întrebări

deschise, întrebări care mă vor preocupa multă, multă vreme. Conţinutul

comunicării amintite a devenit primul meu articol în revista „Cercetări

filozofice” (nr.6, 1958), publicaţia cea mai însemnată în peisajul gândirii

noastre filozofice din vremea aceea.

Începuturile activităţii publicistice, adică articole în ziare şi

reviste de cultură, le-am făcut în ziarul „Făclia”, cu o cronică literară

despre romanul lui Marin Preda „Moromeţii”, roman în care, în multele

file ale lui, parcă mi-am regăsit momente ale familiei mele, iar în figura

lui Moromete parcă îl vedeam adesea pe tata. Intrarea în paginile revistei

„Tribuna” mi-am făcut-o cu o recenzie la cartea lui J. Lewis „ Marxismul

şi iraţionaliştii”, (martie, 1958).

Cam în acelaşi timp, colegii mei mai mari – Roth şi Călina Mare

– au proiectat elaborarea unei lucrări cu titlul „Ştiinţă şi religie”. Mie mi-a

fost dat să scriu, din perspectiva acestor raporturi, despre „Psihicul

uman”. După ce am scris câteva zeci de pagini şi după ce mi-au citit cele

scrise, am fost acceptat, alături de ei, ca şi coordonator al cărţii. Cartea a

apărut în 1960, an în care eu eram la Moscova. M-a bucurat faptul că, de

acum, numele meu era pe coperta unei cărţi.

82

———————– Page 83———————–

x

x x

Cât priveşte latura politică a vieţii mele din aceşti ani, 1955-

1959, evenimentul cel mai important şi cu cele mai multe consecinţe

ulterioare a fost primirea mea în partid – Partidul Comunist Român. Pe

atunci era singura opţiune de partid posibilă; alte partide nu erau, era

epoca partidului unic.

Trebuie să recunosc sincer că n-am luat decizia intrării în partid

din motive oportuniste; eram prins de idealul comunist. Cum să nu fii

prins de acel ideal al organizării socio-umane în care se preconiza în

perspectivă o societate în care să funcţioneze principiul: de la fiecare după

posibilităţi, fiecăruia după nevoile sale. Pe atunci, nu realizam că acest

principiu este prea frumos şi prea înalt ca să poată deveni adevărat. Pe

atunci, nu ştiam că în numele acestui ideal s-au sacrificat atâtea şi atâtea

vieţi nevinovate, că acest ideal, aşa cum era pe atunci pus în mişcarea

reală a istoriei, avea drept soclu un munte de suferinţe şi de cadavre. Pe

atunci, încă nu erau dezvelite crimele incredibile ale tătucului Stalin,

crimele din celelalte state ale zonei socialiste.

Deşi ai mei încă nu erau colectivişti, n-am avut probleme cu

intrarea în partid, m-au primit chiar dacă eram încă copil de ţăran

mijlocaş. La discutarea cererii mele am fost destul de lăudat de profesori

şi de colegi. Cu acest prilej, prof. Al. Roşca a zis despre mine: „un student

ca Irimie apare unul la zece ani, într-o facultate”. M-a măgulit această

apreciere şi după cum vezi n-am uitat-o.

După primirea în partid, vreo doi ani am avut linişte; n-am avut

nicio sarcină permanentă pe la U.T.C sau partid. Către sfârşitul perioadei

acum în discuţie am primit ceva sarcini pe linie de U.T.C. Dar nu despre

aceste sarcini poate fi vorba acuma; poate fi vorba despre cel mai de

seamă eveniment politic din această perioadă, evenimentul unificării celor

două Universităţi – Universitatea Babeş, de limba română şi Universitatea

Bolyai, de limba maghiară. Era vorba de o mare schimbare în viaţa

universitară clujeană, era vorba de aşezarea forţelor didactice şi ştiinţifice

din cele două Universităţi în aceleaşi structuri. Studenţii de limba maghia-

ră urmau, bineînţeles, să înveţe în continuare în limba maternă. Demersul

unificării mi se părea benefic pentru ambele comunităţi; eram învăţat din

Buia cu relaţii de foarte bună vecinătate – români, saşi, maghiari. Dacă

istoria mare ne-a pus să trăim împreună, mi se părea normal ca noi

83

———————– Page 84———————–

cadrele didactice, să fim în aceleaşi catedre, iar studenţii să se poată

întâlni în pauze pe aceleaşi coridoare.

În urma procesului de unificare, din cele două colective care

lucrau în domeniul filozofiei s-a constituit o catedră de sine stătătoare,

catedră pusă sub conducerea profesorului Kalloş Nicolae. Îţi scriu acest

lucru, dragă Sergiu, deoarece în interiorul acestei catedre am lucrat mai

bine de 30 de ani. Chiar şi atunci când am fost la doctorat, am aparţinut

de fapt şi de drept acestei catedre; din ea am plecat şi la ea doream să mă

întorc. M-am simţit foarte bine în interiorul acestui colectiv. Kalloş a ştiut

să-l conducă peste 30 de ani, cu pricepere şi tact, cu asigurarea unei foarte

bune atmosfere de muncă şi de colegialitate. A fost acest colectiv, colecti-

vul fundamental al vieţii; a fost cea de a doua familie, familia activităţii

mele profesionale. Despre ea, despre oamenii ei o să mai fie vorba în

paginile care urmează. Ceea ce aş dori acuma să punctez este doar că

liniile de forţă ale acestei „familii” au fost trasate în procesul unificării.

Pentru realizarea acestei unificări, s-au ţinut şedinţe, uneori

furtunoase, la toate nivelele – ani de studii, facultăţi, universitate. La

şedinţa pe Universitate l-am văzut pentru prima oară pe filozoful bucureş-

tean Ath. Joja, pe atunci Ministru al învăţământului şi pe N. Ceauşescu,

ca trimis al C.C. al Partidului. Mi-a rămas în minte eleganţa lui Ath. Joja

şi duritatea lui Ceauşescu. Nu mi-a lăsat o impresie prea bună modul în

care Ceauşescu, destul de tânăr pe vremea aceea, punea la punct pe

oricine care îndrăznea să pună în discuţie şi cele mai nevinovate probleme

ale acestui complicat proces de unificare. Nu era admisă decât adeziunea

necondiţionată la unificare.

Ca să mă pot apropia de finalul relatărilor din această perioadă –

perioada post-Bucureşti şi pre-Moscova – să răsfoiesc câte ceva şi din

capitolul prieteniilor şi iubirilor. În zona prieteniilor a continuat pe alte

planuri şi în alte forme prietenia cu Boriceanu. În timp ce eu eram la

Bucureşti, prietenul meu s-a însurat cu Vali, o femeie drăguţă, cumsecade

şi care a acceptat cu înţelegere continuarea prieteniilor mai vechi ale

soţului ei. În acelaşi timp, relaţiile de colegialitate cu Călina Mare s-au

dezvoltat mult în direcţia unor relaţii de prietenie. Îmi aduc aminte că de

câteva ori, atunci când familia Mare avea vreun program de seară –

spectacole, vizite etc. – am fost rugat să fac pe dădaca la fetiţa lor

Cornelia.

O relaţie de simplă cunoştinţă s-a transformat în prietenie şi de

acolo într-o destul de lungă iubire. E vorba de Lucreţia Ghergariu, fosta

84

———————– Page 85———————–

prietenă a lui Beatrice, despre care ţi-am povestit câte ceva mai sus. Toată

lumea îi zicea Cheţi. Procesul acestor transformări a fost puternic

condiţionat de aducerea lui tanti Lena – aceea care acuma este în America

– la Cluj. Adusă la Facultatea de fizică, tanti Lena a ajuns colegă de grupă

cu sora lui Cheţi, pe nume Nuţi. Cum ai mei încă tot nu se hotărâseră să

intre în colectiv, Lena n-a mai primit bursă. În condiţiile acestea m-am

angajat eu s-o ţin la facultate. Cum familia Ghergariu a fost dispusă s-o ia

în gazdă, cu casă şi masă, eu mergeam adesea s-o văd pe Lena. Era şi

foarte aproape de gazda mea, un drum de 3-4 minute. Prin aceste vizite,

relaţia cu Cheţi se putea uşor consolida şi metamorfoza. Trebuie să

recunosc că, chiar dacă nu era o frumuseţe, Cheţi m-a prins afectiv destul

de tare; m-am îndrăgostit de ea în aşa fel, încât o pot considera ca fiind a

doua mea mare iubire; N-am suferit ca pentru Puiu, dar am simţit pentru

ea destulă iubire. Ştiind că fata aşteaptă avansuri de căsătorie, le-am şi

făcut. Ba am cumpărat chiar verighete de logodnă. Am amânat mereu

pasul şi momentul logodnei deoarece voiam să amân căsătoria până ce

Lena termină facultatea; nu voiam să mi se reproşeze că eu, în loc să-mi

văd de propria familie, întreţin soră la facultate. În afară de aceasta, eu

cam ştiam şi cam simţeam că draga de Cheţi este puţin prinsă afectiv şi de

un coleg de catedră. Poate că amânările mele erau alimentate şi de această

situaţie. Ca să fiu sincer, nu voiam să mă însor şi apoi să-mi trimit nevasta

prin munţi la căutări de pietre – ea era la Catedra de mineralogie – cu

cineva care nu-i era străin sentimental. Dar povestea a lămurit-o definitiv

plecarea mea la Moscova. În orice caz, în momentul plecării, relaţia cu

Cheţi era în floare. Am corespondat cu ea, am primit în Moscova pachete

din partea familiei etc. Familia lui Cheţi tare ar fi vrut ca această relaţie să

se încheie cu o căsătorie.

x

x x

Cât priveşte plecarea la Moscova, să-ţi spun, dragă copile, că mă

aflam la Sebeş-Alba ca preşedinte la examenul de Bacalaureat, cum ar fi

abiturul în Germania. Către sfârşitul examenului, am primit un telefon de

la Cluj că pe o anumită dată să fiu la Bucureşti pentru o selecţie a celor

propuşi pentru doctorat la Moscova. Am urgentat eu încheierea examenu-

lui şi semnarea diplomelor ca să pot pleca din Sebeş direct la Bucureşti.

Ajuns în Bucureşti, m-am prezentat în faţa unei comisii alcătuite din prof.

T. Bugnariu, acad. Gulian ş.a. Întrebat dacă aş dori să plec la Moscova

85

———————– Page 86———————–

pentru trei ani de zile, la doctorat, am spus că mă duc numai cu condiţia

ca în teză să mă ocup de fenomenul reflectării. Îmi intrase în cap cuiul cu

reflectarea şi voiam să văd dacă nu cumva mi-l voi scoate cu prilejul

doctoratului sau eventual mi-l voi bate şi mai tare. Întrebat că de ce vreau

să mă ocup tocmai de reflectare, le-am spus că mi se pare a fi o temă

centrală pentru filozofia marxistă, mai ales pentru teoria conştiinţei şi

teoria cunoaşterii, că fenomenul nu este destul de lămurit, că nu este

suficient să tot amintim de ideea lui Lenin etc. etc. Am amintit de

articolul meu din Cercetări de filozofie şi că aş dori să mai lucrez pe

această temă. Se pare că această atitudine a mea a plăcut comisiei şi am

fost acceptat printre cei care urmau să devină curând doctoranzi la

Moscova. Se pare că am trecut cu bine şi peste verificările politice. Chiar

dacă ai mei încă nu făcuseră pasul spre colectivizare, eram deja membru

de partid şi aceasta atârna greu în acceptarea mea pentru Moscova.

Anunţat de admiterea mea, am început pregătirile. Mi-am

cumpărat un geamantan mai mare, un palton din piele de oaie, am

comandat acasă o căciulă nouă etc. etc.

Îmi era destul de frică de plecarea prin străinătăţuri. Mă întrebam

dacă mă voi descurca sau nu, dacă mă voi mai întoarce sau nu. Înapoi nu

mai puteam da. Cel mai greu a fost acasă; cum să plec aşa departe, ce voi

face eu într-o lume străină etc. Am liniştit-o pe muma şi pe mama bătrână

cu afirmaţia că voi veni în vacanţă ca şi până acuma, că voi învăţa şi eu o

limbă străină, că nu voi fi singur, că mai sunt şi alţi colegi din Cluj şi

Bucureşti care pleacă etc. În orice caz, cei din sat comentau că ficiorul lui

Uănu Savului pleacă la Moscova, să se facă domn şi mai mare.

Despărţindu-mă de cei de acasă, de Lena, de Cheţi, de prieteni şi

colegi, iată-mă în tren spre Bucureşti, ca de acolo să zbor la Moscova.