Urmează acum, dragă Sergiu, o scrisoare ceva mai lungă, una în
care încerc să-mi rezum o perioadă care cuprinde aproape trei decenii de
viaţă. Este vorba nu numai de o lungă evoluţie în timp, dar şi de cea mai
bogată în fel de fel de evenimente. Este vorba de perioada maturităţii,
dacă eu m-am maturizat vreodată. Judecând după unele reacţii faţă de
unele momente ale vieţii, parcă am rămas un copil. Numai în ochii tăi
sunt de mult un bunic.
Să-ţi scriu, mai întâi, câte ceva despre evoluţia laturii profesio-
nale a vieţii mele.
Întors de la Moscova, pentru câţiva ani mi-am reluat cursul de
Filozofie generală, adică de Materialism dialectic şi istoric, de la
Facultatea de Biologie. Drept completare a normei, m-am mai plimbat şi
pe la alte facultăţi, dar aceasta nu prea contează. Cu biologii am lucrat cel
mai mult. Îmi plăcea să lucrez cu ei; mă înţelegeam bine şi cu profesorii
de la această facultate.
După un timp, am preluat de la Călina Mare, colega şi apoi buna
mea prietenă, cursul despre Fenomenul conştiinţei şi Teoria cunoaşterii,
de la secţia de filozofie. Ea ţinea, pentru anul I, partea de Ontologie, adică
de filozofie a existenţei. Ea preda despre materie, mişcare, timp, spaţiu şi
apoi despre conceptele evoluţiei dialectice: cantitate, calitate, măsură,
contradicţii, salturi, negarea negaţiei etc. Problemele conştiinţei ar fi putut
foarte bine să fie parte a cursului ei. Cum eu mi-am scris teza de doctorat
despre reflectare şi cum aceasta avea legături directe cu fenomenele
conştiinţei şi cu cele ale cunoaşterii, toată această problematică mi-a fost
lăsată mie. În acest fel, am ajuns să lucrez cu studenţii anului II de la
secţia de filozofie.
Activitatea profesională nu se rezuma doar la susţinerea
cursurilor şi conducerea seminariilor; ea presupunea şi elaborarea de
manuale pentru studenţi. În acest sens, pentru manualul de „Materialism
dialectic”, manual apărut în 1973 la Editura didactică, sub redacţia
colegului Al. Valentin din Bucureşti şi a colegei mele Călina Mare, am
scris capitolul despre „Reflectare şi conştiinţă”, capitol de vreo 60 de
pagini. Ceva mai târziu, 1982, a apărut o nouă ediţie a acestui manual,
109
–––––––– Page 110––––––––
ediţie pentru care am scris pe lângă tema denumită „Fenomenul conştiin-
ţei” şi despre „Problematica teoriei cunoaşterii”. După cum vezi, activita-
tea denumită cursuri şi seminarii trebuia s-o împletesc organic cu aceea
de scriere de păginuţe.
Prin anii 70, celor de la Minister şi de la Catedră le-a trecut prin
cap să introducă în planul de învăţământ al studenţilor de la filozofie şi un
curs de Cibernetică, un curs în care studenţii să se familiarizeze nu numai
cu problemele acestei direcţii de gândire, dar şi cu problemele filozofice
noi pe care Cibernetica le aducea cu sine.
S-a ajuns la ideea acestui curs nu numai în virtutea rezonanţelor
pe care noţiunile specific cibernetice – feed-back, informaţie ş.a. – le-au
avut şi le mai au în universul ştiinţei şi culturii, dar şi pentru a se depăşi,
la modul esenţial, perioada în care Cibernetica era considerată o ştiinţă
„burgheză”, ştiinţă care putea fi numai criticată.
Cine să ţină cursul? Cine să ţină cursul? Păcatele m-au pus ca
după întoarcerea de la Moscova să scriu câteva articole şi articolaşe pe
tematica Ciberneticii: „Despre perspectivele modelării cibernetice” (1964),
„Despre definirea informaţiei” (1964), „Tipurile de sisteme cibernetice”
(1964), „Despre cauzalitatea informaţională” (1967), „Cibernetica şi una
din perspectivele ei filozofice” (1967) ş.a. Aceste articole au făcut să cadă
pe mine „măgăreaţa” de a ţine cursul mai sus amintit.
Trebuie să-ţi spun, copile, că nu mi-a fost uşor. Nu aveam nici un
model de programă, nici un fel de schemă a susţinerii unui asemenea
curs. Când m-am angajat la acest curs nu ştiam destul de bine nici măcar
ce este un bit. Ştiam eu că este unitatea de măsură a informaţiei, adică
unitatea evaluării ei cantitative, dar ce este de fapt, care este expresia
matematică a unei asemenea unităţi, care este aparatul matematic al
determinării unui anumit număr de asemenea unităţi, habar nu aveam.
Aveam eu la îndemână cartea lui N. Wiener „Cibernetica”, dar nu puteam
face un curs pe schema ei. Şi apucă-te de învăţat, Ioane. Ca să decodific
formulele de bază ale teoriei matematice a informaţiei, îmi trebuiau ceva
noţiuni de teoria matematică a probabilităţilor, şi a logaritmilor. Şi iar
apucă-te de învăţat, Ioane.
Trebuia să-mi pregătesc cursul de la o săptămână la alta. Citeam
şi mă frământam zi şi noapte. Chiar în primul an al cursului, Mica voia să
afle şi ea cam cu ce se mănâncă Cibernetica asta şi am avut-o în bancă
chiar de la primele cursuri. Este una să ai în bancă studenţi şi studente,
dar când ai în bancă nevasta, lucrurile şi emoţiile stau puţin altfel.
110
–––––––– Page 111––––––––
Cu chiu, cu vai, cu multă muncă, am scos la capăt sarcinile
acestui curs, curs care a supravieţuit mai bine de zece ani. De la un an la
altul, schema cursului devenea mai bună, iar conţinutul capitolelor mai
consistent şi mai la îndemâna mea. Cu timpul nu mai aveam nici un
n
complex în faţa formulei lui Shannon: H = − ∑p i log p i şi
i=1
în faţa proprietăţilor acesteia.
Această formulă reprezintă unul din secretele succesului de care
conceptul şi/sau noţiunea de informaţie s-a bucurat şi se bucură în câmpul
cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Ea este formula centrală a ceea ce de
câteva decenii bune se numeşte teoria matematică a informaţiei. Această
teorie a generat la vremea ei o mare ambiţie şi o mare speranţă. A generat
ambiţia de a pune sub formule şi exigenţe matematice şi universul feno-
menelor de ordin informaţional, ambiţia de a recurge şi în cazul acestora
la exacte evaluări cantitative. Împreună cu aceasta s-a născut speranţa că
domeniile viului şi socio-umanului ar putea fi scoase din impasul matema-
tizării lor esenţiale, că pe viitor am putea atinge şi în cazul lor, gradele de
exactitate şi de credit de care se bucurau mai demult doar domeniile
fizicii şi chimiei. S-a formulat speranţa că teoria matematică a informaţiei
ar putea conduce la utopicul proiect leibnitzian: să nu mai discutăm, hai
să calculăm.
Eu aveam nevoie de familiarizarea studenţilor cu câteva elemen-
te din abecedarul teoriei mai sus amintite pentru a putea afirma convin-
gător că în textul şi subtextul acestei teorii se află ideea că informaţia este
un ceva care elimină stările de incertitudine ale unui sistem cu anumite
posibilităţi de conduită, că informaţia, acolo unde apare şi poate funcţiona
specific, permite alegerea între diferite alternative de mişcare. Ca feno-
men real, informaţia ca informaţie, se întinde mult dincolo de ceea ce se
întâmplă în faţa unui ghişeu de informaţie; că este un ceva care însoţeşte
şi lucrează specific în toată zona biologicului şi socio-umanului. Informa-
ţia este instrumentul de supravieţuire a unor tipuri de sisteme.
Numai după şi numai cu condiţia că informaţia, prin menirea ei
de fapt şi de fond, elimină incertitudini şi drept urmare permite decizii de
conduită, putem pune în discuţie raporturile informaţiei cu redundanţa, cu
entropia fizică, cu energia etc.
111
–––––––– Page 112––––––––
Aceste raporturi făceau şi ele obiectul unor alte capitole ale
cursului în discuţie. Cursul, sub forme diferite de denumire, a supravieţuit
până la ultimele mele prezenţe în Universitate.
Consider că aparţine laturii profesionale a vieţii mele şi coordo-
narea Manualului de filozofie pentru licee. Să-ţi scriu ceva şi despre
aceasta. Şi ea mi-a dat ani buni destulă bătaie de cap. Nu ştiu cum dracu
m-am lăsat antrenat în această activitate. Când, la solicitarea Ministerului,
am acceptat această coordonare, nu bănuiam că a scrie un manual pentru
elevi este ceva mai greu decât a scrie nu ştiu câte cursuri pentru studenţi.
De data aceasta aveam la îndemână o programă de la Minister, aşa că
schema manualului nu îmi punea multe probleme. Însă a pune în pagini,
un număr limitat de pagini, conţinutul noţiunilor de bază ale filozofiei
marxiste nu era o treabă prea uşoară. Mai mult, trebuia să scriu manualul
în colaborare cu un număr de profesori de liceu. Eu am scris doar lecţiile
despre materie şi mişcare, despre conştiinţă şi despre cunoaştere. Restul
lecţiilor urma să-l scrie 3-4 profesori care se confruntau direct cu interesul
şi dezinteresul elevilor pentru filozofie. După aceasta, eu, în calitate de
coordonator, trebuia să stilizez, să corectez, să tai, să scriu, ca până la
urmă să iasă totuşi un text care să aibă cât de cât o unitate conceptuală şi
stilistică.
Mi-a luat acest manual multă, foarte multă muncă. Manualul
trebuia reeditat, profesorii de liceu se schimbau şi aşa, aproape de fiecare
dată o luam cam de la început. În orice caz, manualul a cunoscut vreo 7
ediţii şi a supravieţuit pe băncile şi în ghiozdanele elevilor mai bine de
zece ani.
M-am despărţit de acest manual atunci când am observat că în
economia lecţiilor şi în paginile de texte filozofice nu se mai acceptau
decât texte din „opera” tovarăşului N. Ceauşescu. Şi eu introduceam
asemenea texte bineînţeles, altfel nu se putea, dar de la o vreme abuzul
acestora devenea teribil de supărător. Cultul personalităţii lui Ceauşescu
luase forme aberante. Nu mai erau pe lume nu numai clasici ai filozofiei –
Platon, Aristotel, Kant, Hegel etc. – dar nici Marx, nici Engels etc. Supă-
rat că eu aşezam în pagini anumite citate şi că la Minister şi editură
acestea erau schimbate, m-am dus şi am spus categoric că în viitor eu nu
mai coordonez manualul. Când Doamna Druţă, care răspundea în
Minister de predarea filozofiei în licee – o femeie foarte simpatică şi cu
care mă înţelegeam foarte bine – m-a întrebat: „dar de ce nu mai vreţi,
Domnule profesor?”, i-am răspuns simplu: „din motive ideologice”. Cum
112
–––––––– Page 113––––––––
era femeie deşteaptă, a înţeles şi nu m-a pus să dau explicaţii. Oricum,
mai bun, mai rău, acest manual a fost cartea din care vreo zece generaţii
de elevi au învăţat un pic de filozofie.
x
x x
În viaţa universitară, activitatea profesională se derulează într-o
legătură organică cu o anume activitate ştiinţifică. Poate este cam inadec-
vat şi poate cam pretenţios spus „ştiinţifică”, dar aşa se numea şi aşa se
numeşte şi astăzi aceea activitate care se finalizează în ceva publicaţii şi,
poate, în ceva idei.
Bineînţeles că în cele scrise sub intenţia de a fi activitate ştiin-
ţifică n-am revoluţionat filozofia marxistă. Cu toate acestea, încerc să-ţi
scriu câte ceva despre scriiturile mele pentru a vedea cam cu ce mi-am
bătut capul şi cam la ce idei am putut ajunge.
Întors de la Moscova, tema reflectării a rămas pentru încă vreo
doi, trei ani marota preocupărilor mele zise ştiinţifice. Primul gând mi-a
fost acela de a face să se ştie şi în România ceva despre nevoia de a-l citi
pe Hegel pentru a putea spune cât de cât ceva despre reflectare ca
fenomen universal. În acest sens, cu gândul de a valorifica şi în ţară ceea
ce mi se părea mai important în teza de doctorat, am scris în „Studia” –
revista Universităţii – articolul „Hegel şi specificul mişcării de reflectare”
(1965). Cum nu eram destul de sigur că l-am înţeles bine pe Hegel,
citindu-l în ruseşte, m-am adresat prof. D.D. Roşca, care auzisem că avea
deja tradusă în româneşte „Stiinţa logicii”, principala lucrare a lui Hegel.
I-am spus că mă preocupă ideile lui Hegel despre reflectare şi că aş dori o
mai largă şi consistentă valorificare a lor în peisajul gândirii filozofice de
la noi. Încântat de idee, mi-a spus că traducerea lucrării mai sus citate se
află sub tipar, dar ca eu să pot lucra până apare cartea, el îmi pune la
dispoziţie manuscrisele sale. Aşa am şi făcut. Din această mai bună şi mai
consistentă apropiere de textul hegelian, a ieşit studiul „Hegel şi problema
reflectării”. După ce l-am scris şi l-am bătut la maşină, i l-am dat
profesorului D.D. Roşca să-l citească. L-am primit înapoi cu laude şi cu
multe Nota bene pe margine.
Mi-a spus că neapărat să-l trimit la revista de filozofie. Articolul
– vreo 15 pag.- a apărut în nr. 9 al acestei reviste în 1966. El a fost reluat
şi în volumul „Teme hegeliene”, Ed. Dacia, 1982.
113
–––––––– Page 114––––––––
Nu erau multe idei ţâşnite din capul meu; erau în esenţă idei
hegeliene. Ceea ce am făcut eu, era doar încercarea de-a valorifica din
perspectivă materialistă aceste idei.
În rezumat, despre ce era vorba. Hegel zicea că Ideea absolută –
ca entitate existenţială primordială şi fundamentală – realizează în
evoluţia ei dialectică, două genuri de mişcare. În cazul mişcării denumite
de el „existenţială”, ceva produce realmente un altceva. Ar fi vorba, în
acest caz, de relaţiile de cauzare sau cauzalitate, de relaţiile în care un
sistem sau un fenomen face să apară şi să fie un alt sistem sau un alt
fenomen. Schematic ar fi: A îl produce pe B, îl generează, îl „aruncă” în
timp şi spaţiu. În cazul celui de al doilea gen, denumit „mişcare de
reflectare”, avem de a face cu un alt fel de produse, cu produse de relaţie.
În acest caz, ceva are sens şi valoare nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce
conţine despre un altul. În produsele de gen reflectare, un ceva îşi
prelungeşte existenţa în altceva, într-un altul ca „altul său”, cum scrie
Hegel. Dacă simbolizăm această relaţie din nou prin A şi B, atunci zicem
despre B că este reflectare a lui A numai dacă şi numai în măsura în care
acest B este A, este transfigurarea în zonele propriei sale existenţe a
existenţei lui A. În acest caz, A nu mai este A pentru că este B, iar B nu
este de fapt B, pentru că este A, pentru că îl poartă în propriul său
„pântece”, în propriul său timp şi spaţiu pe A. Relaţia de reflectare este
deci o relaţie de tipul „ceva în altceva”.
Să încerc să-ţi dau un exemplu. Să presupunem că undeva sub
pământ se află o urmă paleontologică, un schelet de dinozaur. Acest
schelet este un produs de reflectare, este un ceva în care s-a prelungit o
realitate de mult dispărută. Scheletul în cauză este un fel de B, potrivit
simbolizării noastre, iar lumea speciei de dinozaur ar avea locul şi rolul
lui A. În spaţiul scheletului se ascunde ceva, zace ceva, zace parcă o
realitate care a fost şi este mult dincolo de ceea ce este scheletul în sine.
Ţi-am construit acest exemplu, deoarece ştiu cât de mult te
fascina lumea dinozaurilor pe când aveai 7-8 anişori. Pe marginea lui îţi
poţi şi tu imagina multe alte exemple. Îţi poţi imagina şi poţi înţelege ce
sunt reflectările în oglindă, ce este reflectarea dintr-o fotografie, ce sunt
reflectările din capul nostru. În acest ultim caz, lucrurile se complică
foarte mult, dar nu despre aceste complicări poate fi vorba acum.
Să-ţi scriu mai bine că după ce m-am cam lămurit cu reflectarea,
m-am apucat să caut raporturile acesteia cu informaţia. O anume aluzie la
aceste raporturi făcusem eu şi în teza de doctorat. Între timp analiza
114
–––––––– Page 115––––––––
acestor raporturi devenise o preocupare curentă în paginile literaturii
filozofice marxiste.
Unii autori afirmau că informaţia şi reflectarea se identifică, că
ele nu sunt decât două nume ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Alţii
considerau că, dimpotrivă, ele ar fi realităţi strict independente, realităţi
care n-ar prea avea nimic de a face una cu alta. În capul meu nu prea
puteam semna sub nici unul din aceste două puncte de vedere. Mă
gândeam că fără a fi acelaşi lucru, reflectarea şi informaţia trebuie să fie
pe undeva într-o legătură strânsă, organică. Problema care se punea era
aceea de a surprinde cam pe unde şi cam cum se instituie această legătură.
Tot bătându-mi capul cu aceste două întrebări, m-am gândit că
pe undeva, în lanţul unui proces de reflectare, trebuie să fi apărut, şi
trebuie mereu să apară, o verigă care să complice lucrurile. M-am gândit
că dacă un produs de gen reflectare conţine în sine „pe un altul”, atunci
acest produs poate furniza o anume informaţie despre acel „altul”, adică
despre acel ceva reflectat în reflectarea dată. Dacă B îl reflectă pe A,
atunci B devine purtător de informaţie despre A. Dar reflectarea din
produsul de reflectare denumit B este doar o informaţie potenţială, doar
un ceva de ordinul posibilului. Saltul de la ceva care poate fi dar încă nu
este, la ceva care să fie efectiv, să fie de fapt, nu se face printr-o simplă
înlănţuire de simple reflectări. Pentru realizarea unui asemenea salt
trebuie ca undeva şi cândva să intre în joc un sistem C, un sistem capabil
să reflecte reflectarea din B şi prin aceasta să se raporteze informaţional la
ceea ce este A, adică la ceea ce este obiectul reflectării. Prin procese de
reflectare a reflectării, sistemul C face ca informaţia să se nască, face ca
ea să fie; el este acela care operează în fapt convertirea unei reflectări în
informaţie.
Schema unei asemenea convertiri ar fi:
A B C
115
–––––––– Page 116––––––––
În alţi termeni am avea:
Ob.r R. R.R.
După o aşa rezumare a ideilor, hai să recurgem şi la câteva
exemple.
Hai să revenim la exemplul cu scheletul de dinozaur. Să zicem că
un paleontolog norocos a descoperit scheletul; a explodat de bucurie şi s-a
apucat de lucru. Am zis mai sus că scheletul joacă rolul unui sistem B, a
unui R, în lumina celei de a doua scheme. Paleontologul realizează roluri-
le sistemului C, adică operează reflectarea reflectării din piesele scheletu-
lui şi ajunge informaţional la obiectul reflectării, adică la morfologia şi
fiziologia speciei de mult dispărute. Dacă este vorba de o specie nouă,
paleontologul nostru a făcut o descoperire senzaţională.
Să mai zicem, într-un alt exemplu, că un animal flămând îşi caută
hrană. În mediul în care se miscă există în aer ceva particule odorifice.
Prin prezenţa lor, acestea reflectă faptul că pe undeva pe aproape ar exista
o sursă de hrană. Animalul adulmecă aceste particule – operează deci o
reflectare a reflectării – şi îşi asigură la modul efectiv informaţia necesară
orientării sale spre hrană.
Şi tu, când stai dimineaţa în faţa oglinzii, reflectezi reflectarea
din oglindă şi te informezi cu privire la starea figurii tale.
Pentru a putea juca rolul unui sistem C, pentru a putea opera
convertiri ale reflectării în informaţie, trebuie să fii înzestrat cu mecanis-
mele necesare unei asemenea convertiri. Clişeele unei tomografii compu-
terizate numai în mâinile lui mami se pot decodifica, numai pe ea această
decodificare o conduce dincolo de clişee la tumora din capul celui
suferind. Tu sau eu nu avem pregătirea necesară pentru a reflecta reflec-
tarea aşezată în petele colorate sau necolorate ale tomografiei, noi nu
putem ajunge la boala celui în cauză.
După părerea mea, sunt sisteme capabile să opereze reflectări ale
reflectării şi prin aceasta să producă informaţie, în sensul propriu al
cuvântului, numai sistemele viului şi socio-umanului. Numai ele au
nevoie de alegeri între alternative de conduită, numai ele angajează
manifestări informaţionale ca şi condiţie sine qua non a vieţuirii şi
supravieţuirii lor.
116
–––––––– Page 117––––––––
Ideile rezumate mai sus şi-au găsit o prezentare mai largă în
articolul „Informaţia ca reflectare a reflectării”, Revista de filozofie, 3,
1971.
Poate este cazul să-ţi spun, fără a mă lua drept lăudăros, că
formularea ideii de reflectare a reflectării reprezintă cea mai personală
realizare a bunicului tău în planul discuţiilor despre informaţie. Această
idee, aşezată în expresia simbolică „R.R.”, nu am luat-o de la nimeni, n-
am găsit-o niciunde în paginile literaturii citite. Îmi aparţine şi încercarea
de a conecta condiţia metareflectării cu condiţiile procesului de semioză
şi apoi cu cele ale comunicării. Pe baza acestei conectări m-am apropiat
de propria mea opinie cu privire la ceea ce ar fi informaţia ca informaţie.
Şi anume:
Informaţia este acea realitate care, pe fondul mişcării de reflec-
tare, se naşte în contextele situaţiei semiotice şi devine conţinut şi esenţă
a oricărei comunicări.
După această definiţie, destul de explicită în paginile de mai sus,
te vei putea întreba: Şi ce-i cu ea, măi bunicule? La ce-ar putea fi ea
bună? Nu cumva tu n-ai făcut decât o nouă definiţie alături de multe altele
existente în literatură? Oare s-a meritat efortul? Poate ea deveni cât de cât
operantă în mintea acelora care se ocupă de tehnicile transmiterii şi
prelucrării de informaţie? L-ar putea ea oare ajuta pe tati, care se ocupă de
bazele matematice ale informaticii, să facă scheme informaţionale mai
bune şi mai performante?
Dragă copile, dacă rămânem la exigenţa unor utilizări strict
practice, atunci s-ar putea zice că valoarea acestei definiţii este nulă sau
aproape nulă. Dacă ea poate avea vreun rol, atunci acesta se poate etala
numai în plan teoretic, numai în zona în care un specialist în domeniu
vrea să aibă o ideea mai largă şi mai clară despre specificul zonei de
realitate în care îşi înscrie activitatea. Ar fi vorba despre o anume
concepţie despre domeniul preocupărilor sale. Dar, exigenţa unei
asemenea concepţii nu este strict necesară. Specialistul poate foarte bine
„lucra” şi cu o noţiune mai vagă, cu una care se poate naşte spontan în
capul său, ba chiar cu una care să nu depăşească ceea ce se întâmplă, ca
regulă, la un ghişeu de informaţii.
Dintr-o perspectivă mai exigentă însă, orice specialist, dacă vrea
să nu fie doar un „meseriaş”, e bine dacă are în minte o noţiune mai
elaborată despre planul de bază al activităţii sale.
117
–––––––– Page 118––––––––
Din optica raporturilor definiţiei mele cu alte definiţii, ţi-aş putea
scrie că formularea mea mi se pare destul de largă şi destul de îngustă;
destul de largă pentru a putea viza toate genurile producerii şi manipulării
de informaţie – genetică, psihică, cunoaştere, cultură – şi destul de îngustă
pentru a nu permite reducerea informaţiei la ceea ce ar fi în lume
substanţă şi/sau energie, ori caracteristici generale ale acestora. Sunt
definiţii care identifică informaţia cu „diversitatea”, cu „forma”, cu
„nedeterminarea” în sine, cu „probabilitatea” în sine etc. Definiţia mea nu
permite asemenea identificări. Ea nu permite, după cum ţi-ai putut da
seama, nici măcar identificarea cu reflectarea; legându-se organic de
filonul universal al mişcării de reflectare, informaţia se şi detaşează de el.
Ideea de informaţie, aşa cum a fost ea conturată mai sus, devine
mai uşor de mânuit în zonele discursului filozofic. Orice noţiune ştiinţi-
fică de mare însemnătate cognitivă –gândeşte-te la noţiunile de substanţă,
de energie, evoluţie, entropie etc. – aduce cu sine anumite provocări
filozofice. De la această regulă generală nu face excepţie nici noţiunea de
informaţie, ca noţiune centrală a gândirii cibernetice. Deschiderile ei
filozofice sunt multiple şi de interes. Ele vizează, prin excelenţă, proble-
me care privesc natura şi evoluţia vieţii, conţinutul şi istoria fenomenelor
conştiinţei, natura şi valoarea produselor cunoaşterii şi nu în ultimul rând
analiza domeniilor culturii. Nu prea văd, de pildă, cum s-ar putea discuta
astăzi, într-o manieră mai contemporană, despre conceptul central al
oricărei teorii a cunoaşterii – conceptul de adevăr – fără a-l raporta, cât de
cât, la noţiunea de informaţie.
În acest sens te-aş putea trimite, dragă copile, la cele două subca-
pitole scrise pentru volumul Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Academiei,
1982 – Cunoaştere şi informaţie şi Produsele cunoaşterii – negentropie
potenţială. Volumul abia amintit a fost onorat cu Premiul Academiei
pentru cartea de filozofie apărută în 1982.
Dacă închei cu motivarea definiţiei de mai sus, ţi-aş putea aduce
în discuţie câte ceva despre raporturile dintre informaţie şi redundanţă. De
această tematică m-am apropiat printr-o împrejurare foarte concretă. Noi
cei care lucram în învătământul superior la aşa-numitele ştiinţe sociale –
filozofie, economie politică şi socialism ştiinţific – eram adunaţi, în
fiecare început de septembrie, la Bucureşti pentru a fi „şcoliţi”. Persoane
cu funcţii înalte în aparatul de partid şi de stat ne ţineau fel de fel de
conferinţe. La câteva din ele ne-a vorbit chiar Ceauşescu.
118
–––––––– Page 119––––––––
Nouă ne plăceau aceste deplasări, le şi ziceam „sărbătorile de
toamnă”. Ne vedeam cu colegii şi colegele din alte centre universitare, ne
făceam prietenii, ne vizitam pe acasă, mai fugeam la câte un spectacol
etc. Dacă ne duceam cu autocarul spre Bucureşti, ne mai opream pe la
Poiana Braşov, mai făceam câte o seară la Hanul Haiducilor, seară cu
mămăliguţă, sarmale, muzică, dans etc.
La una din aceste deplasări, zise de instruire, a apărut un tovarăş
Pană. Debita nişte naivităţi ideologice de parcă noi eram nişte analfabeţi,
dacă nu chiar nişte idioţi. Bineînţeles că m-am înfuriat. Am lăsat dracului
toată instruirea şi m-am apucat de scris. Mi se părea că toată „şcolirea”
noastră era prea plină de redundanţă, de repetiţii inutile, de idei care erau
deja de ani de zile în capetele noastre. Eram doar cadre universitare şi nu
trebuia să fim supuşi unui proces de alfabetizare. Scriind şi transcriind,
când am ajuns acasă aveam deja pus în păginuţe articolul despre „Plusul
de informaţie”, articol care, după câteva zile, era în paginile revistei
„Tribuna” (Nr. 13/1969).
După ce am văzut că articolul s-a bucurat de o bună trecere – unii
din colegi strigau după mine „măi redundanţă” – m-am gândit că ideile
lui ar trebui reluate şi dezvoltate. În acest sens, prima grijă a fost să
garnisesc articolul cu aparatul matematic necesar, aparat pe care îl aveam
la îndemână din teoria matematică a informaţiei. Noţiunea de redundanţă
şi este, de fapt, un produs al acestei teorii. Încă Shannon arăta, că din
perspectivă statistică, există un raport de mai mic al entropiilor reale sau
„relative”, cum zicea el, faţă de cazul lor maxim.
Dincolo de posibile artificii de calcul, să reţinem faptul esenţial.
Redundanţa, în sens statistic se naşte prin repetiţia semnelor unei
comunicări, repetiţii necesare şi nenecesare. Repetiţiile necesare se impun
în virtutea unor coerenţe de limbaj; ele condiţionează comunicarea. Sub
regula probabilităţilor egale nu putem trimite nici cea mai simplă sau mai
banală telegramă. Repetiţiile nenecesare sunt locuri neinformative, sunt
momente cu redundanţă de 100%. Dacă într-o expunere auzi la fiecare
două, trei cuvinte câte un ă prelungit, aceste ă-uri sunt nule sub raport
informativ. Ele „mănâncă” inutil din spaţiul şi timpul comunicării, ele
produc redundanţă supărătoare. Chiar sub raport statistic, cerinţa plusului
de informaţie devine cerinţa eliminării acelor momente sau locuri ale unui
proces comunicaţional în care redundanţa este sau se apropie de 100% şi,
drept consecinţă, informaţia este sau se apropie de zero.
119
–––––––– Page 120––––––––
Prin analogie cu ceea ce se întâmplă în plan statistic, am pus în
mişcare noţiunile de redundanţă semantică şi pragmatică.
Redundanţa semantică apare ca repetiţie în relaţia semnelor cu
obiectul lor. Dacă într-o comunicare ştiinţifică se vorbeşte de descoperiri
deja descoperite, atunci această comunicare cu greu poate fi considerată a
fi ceea ce pretinde că este.
Din punctul de vedere al acestui gen de redundanţă, multe forme
ale producerii şi vehiculării de informaţie nu se justifică. Nu se justifică,
de pildă, babilonia lingvistică. Limbile pământului n-au înmulţit decât
câmpul de semne al raportării umane la lumea care, cel puţin ca natură,
este aceeaşi pentru toţi. Soarele este unul, atunci de ce s-au inventat zeci
de cuvinte pentru a-l denota?
Redundanţa pragmatică se naşte într-un alt sistem de raporturi,
raporturile semnelor cu destinatarii lor. O lecţie, o expunere, un articol
etc. devin redundante dacă ele nu vizează sau nu acoperă zone ale
curiozităţii neîmplinite. Unor asemenea modalităţi de vehiculare de infor-
maţie nu li se cere neaparat să fie neredundante semantic, ci neredundante
doar din punctul de vedere al aşteptărilor destinatarilor. Şi din acest punct
de vedere un anume coeficient de repetiţie devine necesar, devine
condiţie a asimilării de cunoştinţe, de idei. Dincolo de un anume
coeficient, redundanţa pragmatică duce la refuzul expunerii, la plictiseala
lecturii, la inutilitatea comunicării.
În final şi în rezumat ţi-aş scrie că redundanţa, după cum ai putut
uşor observa, se află în raporturi complicate cu informaţia. În anumite
limite, ea se îngemănează organic cu aceasta, o condiţionează, o face să
fie, dincolo de aceste limite, ea este în opoziţie cu informaţia, o diminu-
ează, dacă nu cumva o face nulă. Principiul redundanţei este, în cele din
urmă, principiul eficienţei ori neeficienţei, cum vrei să-i zici,în toate
zonele producerii şi vehiculării de informaţie.
Mai multe despre complexitatea acestor raporturi poţi afla din
articolul „Formele redundanţei şi principiul plusului de informaţie” din
Revista de filozofie, nr. 9 din 1971. Şi astăzi sunt mândru de paginile
acestui articol, şi astăzi aş putea semna sub toate afirmaţiile lui.
În România, după ce Ceauşescu ne-a permis să cântăm
„Deşteaptă-te române!” şi să jucăm la 24 Ianuarie „Hora Unirii” – multă
vreme aceste lucruri erau interzise şi pentru ele puteai face puşcărie – au
apărut nişte „români verzi”, cum ar zice Caragiale, români care au ajuns
120
–––––––– Page 121––––––––
să afirme că nu americanul N. Wiener a pus în mişcare ideile gândirii
cibernetice, ci românul Şt. Odobleja.
Acesta era încă în viaţă. Încurajat, probabil, de „românii verzi”,
într-un interviu, Odobleja lăsa să se înţeleagă că N. Wiener s-ar fi inspirat
masiv din lucrarea lui „Psihologia consonantistă”, lucrare publicată în
1938, cu zece ani înaintea „Ciberneticii” lui Wiener. Cei de la revista
„Flacăra” erau cei mai îndrăgostiţi de Odobleja şi de ideile lui. Articole
peste articole îl elogiau pe Odobleja şi îl acuzau pe Wiener de plagiat,
adică de hoţ de idei. Eu, care citisem lucrările lui Wiener şi care eram
convins de onestitatea lui intelectuală, m-am cam înfuriat. În articole de
presă şi emisiuni la radio am luat atitudine în favoarea lui Wiener. Am
trimis chiar la Flacăra un articolaş de câteva pagini din care mi-au
publicat doar câteva rânduri. Din nou m-am înfuriat. M-am gândit că
poate n-am fost destul de convingător. Am recitit lucrarea lui Odobleja cu
gândul de a pune alături şi în opoziţie ideile lui despre consonanţă cu
ideile lui Wiener despre informaţie. Aşa am ajuns la paginile articolului
„Consonanţă şi informaţie” din Revista de filozofie, nr. 1, 1986.
Urmărind aproape pas cu pas ideile celor doi, afirmam că în
noţiunea odoblejiană de „consonanţă” nu se regăsesc ideile lui N. Wiener
despre informaţie şi drept urmare sunt nefondate şi nedrepte pretenţiile
acelora care vor să-l detroneze pe Wiener de pe postamentul de fondator
al gândirii cibernetice şi să-l aşeze acolo pe Şt. Odobleja. Fără ideea de
informaţie nu există gândire cibernetică; aceasta este ideea definitorie, ea
este esenţială şi centrală într-un asemenea mod de a gândi.
Îi recunoşteam lui Odobleja meritul de a fi încercat să „scoată”
Psihologia de sub cupola unor viziuni idealiste şi chiar spiritualiste şi s-o
apropie de poziţii de gândire mai apropiate de spiritul ştiinţific al vremii.
Pe atunci era la mare modă conceptul de energie; „consonanţa” face parte
din arsenalul noţional care gravitează în jurul acestuia. Sub raport
filozofic, consonantismul poate fi considerat ca fiind un gen de energe-
tism şi nu de cibernetism, dacă un asemenea termen nu supără. În opera
lui N. Wiener funcţionează la modul explicit principiul triadei –
substanţă, energie, informaţie – pe când la Odobleja nu poate fi vorba de
aşa ceva.
Îi recunoşteam, de asemenea, trimiterile exprese la „legea retro-
acţiunii”, lege care într-adevăr poate fi pusă într-o anumită legătură cu
ideea „conexiunii inverse”. Numai că nici aici, simpla „retroacţiune” nu
este încă conexiunea inversă. Aceasta presupune momentele „reinfor-
121
–––––––– Page 122––––––––
mării” de la efector, presupune „controlul” şi „comanda” corectării
acţiunilor acestuia. Noţiunile de „comandă” şi „control” nu se găsesc în
cartea lui Odobleja, pe când la Wiener ele sunt angajate în chiar subtitlul
lucrării sale.
Cu ideile schiţate mai sus, articolul meu ajunge la redacţia
Revistei de filozofie. Zace în redacţie vreo trei ani. M-am gândit că din
nou n-am fost destul de convingător în apărarea lui N. Wiener. Într-o
dimineaţă, m-am întâlnit cu colegul Toma care-mi zice: „Ionică, felicitări,
ţi-am citit articolul despre consonanţă şi informaţie”. „Dar ce, a apărut? îi
răspund, eu am şi uitat de el”. În aceeaşi zi, fac un telefon la redacţie şi îl
întreb pe Cheţan – el era pe atunci redactorul şef – cum se face că după
atâta vreme, s-au gândit să mă publice. Cheţan îmi spune: „Tovarăşe
Irimie, noi am fost de la bun început de acord cu poziţia dumitale, dar
acum trei ani atmosfera era prea încărcată de Odobleja ca să putem ieşi pe
piaţă cu un asemenea articol. Acum, după ce atmosfera s-a mai potolit,
am putut să te publicăm. Felicitări pentru poziţie şi pentru consecvenţa cu
care ţi-ai apărat-o. Şi aşa s-a încheiat povestea cu consonanţa.
Pe alte teme ale activităţii zise ştiinţifice ţi-aş putea povesti multe
alte poveşti. Despre teme precum înstrăinarea, dialectica involuţiei, „cutia
neagră” poate altă dată, în alte contexte. Deocamdată să trec la alt capitol
de viaţă.
x
x x
Pe vremurile noastre, dragă Sergiu, lumea era aşa făcută că pe
lângă profesie şi cultură cam trebuia să faci şi un pic de politic ă, să faci
câte ceva şi pentru problemele cetăţii.
După întoarcerea de la Moscova, o bună bucată de vreme, aceste
probleme m-au cam lăsat în pace. Nimeni nu m-a prea băgat în seamă;
îmi vedeam de cursuri şi seminarii, mă gândeam la păginuţele ce urma să
le scriu.
După un timp însă, zilele mele de linişte politică s-au cam
terminat. După vreo doi ani, cei din jur s-au gândit că aş fi bun şi pentru
ceva corvoadă de acest gen. Am fost ales în Comitetul de partid al
Facultăţii. Mi s-a dat în grijă munca de propagandă. Nu era mare
problemă; în facultate mă descurcam fără prea mari eforturi.
Cam în aceeaşi perioadă m-au pus păcatele să scriu câteva
articolaşe prin Făclia – ziarul clujean din acea perioadă. După un număr
122
–––––––– Page 123––––––––
de colaborări, am fost chemat la redacţia ziarului cu întrebarea dacă nu
cumva aş accepta o jumătate de normă ca şi colaborator extern, normă în
care urma să mă ocup doar de relatarea în presă a manifestărilor ştiinţifice
ale Clujului acelei perioade. Am acceptat. Banii care îi primeam pentru
angajare şi pentru fiecare articolaş erau destul de frumoşi. În afară de
bani, era destul de interesant să iei legătura cu aproape toată crema vieţii
ştiinţifice a Clujului şi nu numai – Acad. C. Moisil, Acad. R. Ripan,
Acad. T.Popoviciu, Acad.C. Daicoviciu, Prof. Al. Roşca, Prof. I. Ursu
etc. etc.
Cred că această activitate publicistică m-a aruncat în atenţia celor
de la Municipiul şi Judeţeana de partid, cred că datorită ei m-am trezit
chemat la tov. Bucşe Remus – secretarul Comitetului Municipal de partid
– şi întrebat cam ce aş zice despre munca de secretar de partid pe
Universitate. În sinea mea am fost cam surprins şi cam speriat. Numai la
aşa ceva nu mă gândeam. I-am spus că nu-mi doresc o asemenea sarcină,
că n-am suficientă experienţă pentru un asemenea post, că accept, dacă
trebuie, să fiu în Comitet, chiar în Birou, dar nu ca secretar. Nici vorbă,
Bucşe îmi spune că toate aprobările sunt deja date, că peste două zile, la
Adunarea de alegeri, să fiu pregătit pentru ce mă aşteaptă. Când m-am
dus acasă şi i-am spus Micăi de ce am fost chemat la Bucşe, Anca,
trăgând cu urechea la discuţie, ne-a întrebat cam ce este cu sarcina aceasta
care vor să mi-o pună pe umeri. Mica i-a spus cam despre ce ar fi vorba,
iar mama ta, ca să ne arate că a înţeles, ne-a zis: „Adică tata va fi
Ceauşescu Universităţii”. Noi am râs de concluzia ei şi am lăsat-o să se
ducă la joacă.
Nu mi-a fost deloc uşor să fiu „Ceauşescu Universităţii”. Organi-
zaţia pe care trebuia s-o conduc era a doua ca mărime în Cluj; avea câteva
sute bune de membri şi o mulţime de organizaţii de bază. Aveam zilnic
şedinţe peste şedinţe: permanenţe săptămânale la Municipiu şi Centrul
Universitar, prezenţe obligatorii la şedinţele de Senat şi de Birou de
Senat, participări la Adunările generale ale organizaţiilor de bază etc. etc.
În această perioadă de sute de ori m-am gândit la vorba lui Maiakovschi –
un poet sovietic -: Doamne, când vom ţine o şedinţă prin care să
desfiinţăm toate şedinţele?”
Munca cea mai de conţinut şi mai de folos era aceea legată de
colaborarea cu Rectoratul – Rector, prorectori. Am avut noroc de doi
Rectori cu care m-am înţeles foarte bine – C. Daicoviciu şi Şt. Pascu. Cu
primul colaborarea a fost foarte scurtă; am primit sarcina acum în
123
–––––––– Page 124––––––––
discuţie, chiar în perioada schimbării garniturii la Rectorat. Cu toate
acestea, relaţiile bune cu Daicoviciu au continuat şi după plecarea lui de
la Rectorat. Pentru că veni vorba, lasă-mă să-ţi spun două, trei cuvinte
despre acest academician. Era o adevărată figură, „figură” în sensul
pozitiv al cuvântului. Era nu numai un mare şi binecunoscut istoric, dar
era şi o personalitate puternică. Mereu era ca un vulcan. Oricând era
dispus să facă o faptă bună şi oricând era deschis la o glumă savuroasă.
Ca să-ţi dai cât de cât seama de această ultimă latură a personalităţii lui,
să-ţi spun doar că într-o şedinţă de Senat se discuta aprins despre doi
studenţi care nu ştiu ce-au făcut cu o fată. În timp ce R. Bucşe – secretarul
de partid de la Municipiu – tuna şi fulgera împotriva studenţilor şi cerea
exmatricularea lor din Universitate, Daicoviciu intervine şi zice: „Măi
Bucşe mă’, Măi Bucşe mă’, păi dacă tu erai pe la Viena în vremea
studenţiei mele, tu mă exmatriculai tot a doua zi”. Toată lumea a râs,
şedinţa s-a relaxat, iar studenţii au rămas pe mai departe studenţi.
Ca Rector, dragă copile, aş îndrăzni să afirm că nici un altul n-a
făcut pentru viaţa universitară clujeană ceea ce a făcut Daicoviciu. A avut
un rol deosebit în unificarea celor două Universităţi – „V. Babeş”, de
Limba română şi „J. Bolyai”, de Limbă maghiară – într-o Universitate
comună „Babeş-Bolyai”; mare eveniment şi mare realizare în evoluţia
Clujului universitar. Lui Daicoviciu i se datorează Casa de Cultură a
Studenţilor, Complexul studenţesc Haşdeu, precum şi cele zece blocuri de
locuit pentru cadrele didactice universitare. Lui i se datorează în sensul că
el a obţinut de la Gh.Gh. Dej promisiunea fondurilor necesare unor
asemenea realizări. Cât priveşte blocurile mai sus amintite, să-ţi mai spun
că în unul din ele a copilărit tati, iar în altul mami; în acesta din urmă ai
făcut şi tu, la propriu, primii paşi ai vieţii tale.
Aducerile aminte legate de bătrânul Daicoviciu sunt aşezate în
multe pagini ale memoriei mele. Dacă le-aş rezuma aş spune că, după
părerea mea, Daicoviciu a fost cea mai complexă şi mai influentă
personalitate a Clujului anilor ’60-’70. Nu ştiu ce reproşuri i se aduc
pentru perioadele de început ale carierei sale, nu ştiu de ce nu s-a înţeles
cu Acad. Prodan – un alt mare istoric al acelor vremuri – şi chiar cu
Pascu. În orice caz, eu i-am păstrat o amintire frumoasă şi plină de
consideraţie. De multe ori, când lua cina la Casa Universitarilor şi se
întâmpla să trec şi eu pe acolo, mă chema la masa lui, mă întreba dacă nu
cumva am auzit vreun banc nou, mă cinstea cu o berică, trăncăneam de
una, de alta, iar în final mă ducea acasă cu maşina rectoratului.
124
–––––––– Page 125––––––––
Ultima lui ieşire în public a fost ca răspuns la invitaţia pe care i-a
făcut-o mami – pe atunci mare conducătoare de pionieri – de-a vorbi pe o
temă de istorie elevilor de la Şcoala generală nr. 4. După această ieşire în
public, la două, trei zile s-a stins din viaţă, în trenul care venea de la
Bucureşti la Cluj.
Dacă ar fi să aşez alături de Daicoviciu un alt nume de persona-
litate universitară complexă, l-aş alege pe Octavian Fodor – mulţi ani
Rector la I.M.F. L-am cunoscut doar la câteva şedinţe comune, Rectori şi
secretari de partid. Mi-a inspirat însă multă stimă şi consideraţie. Pascu
îmi spunea că mereu i se plângea, că el nu se prea poate înţelege cu
secretarul lui, că acesta mai credea şi prin anii ’70 că lupta de clasă se mai
poate duce ca pe vremea studenţiei lui, vremea anilor ’50. Simţind că am
o anumită trecere în ochii lui, i-am solicitat o consultaţie pentru
„mumiţa”. După consultaţie, muma mi-a zis: „Vai, ce om scump, măi
copile! Cu oameni ca el ar trebui să se semene pământul”. Ce simplu şi ce
frumos! Dacă poţi primi de la cineva aşa frumoasă şi sinceră apreciere,
parcă poţi zice că n-ai trăit chiar pe degeaba. Cu toate acestea, Octavian
Fodor a avut şi destui duşmani. S-a stins prea devreme din cauza unui
cancer la gât. După cum vezi, cancerul nici pe doctorii mari nu-i iartă.
În cele de mai sus am pomenit de câteva ori de Ştefan Pascu.
Acesta a fost Rectorul cu care de fapt am colaborat în toată perioada
mandatului meu de „Ceauşescul Universităţii”. Era şi el un cunoscut şi
bine recunoscut istoric. S-a ocupat de istoria Transilvaniei – perioada ei
medievală.
Studenţii îi apreciau competenţa profesională şi prelegerile de la
catedră. Mica i-a fost studentă şi vorbea frumos despre profesorul ei Pascu.
Eu l-am cunoscut fiind încă la Moscova. El a fost trimis la
sovietici să vadă şi să corecteze spusele acestora despre România din aşa-
zisa „Istorie a popoarelor”, vreo zece volume. El scria, eu îi dădeam
paginile la tradus şi apoi i le duceam înapoi la hotel. Ţin minte că m-am
plimbat cu el de câteva ori pe uliţele Moscovei, ba l-am ajutat chiar să-i
cumpere fiicei lui un casetofon stereofonic. Ţin minte că nu i-au ajuns
banii şi l-am împrumutat cu câteva ruble.
Când ne-am întâlnit la Rectorat pe poziţii de lideri ai
Universităţii – el Rector, eu secretar de partid – ne-am considerat de la
bun început cunoştinţe bune şi siguri de o bună colaborare.
Ca om, Pascu era aproape de nebăgat în seamă. Spre deosebire
de Daicoviciu care umplea tot spaţiul fizic şi social pe acolo pe unde
umbla, Pascu purta cu el o personalitate mai discretă. Prin chiar structurile
125
–––––––– Page 126––––––––
lui definitorii, nu putea fi pe niciunde o prezenţă zgomotoasă. Ardelean la
pas şi la vorbă, era mereu identic cu el însuşi. Nu l-am auzit niciodată
ridicând tonul, nu l-am văzut niciodată ieşind din ritmul lui de viaţă şi din
stilul lui de gândire. Nu era deloc un tribun, dar îi plăcea să iasă în public.
Cuvântările lui erau de regulă lungi şi dacă nu te uitai la conţinut îţi venea
să te gândeşti la pijama. Era un universitar teribil de harnic. În zilele în
care nu era plecat prin ţară sau prin lume, la ore cam fixe, apărea la
Institut – acolo îşi avea cabinetul de lucru – la ore şi mai fixe venea la
rectorat, de unde pe la 3-4 urca domol poala Feleacului spre casă. După
masă, pe la 5-6, era din nou la Institut până spre 9-10 seara. De multe ori
drumurile spre casă ni se încrucişau şi, adeseori, făceam un pic de cale
întoarsă şi-l însoţeam o bună bucată de drum.
Eu m-am înţeles bine cu el ca Rector. Ne apreciam reciproc, zic
eu, şi cădeam uşor de acord atunci când trebuia să hotărâm ceva
împreună. Acţiunile mele ca secretar de partid au crescut foarte mult în
ochii lui după ce l-am criticat deschis pe Demeter Janos. Acesta nu prea
făcea nimic în calitatea lui de prorector; venea doar din când în când la
unele şedinţe de Birou de Senat şi venea, bineînţeles, la încasarea indem-
nizaţiei. Cred că îşi baza toată această atitudine pe faptul că era ilegalist şi
că avea la partid spatele foarte, foarte bine acoperit. Eram sigur că Pascu
nu se va lega niciodată de el. Într-o bună zi, la una din şedinţele de Birou
de Senat, Demeter trebuia să relateze ceva despre o situaţie la care trebuia
să fie prezent şi care intra în sfera lui de atribuţiuni. Ne spune senin că el
nu are ce relata pentru că nu s-a putut duce la locul cu pricina. Atunci m-
am cam înfuriat şi i-am spus verde în faţă, cum se zice, că aşa nu se mai
poate, că problemele de care trebuie să se ocupe rămân mereu descope-
rite, că…, că lasă impresia că nu-l interesează decât indemnizaţia. Când a
auzit că fac aluzie la indemnizaţie, s-a înroşit ca un rac şi, lăsând să se
înţeleagă că el nu are la ce să se justifice în faţa unui puţulachis de Irimie,
a zis că el va vorbi doar cu tov. Rector despre activitatea lui. Pascu,
pentru a nu lăsa ca discuţia să se aprindă şi mai tare, pe un ton de aplanare
oarecum a conflictului, a zis şi el că într-adevăr fiecare trebuie să ne
onorăm sarcinile, dacă vrem ca treburile Universităţii să meargă cum
trebuie. Cu aceasta discuţia s-a încheiat, iar la despărţire m-a bătut
aprobator pe umăr.
Ulterior, lucrurile cu Demeter au mers când mai bine, când mai
rău, până când într-o bună zi ne-am trezit cu Pall Arpad pe postul cu
126
–––––––– Page 127––––––––
pricina – matematician şi astronom. Cu Pall, toată colaborarea româno-
maghiară de la nivelul Biroului Senatului a luat o altă înfăţişare.
În perioada celor doi ani de colaborare aproape zilnică cu Pascu,
o singură dată ne-am găsit pe poziţii diferite. Într-o bună zi, fiind la
judeţeana de partid, la tov. Duca cu nu mai ştiu ce probleme, către
sfârşitul întâlnirii, tam-nesam, Pascu spune că el mai are o problemă, că el
s-a gândit să discutăm, dacă nu acum, atunci altădată, ce şi cum să facem
„să-i acordăm tov. Ceauşescu titlul de doctor în ştiinţe”, să vedem dacă în
„ştiinţe politice” sau „economice”. Eu, când am auzit de o asemenea
propunere, n-am zis, în modul cel mai spontan posibil, decât atât: „dar
cum? dar de ce?” „Eu cred c-ar fi mai bine să-i lăsăm pe bucureşteni să-şi
bată capul cu aşa ceva”. Duca s-a prins că nu ne-am pus de acord şi a
intervenit zicând că într-adevăr poate ar fi mai bine să nu ne complicăm
cu o asemenea problemă. Pascu n-a mai zis nimic, iar, la ieşire, fără nici o
altă discuţie, ne-am despărţit amical, ca de obicei. Iniţiativa lui m-a
surprins de-a binelea, m-a surprins cu atât mai mult cu cât putea şti şi el
că o asemenea propunere nu putea avea nici o şansă în faţa lui Duca;
Duca şi Ceauşescu nu se uitau cu ochi prea buni unul la altul. După câtva
timp, Duca a şi fost „avansat” la Bucureşti şi pus să se ocupe de Sindicate
sau de Cooperaţie, nu mai ştiu prea bine.
Această mică dar sensibilă disensiune de opinii n-a avut nici un
fel de consecinţe ulterioare; ea a murit de fapt exact atunci când şi exact
acolo unde s-a şi născut. Nici Pascu şi nici eu n-am mai pomenit niciodată
de propunerea cu pricina. Colaborarea noastră a mers fără probleme până
la terminarea mandatului meu, iar bunele noastre relaţii au continuat până
la plecarea mea spre München. Am auzit că după ’89 a fost destul de mult
pus la periferie şi că a murit destul de părăsit de lume.
Dacă pe orizontală, principala mea săgeată de colaborare era spre
rectorat, pe verticală, săgeata ducea, în jos, spre secretarii celor 10-11
organizaţii de bază, iar în sus spre Centrul universitar, Municipiu şi Judeţ.
Cu secretarii se pare că n-am avut probleme deosebite; despre activitatea
cu ei nu mi-a rămas aproape nimic în minte. Cât priveşte colaborarea cu
Centrul Universitar, ştiu bine că această colaborare se numea Drondoe
Grigore, coleg de catedră şi, în prima fază a activităţii lui, asistent chiar
pentru seminariile la care eu ţineam cursul. Am fost cu el şi coleg de
doctorat, numai că el la Leningrad, acolo unde a terminat şi facultatea. În
activitatea politică ne-am înţeles când mai bine, când mai rău. Când eram
la primirea de sarcini şi mă vedea Drondoe că nu notez tot ce zice, mai în
127
–––––––– Page 128––––––––
glumă, mai în serios, mă apostrofa: „Scrie Ionică scrie! Scrie, că de aceea
nu merg bine lucrurile la Universitate”. Eu ştiam că merg destul de bine,
aşa că nu mă prea sinchiseam de apostrofările lui. Aş putea spune că nu
am avut probleme cu el.
Ceva probleme care mi-au rămas în minte am avut cu
Municipiul, adică cu tov. Bucşe. Îmi aduc aminte de două incidente dintre
care cu unul din ele am ajuns până în faţa lui Duca – prim secretarul de la
judeţ. Incidentul cu care am ajuns la Duca se leagă de o adunare generală
de la Facultatea de Drept, adunare în care, potrivit indicaţiilor de la
Municipiu, un student trebuia exclus din partid. Eu am orientat lucrurile
în aşa fel încât în materialul Biroului să figureze propunerea de excludere.
Adunarea generală însă nu s-a lăsat convinsă. După discuţii destul de
aprinse, – eram şi eu de faţă, am luat şi cuvântul – excluderea nu s-a votat,
s-a votat doar un vot de blam cu avertisment. Când aude Bucşe de o aşa
„indisciplină de partid”, după o bodogăneală de toată frumuseţea îmi
spune că trebuie refăcută şedinţa. Eu eram pentru respectarea voinţei
adunării generale. El că refacem, eu că nu refacem. Hotărârea Adunării
generale, ziceam eu, trebuie să fie suverană, aşa se zice în Statutul
partidului. Nu ne-am putut înţelege şi atunci am cerut o înfăţişare la
Judeţeană. Duca mi-a dat mie dreptate; zicea şi el că nu se poate trece
chiar aşa de uşor peste voinţa unei adunări generale, că ce-ar mai rămâne
atunci din aşa-zisa „democraţie internă de partid”.
Într-un alt caz, îmi aduc aminte că trebuiau prezentate în faţa
Activului din Universitate – adică în faţa tuturor acelora care aveau cât de
cât de a face cu ceva funcţii de conducere – „Tezele celui de al X-lea
Congres al Partidului”. Materialul acestei prezentări era sarcina Secreta-
rului. Scriu eu vreo 20-30 de păginuţe, mereu cu gândul la specificul
muncii universitare. Le bat la maşină şi le trimit tov. Bucşe; se anunţase
că vrea chiar el să vadă textul. Când m-am dus să-mi iau paginile, după
două, trei fraze de apreciere, mă trezesc cu fel de fel de observaţii. Mi se
cerea să introduc nişte fraze generale şi stereotipe şi din loc în loc să mă
gândesc la ceva „angajamente concrete”. Am introdus eu nişte fraze că
vom face şi vom drege, că ne vom mobiliza etc. dar tov. Bucşe voia ceva
„concret”, ceva cu cifre, ceva de genul cu cât vor fi mai multe note de 9 şi
10, cu cât vor fi mai puţini corigenţi etc. Cum dracu să scriu aşa ceva?
Am încercat eu să mă apăr cu ideea că în Universitate nu prea merg
angajamente de genul celor din întreprinderi, dar degeaba. Când am văzut
că discuţia se poate aprinde am invocat motivul că am curs şi că într-o
128
–––––––– Page 129––––––––
jumătate de oră trebuie să fiu la catedră. Am promis că iau cu mine
observaţiile şi „o să văd ce pot face”.
La plecare, Bucşe mi-a spus că probabil va veni şi el la şedinţă şi
că, după auzitele lui, din partea Comitetului Central al Partidului va veni
tov. Totu. Îl cunoşteam pe Totu, ştiam că este profesor la Academia de
Ştiinţe Economice şi că nu este deloc o minte încuiată. Eram mai îngrijo-
rat de prezenţa lui Bucşe decât de aceea a lui Totu.
Ajuns la Universitate, mă aşez pe lucru; îmi recitesc textul şi
încerc să ţin cont, în limitele posibilului şi rezonabilului, de unele obser-
vaţii, fără însă a strica unitatea structurală şi stilistică a materialului. N-am
ajuns însă la niciun fel de „angajamente concrete”. Fie ce-o fi, mi-am zis;
voi primi după şedinţă o mică săpuneală şi gata.
După ce s-a terminat şedinţa, m-am îndreptat şi eu spre grupul de
„invitaţi”; erau vreo 10-12. Dintre ei se desprinde Totu, îmi întinde mâna
şi îmi zice: „Să ştii Irimie că eu am participat până acum cel puţin la vreo
zece asemenea analize, chiar în mediul universitar, dar un material aşa
inteligent – acesta a fost termenul – n-am auzit”. În timp ce Totu mă mai
strângea de mână şi eu îi mulţumeam pentru aprecieri, n-am scăpat ocazia
de-a mă uita la Bucşe şi de a-i zice din ochi: „Auzi tov. Bucşe, auzi?”
Cred că felicitările lui Totu m-au scăpat de o posibilă săpuneală pe motiv
că n-am ţinut seama de toate „indicaţiile organelor superioare”.
În perioada activităţii politice, la care acuma mă refer, am avut de
două ori ocazia să dau mâna cu Ceauşescu. Nu mai ţin prea bine minte
împrejurările în care şeful partidului a făcut vizite la Universitate. Ştiu
doar că, potrivit regulilor, trebuia să fiu şi eu în grupul cu Rectorul şi
prorectorii. La grămadă, în holul Universităţii, dând mâna cu toţi din
grup, era normal să ajungă şi la mine.
În asemenea împrejurări, grija mea cea mai mare era ca lumea
adunată în faţa Universităţii, în hol şi pe coridoare, să facă agitaţie, adică
să fluture steguleţe şi să strige „Ceauşescu – P.C.R.”. Aceasta era lozinca
la modă. Mari dificultăţi în organizarea unei atmosfere de entuziasm n-
am prea avut. Ceauşescu era încă în prima fază a activităţii lui ca primă
persoană în partid şi în stat, fază în care se bucura încă de o destul de
multă şi largă apreciere. Oamenii se adunau să-l vadă şi, pe atunci, îl
aplaudau la modul sincer. Era perioada de după Cehoslovacia. Pentru a
înţelege cât de cât cam ce înseamnă acest „după Cehoslovacia”, ar trebui
să-ţi spun, copile, că pe la sfârşitul anilor ’60 a apărut în Cehoslovacia un
secretar al Partidului, pe nume Dubček, secretar care voia să introducă
129
–––––––– Page 130––––––––
mai multă libertate de gândire şi o cât de cât reală democraţie în partid şi
în viaţa societăţii cehe şi slovace. Când a auzit Brejnev – conducătorul
sovieticilor – de mai multă „libertate” şi de o „democraţie” mai de-
adevăratelea s-a speriat şi într-o bună noapte, august 1968, a pus tancurile
pe ei. Toate celelalte state socialiste au salutat şi au sprijinit invazia,
numai Ceauşescu a refuzat participarea şi a condamnat-o la modul
deschis. Această condamnare a fost, la drept vorbind, un mare act de
curaj, a fost dovada unei evidente îndepărtări de poruncile Moscovei. Pe
fondul unei asemenea atitudini, acţiunile lui Ceauşescu au crescut nu
numai în ochii românilor, dar şi în ochii opiniei internaţionale. După
condamnarea invaziei în cauză, i s-au deschis României toate porţile
„curţilor” europene şi chiar americane. Aceştia din urmă ne-au acordat
clauza „naţiunii celei mai favorizate” – ceva avantaje economice – iar
conducerile apusene l-au plimbat, când însoţit, când neînsoţit de Elena,
prin toate capitalele Europei. Până acolo au mers lucrurile, încât
Ceauşescu nostru a ajuns şi în caleaşca reginei Angliei.
Trebuie să recunosc, dragă copile, că în vremea aceea eu însumi
l-am aplaudat sincer, când l-am auzit rostind în Sala Mare a Casei
Universitarilor fraza că: „Nimeni nu are dreptul să spună că marxismul
sunt eu”. Trimiterea la pretenţiile sovieticilor de-a dicta peste tot în
numele marxismului era evidentă. Pe atunci n-am bănuit că de fapt
această frază va deveni un fel de preambul al perioadei de mai târziu,
perioadă în care Ceauşescu însuşi avea pretenţia că marxismul este numai
El. Aceasta se va întâmpla după Congresul al X-lea, cam pe atunci pe
când a început punerea în scenă a cultului personalităţii. Dar, la fazele în
care unii au început să-i bage în cap că ar fi „geniul Carpaţilor” poate voi
mai reveni.
Deocamdată să-ţi spun, copile, că într-una din ocaziile în care am
dat mâna cu Ceauşescu am avut şi şansa de a participa la o masă cu el.
Era o masă cu mai multă lume la Casa Universitarilor. Pe undeva pe la
coadă am avut şi eu un loc. În această atmosferă mai puţin oficială,
Ceauşescu mi s-a părut un om la locul lui, cu replici corecte, la obiect, cu
dovadă a unei inteligenţe normale. Era sobru, poate prea sobru. Ceea ce
nu mi-a plăcut la această masă a fost faptul că a acceptat ca prânzul în
cauză să fie un fel de ghiveci de mâncăruri, de scurte rapoarte, de
angajamente ale unor conducători de întreprinderi şi de cântece şi dansuri
populare, susţinute de formaţii ale Casei de Cultură a Studenţilor.
130
–––––––– Page 131––––––––
Cu multe şedinţe şi analize, încet, încet s-au scurs cei doi ani de
secretar al Organizaţiei de partid din Universitate. Pe când se apropiau
alegerile şi mă tot gândeam la raportul de activitate, grija mea cea mai
mare a fost să evit o realegere. Încă doi ani de asemenea corvoadă
neplătită nu-mi doream nici în ruptul capului. Cu acest gând m-am dus la
tov. Bucşe şi, invocând motive de sănătate, i-am spus că, la modul cel
mai serios şi cel mai sincer, nu doresc deloc să fiu reales. Bucşe mă
ascultă şi apoi îmi zice: „Uite ce Irimie, noi ne-am mai ciondănit din când
în când, că aşa-i în munca de partid, dar, în general, eu am fost mulţumit
de activitatea ta. Dar dacă ai aşa probleme de sănătate – fusesem internat
în două rânduri cu ceva pietricele la rinichi – ne vom gândi şi la altcineva.
Tu ai vreo propunere?” „Am, îi zic eu, am o propunere care corespunde
tuturor cerinţelor şi cu care sigur vă veţi înţelege mai bine decât cu mine.
Este vorba de Matei Basarab de la Drept; conferenţiar, doctor în ştiinţe
juridice, origine foarte bun ă, bine pregătit, cu publicaţii etc. etc. Notându-
şi datele pe care i le-am furnizat mi-a zis: „Bine Irimie, până la Conferinţă
mai este ceva timp şi vom mai vedea”. Am simţit că dorinţa mea se va
realiza. La Conferinţă, când am văzut că pe lista de propuneri pentru
Comitet figura şi numele lui Matei Basarab, m-am liniştit şi mi-am zis:
„Ionică, ai scăpat”. Am rămas în Comitet, ba chiar în Biroul acestuia. Am
rămas să mă ocup doar de munca de propagandă – pavoazare, agitaţie,
abonamente, învăţământ de partid. Era ceva de lucru, dar nu ca înainte.
Ţin minte că într-un an, de pe poziţia unui asemenea post, m-am apucat
să reorganizez învăţământul de partid, să-l aduc cumva mai aproape de
specificul muncii universitare. Acest învăţământ se desfăşura pe grupe de
partid, în frunte cu un aşa zis propagandist şi era destinat doar studierii
documentelor de partid. Ce dracu să tot studieze universitarii în aceste
documente? Nu erau acolo nu ştiu ce probleme de analizat şi discutat.
Era, în schimb, foarte multă redundanţă. M-am gândit atunci că poate ar fi
mai util să facem din aceste şedinţe de învăţământ – care oricum trebuiau
ţinute lunar – prilejul unor discuţii mai de fond şi mai de interes. Cu acest
gând am organizat vreo 12 cercuri, dacă bine îmi aduc aminte, pe o
tematică destul de diversă: Politologie, Morală şi politică, Ştiinţă şi
filozofie, Ştiinţă şi politică, Cibernetică şi conducere socială etc. (Pe
acesta din urmă l-am condus chiar eu). Cadrele didactice aveau
posibilitatea să-şi aleagă unul din cercurile acum invocate. S-au constituit
astfel grupe din cadre didactice de la diferite facultăţi, grupe în care se
puteau purta adesea interesante discuţii interdisciplinare. Oamenilor li se
131
–––––––– Page 132––––––––
părea că aşa este mai interesant, mai interesant decât să conspecteze o
dată şi încă o dată din cuvântările Tovarăşului.
Când eram mai lăudat printre universitari de iniţiativă, la o
şedinţă de analiză pe Municipiu, în Sala Mare a Casei Universitarilor, mă
trezesc cu următoarea frază în urechi: „La unele organizaţii de partid s-a
reorganizat învăţământul de partid în aşa fel, încât el a fost deturnat de la
menirea lui de fond şi anume studierea documentelor de partid”. Fraza
mă viza în mod direct şi de aceea n-am uitat-o. După ce am auzit-o, mi-
am zis: s-a dus dracului toată încercarea mea de a face din învăţământul
de partid din Universitate altceva decât este el la un C.A.P. oarecare,
adică la o Gospodărie Colectivă. La câteva zile după şedinţa cu pricina,
mă şi trezesc cu porunca de a readuce totul la învăţământul pe grupe de
partid şi cu bibliografie numai din documente. Cultul personalităţii era
deja destul de bine pus în scenă şi Cuvântările Tovarăşului trebuiau
buchisite şi astăzi şi mâine mereu.
Nu mai ştiu dacă înainte sau după povestea cu învăţământul de
partid, cineva de pe la Judeţeană s-a gândit să mă facă redactor-şef la
ziarul Făclia. Secretarul cu propaganda – Roman Moraru după nume – m-
a chemat la el şi mi-a spus de intenţie. Mi-a spus că ei au trei propuneri
pentru acest post, că eu aş fi primul pe listă şi că toate verificările sunt
deja făcute, aşa că a doua zi să fac bine să fiu la Bucureşti, la Comitetul
Central pentru o primă discuţie. Mi-a mai spus că delegaţia îi deja
semnată şi biletele de tren rezervate. Venit acasă, mă sfătuiesc cu Mica şi
amîndoi am fost de părere să nu accept decât cu condiţia de cumul, deci
cu aceea de a rămâne cu norma de bază la Universitate. Aşa că, dragă
copile, seara la tren şi a doua zi, pe la ora 9, pe coridoarele Comitetului
Central. Acest prilej a şi fost singurul în care am urcat şi eu scările acestei
impozante instituţii, instituţia politică de unde veneau toate poruncile
stăpânirii. Într-o sală a coridorului pe care era serviciul de cadre, doi
tovarăşi mă aşteptau. Îmi spun despre ce este vorba şi eu le spun cu ce
condiţie accept. Le-am promis că în fiecare zi, după ora 12, pot fi la
redacţie şi că 3-4 ore le voi putea dedica coordonării ziarului. Ei mi-au
pus în faţă avantajele de a fi la ziar titular – bani mai mulţi decât
conferenţiar la Universitate, păstrarea normei, maşină la scară etc. Ei au
insistat, eu n-am cedat şi povestea s-a încheiat cu regretul lor că nu vreau
să accept şi cu bucuria mea că nu m-am lăsat să mă despartă de
Universitate. Mă simţeam aşa de bine la catedră, cu colegii, cu studenţii.
132
–––––––– Page 133––––––––
Nu m-am gândit niciodată să iau calea afirmării mele ca activist de partid.
La Făclia, aşa ceva aş fi devenit.
Dacă de Făclia am scăpat, de o altă sarcină destul de complicată
n-am mai scăpat. Nu mai ştiu exact cam la ce timp după povestea cu
Făclia, mă trezesc anunţat prin decanat că a doua zi la ora 9 fix să mă
prezint la tov. Rector; dacă eventual am ore să le amân sau să-mi
organizez cu cineva un schimb. Din această ultimă parte a poruncii mi-
am dat seama că trebuie să fie vorba de ceva mai serios şi nu de vreun
mărunţiş oarecare. M-am tot gândit, cam ce-ar putea să fie? Ce-ar putea
să fie?, dar nu m-am putut nicicum gândi la ceea ce de fapt a fost.
La Rectorat, pe lângă Ion Vlad, mă aştepta şi o doamnă foarte
drăguţă, realmente foarte drăguţă, doamna Kemedi Ana, de la Minister;
ea se ocupa pe linie de personal de Universitatea din Cluj. Fără nici un fel
de fraze introductive, Rectorul îmi spune că atât conducerea Universităţii,
cât şi aceea a Ministerului s-au gândit să mă roage să accept postul de şef
al Serviciului plan şi personal din Universitate. Observând că ideea mă
prea surprinde, Rectorul, luându-mă pe un ton mai amical, îmi spune:
„Măi Ionică, şi tu ştii care-i situaţia la conducerea acestui serviciu, şi tu
ştii că aşa nu se mai poate, că de mult lucrurile trebuiau schimbate.
Lucrurile nu merg bine nu numai din cauza beţiei şi beţiilor de pe acolo,
dar şi din cauza mentalităţii; acolo încă se gândeşte şi se lucrează ca prin
anii ’50-’60. Trebuie schimbat acolo stilul de lucru şi modul de gândire.
Trebuie să avem acolo un cap de cadru didactic, cap care ştie cam ce este
aceea viaţă universitară”. Am citat din memorie, dar să ştii că astea au
fost ideile şi argumentele.
Reluând pledoaria lui Vlad, doamna Kemedi insistă şi ea pe
ideea că nu este vorba doar de o schimbare de persoană, ci de una care să
ducă la un alt mod de a lucra cu oamenii şi de a interveni în destinele lor.
Zicea şi ea că vremurile s-au mai schimbat şi că altfel trebuie puse şi
mânuite problemele de personal. Lăsa să se înţeleagă că s-au cam dus
vremurile în care la o angajare sau promovare se conta în primul rând pe
originea socială, se conta pe ce-a fost tata, ce-a fost mama, eventual chiar
bunicii şi străbunicii şi nu pe calităţile – profesionale, politice, morale –
ale celui sau celei în cauză. Ca să fiu sincer, ideea mi-a plăcut. M-am
gândit atuncea foarte spontan: Uite măi! Unele lucruri strâmbe sau prea
strâmbe încep să se mai îndrepte.
După o zi de gândire şi de consultare cu Mica, m-am gândit să
accept. Îmi era foarte greu să-l refuz pe Vlad şi nu-mi era deloc uşor s-o
133
–––––––– Page 134––––––––
refuz şi pe doamna Kemedi. Mă mai gândeam apoi că aşa mi se oferă
ocazia de a scăpa de sarcinile pe linie de partid, sarcini de care mă cam
săturasem. Mi se părea că voi avea de-a face cu o muncă obştească mai
concretă şi mai utilă cetăţii în care destinul m-a pus să-mi câştig existenţa.
Că urma să onorez toate sarcinile postului fără bani, nu mă deranja; am
mai făcut eu corvoadă socială şi în alte situaţii şi nu m-am prăpădit.
Şi aşa, dragă copile, iată-mă aşezat în fruntea unui colectiv de
vreo 12 persoane, colectiv pe care trebuia să-l pun zilnic să facă treburi
bune.
La biroul „plan” aveam trei domniţe – Dana, Greta şi Puica –
care pe cât erau de frumoase, pe atât erau şi de pricepute. Îşi făceau
datoria ca ceasul; n-am avut cu ele nici o problemă.
La biroul „personal” lucrurile erau ceva mai complicate şi oame-
nii mai amestecaţi. Era acolo, de pildă, Silvia Aluaş, soţia colegului meu
de catedră şi bunica acelui Paul cu care te-ai jucat de atâtea ori în Cluj şi
pe care nu de mult l-ai vizitat în America. Aceasta avea un stagiu de o
viaţă la acest serviciu şi era o funcţionară de notă maximă. Dar mai era
acolo şi Fülop şi Vasiliu şi Sabău. Dacă cu Fülop mi-a reuşit aproape
100% „dezalcoolizarea”, cu ultimii doi ceva mai bine de jumătate. Din
când în când, aceştia tot se mai scăpau pe la vreo duşcă sau vreo bere, tot
se mai scăpau pe la servici cu ochii roşii şi limba mai împleticită.
Cât priveşte însă problemele de serviciu trebuie să recunosc că,
în ansamblu, colectivul s-a aliniat rapid noilor orientări şi noilor cerinţe.
La vreun an de la venirea mea ca şef mi-a fost dat să aud de la Minister că
noi, cei de la Universitatea din Cluj, am fi cel mai bun colectiv de
personal din tot sistemul de învăţământ superior.
Ca regulă, în fiecare zi, pe la ora 12-12,30 mă prezentam la cel
de al doilea serviciu. Fülop, care era un fel de şef de birou, îmi prezenta
dosarul cu actele pe care trebuia să le văd, să le semnez şi apoi să mă duc
cu ele la Rector. Dacă printre acte erau şi referate de personal, mă uitam
şi eu peste ele. Mă uitam cu creionul în mână, mai ales pe acolo pe unde
era ceva despre originea socială şi pe unde erau aprecierile activităţii
profesionale şi politice ale celui sau celei în cauză. Insistam în mod
deosebit ca aprecierile să fie mereu actualizate şi puse de acord cu aşa-
zisele „aprecieri anuale”. Pe atunci era încetăţenită regula ca anual şefii
de catedră şi de servicii să redacteze o apreciere pentru fiecare subaltern,
apreciere care trebuia discutată în colectiv şi apoi, sub semnături, puse la
dispoziţia serviciului personal. Până la venirea mea, aceste aprecieri erau
134
–––––––– Page 135––––––––
cam neglijate; cele mai multe referate se bazau pe referinţe de mult
îngălbenite. Multe asemenea hârtii am făcut să fie puse deoparte. Mai ales
acelea care se refereau la originea socială. În acest sens erau multe de
corectat.
Când consideram că hârtiile sunt într-o formă cu care mă pot
duce la Rector, plecam la semnat. Vlad era, de regulă, un tip operativ şi
nu zăboveam prea mult pe la el. În zilele normale de lucru, spre ora 3
eram gata cu „slujba” şi îmi puteam vedea de-ale catedrei.
Dar erau în această „slujbă” şi zile mai grele, erau perioadele
discutării statelor de funcţiuni şi, din când în când, a câte unui val de
reduceri de personal. Statele de funcţiuni erau nişte cearceafuri mari, cu
fel de fel de date despre norma activităţii fiecărui cadru didactic. În
acestea trebuia să apară şi transformările de posturi, adică trecerile de la
asistent la lector, de la lector la conferenţiar şi, în fine, trecerile la
profesor. Cu aceste transformări era o mare, mare bătaie de cap. Toată
lumea voia să treacă cât mai repede de pe un post pe altul. Era normal.
Numai că numărul acestor transformări era de la un an la altul tot mai
limitat. Transformările spre lector erau de competenţa Ministerului, cele
spre conferenţiar şi profesor trebuiau să ajungă până la Comitetul Central,
până la Cabinetul doi, adică până la Elena Ceauşescu. Se pare că aceasta,
pusă pe economii, avea o aşa ciudă pe universitari, că de cum auzea de
vreun post nou de profesor, vedea roşu în faţa ochilor. În perioada anilor
’80, promovările la posturile superioare au fost practic stopate. Această
situaţie cumula tensiuni în interiorul catedrelor, tensiuni cu care aveau de
lucru nu numai Rectoratul, ci şi serviciul personal. Oamenii credeau că
din cauza referatelor de personal promovările lor nu se onorează; de fapt
nu se onorau pentru că „tovarăşa” nu voia să se facă avansări. S-a ajuns în
situaţia aproape absurdă că oameni care pe baza activităţii lor didactice şi
ştiinţifice puteau fi de mult profesori, mai erau încă pe poziţia de lector.
Absurd, dar adevărat.
Cu reducerile de personal erau alte probleme şi poate chiar ceva
mai complicate. Trebuia uneori să lucrăm zile întregi pentru a depista
acele locuri de muncă – personal TESA – care puteau fi reduse şi mai
ales, acei oameni care urmau să fie, spus mai direct, daţi afară. Nu era
deloc comod să-i spui omului că, de la o anumită dată, Universitatea
trebuie să se despartă de el. Nu era deloc uşor să-i auzi pe oameni că au
familie grea, că au copii, soţie care nu lucrează, bătrâni etc. etc. Valurile
acestor reduceri de personal erau dureroase. Şi trebuie să-ţi spun că am
135
–––––––– Page 136––––––––
avut parte de vreo două, trei asemenea valuri. Era perioada în care cam
trecuse binele din anii şaizeci şi începuturile lui ’70. Venise vremea în
care ţara trebuia să-şi onoreze datoriile pe care le avea în Apus. Cei doi
din vârful Conducerii s-au pus pe economii şi drept urmare pe strângerea
tuturor şuruburilor.
Cu toate dificultăţile perioadei, m-am descurcat. Datorită bunei
înţelegeri cu conducerea Universităţii – Rector şi prorectori – nu m-aş
putea plânge de perioada activităţii mele politice denumită „personal”. Cu
toate acestea, zilnic mă frământa gândul desprinderii din horă.
Prima încercare am făcut-o atunci când am aflat că unchiul
Todor, acela care ţi-a cumpărat ghete cu beculeţe, şi-a prelungit concediul
din Europa până în America. Când am aflat de aşa ceva, m-am şi apucat
să-mi scriu demisia. Sarcinile mele de la personal erau complet incompa-
tibile cu o persoană care avea o soră „fugită” în America. În vremurile
despre care acuma îţi povestesc, cel mai mare „păcat” de personal nu mai
era acela legat de trecutul politic al familiei, ci acela de a avea rude în
străinătate. Lui Nicolae şi lui Elena le era frică de aceste rude ca de dracu;
le era teamă că toţi cei care au rude în America sau pe undeva în Apus
vor să „fugă” din ţară.
Când m-am dus la Vlad cu demisia, acesta mi-a zis: „Uite ce
copile- el îmi zicea uneori copile, iar eu îi ziceam uneori bătrâne – hai să
nu ne pripim, mai stai să vedem. A doua zi, când am reluat discuţia, mi-a
spus că, fără să-mi spună cum şi fără să-mi spună de ce, el nu-mi
semnează demisia. A şi rupt-o şi a aruncat-o la coşul de gunoi. M-a rugat
să-mi văd în continuare de treabă.
A doua încercare de a mă desprinde din hora „personal” a fost
cam după vreo doi, trei ani; era spre sfârşitul mandatului lui Vlad.
În timpul unei plimbări prin parcul „V. Babeş”, astăzi „I.
Haţieganu”, parc în care te-am dus de zeci, dacă nu cumva de sute de ori
la o groapă de nisip, i-am spus lui Vlad că aş dori, până mai este el la
Rectorat să plec de la personal, să mai las şi pe alţii să se ocupe de
oameni. În principiu a fost de acord, a fost de acord că-mi sunt suficienţi
anii de corvoadă şi că poate ar fi timpul să se mai exerseze şi altcineva cu
aşa ceva. M-a întrebat dacă m-am gândit la cineva care mi-ar putea lua
locul. I-am spus că m-am gîndit, că m-am gândit la colegul meu de
catedră Gheorghe Bârsan. „La cinee?”, zice Vlad. „Nu, dragul meu, dacă
este vorba de Bârsan al vostru, atunci nu pleci nicăieri atâta timp cât sunt
eu la Rectorat. Plecăm împreună peste vreun an de zile. Rectorul care
136
–––––––– Page 137––––––––
vine să-şi bată capul cu cine să te înlocuiască; eu n-am să mi-l bat.” Şi cu
aceasta am trecut la alte teme ale plimbării noastre. Când am mai încercat
să aduc în discuţie această problemă, m-am lovit mereu de aceeaşi
poziţie: „Ionică, nu pleci!”
M-am împăcat cu gândul şi aşteptam venirea alegerilor pentru
Rector, prorectori, decani, prodecani şi şefi de catedră. Pentru fiecare
poziţie trebuiau trei propuneri. Aceasta, aşa, ca să ne jucăm şi noi de-a
democraţia. Pentru aceste propuneri, Serviciul personal avea de efectuat o
muncă enormă; propuneri peste propuneri; referate peste referate,
aprobări peste aprobări. Mă gândeam că va da Domnul să treacă şi
această perioadă şi că o alta sigur nu mă mai prinde pe post.
Pentru postul de Rector, pe primul loc, noi l-am propus pe
profesorul Camil Mureşan, de la Istorie, pe locul doi era Aurel Negucioiu,
profesor la Ştiinţe economice şi pe atunci şi secretar cu propaganda la
judeţeană. Pe locul trei, potrivit indicaţiilor, era o femeie, nu mai ştiu
cine. Deşi aşa erau propunerile noastre, aproape toată lumea era convinsă
că acolo „sus” Negucioiu va trece pe locul întâi şi că el va fi viitorul
Rector. Mie îmi convenea o asemenea perspectivă. Ştiam că vreo câteva
luni mă voi înţelege bine cu el – eram doar destul de buni prieteni – şi mai
ştiam că el mă va înţelege şi va accepta schimbarea mea cu colegul „Chi”,
adică cu Gheorghe Bîrsan.
Lucrurile aşa s-au şi petrecut. După vreo câteva luni de colabo-
rare, îi spun lui Negucioiu că eu mi-am făcut datoria de voluntariat la
personal şi că aş dori să fiu schimbat. I-am spus la cine m-am gândit şi a
doua zi problema a fost ca şi rezolvată. O mică şedinţă de mulţumiri, de
anunţare a noului şef, de aplauze şi gata.
Aşa, dragă copile, am ajuns să păşesc în faza cea mai frumoasă a
„activităţii” mele politico-obşteşti, fază în care nu mai aveam nici o
responsabilitate nominală, în care nu mai eram în nici un comitet şi nici o
comisie. Am ajuns după vreo câţiva zeci de ani să nu mă mai gândesc
ziua şi noaptea decât la cursuri, păginuţe, familie şi prieteni.
Se întâmpla toată această schimbare în anul 1985. Anul revolu-
ţiei din decembrie 1989 m-a prins fără niciun fel de angajare politico-
obştească. Am asistat la căderea lui Ceauşescu ca simplu cetăţean. Dar
despre modul în care am trecut şi petrecut acest eveniment istoric îţi voi
scrie ceva mai târziu.
137
–––––––– Page 138––––––––
x
x x
Orice plecare peste hotare era, ca regulă, o perioadă în care se
împleteau ceva activităţi profesionale cu multe, multe ceasuri de relaxare:
vizite, plimbări, muzee etc. De la această regulă generală n-a făcut
excepţie nici plecarea mea în Bulgaria. Era în primăvara lui 1967. Nu ştiu
cum şi nu ştiu de ce m-am trezit aprobat pentru o vizită de documentare
la colegii de breaslă din ţara vecină. M-a bucurat aprobarea; o lună de zile
nu era mare lucru şi cu limba nu aveam nicio emoţie. Ştiam că dacă ştii
ruseşte, prin Bulgaria te descurci oriunde.
Şi, iată-mă, aterizat pe aeroportul din Sofia. M-a întâmpinat un
nene simpatic care după origine era român. Era aşezat pe lângă mine ca
ghid şi ca translator, la nevoie. M-a condus la o gazdă şi nu la hotel, la un
nene de vreo 60-70 de ani, care voia, probabil, ca pe una din camerele
apartamentului, să mai câştige ceva pe lângă pensie. Locuinţa era aşezată
într-un cartier frumos şi nu departe de centru. A doua zi, am fost condus
la „Comitetul de relaţii cu străinătatea” pentru a mi se face un fel de
program de lucru. Era vorba de datele la care urma să mă întâlnesc cu
colegii de la Catedrele de filozofie din Sofia şi din alte câteva oraşe ale
Bulgariei.
Pentru întâlnirile cu colegii mi-am luat cu mine, scris în limba
rusă, articolul despre cauzalitatea informaţională. Conţinutul acestuia
urma să fie tematica cu care să înceapă şi în jurul căreia să se lege apoi
ceva dezbatere filozofică. La Catedra de filozofie de la Universitatea din
Sofia am întâlnit un coleg de origine română, coleg cu care m-am
întreţinut de multe ori şi în afara programului oficial. Am fost într-o seară
invitat şi la el acasă. Bulgarii s-au arătat foarte interesaţi de structura nouă
pe care o avea predarea ştiinţelor sociale în învăţământul superior româ-
nesc. Erau surprinşi de faptul că noi am reuşit să scăpăm de cursul de
„Istoria P.C.U.S.” Realmente, pe vremea vizitei mele, la noi nu mai figura
un asemenea curs prin planurile noastre de învăţământ. Era după
„Declaraţia din 1964”, declaraţie care a dus la o anume desprindere de
poruncile care veneau de la Moscova. Şi în structura predării filozofiei,
noi eram ceva mai evoluaţi; ne despărţisem de structura impusă de
broşura lui Stalin „Despre materialismul dialectic şi istoric”, mai ales de
schema celor patru „legi” ale dialecticii. În orice caz, discuţiile cu colegii
bulgari au fost interesante şi utile.
138
–––––––– Page 139––––––––
Dincolo de cele câteva întâlniri anteprogramate şi de vreo două,
trei zile de bibliotecă, am vizitat parcuri, muzee, magazine, cartiere, ba
chiar şi câte ceva din împrejurimi. Am fost, de pildă, pe dealul Vitoşa,
deal considerat de bulgari „plămânul Sofiei”.
Întâmplarea a făcut ca, în timp ce eram la Sofia, să fie „Ziua
culturii bulgare”, zi serbată cu mare fast pe plan naţional. Evenimentul a
fost onorat cu o mare demonstraţie a tuturor unităţilor şcolare şi de
cultură. Cum eram şi eu pe acolo, m-am trezit cu o invitaţie la tribună.
Era o zi frumoasă de mai, o zi plină de cântece, dansuri, flori şi iar flori.
Mi-a rămas în minte risipa de imaginaţie bulgărească în organizarea unei
asemenea manifestări. La tribună am făcut cunoştinţă cu o domniţă din
Cehoslovacia, mai precis din Praga; era şi ea prin Bulgaria tot cu ceva
schimb de experienţă. După demostraţie am făcut cu ea o lungă plimbare
prin unul din parcurile Sofiei, plimbare care s-a mai repetat de vreo două,
trei ori şi în zilele următoare. Având cam acelaşi itinerar de vizite, ne-am
întâlnit chiar şi la Plovdiv şi Varna.
Din zilele de la Sofia ar mai fi de notat prezenţa la spectacolul
corului bucureştean „Madrigal”, cor de mare audienţă internaţională de
atunci şi până astăzi. Ţin minte că în pauza spectacolului am băut prima
Coca-Cola; la noi pe atunci se comercializa doar „Pepsi”.
După două săptămâni de Sofia, cu însoţitorul meu, am luat trenul
spre Plovdiv; ca mărime, se pare, al doilea oraş al Bulgariei. Programul s-a
desfăşurat aici cam după calapodul celui de la Sofia. În plus, dacă mai ţin
bine minte, am vizitat şi o unitate de producţie, o fabrică de îmbuteliat vin.
De la Plovdiv am ajuns la Burgas şi de acolo, cu un vapor de
coastă, am navigat până la Varna. Aici am fost cazat la un hotel chiar pe
malul mării, hotel de la care, cu preţ de doar câteva staţii, se putea ajunge
la „Nisipurile de aur”, staţiunea perlă a litoralului bulgăresc. Au urmat,
bineînţeles, câteva zile de scaldă şi plajă. Am petrecut aceste zile când
singur – însoţitorul meu nu avea voie să se expună la soare – când în
compania domniţei din Praga.
Litoralul bulgăresc pe care eu l-am văzut cu ochii şi l-am bătut cu
piciorul este mai pitoresc decât cel românesc. Avantajul dat acestuia de
sfânta natură este că plajele se aşează în mici golfuri, iar din chiar
marginea plajelor, se înalţă dealuri cu livezi şi podgorii. Multe din aleele
care urcau de la plajă spre hoteluri şi vile erau mărginite de meri şi peri,
de cireşi şi caişi, de viţă de vie. Când am fost eu pe acolo, pomii erau
chiar în floare. Era frumos, era tare frumos! Litoralul nostru, din păcate,
139
–––––––– Page 140––––––––
nu s-a bucurat de un asemenea dar al naturii. La noi marea nu se bate de
dealuri şi dealurile nu se scaldă în mare.
Din punctul de vedere al bazei turistice, bulgarii au făcut un lucru
pe care românii, nu ştiu de ce dracu, nu l-au făcut; au concesionat
nemţilor din R.D.G. şi cehoslovacilor mari zone de teren pe care aceştia
şi-au construit propriile lor hoteluri şi vile, ba chiar propriile lor cantine-
restaurant. Era doar luna lui Mai şi în toate acestea mişunau deja turişti
nemţi şi cehi.
După zilele de scaldă şi plajă, din nou cu trenul spre Tîrnovo. Un
oraş de-a dreptul curios aşezat şi ciudat construit, un oraş săpat realmente
în piatră şi din piatră pe versantul unui munte. Oraşul avea doar o singură
stradă pe care se putea circula cu maşina, în rest numai poteci şi poteci;
numai case şi case aşezate printre stânci. Foarte frumos oraş.
La Universitatea din Tîrnovo am dat peste un coleg – Dimitriev,
după nume – care avea mama din România. Într-o seară, acesta m-a dus
la un restaurant aflat pe o înălţime care era uşor opusă versantului-oraş.
De pe terasa acestuia, în noapte, oraşul apărea ca o adevărată nebunie, ca
o uriaşă ghirlandă de beculeţe, ghirlandă întinsă de la o stâncă la alta sau
de la un brad la altul. În discuţia cu Dimitriev am aflat că el tare ar dori
să-şi cunoască neamurile din România. Plecată de tânără, mama lui n-a
mai ţinut nici o legătură cu familia rămasă în Bucureşti. Ştia de la ea doar
adresa de la care a plecat şi numele a două surori mai mici decât ea. Mai
ştia că strada cu pricina a fost pe undeva prin cartierul Ferentari.
Luând aceste date, când m-am dus odată la Bucureşti şi am avut
ceva timp, m-am apucat să dau de mătuşile şi eventual verişorii lui
Dimitriev. I-am găsit ceva veri şi verişoare. I-am scris şi, cu ocazia
Congresului de logică, metodologie şi filozofia ştiinţei de la Bucureşti, a
venit şi prietenul meu şi într-o după-amiază l-am condus la neamuri. Am
asistat la o întâlnire teribil de emoţionantă. El nu ştia decât câteva cuvinte
româneşti; eu trebuia să fac pe translatorul. El ştia însă foarte bine ruseşte.
După Tîrnovo, dragă Sergiu, din nou la Sofia şi de acolo la
Bucureşti şi apoi la Cluj.
A doua mea „documentare”, tot pe durată de o lună, a fost la
Paris. Era la scurt timp după ce mi-am predat şefia de la partid. Cred că
Pascu a fost acela care a aranjat la Minister această deplasare. Considera,
probabil, că merit atâta recompensă după cei doi ani de bună colaborare.
La Paris, nu cobor bine din avion că prin megafon se şi anunţa:
„Monsenieur Irimie, monsenieur Irimie vous – êtès attendu au guichet
140
–––––––– Page 141––––––––
d’informations. Monsenieur Irimie…” Nu apuc bine să mă apropii de
biroul cu pricina, că un domn mă şi acostează pe româneşte: „Eu cred că
dumneavoastră sunteţi domnul Irimie”. „Da – îi răspund – eu sunt”. Când
ne dăm mâna, îmi spune că îl cheamă Sturza şi că lucrează la Ministerul
Învăţământului pe probleme de relaţii culturale cu străinătatea. Când i-am
auzit numele, i-am zis: „probabil sunteţi vreun descendent al renumitei
familii din Moldova, familie care, pe vremuri, a dat ţării şi vreo câţiva
domnitori”. „Cam aşa ceva” – îmi răspunde el zâmbind. După alte câteva
fraze de primă cunoaştere, îmi primesc pe bandă bagajul, îl aşezăm pe un
cărucior şi ne îndreptăm spre o maşină nu prea arătoasă şi nici prea nouă.
Cu el la volan, zburăm direct spre inima Parisului. Ne oprim în faţa unui
hotel cu numele de Mac-Mahon, hotel aşezat pe strada cu acelaşi nume şi
foarte aproape de Arcul de Triumf. Sunt condus nu într-o cameră, ci într-
un veritabil apartament. Nu-mi venea să cred. Mai umblasem eu până
atunci prin ceva hoteluri, dar aşa eleganţă nu mai văzusem. Nu-mi venea
să cred nici că sunt cazat în chiar inima Parisului; de la ieşirea din hotel se
vedea unul din pilonii şi pereţii Arcului de Triumf.
Rezolvată cazarea, Dl. Sturza îmi spune că trebuie să mergem să
semnez şi să primesc ceva franci, să-mi primesc bursa care îmi era
acordată.
Când am ieşit la maşină, aceasta era blocată complet de alte
maşini. Eu fac ochi mari şi în sinea mea mă cam întrebam: „Doamne! Dar
cum vom ieşi de aici? Dl. Sturza nu zice nimic, nu se înfurie, nu înjură şi
îmi face semn să intru în maşină. Dă drumul la motor, tamponează vreo
două, trei maşini în faţă, vreo alte trei, patru în spate şi iese. Eu rămân
uluit. Îl întreb: „Dar nu trebuie să aşteptăm poliţia?” Dl. Sturza râde şi îmi
zice: „Domnule Irimie, aicea suntem la Paris, pe aici aşa se parchează şi
aşa se iese din parcare. Nu este nicio problemă”.
După vreo oră, am fost readus la hotel şi cu toţi francii care mi se
cuveneau în buzunar; spre 1.000 de franci. Dl. Sturza mi-a spus că hotelul
şi micul dejun au fost deja achitate şi că din suma primită urmează să-mi
asigur prânzul, cina şi alte, alte cheltuieli. Cum îmi voi gospodări banii,
este treaba mea. Ca să nu-mi dau francii pe restaurante scumpe sau prea
scumpe, Dl. Sturza m-a condus până în Avenue des Champs Elysees şi
mi-a arătat o autoservire cu mâncare bună şi cu preţuri foarte, foarte
convenabile. Mi-a sugerat să-mi aranjez aici problemele cinei, dacă nu
cumva şi ale prânzului.
141
–––––––– Page 142––––––––
Cât priveşte programul de lucru mi s-a spus că nu am nici un
program prestabilit şi obligatoriu. Am fost întrebat dacă doresc eu să mă
întâlnesc cu cineva anume în această perioadă. I-am spus că aş dori să
stau destul de mult în bibliotecă şi că aş vrea să mă văd personal doar cu o
singură persoană şi anume cu un anume domn Jacques Guillaumaud,
autorul cărţii „Cibernetica şi materialismul dialectic”, carte pe care am
recenzat-o în paginile revistei clujene, Tribuna. Aveam cu mine un
exemplar din revistă şi voiam să-i prezint, pe cât posibil, conţinutul
recenziei. I-am mai spus Domnului Sturza că aş mai dori să asist la ceva
cursuri universitare pe teme de filozofie. Mi s-a spus că pentru asistenţa la
cursuri nu este nici o problemă, că nu-mi trebuie nici un demers special,
iar de întâlnirea cu Guillaumaud se va îngriji el. Pentru intrarea la
Biblioteca Naţională unde îmi recomandă să mă duc, îmi va aduce a doua
zi o recomandare oficială, recomandare pe baza căreia voi primi o
legitimaţie de intrare pe toată perioada şederii mele în Franţa.
După ce aceste lucruri de început au fost perfectate, mi s-a dat un
număr de telefon la care să sun în cazul în care îmi apare vreo problemă.
Cu aceasta, m-am despărţit de simpaticul domn Sturza şi m-am trezit de
unul singur în inima Parisului şi într-un apartament de hotel pe care din
România nu-l puteam nici măcar visa.
Mi-am desfăcut bagajul, m-am odihnit un pic şi, cum se apropia
seara, m-am gândit să mă duc spre autoservirea care mi-a fost
recomandată. Era un drum de nici zece minute. Ca nu cumva să dau peste
vreo mâncare necunoscută, ţin minte că mi-am luat o jumătate de pui,
ceva garnitură şi un sfert de vin roşu. Acolo sfertul de vin era mai ieftin
decât un sfert de apă minerală. Totul m-a costat surprinzător de puţin; nu
mai ţin minte cât, dar mi-am dat seama că era ceva foarte convenabil. În
timp ce-mi savuram puiul şi vinişorul, peste Paris se lăsase seara; eram în
luna lui Aprilie şi ziua nu era încă chiar aşa de lungă. În drum spre hotel
am avut parte de prima mea surpriză pariziană.
Pe la mijlocul drumului, o blondină, uşor trecută de 20, mă
acostează. Mi-am dat imediat seama cam despre ce poate fi vorba când
am auzit că vorbeşte de „avec moi” şi de „l’ hôtel”. M-a şocat nu gestul în
sine – ştiam eu că la Paris ţi se poate întâmpla aşa ceva – ci faptul că aşa
invitaţii directe şi deschise pot avea loc chiar în inima Parisului. Eram
doar pe inelul care leagă între ele cele 12 Avenues în jurul Arcului de
Trimf – eram doar în Place de l’Etoile. Credeam că aceste locuri încărcate
de atâta sfântă istorie sunt ferite de asemenea scene. Mai târziu, scena s-a
142
–––––––– Page 143––––––––
mai repetat şi cu timpul mi-am dat seama că prezenţele de gen blondină
fac parte din peisajul cotidian al zonei, mai ales din peisajul înserării.
Ajuns la hotel, nu m-am mai gândit la blondină, am răsfoit ceva
ziar şi atunci când am stins lumina am pus punct primei mele zile de Paris.
A doua zi, după toate cele ale dimineţii, pe la ora opt am coborât
pentru micul dejun. N-am apucat bine să mă aşez la o masă că m-am şi
trezit cu o tavă mare în faţă, tavă pe care erau doi croasoni mari, unt, două
gemuri, două felii de suncă, o ceaşcă mare cu două căni, una cu apă
fierbinte, în cazul că doresc ceai şi una cu lapte fierbinte, dacă eventual
vreau să-mi fac o cacao. Pliculeţele pentru ceai ori pentru cacao erau şi ele
de faţă. Nu mai ştiu dacă am servit ceai sau cacao, dar am mâncat bine.
După dejun, cu harta Parisului în mână şi cu un mini ghid la
îndemână, m-am pornit, de unul singur, să văd câte ceva din minunile
Parisului. Am luat-o pe Champs-Èlysées în jos cu gândul de a vedea cam
ce se aşează pe această renumită magistrală a capitalei franceze. Ştiu bine
că am coborât pe partea stângă. De trecut, de pe o parte, pe alta, nu era
chip; era o circulaţie nebună. Circulaţia în sine era un veritabil spectacol.
Tot păşind de la o vitrină la alta, de la o reclamă la alta – reclame de
filme, reclame de spectacole – după vreo două ore de căscat gura şi căscat
ochii, m-am trezit că am ajuns în renumita la Place de la Concorde cu şi
mai renumitul ei obelisc. M-am învârtit de vreo două ori în jurul lui şi m-
am minunat de ce-au putut fi în stare egiptenii să facă cu vreo 13 secole
înainte de Hristos şi de ce-au putut fi în stare francezii să facă, atunci când
l-au adus acolo unde stă deja de mai bine de un secol.
După la Place de la Concorde mi-am continuat drumul prin
Jardin des Tuileries, din care am dat-o apoi pe Rue de Rivoli – principala
arteră comercială a Parisului – Rue care ţine apoi până la Piaţa Bastiliei.
Ţin minte că nu m-am dus până la capăt, că după ce am trecut de salba de
magazine Samaritaine şi am ajuns aproape de Louvre, m-am tras undeva
să-mi astâmpăr foamea şi setea; era deja în jurul orei două. După
mâncare, uitându-mă mai bine pe hartă, mi-am dat seama că pentru
întoarcere spre hotel aveam două posibilităţi: prima, să mă întorc pe
acelaşi drum, dar pe cealaltă parte, a doua, să trec Sena, s-o iau pe malul
acesteia până la un Avenue care să mă scoată la Arcul de Triumf şi de
acolo, acasă. Am ales prima alternativă. Drumul al doilea l-am amânat
pentru vremuri în care puteam pune în plan şi Turnul Eiffel. Aşa mi se
părea că se leagă mai bine lucrurile şi locurile.
143
–––––––– Page 144––––––––
După vreo alte patru ore de drum, tot căscându-mi ochii, am
ajuns la autoservirea cu mâncare bună şi ieftină.
N-am stat să cinez, ci mi-am cumpărat ceva pentru acasă, mi-am
cumpărat, ţin minte, inclusiv, câteva mandarine; primele mandarine din
viaţa mea. Din România nu cunoşteam decât portocalele.
Fără a mai da peste vreo blondină sau peste vreo brunetă, sau,
mai bine-zis, fără a mai da ele peste mine, am ajuns la hotel. Acolo, într-
un plic, mă aştepta recomandarea pentru bibliotecă şi un bilet prin care mi
se comunica data şi locul întâlnirii cu monsenieur Guillaumaud. Ajuns în
cameră, am luat încă o dată în atenţie harta şi ghidul, cu gândul de-a
identifica şi mai bine şi mai pe îndelete locurile prin care am fost şi
minunile pe lângă care am trecut. Şi aşa, dragă Sergiu, s-a scurs şi cea de
a doua zi a sejurului meu parizian.
În a treia zi, după cum poţi uşor bănui, după tot programul dimi-
neţii, direct la Biblioteca Naţională. Ţin minte că era pe Rue de Richelieu.
Numărul l-am uitat. Ajuns acolo, în nici două minute, mi-am primit
legitimaţia de intrare şi la alte două minute eram în sala cataloagelor. Din
fişierele tematice m-am interesat, mai întâi, de domeniul Ciberneticii, de
noţiunile: la Cybernètique, l’information, l’entropie, la redundance.
Foarte mare mi-a fost mirarea când am observat că pe aceste teme nu era
prea multă literatură în plus, faţă de ceea ce ştiam din România. Şi
francezii se mişcau cam pe aceleaşi cărţi şi pe aceleaşi nume: N. Wiener,
Aschby, L. Brillouin, Fr. Bonsack ş.a. Mare mi-a fost bucuria când am
văzut că francezii au tradus cartea lui S. Guiaşu şi R. Teodorescu
„Matematică şi informaţie” şi că lucrarea se bucură de o largă atenţie şi
circulaţie. Mi-am explicat sărăcia de carte nouă pe tematica noţiunilor de
mai sus prin aceea că Apusul, după exemplul Americii, era preocupat nu
de discuţii şi dezbateri teoretice, ci de probleme foarte practice, de
probleme ale miniaturizării hardului, adică a aparaturii de calcul şi a
perfecţionării softului, adică a perfecţionării programelor şi limbajelor de
programare. Ce este informaţia în genere, ce raporturi ar avea ea cu
energia şi cu entropia etc. păreau probleme prea teoretice, prea apropiate
de filozofie; dezvoltările tehnice erau mai presante.
În câteva zile am cam terminat cu cartea pe teme de Cibernetică
şi am trecut la fişierul cu lucrări de Epistemologie, adică de teoria
cunoaşterii. Îmi era şi această tematică destul de apropiată de suflet. Aici
lucrurile stăteau altfel; multă carte nouă, multă carte despre care ştiam
câte ceva doar din mâna doua, cum se zice. Aici a trebuit să fiu teribil de
144
–––––––– Page 145––––––––
selectiv. A trebuit ca unele cărţi să le comand, doar ca să le mângâi, ori să
le răsfoiesc; de citit nici vorbă. Mi-ar fi trebuit un an de „documentare”.
Autorul de lucrările căruia am hotărât să mă apropii ceva mai
serios a fost K. Popper, mare filozof de origine austriacă. Pe când eram la
Paris, Popper mai era în viaţă şi de acolo, de la Londra, mereu avea câte
ceva de zis la adresa marxismului şi comunismului. Pentru el, marxismul
era departe de a fi o teorie ştiinţifică, aşa cum se pretindea, ci mai degrabă
o ideologie, ba chiar o „religie”, un mănunchi de „dogme”. Din cauza
anti-marxismului şi anti-comunismului său, îţi dai seama că lucrările lui
nu prea puteau pătrunde şi circula prin România. Cu toate acestea, câte
ceva despre opţiunile lui filozofice ştiam din lucrări de analiză şi
comentarii. Ştiam, de pildă, că Popper, încă de prin anii ’30, critica mereu
şi mereu nu numai marxismul dar şi neopozitivismul. Chiar pe atunci pe
când, prin activitatea aşa numitului „Cerc de la Viena”, neopozitivismul
îşi elabora programul şi îşi lansa ideile, K.Popper scrie şi pune în
circulaţie lucrarea „Logik der Forschung” (1934), lucrare în care ideile de
bază ale „raţionalismului critic” sunt bine şi solid aşezate.
În economia de idei a acestuia, subiectivismului neopozitivist
(psihologic ori lingvistic) i se opunea realismul; empirismului – raţiona-
lismul; inductivismului – deductivismul; dualismului epistemologic
(ştiinţe logice – ştiinţe factuale) – monismul (ştiinţele sunt numai factu-
ale); absolutismului epistemologic – relativismul; principiului verificării –
principiul falsificării; schemei neopozitiviste Experiment – Teorie –
Experiment – schema Probleme – Teorie – Probleme etc. etc. Nici una
din tezele gândirii neopozitiviste n-a scăpat neciocănită de condeiul lui
Popper.
Raporturile dintre neopozitivism şi raţionalismul critic ocupau
cam două, trei ore de expunere în cadrul cursului meu de Teoria
cunoaşterii. Până la Paris realizam toată această prezentare doar pe baza
unei literaturi de comentare. Lucrarea lui Popper s-a tradus în româneşte
sub titlul de „Logica cercetării”doar prin anii ’80. De aci şi de aceea,
dragă Sergiu, m-am bucurat când m-am văzut cu cartea şi cărţile lui
Popper în mână şi încă în două limbi, engleză şi franceză. M-am apucat
de buchisit şi trebuie să recunosc că fişele şi fişuţele făcute pe căile
acestei buchiseli au şi fost cea mai de seamă achiziţie a zilelor petrecute
în Biblioteca Naţională a Franţei.
Momentul cel mai aşteptat în sejurul meu parizian a fost
întâlnirea cu monsenieur Guillaumaud. Ca nu cumva să mă rătăcesc
145
–––––––– Page 146––––––––
căutându-i Institutul la care lucra, domnul meu a propus să ne întâlnim în
chiar holul hotelului în care locuiam. Aşa că, în dimineaţa indicată, după
dejun, am rugat la recepţie ca, dacă cineva întreabă de mine, să mă
anunţe. Le-am spus că am o întâlnire cu o persoană pe care de fapt nu o
cunosc. Holul hotelului era un loc ideal de taifas. Puţin după ora nouă mi
se prezintă un domn de vreo 40-45 de ani, îmbrăcat sobru, foarte amabil
şi, după cum s-a dovedit curând, foarte înţelegător şi răbdător cu
poticnelile mele de limbă. După ce i-am spus cam cine sunt, unde lucrez
şi cu ce treburi sunt prin Franţa, i-am arătat Tribuna cu recenzia la cartea
sa, recenzie intitulată „Cibernetica şi una din perspectivele ei filozofice”.
După ce i-am cam rezumat aprecierile mele asupra cărţii, mi-a spus că
oricum va căuta pe cineva să-i traducă integral cele scrise de mine. Mi-a
mulţumit pentru atenţia acordată cărţii şi m-a informat că lucrează la o
altă cărţulie cu titlul „Norbert Wiener et la Cybernetique”. Cartea a apărut
în Ed. Seghers, Paris, 1971. După ce mi-a trimis această carte, i-am
recenzat-o de asemenea, în Tribuna, nr. 24/1972, sub titlul „O dublă
biografie” şi mai pe larg în Studia Universitatis, 1972, sub titlul „Viaţa
unui om şi naşterea unei ştiinţe”.
Dialogul a decurs aşa de amical încât, către sfârşitul lui,
interlocutorul meu m-a întrebat ce program am în continuare. I-am
răspuns că pentru ziua respectivă, în afară de întâlnirea cu el, nu mai am
nimic programat. Atunci, ştiind şi el că orice „documentare” trebuie să fie
şi ceva relaxare, îmi propune să ieşim împreună şi să-mi arate câte ceva
din frumuseţile Parisului. M-a întrebat dacă am fost în direcţia
Montmartre şi dacă am văzut Sacré-Coeur. I-am spus că n-am apucat să
văd decât…. Atunci, mi-a zis el, eu propun să facem un drum până acolo,
maşina mea ne este la îndemână şi aş dori să ţineţi minte că aţi văzut
această frumoasă parte a Parisului cu mine. Zis şi făcut. După vreun ceas
de mers, circulaţia era mare, iată-ne urcând scările dealului Montmartre şi
păşind în renumita biserică Sacré-Coeur. De pe vârful colinei pe care este
aşezată biserica, se deschide de jur împrejur, o teribilă panoramă a
Parisului. După ce mi-a arătat şi multe alte minuni ale locului, ne-am
întors la hotel.
Ne-am despărţit amical cu promisiunea că prin corespondenţă
vom mai ţine legătura. O vreme această legătură a şi ţinut, după aceea ea
s-a stins.
Şi aşa a fost, dragă copile, întâlnirea mea cu simpaticul
monsenieur Guillaumaud.
146
–––––––– Page 147––––––––
În seara aceleiaşi zile, după cină, m-am gândit să dau un telefon
colegilor mei de catedră, Lupşe Teodor şi Văcaru Liviu. Ei erau la Paris
deja de câteva luni, cu ceva burse de „specializare”. Deci „specializare” şi
nu „documentare”, pe şase luni, şi nu pe o lună ca mine.
Le-am spus cum mi-a decurs întâlnirea, pe unde am fost şi cam
ce-am văzut. Mi-au spus că pot fi la mine a doua zi pe la patru. Zis şi
aşteptat. A doua zi, după bibliotecă şi prânz, în holul hotelului, mi-am
aşteptat colegii. Când au văzut ăştia în ce zonă sunt cazat, în ce hotel şi
mai ales în ce apartament, aproape să pice pe spate. Minunându-se, Lupşe
îmi zice: „Măi Ionică, ăştia te-au cazat ca pe un ministru”. Liviu îl
completează: „Să ştii, Lupşe, că noi nu-l putem invita la noi; ne facem de
toată minunea”. Până la urmă tot am fost în mansarda lor dintr-un hotel
de mâna a treia, da cu alt regim; ei îşi primeau toţi banii în mână şi urma
ca singuri să se ocupe de cazare. Ca toţi românii din vremurile acelea,
când s-au văzut cu ceva franci în buzunar, nu s-au gândit cum să
locuiască mai bine, ci cum să facă ceva economii şi să poată aduce câte
ceva la cei de acasă. Şi eu dacă aş fi primit şi banii pentru hotel, nu m-aş
fi îndurat să stau la Mac-Mahon.
După ce trec clipele de mirare şi după ce ciocnim câte un păhărel
de ţuică de casă, unul din ei îmi zice: „Şi acum, Ionică, direct la curvele
din Place Pigalle. Ne ducem numai aşa ca să ne clătărim ochii, că altfel…”
Venind vorba de curve, le-am povestit cum am fugit eu de
blondină. Unul din ei, mi se pare Lupşe, ne-a spus că el a intrat în vorbă
cu unele din ele şi că preţurile diferă mult de la o zonă la alta şi de la una
la alta. El testase deja piaţa.
Şi tot glumind, ba de una, ba de alta, iată-ne ajunşi cu metroul în
Place Pigalle. Aici, dragă copile, am avut impresia că am ajuns în zona în
care era cel mai mare număr de femei de consum pe kilometru pătrat;
stăteau pe sub toate porţile şi îţi făceau cu ochiul şi cu mâna din aproape
toate colţurile. Erau de toate culorile şi nuanţele, de toate vârstele. Era
luna lui aprilie şi ele erau deja care mai de care mai dezbrăcate. Ţin minte
că lângă o poartă, o mulatră foarte drăguţă şi foarte bine făcută, avea
cisme până la genunchi şi un palton cu mult sub genunchi. Când treceai
prin faţa ei îşi desfăcea paltonul, aşa ca să vezi cam tot ce-ţi poate oferi.
După ce am trecut un pic de ea, le-am zis colegilor: „Mama mia!
Dacă te prinde asta sub palton, praf te face”. „Lasă, Ionică, zice Lupşe, nu
ajungi tu acolo, aşa că poţi fi liniştit”.
147
–––––––– Page 148––––––––
Pe lângă atâta marfă frumoasă şi probabil dulce şi foarte dulce,
Pigalul mai avea şi cele mai multe cinematografe cu filme sexi şi porno,
cele mai multe librării cu literatură adecvată zonei, cabareturi, localuri
non-stop etc. etc. În zonă era şi renumitul „Moulin-Rouge”, local devenit
celebru prin spectacolele lui de cabaret şi imortalizat de atâtea condeie ale
literaturii franceze. După ce ne-am plimbat şi prin faţa acestei minuni
pariziene, ne-am îndreptat spre metrou şi apoi spre casele noastre.
Când ne-am despărţit, Lupşe îmi zice în glumă: „Măi Ionică, noi
acuma ţi-am arătat drumul. De acuma tu mai poţi veni şi singur. Poţi veni
şi la curve, că noi, chiar dacă aflăm, n-o să-i spunem lui Ligia”. „La curve
sigur nu, îi zic eu, dar pentru un film sexi tot o să mai vin o dată până
aici”.
Şi într-adevăr am revenit în Place Pigalle de două ori. O dată
pentru un film şi a doua oară pentru o vizită.
Subiectul filmului îl mai ştiu şi acuma. Se zicea că într-o familie
fără copii totul mergea normal. Bună înţelegere peste bună înţelegere.
Într-o bună zi doamna se plânge că nu mai răzbeşte şi cu serviciul şi cu
problemele casei. Domnul îi zice să-şi angajeze o fată în casă, fată care s-
o ajute. Doamna îl ascultă şi îşi face rost de o fată. După câteva zile, fata
pune ochii pe domnu. Toate micile ei atenţii şi aluzii n-au nici un ecou.
Atunci fata se hotărăşte să atace frontal. Într-o seară, pe când domnul era
deja în dormitor, iar doamna mai zăbovea la televizor, într-un ceai, fata îi
dă doamnei un somnifer puternic. La câteva minute, doamna sforăie. Fata
se îmbracă într-o cămaşă de noapte de-a doamnei, îşi pune o perucă
asemănătoare cu frizura doamnei şi direcţia dormitor. Domnul era
aproape pe adormite. Fata intră tiptil, stinge veioza şi ţuşti lângă domnul.
Acesta, când îşi simte „nevasta”, se întoarce peste şi începe treaba. În
fierbinţeala amorului, domnul ajunge cu mâna în „părul doamnei” şi se
trezeşte cu peruca în mână. Domnul aprinde veioza şi vede cu cine are de-
a face. Nu strigă, n-o ceartă, ci începe un amor şi mai aprins, atât de
aprins, încât se rostogolesc din pat pe podea şi îşi continuă acolo nebunia.
După noaptea aceasta, ori de câte ori doamna nu era pe acasă, domnul şi
fata făceau sex pe unde se întâlneau. Îl făceau în toate poziţiile şi figurile
posibile. Dar numai sex, fără nici o urmă de pornografie. Filmul era o
prostie, toată povestea nu era decât un motiv pentru sex. Cu toată prostia,
am văzut filmul până la capăt şi, ca să fiu sincer, n-am regretat şi nu
regret. Oricum, nu puteam pleca din Paris fără un film sexi.
148
–––––––– Page 149––––––––
A treia oară am ajuns în Place Pigalle atunci când am fost la
prietenii lui Aluaş. Când a fost colegul meu la specializare, s-a împrietenit
destul de bine cu o familie. Atât de bine, încât, într-o vară, i-a aranjat
acesteia un sejur de două săptămâni, la mare, la Vama Veche. Aici avea
Universitatea o tabără; cazare pe la localnici şi masa la o cantină
gospodărită de Universitate. Pe când erau franţujii la Vama Veche, eram
şi eu pe acolo cu Ancuţa, adică cu mami. Ne-am cunoscut şi, mai la
umbră, mai la soare, am mai şi schimbat câteva vorbe. Domnul era şi el
cadru didactic, filolog, dacă-mi aduc bine aminte, iar doamna, casnică.
Aveau doi copii, un băiat şi o fetiţă, cu ceva mai mari decât mami. Când
am plecat la Paris, colegul Aluaş mi-a dat să le duc ceva atenţii. Ştiind că
nu-i nici o urgenţă, nu m-am grăbit cu vizita. Pe la jumătatea sejurului,
am dat familiei în cauză un telefon şi când mi-au explicat drumul spre ei,
am realizat că iară voi ajunge prin Place Pigalle.
Am fost invitat aşa ca să pot sta la o cină. La francezi, după cum
mi-am putut da seama, prânzul este „fudulie”, numai cina-i „temelie”, ca
să-i parafrazez pe cei de la Junimea. (O societate literară din Iaşii
secolului al 19-lea). Cu toată însemnătatea mesei de seară, când intru în
casa franţujilor mei, nicio masă pusă, nicio baterie de farfurii, de
tacâmuri, de pahare, nici tu şapte aperitive, nici tu miros de friptură, de
sarmale, apoi tortură etc. etc. Văd o masă mică de taifas, la care domnul
mă invită să iau loc. Nu trece mult şi doamna apare cu o măsuţă pe roţi,
măsuţă pe care erau păhărelele pentru Martini şi două farfurioare cu ceva
fursecuri. Mai târziu, pe aceeaşi măsuţă, doamna ne aduce ceştile cu supă.
Măsuţa se plimba şi pe la copii. Doamna mânca cu noi. După supă, ni se
aduce felul de bază, o cărniţă foarte bine gătită, cu o garnitură de paste.
Totul servit direct în farfurie. După aceasta, o mică salată de verdeţuri şi,
în final, pe aceeaşi măsuţă, păhărelele pentru coniac şi câteva cubuleţe de
brânzeturi. Nici un fel prea mult, nici un fel prea puţin.
În rest, taifas. Cum doamna era originară din România şi cum
vorbea încă destul de bine şi româneşte, la poticnelile mele de dialog
apelam la ajutorul ei. Am discutat mult şi despre multe, am discutat
despre familia Aluaş, despre ce-am văzut şi ce încă n-am văzut din Paris
etc. etc. În cadrul acestui „etc.” ţin minte că am adus în discuţie „pitores-
cul” zonei Pigall, pitoresc în care, ziceam eu, există destule elemente de
„poluare morală”. La această temă amândoi îmi spun: „Domnule Irimie,
„pitorescul” zonei noastre există numai pentru turişti. Pentru noi totul se
aşază în cotidian şi prin urmare, în normal. Nu ne surprinde şi nu ne
149
–––––––– Page 150––––––––
fascinează nimic, pentru că sunt lucruri pe care le vedem zilnic. Numai
turiştii se minunează de „pitorescul” nostru. Şi nu toţi turiştii şi nu toţi la
fel. Cel mai tare se fascinează turiştii din Est. Cei din Vest au şi ei oraşele
lor şi zonele lor de „pitoresc” aşa că Place Pigalle-ul nu este pentru ei o
mare minune. Cei din Est însă, cu mintea plină de morală comunistă, pică
pe spate când dau peste o femeie care-i invită la sex. În pitorescul zonei
noastre, „poluare morală” există iară şi iară numai pentru străini. Nu
copiii noştri se duc la chioşcurile cu literatură sexi şi nu tineretul din zonă
umple sălile în care se derulează filme porno. Toate acestea sunt marfă
doar pentru străini.
Până la urmă, a trebuit să fiu de acord cu ei, să fiu de acord că
„pitorescul” zonei nu le creează nici o problemă. Acest „pitoresc” a fost o
problemă doar pentru mine. Când peste câţiva ani am revenit în Place
Pigalle, la totul m-am uitat cu alţi ochi.
Colegii care m-au dus la curve, m-au dus mai târziu şi la biserică.
„Păcatele” din Place Pigalle trebuiau cumva spălate. Cum se apropiau
Paştile, ne-am înţeles să nu pierdem ocazia de a vedea o slujbă de înviere
în renumita catedrală Notre-Dame, catedrală nemuritoare prin goticul şi
istoricul ei, prin paginile de literatură franceză pe care le-a inspirat.
În sâmbăta Paştilor, ne-am dat întâlnire chiar în faţa catedralei.
Pe când îmi aşteptam colegii, iată că apare Gicu Ionescu, vechi şi bun
prieten. Era şi el la ceva specializare în chirurgie. Acest Gicu Ionescu,
dragă Sergiu, a ajuns mai târziu Rector la Institutul de Medicină din Cluj
şi a ocupat această funcţie chiar în perioada în care mami a fost studentă.
Tot el a fost acela care m-a operat de hernie, atunci când, în loc să pot
pleca spre München, a trebuit să ajung pe un pat de spital. Eu l-am
cunoscut în tinereţe, l-am cunoscut pe când îi făceam curte lui Cheţi şi el
lui Geta, două colege de catedră şi prietene bune. Cu Geta el s-a şi
căsătorit, de Cheţi însă eu m-am despărţit.
După ce ne-a trecut surpriza întâlnirii, eu i-am spus că îmi aştept
doi colegi şi că vrem să asistăm la slujba de înviere. Mi-a spus că are
exact aceeaşi intenţie. Pe Lupşe şi pe Văcaru îi ştia din Cluj, dar nu ştia de
prezenţa lor la Paris. După venirea celor doi, ne-am mai plimbat un pic pe
unul din malurile Senei, ca apoi să ne căutăm un loc cât mai bun în
spaţioasa catedrală. Interiorul catedralei îl mai văzusem, aşa că, de data
aceasta, ne interesa doar spectacolul slujbei de înviere.
Să fi văzut, copile, ce cuminţi am stat vreo patru ceasuri în
biserică, ce atent am ascultat rugăciunile din care nu înţelegeam nimic, să
150
–––––––– Page 151––––––––
ne fi văzut cum am îngenunchiat atunci când îngenunchiau ceilalţi. În
final, am stat la o coadă lungă ca să ne primim pişcotul care era pe loc de
„paşte”. A fost o noapte frumoasă, o noapte de cântece, orgă, predici,
rugăciuni, cu un cuvânt, o noapte de spectacol, o noapte de cultură. Dacă
aş fi venit în ţară fără această seară şi această noapte, aş fi regretat.
După înviere ne-am îndreptat fiecare spre hotelul lui; un pui de
somn era teribil de necesar.
A doua zi, deci în ziua de Paşti, ce să fac? ce să fac? Eram în faţa
alternativei: Turnul Eiffel sau Louvre? Am optat pentru Turn. Ca să ajung
la el trebuia, ca dincolo de Arcul de Triumf, s-o iau pe o magistrală
aproape opusă Mac-Mahonu-ului. Coborând până la capăt, am trecut
Sena şi am ajuns sub uriaşul Turn.
M-am plimbat pe sub el, m-am plimbat în jurul lui şi m-am tot
întrebat: să mă urc şi eu până sus sau să nu mă urc? Mi se părea destul de
scump. Ca să ies din încurcătură, am făcut un compromis; am urcat
numai până la jumătate. Şi preţul era pe jumătate.
Mare mi-a fost mirarea când, ieşind din lift, am dat peste un mic
orăşel: mici bistrouri cu ceaiuri, cafele, prăjituri, b ăuturi, chioşcuri cu
suveniruri etc. etc. M-am plimbat la etajul cu pricina de jur împrejur, m-
am uitat la una, la alta şi am coborât. Făcusem la modul direct cunoştinţă
cu emblema Parisului.
Ce să fac mai departe? Am luat-o spre Trocadero cu al său Palais
de Chaillot. Micul meu ghid turistic nu-mi prea spunea ce-i cu acest
Palais de Chaillot. Hai să văd, mi-am zis. Când am ajuns acolo, am dat
peste un foarte interesant muzeu. „Le Musée de l’Homme”. Mai erau în
acest Palais şi altele, dar care nu m-au interesat. Am intrat în muzeu. N-
am regretat; am văzut lucruri foarte interesante din etnografia şi etnologia
poparelor africane, asiatice, americano-latine etc. Am văzut tot acolo,
pentru prima dată, câteva exponate de pictură rupestră, pictură săpată şi
colorată în stâncă. Nu mai ştiu din ce grote au fost aduse, dar mi s-a părut
ceva extrem de interesant. Vedeam în aceste exponate semne ale unor
oameni din paleoliticul superior.
După acest muzeu, cum mai aveam la îndemână destul timp şi
cum era pe aproape, m-am dus să văd muzeul Rodin. Ce poţi vedea acolo,
dragă copile, te uluieşte. Te uluieşte moştenirea lăsată de mâinile geniale
ale unui om genial. Plicul cu pliante din sculptura marelui Rodin,
cumpărat atunci, mai este şi astăzi pe undeva prin casa noastră din Cluj.
151
–––––––– Page 152––––––––
Acum când am fost ultima dată acasă l-am şi văzut. Cu casa şi cu grădina
„Rodin” mi-am încheiat prima zi de Paşti.
A doua zi din nou în faţa unei alternative: Le Louvre sau Le
Musée national d’Art Moderne? Am ales artele moderne. Am văzut aici
multe lucruri care mi-au reţinut atenţia şi care le mai am şi acum în minte.
Am văzut, de pildă, un interesant colţ de artă mecanică.
Într-un colţ cam trăznit, zic eu, am văzut pur şi simplu o masă
după un chef, masă cu sticle, pahare, scumiere, ţigări etc. etc. Mai ţin
minte un perete în faţa căruia nişte fire metalice, legate între ele, făceau la
mişcarea aerului, foarte interesante jocuri de umbre şi de lumini. Ceva
teribil de simplu, dar teribil de interesant. Am mai văzut într-un colţ, o
maşină făcută pur şi simplu balot. Se zicea că este şi acest balot operă de
artă etc.
Dar ceea ce am vrut cel mai mult să văd aici a fost Atelierul lui
Brâncuşi. În curtea muzeului, într-o clădire separată este găzduit acest
atelier. Am văzut aici, pe lângă unele din minunile realizate de dalta lui
Brâncuşi şi ceaunul – adică oala – în care, se zice, olteanul nostru îşi
făcea mămăligă, am văzut şi cojocul cu care se culca, uneltele cu care
dăltuia etc. Era acest atelier el însuşi o mare piesă de muzeu.
Văzând atelierul lui Brâncuşi, pe când Rodin îmi era încă foarte
proaspăt în minte, era firesc să încerc ceva comparaţii între cei doi
oameni de geniu. Asemănări n-am găsit decât una: genialitatea; în rest
numai deosebiri. Rodin, după modesta mea părere, este ultimul geniu al
sculpturii clasice, Brâncuşi – primul geniu al dăltuirii moderne şi contem-
porane. Rodin a sculptat figuri de o mare fineţe, Brâncuşi a stilizat, a
dăltuit abstracţii. Iată, de pildă, aceeaşi temă: sărutul. La Rodin sunt două
figuri care se sărută, la Brâncuşi e cioplit parcă chiar sărutul.
Brâncuşi, dragă copile, este un dublu produs; al Olteniei
româneşti şi al Parisului. Oltenia l-a născut şi i-a dat sămânţa geniului,
Parisul l-a adoptat, l-a crescut şi l-a eternizat.
După cele două zile petrecute pe la muzee, m-am gândit că nu
pot pleca din Paris fără audierea unor cursuri universitare. O asemenea
intenţie i-am comunicat-o domnului Sturza încă de la sosire. Luând
legătura cu el, îmi spune că şi el intenţiona să mă caute şi să-mi spună că
pentru joi aveam deja aranjată o vizită la Universitatea Non-Therre.
Acolo să iau legătura cu profesoara Pierre Jannette. Numele îmi era
cunoscut de pe coperta unei cărţi cumpărate şi intitulată „La realitté”.
152
–––––––– Page 153––––––––
După frazele de bună întâlnire şi de prezentare a intenţiilor mele,
ajungem la concluzia că în ziua respectivă aş putea asista la un seminar de
Logică simbolică şi dacă doresc la cursul ei despre Hegel.
La seminarul în cauză – nimic deosebit. „Formele normale” ale
unor constructe logico-simbolice se calculau exact după regulile pe care
le-am învăţat şi eu, la Bucureşti, de la colegul Gh. Enescu.
Cursul despre Hegel însă m-a şocat. Fiind vorba despre un curs
de un an de zile, mă aşteptam să ascult ceva despre o anume temă a
filozofiei hegeliene, despre vreuna din lucrările lui, despre vreo etapă a
evoluţiei lui filozofice etc. Tot cursul era doar citirea comentată a prefeţei
lui Hegel la „Fenomenologia spiritului”. În lecţia la care am asistat a fost
vorba despre vreo două-trei pagini de pe la mijlocul prefeţei. După curs,
mi-am afişat deschis nedumerirea. Profesoara, fără nici un gest de
supărare, mi-a explicat că ea consideră prefaţa în cauză ca fiind destul de
relevantă pentru înţelegerea filozofiei hegeliene şi de aceea, pentru anul în
curs şi-a proiectat toate prelegerile pe paginile ei. În alţi ani îşi va alege
alte texte pentru comentare. La observaţia mea că, totuşi, după o
asemenea formulă de lucru, studenţii nu vor ajunge niciodată să aibă o
imagine cât de cât globală despre sistemul filozofiei hegeliene, mi s-a
replicat că acei studenţi care vor să-şi formeze o asemenea imagine n-au
decât să-l citească pe Hegel şi să citească cât vor din cărţile dedicate
acestuia.
A trebuit, în cele din urmă, ca cel puţin parţial, să-i dau dreptate,
a trebuit să fiu de acord că mai bine un curs de un an de zile pe tema unei
prefeţe sau a unei opere hegeliene decât două ore de curs aşa cum făcea –
dacă le făcea – colegul Drondoe.
În aceeaşi ordine a ideilor, aflând de câtă libertate de gândire şi
de mişcare se bucurau cadrele universitare franceze, nu puteam să nu mă
gândesc critic la situaţia de la noi. Nu puteam să nu observ şi să nu zic, fie
şi numai pentru mine, că la noi există o atmosferă de lucru prea cazonă,
prea bătută în cuie, prea aşezată în programe aprobate şi supraaprobate,
programe de la care nici profesorii şi nici studenţii nu aveau niciun
pardon.
Sub însemnele intenţiei de a vizita ceva activităţi universitare, am
fost şi la două prelegeri la Collège de France. De data aceasta, înţelegerea
am făcut-o cu colegii Lupşe şi Văcaru. În programul lor de specializare,
participau la mai multe cursuri şi seminarii. Dintre acestea mi-au atras
atenţia cursurile lui Claude Lèvi-Strauss şi Michel Faucault. Sunt două
153
–––––––– Page 154––––––––
nume despre care şi citisem destul de mult în ţară. Unele din lucrările lor
sunt şi acum pe rafturile bibliotecii de la Cluj. Luând legătura cu colegii
mei, potrivit unei programări bine stabilite, m-am dus la prelegeri. Ca să
fiu sincer, mare lucru n-am înţeles din ele. Fie că urechile mele încă nu
erau destul de deschise francezei vorbite, fie că tematica celor două
expuneri era prea „structuralistă” şi eu nu aveam fondul aperceptiv nece-
sar pentru „prinderea” ei, dar, aşa cum am zis, sub raportul conţinutului,
cu mare lucru nu m-am ales. Cu toate acestea, n-am regretat. Cum era să
regret că am văzut şi ascultat pe viu pe doi din reprezentanţii de frunte ai
structuralismului francez? În cartea pe care nu de mult ţi-am cumpărat-o
„Philosophie – eine bildergeschichte für einsteiger”, vei putea da şi tu
peste numele celor doi şi peste unele din ideile lor.
La sfârşitul săptămânii n-am mai amânat vizita la Luvru, muzeu
emblemă pentru Paris, pentru Franţa şi poate chiar pentru întreaga
Europă. Voiam să fiu acolo de la prima oră şi de aceea m-am pornit de
dimineaţă de la hotel. Era o duminică frumoasă şi destul de răcoroasă. În
drum spre ţintă, nu mică mi-a fost mirarea când pe gratiile din trotuarul ce
trecea pe lângă magazinul Luvru – mare magazin de lux – o bătrânică
încă îşi continua somnul, învelită în ceva zdrenţe şi ziare. Bătrânica – una
din cele fără acoperiş – a dat acolo de un loc mai călduţ, subsolul
magazinului fiind probabil bine încălzit.
Duminica, intrarea la Luvru era pe atunci gratuită, cum erau de
altfel şi la multe alte muzee pariziene. Când m-am văzut în holul
muzeulei şi în faţa unor panouri care dădeau explicaţii cu privire la
secţiile acestuia, mi-a venit în minte bancul cu „dracu poate pe la toate”.
Se zice că femeile, atunci când popa ajunge cu cădelniţa prin faţa lor,
acestea zic: „dă părinte şi la mine, dă părinte şi la mine”, iar popa le
răspunde: „dracu poate pe la toate, dracu poate pe la toate”. Aşa şi eu, am
înţeles că nu se poate pe la toate. A trebuit să stau şi să aleg. Mi-am ales
să văd ceva din arta antichitţii ca apoi să-mi îndrept paşii spre pictura
Renaşterii şi de după Renaştere. În acest fel am ajuns să văd şi să mă
minunez şi eu de originalul enigmaticului surâs al Giocondei – ştii este
vorba de renumitul tablou al lui Leonardo da Vinci, cunoscut şi sub
numele de Mona Lisa – surâs care a inspirat atâtea interpretări şi care a
făcut să curgă pe tema lui atâta cerneală. Trebuie să recunosc însă că
parcă am fost uluit sub raport estetic de sălile cu Rubens, săli în care,
atunci când am intrat, mi-am zis: „Dumnezeule, ce explozie şi ce risipă de
talent, de imaginaţie, de linii şi culori, de chipuri umane. După Rubens
154
–––––––– Page 155––––––––
am cutreierat alte zeci de săli cu alte zeci de satisfacţii artistice. Spre seară
m-am îndreptat spre casă mort de oboseală.
A doua zi aveam planificat şi renumitul Château de Versailles.
Vizita mi-a fost aranjată de domnul Sturza aşa că nu numai că nu am plătit
dar am şi avut pe post de ghid o franţuzoaică foarte drăguţă, care m-a dus,
împreună cu încă doi vizitatori şi prin locuri care nu se deschid publicului
larg: Sala oglinzilor, budoarul Mariei Antoinette, baia acesteia etc.
Cu vizita la Versailles, mi-am zis că închei faza de turism a
sejurului meu. Eram deja în ultima săptămână şi mă gândeam serios la
pregătirea plecării spre casă.
După vizita la Versailles m-am trezit cu un telefon de la domnul
Sturza cu rugămintea de a nu pleca de la hotel că trebuie să vină să-mi
aducă o plăcută surpriză. Tot întrebându-mă eu cam despre ce fel de
surpriză ar putea fi vorba, iată-l că apare. După ce mă întreabă cum mi-a
plăcut la Versailles, îmi spune că Ministerul, deoarece am fost cuminte şi
deoarece mi-am împărţit foarte echilibrat timpul între turism şi bibliotecă,
s-a gândit să-mi mai acorde încă o bursă de o lună, dar numai pentru
achiziţia de cărţi. Am rămas cu gura căscată. Până să mă desmetecesc,
îngerul meu păzitor îmi şi scoate din buzunar un plic cu un cec de vreo
1.700 de franci, dacă îmi aduc bine aminte. Era o sumă destul de
frumoasă.
Singura problemă era aceea că trebuia să cumpăr totul de la
aceeaşi librărie; suma nu putea fi fragmentată. Ştiind cam cum stau
lucrurile prin librării, m-am dus la „La Presse Universitaire de France”.
Luând legătura cu conducerea librăriei am convenit ca ei să-mi expedieze
cărţile. Şi aşa îmi era teamă că voi avea de plătit suplimentar la bagaj. Din
librării şi de la anticariatele de pe malul Senei eu îmi cumpărasem deja
câteva kilograme de carte. Numai „Memoriile” bătrânului Hrusciov
cântăreau aproape un kilogram.
După ce mi s-a spus cam ce sumă să rezerv pentru poştă, m-am
apucat de răsfoit prin rafturile cărţilor de filozofie şi sociologie. Am ales
eu vreo 20-30 de volume, mai mari şi mai mici, le-am calculat preţul, le-
am predat şi m-am uşurat de cec-ul care atârna greu în buzunar. De acum
nu mai aveam decât să aştept venirea pachetelor la Cluj. Aşa s-a şi
întâmplat; la vreo zece zile după sosirea mea, mi-au venit şi cărţile. O
parte le-am ţinut pentru mine şi Mica, iar o parte am pus-o la dispoziţia
catedrei.
155
–––––––– Page 156––––––––
Pentru pregătirea plecării spre casă mai rămânea cheltuirea
economiilor mele. Tot umblând prin unele din magazinele care-mi erau în
cale, mai ales prin lanţul de magazine Samaritaine, cam ştiam ce vreau să
cumpăr. Pe primul loc era o păpuşă care mergea, pentru mami. Era cam
scumpă, îmi lua aproape jumătate din economii. Foarte greu am depăşit
dilema s-o cumpăr, să n-o cumpăr. Până la urmă a învins gândul că Anca
mea se va bucura mult când va ieşi prin parcul oraşului cu păpuşa sa de
mână. Pe atunci nimeni nu mai avea în Cluj aşa ceva. Într-adevăr mami,
care avea pe atunci vreo 7-8 anişori, era în al nouălea cer când se plimba
cu Patricia; aşa o botezase.
După păpuşă, urma o stofă de palton pentru Mica şi o stofă de
costum pentru mine. În rest – mărunţişuri.
Cum păpuşa o găseam numai la Samaritaine, m-am decis să
cumpăr totul de la aceste magazine. Dacă făceam o cumpărătură care
depăşea suma de 300 de franci, mi se acorda o reducere de 10-15%, sumă
care o puteam primi însă numai în ziua plecării, la aeroport. Nu erau de
neglijat vreo 50-60 de franci în chiar ceasurile plecării, mai ales că mă
ameninţa o depăşire a greutăţii la bagaje.
În chiar penultima zi mai aveam ceva franci necheltuiţi. Cu ei m-
am gândit să mă duc la Tati. Acest Tati a fost şi am auzit că mai este
magazinul săracilor, magazinul tuturor acelora cu bani puţini. Îmi aduc
aminte că de la Tati i-am cumpărat lui Mica şi o stofă de pardisiu, o stofă
de mare efect pentru primăvară şi toamnă. Pe lângă aceasta – multe
mărunţişuri.
Când mă întorceam de la Tati cu toate cele cumpărate, prin zona
Place Pigalle, o frumuşică îmi iese în cale cu „viens tu avec moi?”
Aproape că mă trăgea de mână. Era o copilandră cam de vreo 17-18 ani.
Parcă şi acum o văd cu ce ochi rugători mi-a adresat cunoscuta chemare.
Am intrat cu ea în vorbă şi i-am spus că, din păcate, eu nu mai am bani,
că mi-am făcut ultimele cumpărături, că mâine plec din Franţa etc. Cu
regrete şi uşoare strângeri de mână ne-am despărţit. După vreo zece paşi
m-am întors şi i-am făcut încă o dată cu mâna. Trebuie să recunosc,
copile, că dacă această tinerică îmi ieşea în cale în drum spre Tati, se
duceau dracului toate cumpărăturile din cele două plase. Nu ştiu dacă mă
duceam cu ea acolo unde-mi spunea că mă poate duce, dar undeva să-i
dau un dejun tot mă duceam. Din cauza acestei întâmplări, ori de câte ori
am dat cu ochii de pardesiul lui Mica, mi-am adus aminte de frumuşica
de pe lângă Place Pigalle.
156
–––––––– Page 157––––––––
Întors de la Tati, m-am dus pentru ultima oară la autoservirea pe
care am frecventat-o de atâtea ori; m-am uitat încă o dată de-a lungul lui
Champs-Elysées şi ca gest de despărţire am dat încă o dată roată Arcului
de Triumf. Ajuns apoi acasă, mi-am făcut în linişte bagajul. Dorul de
Cluj, de Mica, de mami era deja foarte mare. A doua zi, cu aceeaşi
maşină demodată a domnului Sturza, am fost condus la aeroport. Cu acest
drum s-a pus capăt documentării mele de la Paris.
x
x x
A treia mea ieşire peste hotare, în perioada de viaţă despre care
acuma îţi povestesc, a fost în Italia. De data aceasta n-a mai fost vorba
despre vreo documentare, ci despre conducerea ansamblului folcloric al
Universităţii, ansamblu denumit „Mărţişorul”. S-a întâmplat aşa că, prin
’71 sau ’72, într-o bună zi, m-am trezit chemat la Rectorul Pascu şi rugat
să preiau conducerea excursiei – spectacol a acestui ansamblu.
Itinerariul era deja stabilit şi urma ca ansamblul să plece peste
două-trei zile. Mai erau de rezolvat doar două probleme: a) obţinerea
vizelor de la Consulatul italian din Bucureşti şi b) obţinerea ultimei
aprobări pentru susţinerea spectacolelor. Aprobările conducerilor locale
erau deja asigurate, mai trebuia doar aprobarea organelor italiene centrale.
Cel care s-a ocupat în Italia de programul ansamblului a dat toate
asigurările că şi această ultimă aprobare se va obţine şi că noi putem porni
la drum.
Pentru obţinerea vizelor, m-am dus eu la Bucureşti. Italianul de
la ghişeu mi-a spus că voi putea obţine vizele numai peste o săptămână.
Cu toate insistenţele şi explicaţiile mele, nicio înduplecare. Ce să fac? Ce
să fac? Îmi vine în minte să încerc o audienţă direct la Consul. Dar cum
să ajung la el? Gândind româneşte şi nu nemţeşte, m-am chinuit să găsesc
pe cineva care să mă ajute să obţin o audienţă rapidă, chiar a doua zi şi
chiar la prima oră. Dar cine? Dar cine? Tot chinuindu-mă cu o asemenea
întrebare îmi vine în minte că soţul colegei mele de facultate şi de la
Şcoala de lectori, Pîrleacu Viorica, lucrează pe un post de adjunct la
Ministerul de Externe. Îl cunoşteam şi eu pe Costel, eram la Şcoala de
lectori în relaţii destul de bune. Cu acest gând, direct la Ministerul cu
pricina. De la poartă s-a dat un telefon şi domnul Ministru m-a primit pe
loc. Am avut noroc că era la post. După câteva fraze de amabilităţi şi de
157
–––––––– Page 158––––––––
aduceri aminte, i-am spus despre ce este vorba. După ce-mi ascultă
povestea, pune mâna pe telefon şi vorbeşte direct cu domnul Consul. A
doua zi, la ora 9 eram în audienţă. Consulul vorbea destul de bine
româneşte, aşa că n-am avut nevoie de translator. După explicaţiile mele
cu ansamblul, cu presiunile programului etc. – nu i-am spus că noi încă
nu aveam aprobarea Romei – Consulul sună la domnul cu vizele şi îi dă
poruncă să mă servească în aceeaşi zi, în programul lui de după masă. Cel
de la ghişeu era să mă mănânce când m-a văzut şi când i-am pus în braţe
vreo 45 de paşapoarte. Dar porunca şefului era poruncă.
După ce m-am văzut cu vizele în mână, cu un tren de noapte m-
am întors la Cluj. Aici toată lumea mă aştepta cu sufletul la gură.
Autocarul era deja pregătit de drum. Deasupra lui erau deja rânduite şi
bine legate lăzile cu costume, cutiile celor două contrabasuri, sacii cu
corturile, un sac de ceapă, unul de cartofi, o oală cu conserve etc. etc.
Excursia noastră era de la început concepută ca o excursie – aventură, o
excursie în care trebuia să dormim ca regulă în corturi, să ne spălăm pe la
râuri şi să mâncăm „din brişcă”, cum s-ar zice. Când am văzut cum arată
autocarul – mai rău decât al unor ţigani nomazi – şi când i-am întâlnit
laolaltă pe cei peste 40 de „iepuri” şi „iepuroaice”, adică studenţi şi
studente, m-am îngrozit. Mi-am zis: „Dumnezeule, la ce m-am angajat!”
Dar nu mai puteam da înapoi.
A doua zi, pe la 9-10, când am considerat că toate pupăturile de
despărţire sunt gata, i-am spus şoferului să-i deie drumul. Mica era şi ea
acolo şi îmi făcea cu mâna.
În prima zi am parcurs drumul până la Timişoara. Acolo am
dormit la un cămin studenţesc. Era deja vacanţă şi căminele erau goale.
A doua zi am tras peste Iugoslavia. Ţin minte că la Belgrad am
făcut o pauză mai lungă, pauză în care s-au comercializat foarte multe
cutii de gerovital. Am rămas cu impresia că toată lumea avea câte ceva de
comercializat, numai eu nu aveam absolut nimic.
Eu aveam doar zece dolari pe care i-am cumpărat pe sub mână
din ţară şi pe care cu mari emoţii am reuşit să-i trec graniţa. La comerţul
din jurul maşinii mă uitam însă complet nevinovat.
După Belgrad am ajuns spre seară la Zagreb. Ţin minte că am
oprit în centrul oraşului şi m-am interesat de Universitate. M-am dus până
acolo cu gândul să solicit o cazare de o noapte în vreun cămin studenţesc.
Fiind vacanţă, toate uşile Universităţii au fost închise. M-a mirat faptul că
nu era nici măcar portar. Am tras atunci la marginea Zagrebului, lângă un
158
–––––––– Page 159––––––––
teren de fotbal. Ne-am instalat corturile şi fără nicio muzică şi gălăgie, am
aşteptat noaptea. Pe la miezul nopţii ne-am trezit cu zeci de pietre în
pereţii corturilor. Era isprava unor copilandri. Ieşind din corturi, băieţii
noştri i-au pus uşor pe fugă.
Mai departe am trecut pe la Trieste în Italia şi am mânat până la
Veneţia. Am făcut aici o pauză de vreo câteva ceasuri. Am fost cu copiii
până în piaţa San Marco. Am admirat masa de porumbei din piaţă, am
vizitat biserica cu acelaşi nume, i-am urmărit pe gondolieri pe Canalul
Grande etc. De aici am cumpărat drept suvenire, pentru mami, o gondolă
cu o păpuşă care dacă învârteai de o cheiţă, se auzea o melodie, iar
păpuşa mima ceva mişcări de dans. Ani mulţi această gondolă a fost
juc ăria Ancuţei şi a fetiţelor care veneau pe la noi.
De la Veneţia ne-am îndreptat spre centrul Italiei. După vreo
două ore de drum trebuia să ne căutăm „un culcuş”.
Am oprit noi pe la ceva locuri „de cazare”, dar am dat mereu de
afişul „domeniu privat, intrarea interzisă!” Ca prin Germania. Nu era ca
în România; unde voiai, acolo te puteai aşeza. În cele din urmă am ochit
eu nişte plopi la marginea unei mirişti. Printre plopi era un spaţiu care,
mi-am zis eu, ne-ar putea găzdui până dimineaţă. Pe aproape era şi un
râuleţ aşa că, la nevoie, aveam la îndemână şi ceva apă. Cu destulă
uşurinţă puteam ajunge cu autocarul foarte aproape de locul cu pricina.
După ce copiii şi-au văzut corturile ridicate, s-au pus pe cântat.
Cei care au mai fost prin asemenea „turisme” s-au gândit probabil că
poate pică ceva de la motelul din apropiere; cam 100-150 de m.
N-a trecut mult şi o fată care vorbea destul de bine italiana, a
venit la mine să-mi spună că patronul i-a întrebat dacă n-ar vrea şi dacă n-
ar putea să facă ceva muzică în faţa motelului. Eu le-am zis că pot face.
Rapid, toată orchestra era la post şi cu ea şi vreo câteva perechi de
dansatori. Toţi în costume naţionale.
După vreo jumătate de oră, a venit din nou fata cu italiana să mă
întrebe dacă patronul are voie să le dea câte un pahar, două de vin. Eu i-
am spus că poate să le dea. „Ajutorul” meu, Matei Basarab, cel pe care l-
am lăsat urmaş pe postul de secretar de partid pe Universitate, a fost de
altă părere. Mi-a spus că am făcut o mare greşeală. „Dar ce? i-am zis eu,
îi mare lucru dacă le dă copiiilor câte un pahar de vin? Hai să mergem şi
noi acolo, să vedem despre ce este vorba”. „Eu nu vin, tu le-ai dat voie, tu
să te descurci”. A tras fermoarul la cort şi n-a mai ieşit din cort până
dimineaţa.
159
–––––––– Page 160––––––––
Eu m-am dus la motel. Când am ajuns acolo, ce-mi văd ochilor?
Un slujbaş al motelului căra pe un cărucior un butoi cam de vreo 70-80 de
litri spre o masă pe care erau vreo 50-60 de pahare. Se putea umbla la
pipă şi drept urmare se putea bea la discreţie.
„Mama mia!” – mi-am zis – mi se îmbată copiii, mâine nu-i mai
pot duce de pe aici”. Dar n-a fost să fie aşa. Am pus un băiat mai
echilibrat lângă butoi şi i-am spus că, de cum vede pe careva că se
apropie de depăşirea măsurii, să mă anunţe. Mai trăgeam şi eu cu ochii
după ei. Dar, dincolo de aceasta, copiii au tras o cântare şi un joc în faţa
motelului, aşa că pe la 9-10 era acolo lume ca la un spectacol. După ora
10-11 s-a încins o periniţă care a durat până după miezul nopţii. A ieşit,
dragă copile, o seară a prieteniei româno-italiene de toată frumuseţea. Eu
cred că aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla prin Germania. Italienii, copile,
rămân italieni. Gintă latină!
După această primă şi fantastică noapte petrecută printre italieni,
ne-am continuat drumul spre Ravena şi Rimini, ca să ne abatem pentru
câteva ore prin „marele stat” San-Marino. Un stat în stat, un stat în
interiorul Italiei. Un fel de curiozitate istorică şi social-politică. De fapt,
San Marino este format doar din orăşelul cu acelaşi nume, orăşel aşezat
pe versantul unui deal. Celălalt versant era atât de abrupt, încât mâna
omului nu l-a putut îmblânzi. Orăşelul-stat trăieşte doar din turism. Când
am fost noi prin el, ni s-a explicat că are doar doi soldaţi şi câţiva poliţişti.
Are însă propriul parlament şi guvern, are, după cum cred că ştii şi tu, o
proprie echipă de fotbal. În orice caz, este extrem de interesant să te
plimbi pe uliţele lui San Marino.
După San-Marino ne-am îndreptat spre Prato. Aici trebuia să
avem prima seară de spectacol. Trecând cu autocarul prin oraş, am rămas
cam miraţi că nu era nici un afiş care să ne anunţe sosirea. Ajunşi la
destinaţie, am aflat că oficialităţile de la Roma nu ne-au dat aprobarea
pentru susţinerea programului de spectacole. Le-a fost frică de noi, le-a
fost frică de cei din România socialistă să nu le lase, vezi Doamne, nu ştiu
ce comunism prin câteva dansuri şi cântece de pe Someş.
Cei din Prato, orăşel care pe atunci avea o conducere comunistă,
ne-au cazat chiar în sediul Partidului Comunist. Aveau în acest sediu, pe
lângă multe altele şi un bar de zi, bar în care am văzut pentru prima dată
un televizor color. Aveau însă şi o sală destul de mare de şedinţe şi de
spectacole, sală în care ne-au permis să ne desfăşurăm cântecele şi
dansurile. Conducerea din Prato a considerat aprobarea lor ca o chestiune
160
–––––––– Page 161––––––––
internă de partid şi nu aveau de ce să dea socoteală organelor centrale.
Spectacolul era doar în incinta sediului lor şi nu în sala de spectacole a
oraşului. Am avut destul de multă lume, am avut şi destul de mare
success. Am făcut rost şi de ceva lire, cu care ne puteam asigura drumul
spre Roma. Dacă şi aşa eram în drum, am hotărât să nu ne întoarcem
acasă fără a vedea câte ceva din minunile Romei.
La Roma ne-am cazat la „Academia di Romania”, o instituţie
menită să asigure o anumită permanenţă legăturilor culturale româno-
italiene. Pe filiera acestei instituţii, mulţi români s-au bucurat de burse de
studiu. Când am fost noi pe acolo, era, de pildă, din Cluj, un student,
Marian Papahagi, cel care mai târziu va ajunge professor la Universitatea
clujeană. L-am cunoscut ca pe un om de o deosebită ţinută intelectuală şi
mai ales de o aleasă fineţe umană. Marian Papahagi ne-a fost de mare
ajutor în cele două, trei zile petrecute la Roma.
Cum nu aveam voie să dăm spectacole prin sălile Romei, cei de
la Academia di Romania ne-au permis o seară de spectacol în incinta
instituţiei lor. Drept spectatori am avut foarte mulţi români şi ceva
prieteni ai acestora. Spectacolul s-a bucurat de multe aplauze. Am văzut
oameni cu lacrimi în ochi. Mulţi ne-au spus că pentru o seară le-am mai
stâmpărat dorul de ţară. Cu prilejul acestui spectacol, am mai făcut iară
rost de ceva lire, aşa ca să putem rezista etapelor ulterioare ale aventurii
noastre. Cei mai mulţi bani i-am făcut însă din vânzarea discurilor cu
muzică populară, fluierelor, naiurilor şi păpuşilor pe care le-am avut cu
noi.
Am rămas la Roma parcă două sau trei zile. În prima zi ne-am
dus în grup să vizităm acele locuri ale Romei care au avut şi mai au cea
mai mare rezonanţă în istoria poporului nostru. A fost vorba de Coliseum
şi de Columna lui Traian. Această columnă, dragă copile, conţine în
basoreliefurile ei scene din cele două războaie duse de Traian împotriva
lui Decebal. Îţi dai seama că dacă un „badea Cîrţan” s-a dus pe jos până la
Roma numai şi numai să-şi scoată căciula în faţa Columnei, noi cum era
să trecem prin Roma şi să nu-i dăm bineţe?
După o zi de istorie, ne-au dus paşii spre Vatican. Am văzut
uriaşa piaţă şi nu mai puţin uriaşa catedrală „San Pietro”. Am ajuns,
bineînţeles, şi sub uluitoarea cupolă a „Capelei Sixtine”. Ce se poate
vedea în şi prin aceste locuri nu se poate povesti. Va trebui ca odată să-ţi
faci timp şi să străbaţi cu paşii şi cu ochii tăi toate aceste minuni.
161
–––––––– Page 162––––––––
Într-o zi frumoasă şi caldă de vară ne-au dus picioarele prin alte
câteva pieţe şi biserici ale Romei. Dintre ele îmi mai aduc aminte doar de
piaţa Spaniei, piaţă în care, pe scările ei multe şi mari, turiştii stăteau ca
ciorchinele.
După Roma ne-am gândit la un drum spre casă. Am luat-o spre
nord cu gândul de a ne apropia de Austria. În acest caz ne era în drum
Florenţa, oraş cu renume şi pe care l-am ocolit atunci când ne-am grăbit
să ajungem la Prato. De data aceasta ne-am oprit preţ de vreo două ore în
„Piazza del Duomo” şi am vizitat „Duomo Santa Maria del Fiore”. De la
Florenţa ne-am dus până la Pisa, oraşul de naştere al lui Galileo şi oraş al
vestitului Turn înclinat. Trecând apoi prin Genua, am luat drumul spre
Milano. Aici am zăbovit o zi întreagă. Am vizitat „Domul” – o mare
bijuterie arhitecturală, emblemă a oraşului. Îmi aduc aminte că la intrare
două călugăriţe ne-au oprit câteva fete, care erau îmbrăcate în şorturi sau
pantaloni; nu puteai intra în biserică îmbrăcat oricum. În împrejurimile
Domului, am dat foarte uşor peste „Teatro alla Scala”. Pentru după
amiaza zilei eu am planificat o vizită la biserica „Santa Maria della
Gratie”, unde ştiam că se află tabloul lui Leonardo da Vinci „Cina cea de
taină”, un tablou minune. Spre marea mea surpriză, nimeni din grup n-a
vrut să mă urmeze. Toţi s-au dus pe la uliţele de bazar şi pe la magazine.
Era de fapt ultima zi pe uliţele Italiei şi trebuiau cheltuite şi ultimele lire.
Am zis mai sus „tabloul minune” deoarece aşa se consideră
faptul că peretele cu celebra frescă a fost singurul care a rămas în picioare
după un crunt bombardament din timpul celui de-al Doilea Război
Mondial. Restul pereţilor au ajuns dărâmături. Muzeul acestei biserici s-a
păstrat în forma în care a rămas după război. Nu s-au făcut decât cele
necesare unei mai bune protecţii; instalaţii de aer condiţionat, porţi cu
deschideri automate, sisteme de alarmă etc.
Spre seara zilei petrecute la Milano ne-am îndreptat spre Bozen
şi apoi prin trecătoarea Brenner spre Innsbruck.
Când am ales acest drum, n-am băgat de seamă că el ne pune în
situaţia de a trece şi printr-un colţ al R.F.G-ului. Cum n-am avut vize de
tranzit, era cât pe aci să facem calea întoarsă. Până la urmă nemţii s-au
dovedit a fi cumsecade cu noi şi ne-au lăsat să trecem prin ţara lor şi fără
vize. Un grănicer însă s-a aşezat în uşa autocarului şi nu ne-a lăsat nici să
mişcăm până ce n-am ajuns din nou pe pământ austriac. Pe acest pământ
ne-am oprit bineînţeles la Viena. Era spre seară.
162
–––––––– Page 163––––––––
Până ce am parcat, până ce ne-am încolonat şi până ce am
parcurs Mariahilfer Strasse – de la Gara de Est spre centru – s-a făcut
destul de târziu. Ne-am bătut picioarele şi ne-am întors ochii prin jurul
bisericii Sf. Ştefan şi prin zona Hofburgului.
Totuşi, parcă era prea puţină animaţie prin centrul Vienei. La
sugestia unuia din grup am luat-o spre Prater, zona mai de noapte a
oraşului. Ajunşi aici, unii din cei care în viaţa lor încă nu văzuseră un film
sexi sau porno au venit cu ideea de-a ne prelungi rămânerea prin zonă
până ies ei de la un asemenea film. Îmi aduc aminte că, un coleg de la
Catedra de socialism, Buduşan Augustin, mi-a zis: „Păi! Domnule
profesor – pe la începuturile carierei mele mi-a fost student – cum să mă
duc acasă la nevastă şi să-i spun că n-am văzut decât pieţe şi biserici, cum
să nu-i pot povesti şi ceva mai picant”. În faţa unui asemenea argument,
bineînţeles, am fost de accord.
Pe când era bine după miezul nopţii, ne-am despărţit de Viena.
Moţăind în autocar, am luat drumul spre ţară. Prin Budapesta am trecut de
parcă nici n-ar fi fost.
Când am ajuns la graniţa cu România, prima întrebare: „Câţi v-
aţi întors?” „Cum câţi? Câţi am plecat, atâţia ne-am şi întors”. „Cum?, n-a
rămas nimeni?” „Nu”, le zic eu. „Dumnezeule, zice grănicerul, de multă
vreme n-am mai văzut un autocar care să se întoarcă fără nici o rămânere
prin oraşe ale Apusului. Sunteţi buni de un premiu.” „Păi dacă puteţi, să
ni-l şi daţi”, le-am zis eu. „Să vi-l dea cei de la Cluj, noi, din păcate, nu
avem bani pentru aşa ceva”. Auzind şi vameşii că suntem toţi şi că
suntem studenţi, nici n-au vrut să se mai uite prin bagaje. Ne-au făcut cu
mâna că putem trece.
Bucuroşi că suntem acasă, unul din orchestră şi-a scos clarinetul
şi într-un cîntec şi veselie am trecut prin Oradea şi mai apoi pe uliţele
Clujului. Ultima cântare am tras-o în faţa Universităţii. Cu aceasta, dragă
copile, s-a şi încheiat frumoasa şi aventuroasa mea excursie în Italia.
A doua mea întâlnire cu Parisul s-a întâmplat în 1977. Din nou
m-am trezit chemat la Rectorat, de data aceasta la I. Vlad, cu rugămintea
de-a prelua conducerea ansamblului „Mărţişorul” în Franţa. Era vorba de
o săptămână la un festival de cântece şi dansuri populare, la Bayonne şi
apoi spectacole prin mai multe localităţi din sudul Franţei. De data
aceasta programul avea toate aprobările necesare, aşa că ne-am desfăşurat
din plin.
163
–––––––– Page 164––––––––
Plecarea a fost tot cu autocarul, dar fără corturi. Pe unde am avut
spectacole, aveam asigurată şi cazare, dacă nu prin cămine sau internate,
atunci pe la localnici. Ne era asigurată şi masa. Oricum prin Franţa am
umblat mai civilizat.
Din filmul acestei ieşiri peste hotare prima secvenţă despre care
ţi-aş scrie câte ceva este secvenţa cu W.C-ul din Viena. După ce am trecut
noaptea peste Ungaria şi prin Budapesta, spre dimineaţă, ne-am apropiat
de Viena. Foarte bine, mi-am zis eu, acolo facem pauza de dimineaţă;
putem parca lângă Gara de Est, avem acolo apă de spălat, W.C-uri etc.
După vreo zece minute de la debarcare, a venit la mine o fată să-mi spună
că la W.C. le trebuie şilingi. De unde dracu şilingi. La plecarea din ţară nu
ne-a dat nimeni nici o valută. Benzina până la Bayonne o aveam în
canistre. Eu am reuşit să trec, cu ştirea celor de la vamă, 200 de lei româ-
neşti. Am trimis fata să vadă dacă austriecii schimbă lei. Vine fata cu
vestea că se schimbă. I-am dat cei 200 lei să-i facă în şilingi. M-am gândit
că echivalentul în şilingi a 200 de lei le-ar putea ajunge fetelor. Dar de
unde. După vreo alte zece minute vine la mine aceeaşi fată şi-mi spune:
„Domnule profesor, cam jumătate s-au uşurat, dar pentru celelalte nu mai
am bani”. „Draga mea, îi zic, eu alţi bani nu am”. Ce să facem? Ce era de
făcut? Am strigat adunarea şi le-am spus fetelor să mai strângă din ceva
până ajungem la prima parcare de după Viena. Acolo am găsit un W.C.
curat, ca în oricare oraş, am găsit apă potabilă, mese pe care să ne putem
întinde mâncarea etc. Am făcut încă o dată cunoştinţă cu curăţenia
parcărilor de pe autostrăzile austriece. Ai dracului de nemţi, austriecii
ăştia, m-am gândit eu, încă o dată.
După acest popas am tras prin zi şi noapte până la Bayonne. Am
ajuns la locul întâlnirii cu francezii cu vreo trei ceasuri mai devreme.
Fiind zi de vară şi zi frumoasă, am decis să mai suportăm vreo 15 km de
autocar şi să ajungem pe malul Atlanticului, să facem o baie. Zis şi făcut.
Nu ajungem bine pe plaja de la Biarritz, că doi poliţişti francezi, pe două
motociclete, opresc lângă autocar şi întreabă de „le chef”. Mă prezint şi
întreb care-i problema. Îmi spun că nu este nici o problemă, dar că vor să
mă atenţioneze ca nu cumva să lăsăm autocarul nepăzit, că ei nu pot
răspunde de o eventuală jefuire a autocarului. Ei nu ne pot asigura paza şi
de aceea doi, trei băieţi să fie mereu la autocar. Am rămas cam surprins
de sinceritata poliţiştilor; n-aş fi crezut că în plină zi şi cu zeci de oameni
în jur ar putea fi atacat un autocar. Eram doar la 50 de metri de plaja
propriu-zisă.
164
–––––––– Page 165––––––––
În această scaldă în Atlantic, două fete erau să se înece. N-am
ştiut şi n-au ştiut nici ele că fluxurile şi refluxurile oceanului te pot pune
de la un minut la altul în mari dificultăţi de înot. Noroc că doi studenţi de
la Ed. Fizică şi buni înotători au observat lupta disperată a fetelor şi le-au
ajutat să iasă la mal. Am răsuflat uşurat; am scăpat practic de o mare
nenorocire. Ce mă făceam dacă două fete mi se înecau? Doamne, bine că
m-ai ferit.
Întorşi de la Biarritz la Bayonne, la locul întâlnirii ne aştepta o
fetiţă de 16 ani, pe nume Nadin, fetiţă care a fost ghidul şi îngerul nostru
păzitor pe toată perioada festivalului. Călare pe o motoretă ne-a condus la
un internat pentru cazare. Condiţii excelente de casă şi masă.
Din perioada de la Bayonne, lăsând deoparte multe, multe
impresii de amănunt, să-ţi spun, copile, că după spectacolul pe care l-am
susţinut în cadrul festivalului – cu echipe din zeci de alte ţări – m-am
trezit că mi se pune, prin Nadin, întrebarea dacă n-am vrea să prezentăm
spectacolul şi la San –Sebastian, mare şi cunoscut oraş spaniol. Invitaţia
era tentantă, dar cum s-o onorăm când noi nu aveam din ţară vize pentru
Spania. Am stat eu de vorbă cu dirijorul orchestrei, cu instructorul de
dansuri, ba chiar şi cu dansatorii şi cântăreţii şi toată lumea „să mergem,
să mergem”. Atunci îmi trece prin minte să-i spun lui Nadin că ne ducem
la San-Sebastian, dar numai cu condiţia să nu ni se pună ştampile pe
paşapoarte, nici la ieşire şi nici la reintrarea în Franţa. Toată această
stratagemă era faţă de cei din ţară un nimica. Eu ştiam că cei care erau în
grup de la „cooperativa ochiul şi urechea” – adică de la securitate – vor
anunţa escapada noastră încă înainte de a ajunge în ţară.
Cu această formulă nu realizam decât un singur lucru: nu trebuia
să mai umblu prin San – Sebastian, pe la Consulatul francez şi să obţin viza
de întoarcere. Noi aveam vize numai pentru o intrare şi o ieşire din Franţa.
Primind asigurări că vom putea trece fără ştampile, ne pornim la
drum; o distanţă doar de vreo două ceasuri. La graniţă, un ofiţer francez
îmi cere paşapoartele; eu nu i le dau. Erau toate adunate şi încuiate într-o
casetă de metal, la care numai eu aveam acces. I-am explicat ofiţerului
înţelegerea convenită, dar el nu se prea lăsa înduplecat. După vreun ceas
de parlamentări şi de telefoane pe la cei care se ocupau de seara
românească de la San-Sebastian, suntem lăsaţi să trecem. Cum am ajuns
pe la ora două în oraşul cu pricina şi cum până la ora spectacolului mai
erau câteva ceasuri bune, ne-am dus la scaldă. San-Sebastianul este aşezat
pe malurile unor golfuri pe care Atlanticul le face în coasta Spaniei.
165
–––––––– Page 166––––––––
Cu spectacolul de seara am avut un mare succes; cu multe
articole elogioase în presa de a doua zi.
La întoarcere, noaptea pe la 1-2, cum între timp domnii grăniceri
s-au schimbat, am avut nevoie de alte multe parlamentări până să ne lase
să reintrăm pe pământ franţuzesc. Am avut noroc că nu mi-a rămas
nimeni prin Spania. Dacă se întâmpla aşa ceva, cred că cei din ţară m-ar fi
pus la zid; cum de mi-am putut permite să trec graniţe fără aprobări din
ţară. Am riscat, dar am câştigat. Am popularizat România într-un colţ al
Spaniei şi am văzut un oraş frumos.
Din filmul evenimentelor de la Bayonne să-ţi mai spun, copile,
câte ceva despre ultima zi a zilelor culturale bayonneze. Se pare că în
sudul Franţei, mai toate oraşele au câte o săptămână de manifestări
culturale şi sportive. Această săptămână se încheie cu o zi şi o noapte de
carnaval. Toată lumea iese în stradă, toată lumea are în mână ceva torţă şi
ceva de băut, toată lumea trebuie să facă gălăgie, veselie, să cânte, să
danseze. Tineretul împinge sau pur şi simplu însoţeşte taurii din metal,
tauri torţe, tauri care scot pe nas, pe gură, prin coarne, ochi şi coadă
artificii peste artificii. Tineretul este mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat.
Toată lumea se îmbrăţişează, se sărută. Aproape pe sub toate porţile vezi
perechi care se distrează mai mult sau mai puţin vinovat. Ce să-ţi spun,
copile, totul pare a fi fost o nebunie a nebuniilor.
După fantastica noapte de la Bayonne a urmat colindul cu
spectacole. De regulă, după seara unui spectacol luam drumul spre altul.
De multe ori am dormit în autocar deoarece uneori aveam de parcurs
distanţe mari de la o localitate la alta. De vreo două ori ne-am plimbat de
la Atlantic la Mediterană şi invers. Tot de regulă, dacă ajungeam într-o
localitate trebuia să-i străbatem străzile cu muzică şi dansuri, ca să ne
facem reclamă pentru spectacolul de seară. Era frumos, a fost interesant.
După vreo două, trei spectacole, ne-au dus drumurile prin
Carcassone, localitatea în care locuia francezul de origine română care
ne-a aranjat întregul turneu. Din păcate, i-am uitat numele. Era economist
de profesie, deja la pensie şi plecat din ţară înainte de război. Deşi de
aproape 40 de ani departe de ţară, nu şi-a putut uita uliţele copilăriei şi
tinereţii. Să-l fi văzut cu cât suflet umbla după noi. Când se întâmpla să
fie prezent şi la spectacole, îi plăcea să se urce pe scenă şi să le mulţu-
mească spectatorilor pentru prezenţă şi să le explice ultimul punct din
programul nostru, piesa de orchestră „Ciocârlia”; o piesă de mare efect.
În colindul nostru prin sudul Franţei, am ajuns şi în localităţi ca
Montpellier şi Nimes. Ba am ajuns şi pe renumita „Coastă de Azur” –
166
–––––––– Page 167––––––––
salba de perle a litoralului mediteranean: Monaco, Cannes, St. Tropez,
St.Raphael, Agay etc. În ultimele două am avut şi spectacole.
Când am intrat cu autocarul în Agay, mare ne-a fost mirarea când
ne-am văzut afişele prin care erau anunţate spectacolele noastre. Pe unul
scria simplu: „Cântece şi dansuri româneşti”, pe al doilea însă „Nuntă
românească – La nóce roumanie”. Când am văzut acest al doilea afiş, am
îngălbenit; noi nu aveam în program nimic care să amintească de vreo
nuntă românească. Am adunat rapid pe toată lumea ca să vedem pe unde
ne scoatem cămaşa.
Dirijorul orchestrei m-a liniştit, mi-a spus că el a cântat la nunţi,
încât ştie pe de rost tot ritualul. O studentă din echipa de dansuri ştia
foarte bine strigăturile cunoscute sub nume de „Strigarea găinii”. Cu
aceste strigături miezul nunţii era asigurat. Într-o zi, o după masă, am
putut pune în scenă o „nuntă”; am făcut un mire, o mireasă, nişte naşi, un
notar cu o eşarfă tricolor etc. La francezi le-am cerut să ne pună la
dispoziţie ceva mese şi scaune pe scenă, ceva căni şi pahare şi mai ales o
găină friptă, găină care să mai aibă şi capul, deoarece în cioc trebuia să-i
punem o ţigară aprinsă. O studentă de la franceză, studentă care vorbea
bine limba, din când în când apărea pe scenă şi explica succesiunea
momentelor: gătitul miresei, venirea cu alai a mirelui, plecarea la primărie
pentru cununia civilă – peste cununia la biserică am sărit; un popă nu
puteam inventa, furatul pantofului, furatul miresei etc. etc. În orice caz,
cumva ne-am descurcat, cumva am onorat afişul.
Bineînţeles că nunta s-a încheiat cu o periniţă, care de pe scenă s-
a mutat în faţa scenei şi a cuprins, până târziu în noapte, aproape toată
suflarea staţiunii. A ieşit o seară a prieteniei franco-române de toată
frumuseţea şi emoţia.
După periniţă am fost conduşi spre un anume loc pe malul mării,
loc în care ne aşteptau două focuri mari, câteva mese, coşuri cu pâine, un
butoi cu vin roşu şi mai mulţi saci cu scoici. Când ne-am apropiat de locul
cu mese, un francez a şi aruncat pe grătarele de peste focuri câte un sac de
scoici. Mare ne-a fost mirarea când am văzut că scoicile săreau pe grătare
exact aşa cum săreau floricelele de porumb în sita de sârmă a mamei
bătrâne, atunci când ea, într-o anume zi a primăverii, ne făcea „cocoşei”.
Ne-am ospătat toată seara cu scoici, cu pâine, cu vin, dar mai ales cu
foarte, foarte multă voie bună. A fost prima dată în viaţa mea, când am
mâncat scoici.
167
–––––––– Page 168––––––––
După seara cu scoicile, mai aveam vreo două-trei spectacole prin
sud. Se apropiau zilele în care ne gândeam cum s-o luăm spre Paris. Într-
una din aceste zile, au venit la mine două studente, mai umblate decât
mine prin lume, cu ideea cam năstruşnică: să mergem în Andora, să ne
facem cumpărăturile, deoarece acolo toate lucrurile sunt de vreo două-trei
ori mai ieftine decât în Franţa. Din colindul de până atunci noi câştigasem
ceva bănuţi. După fiecare spectacol, primăriile îşi onorau sumele stabilite
prin contracte – sume mai mari sau mai mici. Pe lângă acestea, la fiecare
spectacol mai scoteam ceva franci din vânzarea de discuri cu muzică
populară şi de artizanat –fluiere, naiuri, păpuşi etc. Toţi copiii care veneau
cu părinţii la spectacol, plecau acasă cu un fluier.
Din banii câştigaţi ne asiguram benzina şi plata autostrăzilor.
Restul de bani îi împărţeam între noi, după nişte reguli foarte democratic
stabilite. Dată fiind această situaţie, toată lumea a fost de părere că s-ar
merita să încercăm o Andoră. Drumul până acolo ne-ar fi costat doar o
noapte de dormit în autocar.
Eu din nou m-am speriat de vize; cum să ajungem noi în Andora,
când aveam vize doar pentru Franţa şi acestea doar cu o singură intrare şi
ieşire. Fetele care au mai fost, mi-au spus că între Franţa şi Andora
graniţa este mai mult formală, că cel mai probabil nimeni nici măcar un
ne va băga în seamă. La insistenţele tuturor ne-am zis: „hai să încercăm!
După o noapte de drum pe nişte serpentine teribile, iată-ne ajunşi
în ţărişoara ţărişoarelor. Andora este aşezată în creierul Pirineilor ce
separă Franţa de Spania şi se întreţine prin excelenţă din turism; acolo
circulă orice fel de valută. La graniţă nimeni nu ne-a avut grija; probabil
şi pentru că era spre ziuă.
Din banii pe care îi aveam eu la dispoziţie, am cumpărat picapul
acela roşu pe care Camelia îţi punea plăcile cu Scufiţa roşie şi Capra cu
trei iezi, am cumpărat un calculator de buzunar „Cassio” pentru mami,
două sticle de Martini şi apoi alte câteva fleacuri. În Franţa aş fi putut
cumpăra cel mult calculatorul.
Sticlele de Martini, dragă Sergiu, le-am ţinut în casă aproape
zece ani, le-am ţinut ca să le desfacem, ne-am zis noi, doar atunci când va
veni cineva să-i ceară mâna lui mami. Aşa s-a făcut că atunci când Puiu,
Maia şi Radu au venit la noi cu plan de nuntă, mare le-a fost surpriza
când s-au văzut serviţi cu Martini. Au rămas miraţi nu numai de băutură,
dar şi de vechimea ei în casă; le-am povestit de unde şi de când o aveam.
168
–––––––– Page 169––––––––
După Andora am mai susţinut doar spectacolul din Montpellier,
apoi ne-am făcut bagajele pentru Paris.
La Paris am stat, dacă-mi aduc bine aminte, vreo patru zile. Am
fost foarte bine cazaţi la internatul unei şcoli sportive. Am susţinut doar
un singur spectacol în sala de festivităţi a unei primării de sector, primărie
condusă de un primar socialist. Cum printre spectatori au fost foarte mulţi
români, spectacolul a făcut să curgă multe lacrimi prin sală. Era vorba de
români care nu mai fuseseră de ani de zile prin ţară.
Zilele şi ceasurile libere le-am folosit pentru vizitarea Parisului.
La un singur obiectiv am putut organiza o ieşire a întregului grup, Centrul
Pompidou. Mulţi membri ai ansamblului mai fuseseră la Paris şi multe
locuri le erau cunoscute. Centrul Pompidou era deschis recent şi nimeni
nu apucase să-l vadă. Acest centru, dragă copile, este de artă modernă nu
numai prin piesele din interiorul lui, ci şi prin sine, prin exteriorul lui.
Construcţia în sine este un monument de artă şi de modernitate. Când vei
ajunge prin Paris, vizitarea acestui centru să fie, dacă nu primul, atunci cel
puţin al doilea obiectiv.
Când am anunţat ieşirea organizată la Pompidou, am anunţat şi o
escapadă în Place Pigalle. Ştiam că cei care n-au fost prin aceste locuri,
oricum vor dori să le calce şi să le vadă. Ştiam că unii şi unele nu vor vrea
să plece din Paris fără să vadă un film sexi ori porno. Atunci m-am gândit
să le spun că cei care doresc o ieşire în Place Pigalle şi eventual o intrare
la vreun film din zonă, să fie într-o anume zi la ora 6 în curte. Le-am
promis că celor care doresc film, le voi asigura o intrare la preţ de jumătate.
Unii n-au vrut să creadă că sunt în stare să-i conduc chiar eu la un aseme-
nea film. I-am asigurat că nu glumesc şi că la ora stabilită voi fi în curte.
S-au adunat vreo 12 băieţi şi fete. Ajunşi în piaţa cu renume, i-
am pus să-şi aleagă filmul. Majoritatea au vrut un film porno. M-am
gândit, chiar bine, aşa ceva nu văzusem nici eu. La intrare, iniţial, casie-
riţa n-a vrut să ne acorde reducerea. După ce i-am spus că „pas de
probleme”, că ne vom duce la un alt film, mi-a spus să aştept. A vorbit cu
proprietara sălii la telefon şi ne-a făcut o reducere chiar mai mare de 50%.
După vreo jumătate de ceas de film, văd că o studentă iese. După
vreo alte cinci minute, colegul meu Uţiu Ioan, instructorul de dansuri, îmi
spune la ureche că nici el nu vrea să mai stea, deşi el mai văzuse aşa ceva.
Am ieşit amândoi. După vreo alte 10-15 minute, aproape tot grupul era
deja afară; unele fete, la ieşire, dădeau semne de vomă. Una mi-a spus:
„Domnule profesor, n-am crezut că aşa ceva poate fi pe lume. Nici o sută
169
–––––––– Page 170––––––––
de prelegeri despre sex n-ar fi avut o mai mare influenţă educativă ca
această ieşire. N-am să vă uit niciodată”.
În cele câteva zile de Paris am avut şi eu ocazia să pun piciorul în
cea mai renumită cafenea din Cartierul latin, cafenea în care, după cum
mi s-a spus, se întâlneau de regulă somităţile intelectualităţii pariziene. Şi
aceasta datorită următoarei împrejurări. Pe când eram încă prin sudul
Franţei, după un spectacol ţinut în aer liber, într-un orăşel mai de munte, a
venit la mine un domn care, după ce s-a recomandat, îmi spune că este
din România. Îmi mai spune că a trecut prin zonă şi a dat cu ochii de
afişele noastre şi că în seara respectivă este a doua oară la spectacol. Din
vorbă în vorbă am mai aflat că era de prin părţile Târnavelor, că a făcut
câteva clase de liceu la Blaj – aceasta ne-a apropiat imediat – că după
liceu a făcut Facultatea de Veterinară şi că a fugit din ţară de frica lui
Antonescu; în studenţie a făcut un pic de politică legionară. Mai aflu că
din cauza unui accident de circulaţie nu şi-a mai putut practica meseria de
medic veterinar şi că a intrat în afaceri imobiliare. Avea proprietăţi în
aproape toată Franţa. La vremea aceea era cel mai bogat român din Paris.
Văzând că sunt deschis dialogului şi că nu-l tratez ca pe un transfug cu
care cei din ţară nu au ce discuta, ne-am trezit cu el şi la Paris. Era sfârşit
de săptămână şi a venit acasă.
După spectacolul de la Primărie, mă trezesc că mă caută şi-mi
spune că, dacă este posibil, el ar dori să mă invite la o cafea împreună cu
colegul Drondoe, „ajutorul” meu, cu cei doi instructori şi cu două studen-
te, mi-a spus şi numele. Invitaţia era făcută pentru a doua zi după masa.
Dirijorul avea deja un alt program şi n-a putut onora invitaţia. Ceilalţi am
fost luaţi cu un microbus şi conduşi la „Deux mogots”, cum se numea
celebra cafenea pariziană. După cafele, prăjituri şi taifas am fost duşi
undeva pe aproape la o drogherie deschisă şi duminica şi ne-a cumpărat
fiecăruia câte un cadou. Aşa s-a făcut, nu numai că am fost pe urmele
atâtor iluştri parizieni, dar şi că i-am adus Micăi un parfum deosebit.
Legăturile cu acest român – din păcate numele i l-am uitat – au
mai ţinut o vreme; de sărbători ne felicitam.
Apropo de acest român şi apropo de toţi aceia pe care i-am văzut
pe la spectacole cu lacrimi în ochi, nu pot să nu-ţi mărturisesc gândul că
statul român ducea faţă de ei o politică complet neînţeleaptă. În loc să-i
lase să vină în ţară, să-i folosească în interiorul ţării, era pusă pe urmele
lor o întreagă securitate. Faţă de cei „fugiţi” şi la sfârşitul anilor şaptezeci
se mai ducea o politică de inspiraţie stalinistă. Dintr-o asemenea politică,
în R.D.G., de pildă, s-a născut Zidul Berlinului.
170
–––––––– Page 171––––––––
După întâmplarea cu cafeneaua, urma, chiar de a doua zi,
pregătirea pentru plecarea spre ţară. Maşinile erau la atelierele auto ale
Primăriei, iar copiii îşi făceau bagajele. În pregătirea plecării, parizienii au
fost foarte domni cu noi; nu numai că ne-au verificat pe gratis autocarul,
dar i-au şi schimbat toate piesele, care, după aprecierea lor, erau prea
uzate. Aşa s-a făcut că autocarul a ajuns acasă cu cauciucuri şi multe alte
piese mai bune decât cele cu care am plecat.
În dimineaţa plecării însă o neaşteptată surpriză. Eram la ultimul
mic dejun şi bag de seamă că unul din orchestră – pe nume Janos – nu
este la masă. Am trimis un student să-l caute prin dormitor, spălător,
maşină etc. Janos – nicăieri. Ia vezi, îi zic eu, dacă vioara lui este sau nu
în maşină. Nu era. În acest caz, totul era clar – Janos a decis să rămână.
Am dat un telefon la Ambasadă ca să-mi spună ce trebuie să fac într-un
asemenea caz. Mi-a spus că trebuie doar să trecem pe la Ambasadă şi să
dau o declaraţie. Zis şi făcut. Dar acest „făcut” ne-a întârziat plecarea cu
vreo câteva ceasuri.
După declaraţie, destul de trişti, ne-am luat drumul spre ţară. N-
am mai avut chef de nici o oprire. Prin Viena şi Budapesta am trecut ca
vântul. Ne şi era la toţi destul de dor de casă.
La graniţă, aceeaşi întrebare: „Câţi mai sunteţi?” „Minus unu”,
zic eu. Când m-a văzut aşa de necăjit, ca s ă mă mai liniştească, grănicerul
mi-a zis: „Nu vă mai necăjiţi, domnule profesor, unii au rămas cu autocar
cu tot”.
Când am ajuns la Cluj, apropo de cazul Janos, am dat un telefon
la Satu Mare şi am anunţat familia ce s-a întâmplat. Le-am mai spus că
geamantanul cu lucruri este la mine şi că-i rog să vină după el. A doua zi,
apare tata lui Janos cu lacrimi în ochi şi mereu cu întrebarea: cum de
copilul lui, singurul copil, a putut face aşa ceva. N-am prea ştiut ce să-i
spun, n-am prea ştiut cum să-l consolez.
Noroc însă, pentru tată şi mamă, că după vreo două sau trei zile,
mă trezesc cu Janos la catedră. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Îmi
spune Janos: „eu sunt, domnule profesor. Am venit să-mi cer iertare
pentru necazul pe care vi l-am făcut. Un grup de conaţionali din Ungaria
mi-au promis marea şi sarea, ca după plecarea autocarului, totul să fie
altfel. N-am rezistat. M-am dus la ambasadă şi i-am rugat să mă trimită
acasă. Încă o dată vă rog să mă iertaţi”. Ne-am dat mâna, ne-am
îmbrăţişat. Cu această îmbrăţişare, dragă Sergiu, s-a sfârşit cea de a doua
mea întâlnire cu Parisul.
171
–––––––– Page 172––––––––
x
x x
În economia unei vieţi, cât de cât normale, printre zilele de
muncă, zile dedicate profesiei, trebuie intercalate şi ceasuri de relaxare,
ceasuri în care alte grupuri de neuroni să fie puse în mişcare. Doar şi
Dumnezeu, după spusele Bibliei, după şase zile de lucru şi-a luat-o pe a
şaptea pentru repaus.
În Catedra pe care am slujit-o, aş putea zice, o viaţă, era o foarte
serioasă atmosferă de muncă. Unii îşi aveau masa de lucru acasă, alţii
lucram la catedră: I. Aluaş, Călina Mare şi cu mine. Aici aveam cărţile de
bază, aici ne-am învăţat să lucrăm fişe şi fişuţe, pagini şi păginuţe.
Dintre noi trei, Aluaş – bunicul lui Paul şi Ionuţ, cei pe care-i ştii
din America – era la Catedră, de cele mai multe ori, înaintea femeilor de
serviciu şi stătea, cu o amiază la Casa Universitarilor, până seara târziu.
Călina şi cu mine ne începeam ziua de lucru ceva mai normal, dar o
întindeam şi noi de multe ori până seara târziu, până venea portarul şi ne
spunea că trebuie să încuie. De multe ori, cei trei ne porneam împreună
spre case. După ce eu am avut maşină, plecarea împreună devenise
aproape o regulă. Dar şi cei cu masa de lucru acasă nu se lăsau mai prejos
cu sentimentul datoriei.
Că erau printre noi şi de aceia care aveau faţă de şcoală o
atitudine de funcţionar, este o altă treabă. Aceştia erau însă excepţiile care
nu făceau decât să întărească regula, regula luării în serios a sarcinilor
muncii universitare.
Dar pe lângă a fi loc de muncă, catedra noastră era, dragul meu,
din când în când şi un loc de fantastică relaxare. Şeful de catedră, prof.
Kallós N., ţinea foarte mult la aceste momente, vedea în ele ceasuri ale
sudării relaţiilor dintre membrii colectivului. Aşa şi erau, erau prilejuri de-
a ne cunoaşte şi altfel decât frământând în şedinţe obişnuite probleme
filozofice. Kallós un numai că permitea şi încuraja ceasurile relaxării, dar
le şi organiza impecabil. El avea grijă să nu treacă un 8 Martie – ziua
femeii – fără a marca evenimentul aşa cum se cuvine. El se ocupa de ceva
atenţii, de felicitări, de coniac, de ceva vin etc. În toate acestea avea
ajutoarele lui, dar el rămânea şeful manifestării şi/sau manifestărilor. Tot
la iniţiativa lui se organizau petreceri pentru zilele de naştere ale unora,
ale acelora care ştia că vreau ca onomastica lor să fie marcată şi la
172
–––––––– Page 173––––––––
Catedră. Erau apoi petreceri de început şi sfârşit de semestre, petreceri
legate de câte un doctorat etc.
Pentru oricare din asemenea ceasuri de relaxare, doamnele din
Catedră se ocupau de-ale mâncării. Călina Mare aducea de regulă fasolea
ei frecată făcută cu usturoi, Pop Eva, o extraordinară gospodină, aducea
prăjituri şi murături, Mica se înscria de regulă cu două, trei borcane cu
zacuscă. Se cumpărau mezeluri, brânzeturi etc. Şi se făceau multe
sandvişuri. De vin se ocupa de regulă Marica G. sau Diaconu G, iar cu
muzica era responsabil Aluaş. Cu maşina îi aduceam de acasă picapul şi
cam două serviete cu plăci, muzică de dans şi muzică de petrecere.
Bineînţeles că aceste ceasuri erau precedate de o şedinţă normală
de Catedră. Petrecerea era aşezată la punctul „diverse”. Acest punct era
deschis într-o sală alăturată de către „domnul şef” cum îi ziceam noi lui
Kallós. Cu un păhărel în mână, acesta ne anunţa motivul punctului
diverse şi ţinea un spici plin de duh de vreo câteva minute. Apropo, de
vorbele de spirit cu care erau presărate aceste spicuiri, îmi aduc aminte că
la una din aniversările lui Aluaş, i s-a făcut acestuia un miniportret
extraordinar. Aluaş era „cel mai curajos dintre fricoşi, cel mai neconfor-
mist dintre conformişti, cel mai familist dintre cei care nu prea sunt
familişti”, cel mai dintre cei mai etc. Păcat, foarte mare păcat că acest
discurs n-a fost înregistrat.
După discursul şefului urma ciocnirea păhărelelor şi atacarea
meselor cu sandvişuri. Unii terminau rapid cu aceste momente; se făceau
că au ceva mai important de făcut.
Pe Roth A., pe Mihu A., pe Marga A., de pildă, nu i-am prea
văzut pe atunci când cheful începea să se aprindă şi pe când se trecea la
vin, la dans, la bancuri şi la cântat. Nenea Aluaş ne cânta „De ce beau eu
câte-un pic, Casa mândrii nu i-o stric…”. Un frumos cântec din zona
Maramureşului. Aluaş era un îndrăgostit de folclorul din Maramureş, mai
ales de cel din zona Oaş. Tanti Mia Semeniuc ne delecta cu „Ioane, Ioane,
drag mi-eşti mie, Dar ce-am vorbit, vorbă să fie”. De la mine se aştepta
să-i dau drumul, chiar dacă pe alocuri şi cu ceva falseturi la „Hai Buzău,
Buzău”.
„Apa curge printre dealuri,
Dorul mândrii-l duce-n valuri,
Ia Buzău şi al meu dor,
Du-l la mândra în pridvor,
Du-l şi-l lasă în grădină,
173
–––––––– Page 174––––––––
Că mândra cu el s-alină,
Du-l şi-l lasă în cerdac
Să-i fie mândrii pe plac”.
Cam aşa sunau, cel puţin în parte, versurile din „Hai Buzău,
Buzău”.
Copile, se petrecea frumos, se petrecea fără momente urâte, fără
urme de beţie.
Ceasurile de relaxare din viaţa mea şi a lui Mica aveau şi alte
prilejuri de realizare. Unul din acestea era, de pildă, prieteniile de familie.
Imediat după căsătorie şi după venirea mea de la Moscova, multă vreme
am rămas în foarte bune relaţii cu familia Boriceanu. Ne căutam, ne
vizitam, ne distram cu ei şi cu prieteni de ai lor pe la iarbă verde. După
plecarea Boricenilor la Braşov, într-un anume fel, locul lor l-a luat parcă
familia Semeniuc. În jurul Semeniucilor era un cerc de prieteni cu care
adesea ne petreceam zile de naştere, zile de nume etc. Era vorba de
familiile Lupşe T., Haiduc Ionel, Bîrsan Gh., Diţu Gh., ş.a. Cu unii din
membrii acestui cerc am petrecut ani la rând revelioane la Casa
Universitarilor. Era o nebunie. Colegi şi colegi, prieteni şi prieteni
trăgeam câte un revelion care se încheia doar a doua zi, pe la 9-10, în casa
sau pivniţa lui Cherebeţiu T. sau Cosma N. – doi colegi de la Fizică – la
moare de varză.
Prietenia noastră cu nenea Vanea s-a prelungit şi după căsătoria
acestuia cu tanti Mia. Nu numai că s-a prelungit, dar a luat şi forma
năşiei. În numele prieteniei cu Semeniucii, am apelat la ei atunci când a
fost vorba să facem rost de o pereche de naşi pentru căsătoria lui mami. În
numele acestei prietenii i-am chemat la München şi tot în numele ei, ori
de câte ori mă duc în România, mă văd cu ei de cel puţin două, trei ori.
Din relaţiile de colegialitate s-au cristalizat în timp şi alte priete-
nii. Aş aminti de Călina Mare – şi pe când era cu Eric al ei şi după despărţi-
re – de familia Aluaş, de cel care a condus peste 30 de ani catedra, Kallós
N. şi apoi de fostul meu profesor de filozofie şi apoi coleg, Roth Andrei.
Nu ştiu de ce n-am putut depăşi relaţiile de simplă colegialitate
cu un coleg ca Mihu Achim. Eram doar de pe văi relativ apropiate, eram
de aceeaşi vârstă, mă înţelegeam bine cu soţia lui, el se înţelegea bine cu
Mica; gurile rele ziceau că într-o vreme i-ar fi făcut chiar şi un pic de
curte. Cu toate acestea, n-am putut trece dincolo de o rece colegialitate.
Pe lângă prieteniile născute prin prelungirea unor relaţii de
catedră, am intrat, bineînţeles, şi în alte cercuri de prieteni. Unul din ele
174
–––––––– Page 175––––––––
era constituit în jurul familiei Pamfil Constantin şi Viorica. Din el mai
făceau parte Drondoe Grigore cu rotunjoara lui Vera, Pura Grigore cu
guraliva lui de Nana, Salontai Alexandru cu a lui brunetă şi frumoasă
Tamara, Marcu Gheorghe cu tăcuta de Rodica. De la o ocazie la alta
acestora li se alăturau şi alţii.
Cu acest grup am petrecut multe zile şi ceasuri de frumoasă
relaxare: mersuri la spectacole, zile de naştere, zile de nume, ieşiri pe o zi,
două la iarbă verde, revelioane. De data aceasta revelioanele se organizau
la catedra lui Costică Pamfil, în incinta Institutului Agronomic. Cu
asemenea prilejuri, cercul se lărgea în aşa fel, încât ajungeam cam la 30-
40 de persoane. Fiecare trebuia să răspundă de ceva. Îmi aduc aminte că
într-un an, când în România era o problemă să faci rost de apă minerală,
mai ales de apă Borsec, m-am dus cu maşina, împreună cu un nenea Pura
până la Dej pentru câteva zeci de sticle de apă. Acest Pura avea la Dej o
relaţie care ne-a promis că nu ne va lăsa fără Borsec. Alţii se ocupau de
sarmale, fripturi, apoi muzică, apoi dans, apoi bancuri, apoi cântare, apoi,
apoi… până a doua zi. În prima zi a Anului Nou, după un somn bun, ne
adunam să consumăm ce-a mai rămas.
De data aceasta luam şi copiii cu noi. Le asiguram şi lor câteva
ceasuri de petrecere. Ei ne spuneau poezii, alergau, se jucau, mâncau şi
dansau împreună cu noi. Uneori, Viorica Pamfil aducea de la Operă ceva
costume şi atunci se organiza un mic carnaval. De regulă, Anca se
îmbrăca în indiancă sau ţigancă. În momentele culturale ale celor mari
trebuia să se povestească ceva din propria viaţă, să se rezume un roman,
să se citească o poezie ori să ne adresăm reciproc epigrame. Odată, pe
când era vorba de epigrame, tot gândindu-mă despre cine şi despre ce să
scriu, unii mai harnici şi mai inspiraţi decât mine au şi ieşit cu epigramele
lor în faţă. Erau epigrame cam lungi. Atunci îmi vine ideea: Celor care
scriu epigrame prea lungi.
„Epigrama măi, tu, frate,
Nu-i roman, nu-i nici o carte,
Îi un strop de ironie,
Într-un pic de poezie”.
Bineînţeles că am fost aplaudat şi am primit sticla de şampanie
care era pusă în joc.
În legătură cu cele petrecute în acest grup, să-ţi mai spun doar că
de aici mi se trage vorba pe care o zic ori de câte ori beau de unul singur o
175
–––––––– Page 176––––––––
gură de ţuică, vorbă pe care de pe acuma o ştii şi tu: „Servus, Ionică … Să
trăieşti, Costică”.
Multe prilejuri de relaxare mi-a oferit viaţa şi în alte forme. Mă
gândesc de pildă, la prezenţele în comisiile de doctorat, de examene de
grad, de olimpiade pe ţară, de bacalaureat.
În cazul acestora erau şi zile şi ceasuri de serioasă sudoare.
Pentru doctorat, spre exemplu, trebuia să citeşti o lucrare cam de două-
trei sute de pagini, să scrii apoi un referat de cel puţin cinci-şase pagini;
referat în care trebuia să faci aprecieri asupra lucrării, să faci eventual
ceva observaţii şi recomandări, să declari textual că eşti sau nu de acord
cu acordarea celui în cauză a titlului de doctor în filozofie. Dar, până la
urmă se merita oboseala. Doctoratele erau bune prilejuri de-a lua legătura
cu colegi din alte centre universitare, de-a urmări preocupările lor, de-a te
întâlni cu locuri şi oameni noi. După susţinerea tezei urma, ca regulă, într-
un separeu de restaurant, o masă festivă, masă presărată cu multe
dialoguri şi mai ales cu multă, multă veselie.
Cam după acelaşi tipic se derulau şi examenele de grad. De data
aceasta însă, lucrarea nu depăşea o sută de pagini, iar aprecierile asupra ei
se făceau doar oral, după asistenţa la 4-5 ore de predare la clasă. Dacă
examenele de doctorat mi-au oferit prilejul de a fi de mai multe ori în
Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, examenele de grad m-au plimbat prin
aproape toate oraşele transilvane.
Olimpiadele pe ţară mi-au permis să ajung prin multe capitale de
judeţ, prin multe din zonele turistice ale acestora şi ale împrejurimilor lor.
Când am fost la Suceava, de pildă, am ajuns să văd mânăstirile din nordul
Moldovei, mânăstiri de un interes turistic internaţional. Pe când vei fi
mare şi vei mai ajunge prin România, te rog, să încerci să le vezi şi tu; te
asigur că se merită, că vei fi încântat. Când am fost la Piatra-Neamţ, am
vizitat Putna lui Ştefan cel Mare, Conacul lui M. Sadoveanu – mare
scriitor român – Casa copilăriei lui Ion Creangă, cel cu „Amintirile” pe
care le-ai citit şi tu.
În cadrul olimpiadelor, noi cei de la universităţi, trebuia să ţinem
câte o expunere de aproximativ o oră şi apoi să răspundem întrebărilor
elevilor.
După ziua lucrării, urma să citim lucrările considerate de profe-
sorii de liceu ca fiind cele mai bune şi să stabilim ordinea premierilor.
După anunţarea rezultatelor, urma, de regulă, o zi de excursie. După
aceasta venea ziua festivităţii de premiere, zi care se încheia cu o seară de
176
–––––––– Page 177––––––––
mare veselie. Îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere de finalul
olimpiadelor de la Oradea, Deva, Tulcea, Suceava ş.a.
Pe lângă câteva ceasuri de oboseală, olimpiadele erau zile de
frumoasă relaxare, zile de întâlnire cu foşti studenţi, cu colegi şi prieteni
din alte centre universitare. Mă gândesc cu mult drag la dialogurile de zi
şi de seară cu colegi şi prieteni ca: Al. Boboc, M. Flonta, L. Grunberg, Al.
Valentin, Popa Cornel, I. Tudosescu ş.a. În această ordine a gândurilor nu
pot să nu-mi amintesc de simpatica şi inimoasa doamnă Druţă, Druţă
Marinela, doamnă care, din partea Ministerului, ţinea în mână toată
organizarea unor asemenea complicate manifestări.
Acum când am scris numele lui Al. Valentin, colegul meu de la
Bucureşti, mi-a sărit în minte o poveste pe care vreau să ţi-o relatez: La
una din olimpiade, Valentin era preşedintele comisiei. În această calitate,
se tot frământa cu ierarhizarea a două, trei lucrări. Intrând într-un mic
stress decizional, a început să se jure pe toţi sfinţii că nu va mai veni la
nici o olimpiadă. Auzindu-l cum se jură, eu îi strig: „Măi, Valentine, nu te
jura prea tare c ă tu la anu iară o să te pârceşti.” El către mine: „Dar ce-i
aceea pârcit?” „Pe la noi prin Buia, îi zic eu, când o capră are ceva de-a
face cu un ţap, se zice „pârcit” „Şi eu cum o să mă pârcesc?” „Tu nu te
vei pârci la propriu, dar vei păţi ca şi capra. Aceasta, în fiecare primăvară,
când o prind chinurile facerii, se jură pe toţi sfinţii că la toamnă nu se va
mai pârci. Până toamna uită şi iar se scapă la pârcit. Aşa şi tu, până la anu
vei uita şi iar te vei pârci, adică iar vei veni la olimpiadă.” Aşa s-a şi
întâmplat. În anul următor, când am ajuns în hotelul la care eram cazaţi,
în camera vecină, aud gura lui Valentin. Îmi las bagajul şi mă duc să-l
văd. De cum mă zăreşte, Valentin ridică mâinile în semn de predare şi-mi
zice: „Irimie, ştiu, iar m-am pârcit.” Am râs amândoi, au râs cei din jur şi
totul a fost ok. Oricum, bancul cu pârcitul a ajuns să aibă o mare trecere
în ceasurile noastre de veselie.
Din toate aceste relatări, dragă copile, vei putea uşor înţelege că
bunicul tău n-a fost doar un şoarece de bibliotecă ori de catedră, c-a fost
un om căruia i-a plăcut şi să râdă, să danseze, să cânte, să spună şi să
asculte un banc. I-a plăcut, cu alte cuvinte şi ceasurile de relaxare.
Am avut mare noroc că, din acest punct de vedere, m-am potrivit
foarte bine cu Mica. Era şi ea o fire deschisă, o fire ce se putea uşor
angaja la un ceas de vorbă ori la două, trei ceasuri de petrecere. Dar
despre Mica şi felul ei de-a fi ceva mai târziu.
177
–––––––– Page 178––––––––
Deocamdată aş dori să închei acest capitol cu preîntâmpinarea
unei întrebări care în mod firesc ţi-ai putea-o pune: „Bine, bine, măi
Micule, dar de-a lungul vieţii tale n-ai avut cumva şi ceva duşmănii? N-ai
avut şi oameni care, dacă ar fi putut, te-ar fi înghiţit într-o lingură cu apă,
numai şi numai ca să scape de tine?” Am avut, copile, bineînţeles că am
avut. Nimeni nu poate trece prin viaţă fără să inspire în jurul său şi relaţii
mai puţin amicale. Fac şi acestea parte din coloratura relaţiilor sociale ale
fiecăruia. Nu cred că m-au putut înconjura cu gânduri prea frumoase acei
studenţi şi acele studente cărora nu le-am putut da notele pe care le
aşteptau. Nu cred că nu m-au duşmănit cele două, trei studente pe care le-
am lăsat repetente şi care apoi s-au şi retras din facultate. Deşi au început
foarte bine, cu timpul mi s-au deteriorat serios relaţiile cu unii colegi de
catedră: Maghiaru Ovidiu, Marga Andrei, mai ales Marga. Maghearu nu
m-a putut ierta că de la anul postuniversitar din Bucureşti eu m-am întors
la Cluj pe post de lector, iar el a fost repartizat doar ca asistent. Dar în
această repartizare eu n-am avut nici o vină. La Bucureşti se pare că eu
mi-am văzut de treabă, pe când el s-a ţinut de taifasuri.
Cu Marga povestea este ceva mai lungă şi mai complicată. Nu
vreau să intru nici în lungimea şi nici în complicaţiile ei. Ar trebui să
încep cu vremurile în care pe la seminarii îi apreciam ambiţia şi harnicia
şi să închei cu ceea ce cred astăzi despre evoluţia lui. Ar fi prea mult, mult
prea mult. Aş zice doar că cei care vor să creadă că-i mare filozof şi mare
personalitate n-au decât să creadă. Eu…
x
x x
În paginile care urmează, aş încerca, dragă Sergiu, să-ţi scriu câte
ceva despre viaţa mea de familie, despre acele momente sau aspecte ale ei
despre care nu ştii prea multe sau încă nu ştii nimic. Câte ceva despre
Mica ori despre copilăria lui mami ai mai auzit tu, dar despre modul meu
de a mă fi raportat la ele şi la viaţa de familie în general nu cred că poţi
avea vreo idee.
La modul propriu, viaţa mea de familie a început abia după
întoarcerea de la Moscova. Cele două mici vacanţe de după căsătorie –
una de iarnă şi alta de vară – n-au fost decât un fel de repetare a aşa zisei
„lună de miere”. Întors cu toate bagajele, m-am trezit că sunt tata unui
copil şi capul unei familii. După vreo două, trei săptămâni de acomodare
178
–––––––– Page 179––––––––
la noua realitate, m-am trezit confruntat cu cea mai prozaică şi serioasă
problemă – problema locuinţei. Casa, în sensul cel mai propriu al
cuvântului, este condiţia condiţiilor unei vieţi de familie. La venirea în
ţară, pe Ligia şi pe Ancuţa le-am găsit încă la mansarda din strada E.
Zola, mansarda copilăriei şi tinereţii lui Mica. Locuinţa era compusă doar
dintr-o cameră şi bucătărie – fără baie – locuinţă în care, pe lângă noi trei,
mai era mama soacră, tanti Balo, încă studentă, şi un verişor, rămas fără
mamă şi luat de ele în grijă. Din Buia, eu eram destul de obişnuit cu
înghesuiala, dar ce era în această mansardă era greu de suportat. De
aceea, dragă copile, primul nostru gând era – locuinţa.
Pe vremurile acelea nu se punea problema să-ţi cumperi casă ori
să-ţi închiriezi; toată lumea era chiriaşă la stat. Casa sau locuinţa, ca
regulă, trebuia primită de la unitatea în care lucrai.
După vreo câteva luni bune de viaţă la mare înghesuială, am
auzit că la Universitate s-au primit ceva locuinţe şi că se discută reparti-
zarea lor. Auzind de această repartizare, am cerut rapid o audienţă la
Rector. C. Daicoviciu, după ce m-a ascultat cu multă răbdare şi atenţie,
mi-a spus: „Uite ce Irimie, din locuinţele nou primite nu-ţi pot oferi nici
una, dar mă voi gândi la situaţia ta şi poate se va găsi ceva potrivit printre
locuinţele care rămân de la cei care se mută în locuinţe noi. Să te duci şi
la tov. Raţiu Onoriu, preşedintele de sindicat, să-i relatezi situaţia şi să-i
laşi o cerere. Zis şi făcut. Cu Raţiu mă cunoşteam încă de la Blaj şi eram
în relaţii de bună prietenie. Cererea pe care i-am lăsat-o lui Raţiu a avut
succes; ne-am mutat în prima noastră locuinţă, chiar în centru, într-o
cameră şi bucătărie, cu acces la baie şi W.C. Doamna cu care eram la
comun nu ne-a creat probleme. Ancuţa se ducea la ea s-o roage să-i facă
desenele pentru grădiniţă „Deoarece –îi explica ea – mama nu are voie să
mi le facă. Aşa a zis tovarăşa educatoare.”
După primirea locuinţei, o altă avalanşă de griji şi de probleme:
mobilă, sobă, vase, tacâmuri, perdele etc. etc. Mai ajutându-ne cu priete-
nii, mai împrumutând ceva bani, ne-am cam asigurat cu toate cele strict
necesare. Văzându-ne cât de cât aşezaţi la casa noastră, puteam aştepta,
cu o altă stare de spirit, începutul anului universitar.
În prima noastră locuinţă n-am stat decât vreo doi ani. Ne-am
mutat apoi în cartierul Gheorgheni, în apartament de două camere şi
dependinţe. De aici, după vreo trei, patru ani, am ajuns la trei camere, pe
strada Deva, am ajuns acolo unde tu ai făcut primii paşi şi unde te-ai jucat
de atâtea ori cu Camelia sau cu prietenul tău Raducanu.
179
–––––––– Page 180––––––––
Casă, bani, haine, mâncare etc. reprezintă doar condiţii ale unei
vieţi de familie. La modul propriu şi la modul de fapt, familia înseamnă
reţeaua de relaţii soţ şi şoţie, părinţi şi copii. Aci se aşează esenţialul, de
aci ţâşneşte fericirea sau nefericirea, ce se derulează între pereţii unei case
sau ai unui apartament.
Eu, dragă copile, m-am căsătorit din dragoste. Nici o urmă sau
umbră de interes n-a intervenit atunci când am întrebat-o pe Mica ce zice
ea despre cealaltă cotă de 50%. Ţi-am scris despre povestea cu 50% în
paginile cu Moscova. Aveam ce să iubesc şi să preţuiesc în ea. Era o
femeie frumoasă, deşteaptă, cultă şi mereu dornică de şi mai multă
cultură. Biblioteca casei este prin excelenţă realizarea ei. Ea s-a îngrijit de
achiziţionarea zecilor de volume din clasicii literaturii universale, din
clasicii literaturii române, romanul secolului 20, romanul de dragoste,
literatură pentru copii, Biblioteca pentru toţi, Meridiane etc. Ea s-a ocupat
mai insistent decât mine chiar şi de rafturile literaturii de filozofie. Ea
trecea mai des decât mine prin librăriile oraşului, ea avea printre
vânzătoarele de carte prietene şi foarte bune prietene.
Încă de pe băncile liceului a fost bine angajată politic, fără a dori
şi fără a se lăsa să facă din aceasta carieră. În viziunea noastră asupra
problemelor mari ale vieţii sociale ne-am înţeles fără rezerve. A investit,
fără nici un fel de efort, foarte mult timp şi foarte multă energie în
oamenii din jurul ei. Era o foarte bună colegă şi foarte bună prietenă. A
cultivat relaţii de foarte bună vecinătate prin toate blocurile, prin care
viaţa ne-a aşezat casa. Era bine pregătită profesional; ca studentă a avut
nu numai bursă obişnuită, dar şi bursă „republicană”, o bursă destul de
consistentă sub raport financiar. Ca asistentă şi apoi ca lector universitar a
cules multe laude din partea studenţilor. Cursurile şi seminariile ei, pe
lângă temele de bază ale filozofiei marxiste, conţineau foarte multe trimi-
teri la probleme de viaţă – prietenie, dragoste, familie, cultură. Încurajate
de felul ei deschis de a fi, multe dintre studentele ei s-au perindat prin
casa noastră şi s-au aşezat cu ea la ceasuri de taifas şi de confidenţe.
Buchetul de calităţi pe care îl avea Mica, a fost umbrit de un
singur lucru, de modul ei de a se certa. M-am ciocnit de această latură a
personalităţii ei încă pe când locuiam la mansarda de pe strada E. Zola.
Aici mi-a fost dat să asist la aşa certuri între ea şi mama ei, încât m-am
cam descumpănit. Venind dintr-o familie în care nici măcar „du-te
dracului” n-am prea auzit, mi-a fost foarte greu să-mi imaginez că o fiică
şi o mamă pot ajunge la „dialoguri” în care fiecare să-şi piardă orice
180
–––––––– Page 181––––––––
autocontrol. În ceasurile unor asemenea „dialoguri”, ca s-o scot pe
Ancuţa din atmosferă şi din plâns, o luam în braţe şi porneam cu ea pe
străzi. Ba odată, am stat cu ea la familia Boriceanu vreo două zile. La
începuturi am crezut că toate aceste certuri sunt din cauza înghesuielii de
la mansardă şi am sperat că ele nu se vor muta şi în casa noastră. N-a fost
să fie aşa. Cu timpul, când şi viaţa noastră s-a mai asprit, au apărut la
orizont şi certurile cu mine. Eu ştiam că Mica ţine la mine, că mă
preţuieşte ca om şi ca soţ. Cu toate acestea când, din te miri ce, se pornea
la ceartă eram făcut una cu pământul. În ciuda eforturilor mele de a potoli
lucrurile, ea, până nu-şi termina caseta, nu se lăsa. De foarte multe ori, în
asemenea ceasuri, plecam de acasă. Aşteptam pe undeva să se facă linişte.
Când eram pe strada Deva şi se pornea câte o avalanşă, mă duceam în
parcul copiilor şi mă dădeam un ceas, două pe hintă.
Chiar dacă la modul raţional mi-am explicat acest comportament
– tată beţiv, mamă divorţată, greutăţi peste greutăţi – am regretat totuşi
această conduită a ei. Am regretat-o pentru că, până la urmă, a generat
multe ceasuri nefericite pentru amândoi.
Ceea ce mai regret este că nu i-am arătat toată dragostea pe care
i-am purtat-o şi că în ciuda iubirii uneori am supărat-o. Am supărat-o şi
pe acolo pe unde ea nu merita să fie supărată.
Aceea care ne-a ajutat să trecem cu bine şi peste ceasurile şi
zilele mai urâte a fost Ancuţa, adică mami. În orice viaţă de familie, care
se respectă ca familie, copiii devin liantul fundamental; ei sunt aceia care-
i dau conţinut şi sens. Fără copii, această formă de viaţă socială devine un
fel de amor oficializat.
Când m-am întors de la Moscova, Anca nu mai era o franzeluţă,
era deja aproape de un an, era deja un copil vesel şi frumos, era o gâză
care se zbenguia toată ziua în pătuţul ei. I-am zis de pe vremea aceea
„Gâză” şi pentru mine Gâză a rămas şi aşa i-am zis până, până foarte
târziu, până spre 40 de ani.
Într-o bună seară, tot căţărându-se pe marginea patului şi
aplecându-se peste sfoara cu care i-am făcut pătuţul mai înalt, face zdup
şi cade Anca pe lângă mine şi Mica, direct în cap. Sperietură, plânsete,
apă, ceai, scandal în casă că nu i-am avut de grijă etc. etc. Numai târziu în
noapte s-a liniştit şi a scăpat de oftaturi. Pe atunci n-am dat prea mare
atenţie căzăturii. Nu ne-am mai adus aminte de ea până când, după vreun
an sau doi, ne-am dus la Buia să ne vizităm copila. Era acolo, peste vară,
împreună cu verişoara ei, Dana – aceea care acuma este în America.
181
–––––––– Page 182––––––––
După ce ne-am pupat copila şi după ce ea şi-a luat joaca prin curte, vine
Mica la mine şi-mi zice: „Măi Ionică, tu auzi cum vorbeşte Ancuţa? Nu
mai poate zice pe „c”. Oare nu cumva din cauza căzăturii aceleia în cap?
Auzi, zice tap în loc de cap, tal în loc de cal, totoş în loc de cocoş. Tu ştii
că la Cluj vorbea corect, că n-a stâlcit niciodată nici o consoană”. La
această atenţionare, mă duc în curte, o chem pe Ancuţa şi îi zic: „Anca,
spune cap”, ea zice „cap”, spune „cocoş”, ea zice „cocoş”… Draga mea,
atunci de ce zici tu mereu „tap” şi „totoş?” „D’apoi, tati – îmi zice ea –
aşa zice Mărioara”. Mărioara era verişoara ei din Buia, copila lui unchiu
Nicu, copilă care într-adevăr avea probleme de pronunţare. Fiind însă cu
un an mai mare decât Ancuţa şi Dana, ea devenise în curte un fel de
autoritate, devenise un cineva de la care trebuia să înveţi.
Apropo de limbă şi de vorbit, să-ţi spun, copile, că mama ta a
învăţat la începuturi două limbi: româna şi maghiara. A învăţat şi
maghiara deoarece prima femeie pe care am avut-o pentru îngrijirea ei era
o nenike care nu ştia o boabă româneşte. Numai Mica se putea înţelege cu
ea. Mica şi cu mine n-am avut niciun fel de prejudecăţi naţionaliste, aşa
că n-am făcut din aceasta nici o problemă. N-am făcut nici o problemă
nici atunci când a fost vorba de grădiniţă. Primii doi ani i-a făcut la o
grădiniţă maghiară: aceasta ne era mai aproape şi apoi acolo era
educatoare mama unei foarte bune colege şi prietene de-a Micăi. După
plecarea lui nenike, am angajat pe mai departe când fete românce, când
unguroaice, după cum ni se păreau mai curate şi după cum ne puteam
înţelege mai bine la preţ. Aşa s-au peridat prin casa noastră: Lia, Moriko,
Juji, Anuţa şi Katy. Am avut fată în casă până când Ancuţa, pe când avea
cam 10-11 anişori, ne-a spus să nu ne mai gândim la fată că ea se
descurcă şi singură până ce venim careva de la Universitate. Katy pleca
pentru măritiş.
Ca şi copilă, mami era o dulcinee: era frumoasă, vioaie, priete-
noasă, tare curioasă şi foarte sfătoasă. Îi mergea guriţa şi rotiţele minţii de
parcă erau unse. Pe unde umblam cu ea – parc, stradă, autobus, vizite –
imediat atrăgea atenţia asupra ei. Nu avea nici o reţinere; întreba, răspun-
dea, povestea fără nicio jenă. Era mereu căutată de copii, mereu iubită de
cei mari.
Din perioada ei de grădiniţă ţi-aş povesti un episod care merită
să-l ştii şi tu. Într-o bună primăvară, pe când mai era fascinată de Scufiţa
roşie, i-am cumpărat o stofă roşie pentru un pardesiu şi pentru o băscuţă.
Veneam cu ea de la probă; eu de o parte, Mica de alta. Pe drum, aşa ca
182
–––––––– Page 183––––––––
din senin, începe ea să-şi dea cu părerea despre rosturile meseriei de
croitor. Meseria aceasta – zicea ea – este foarte folositoare pentru oameni;
le face îmbrăcăminte. Ea nu-i ca „filosofia voastră”. Când auzim noi de
comparaţia cu filozofia, o întrebăm: „dar filozofia noastră cum este
Ancuţa?” Şi acum din nou expresis verbis: „Filozofia voastră îi ca şi
cusutul meu la maşină, în sus şi în jos, cu rost şi fără rost.” Când am auzit
răspunsul, am rămas miraţi şi ne-am întrebat cam de pe unde ar putea fi în
capul ei o asemenea fantastică apreciere? Eu m-am uitat la Mica, Mica s-
a uitat la mine, ne-am zâmbit, am vrut s-o îmbrăţişăm şi s-o pupăm, dar
ea, simţind că suntem încântaţi de răspunsul ei, a început să sară de pe un
picior pe altul şi s-a îndepărtat de noi. Cât priveşte aprecierea în sine, să
ştii, copile, că realmente lucrurile aşa stau; filozofia ca filozofie şi este
ceva cu rost şi fără rost deopotrivă. Este sau poate fi cu rost pentru aceia
care îşi pun în mintea lor probleme mari, probleme care să vizeze raportu-
rile omului cu lumea ca lume şi cu omul ca om. Filozofia este ceva fără
rost pentru aceia care nu ştiu să se minuneze, aşa cum s-a minunat Kant,
nici de cerul înstelat de deasupra capului lor şi nici de legea morală din
propria lor lume interioară. Tu, dragă copile, indiferent de ce meserie vei
practica, să încerci să faci şi un pic de filozofie.
Ca mică şi apoi ca mai mare elevă, mami a fost o şcolăriţă foarte,
foarte harnică. N-a trebuit niciodată s-o împingem de la spate pentru a-şi
face lecţiile. Din primele clase şi-a luat pe cont propriu problemele de
şcoală. Îi plăcea foarte mult să ştie ceva mai mult decât era scris în carte şi
de aceea, adeseori, ne răscolea biblioteca. Îmi aduc aminte că odată, pe
când avea la citire ceva pagini despre ceva isprăvi de-ale lui Ştefan cel
Mare, am găsit-o citind de zor din cartea „47 de ani glorioşi”. Când am
întrebat-o de unde ştia că în această carte scrie despre Ştefan cel Mare,
mi-a răspuns: „Păi, dacă în cartea noastră scrie că a domnit 47 de ani,
această carte nu putea fi decât despre el”. De multe ori pentru teme de
istorie, apela la tratatul de Istorie a României, o carte de vreo 7-8 sute de
pagini şi redactată de C. Daicoviciu, rectorul despre care ţi-am scris câte
ceva şi în alte pagini. Din acest punct de vedere eşti departe de mami.
Degeaba ai în bibliotecă aşa colecţii frumoase, pentru că nu te prea
îmbulzeşti la ele; prea te mulţumeşti cu ceea ce scrie prin cărţile tale sau
doar în caietele de clasă. Nici nu ştiu cum de ai notele pe care le ai şi cum
de poţi fi printre copiii mai buni ai clasei.
Din perioada ei de mică şcolăriţă, poate clasa a 5-a sau a 6-a, îmi
mai aduc aminte de un dialog pe care aş dori să ţi-l relatez. Eram de
183
–––––––– Page 184––––––––
serviciu să-i dau la amiază de mâncare. Ţin minte că pentru felul întâi
aveam o supă de carne. După vreo câteva linguri de supă, mă trezesc că-
mi zice: „Măi tati, să ştii că într-un fel este bine să crezi în Dumnezeu”.
Mirat de afirmaţie, am întrebat-o: „De ce crezi că-i bine?” „Eu cred – îmi
zice ea – că oamenii care cred în Dumnezeu mor mai uşor”. „Mama
mia!” m-am gândit. Ce formulare! Nedorind să angajez cu ea un dialog
mai întins pe această temă, i-am zis doar: „Da, într-un fel poate că ai
dreptate”. După vreo alte două, trei linguri de tăieţei, îmi zice: „Dar eu
cred că este mai bine aşa ca noi”. „Adică cum Ancuţa, de ce „aşa ca noi?”
„Păi, tati, noi nu credem, noi nu mergem duminica la biserică”. „De ce
crezi că aşa este mai bine, copilă?” „Păi, eu cred că – zice ea tot textual –
oamenii care nu cred în Dumnezeu trăiesc mai liber”. Uluit de această a
doua parte a dialogului i-am spus doar că despre religie şi despre
Dumnezeu va afla ea mai multe când va fi mai mare şi atunci o să mai
discutăm.
Seara când i-am spus Micăi de dialogul meu cu Anca, ne-am
minunat împreună de mintoşenia copilei noastre şi am fost împreună de
acord că realmente între a „muri mai uşor” şi „a trăi mai liber” se aşează
toată tensiunea acelor stări de spirit care se numesc fenomen religios.
Interesul lui mami pentru şcoală s-a împletit întotdeauna cu cel
pentru lectură. Citea mult Ancuţa noastră. Nu-mi aduc aminte de vreo
perioadă în care să nu fi avut o carte pe noptieră.
Din când în când se mai delecta şi cu pictatul. Şi acum mai sunt
prin casă ceva mâzgâlituri frumoase ieşite de sub mâna ei. Cred că de la
ea ai moştenit şi tu plăcerea de-a te juca cu liniile şi culorile, de-a mâzgăli
pereţii cu pete de grafiti.
Joaca era şi ea la locul ei. Erau în curtea de pe strada Deva o
droaie de copii care, spre seară, după lecţii, trăgeau câte-o joacă din toate
încheieturile fiinţei lor. Este vorba de Flavia, Ligia, Silvia, Puiu, Ovidiu,
Călin ş.a.
După ceasurile de joacă sau printre ele, se făcea un pic de timp şi
pentru taifas, mai ales cu Flavia, confidenta ei. Doar erau pe atunci
vremurile primei iubiri.
Seara se scria în jurnal şi eventual se mai pieptănau ceva păpuşi.
Mami a ta s-a jucat cu păpuşile până aproape de anii studenţiei.
Cu toată risipa de timp pentru plăcerile copilăriei şi ale
adolescenţei, nu ne-am făcut aproape nici o problemă vizavi de intrarea
lui mami la facultate.
184
–––––––– Page 185––––––––
Pe vremurile acelea, prin România era mentalitatea că un liceean
care nu ajunge pe băncile unei facultăţi se poate considera un ratat sub
raport social. Nu era mai mare mândrie şi mai mare sărbătoare în viaţa
unei familii cu copii decât aceea a unei reuşite la facultate. Pe lângă multe
altele, această mentalitate era generată chiar şi de unele realităţi ale şcolii.
Şcoala medie era în aşa fel structurată, încât nici unde nu puteai conta pe
câştigarea unei meserii. Aşa zisele licee teoretice, prin multele lor ore de
atelier şi prin multele lor discipline tehnice şi tehnologice, aveau şi ele
pretenţia asigurării la absolvire, a unei specializări. Liceele, zise industria-
le, prin orele şi disciplinele lor teoretice şi de cultură, aveau şi ele
pretenţia prelungirii lor în Institute şi Universităţi. Drept urmare, muncito-
ri cât de cât calificaţi, nu ieşeau de nici unde. De aceea, toată lumea –
buzna la facultate. Cum locurile erau limitate, concurenţa era nebună,
nebună; la unele facultăţi se ajungea la o concurenţă de 10-12 copii pe un
loc. De aci şi de aceea meditaţii şi iar meditaţii.
Azi se pare că lucrurile s-au schimbat cu 180˚. S-au schimbat nu
în sensul schimbării mentalităţii, ci în sensul că Universităţile şi facultă-
ţile s-au înmulţit aşa de mult, încât numai cine nu vrea nu ajunge pe
băncile unei facultăţi.
Contând pe hărnicia lui mami, noi aşteptam zilele admiterii cu o
mare seninătate. Apriori, contam pe reuşita ei.
Singura problemă care se putea pune în discuţie era alegerea.
Într-o anume vreme a opţiunilor a venit vorba despre arhitectură sau
design. Cum arhitectură nu era la Cluj, rămânea în discuţie dizainul. Ca
opţiunea ei să nu fie doar după cele auzite pe ici şi pe colo, m-am gândit
s-o duc să vadă lucrările de absolvire ale dizainerilor de la Institutul de
arte plastice. Când am ieşit de la această expoziţie, mi-a zis: „Eu aşa ceva
nu fac”. Problema era rezolvată.
După un timp, pe când era încă în clasa a X-a, ne-a spus că vrea
să facă medicina. Foarte bine, copilă, dar, hai să facem şi aici o probă. Pe
scara noastră era deja un student la medicină, era cel care mai târziu avea
să fie tata lui Răducanu, prietenul tău. Am vorbit cu el s-o ia pe mami la
ceva ore de disecţii, adică ore de măcelărit cadavre. Când a venit de la
aceste ore, ne-a cerut de mâncare şi ne-a spus: „Altceva decât medicină
nu fac”.
Odată decizia luată, trebuia pus pe învăţat. Trebuia ştiută pe de
rost cartea de Anatomie şi trebuiau ştiute foarte bine Fizica şi Chimia. La
primele două materii, mami a avut profesoare bune, aşa că nu se punea
problema unor ore de meditaţie. La Chimie însă, avea drept profesoară pe
185
–––––––– Page 186––––––––
o doamnă care era la Liceul Nicolae Bălcescu numai pentru că era soţia
secretarului cu probleme economice de la Comitetul judeţean de partid.
Chimie nu ştia; Anca trebuia ajutată. Am căutat o bună profesoară de
liceu – soţia unui coleg de la Facultatea de Chimie – şi săptămânal, o
duceam cu maşina la ore de pregătire.
În ultimele zile de pregătire i-am spus că chiar în preziua
examenului, are voie să înveţe numai până spre ora două. După această
oră, aş vrea să ieşim undeva la pădure; să vorbească în acest sens şi cu
prietena ei Flavia. Când am venit acasă pentru masă, mi-a spus că nu
putem pleca la pădure înainte de ora patru; două lecţii de Anatomie nu i-
au ieşit aşa cum voia ea şi vrea să mai lucreze la ele. Am înţeles şi ne-am
amânat plecarea.
Ţin minte că în această ieşire la pădure eu m-am întreţinut cu
nenea Mişu, tatăl Flaviei, iar ea a sporovăit cu buna ei prietenă. Mai ţin
minte că prin pădure am găsit pipirig şi eu, într-un loc pitoresc, am
împletit un cordon în opt fire. Acest cordon se mai află şi astăzi încolăcit
după un braţ al bibliotecii de metal din camera de lucru de pe strada
Deva. Ori de câte ori văd această împletitură îmi adus aminte de ziua
aceea memorabilă. Ziua aceea a devenit cu atât mai memorabilă, cu cât,
în cursul nopţii, pe la ora două, mă scoală Anca şi îmi spune: „Tati, am
febră, peste 38º”. Pe Mica n-am mai sculat-o; n-am vrut să mai compli-
căm ceasurile nopţii. I-am dat o aspirină Bayer, ceva piramidon şi i-am
spus să încerce să doarmă. „Poate ai doar o febră de emoţie”. „Tati, să ştii
că nu emoţiile sunt de vină”. Şi dialogul s-a încheiat.
Dimineaţa, febra era doar cu două, trei linii peste 37º. Cu maşina
am dus-o la sala ei de examen; era proba de Anatomie. Nu aveam de
gând să stau pe stradă cu mulţimea de părinţi din faţa Institutului Pasteur,
dar, dată fiind situţia, n-am avut încotro. Mă gândeam să nu i se facă rău
şi să iasă mai devreme din examen. A rezistat, iar când a ieşit mi-a zis:
„Tati, această probă am luat-o”. Urcată în maşină, cu ea direct la doamna
Toma, doctoriţa ei de casă şi bună prietenă. După consultaţie, doamna
Toma îmi spune: „Domnu Ionică – eram în cabinet şi tonul trebuia să fie
oficial – Anca are o viroză clasică şi dacă nu intervenim rapid şi masiv cu
medicamente, admiterea este compromisă”. Mi-a dat reţetă pentru patru
feluri de medicamente. Două erau injectabile – moldamin şi epitarf. Cu
medicamentele în buzunar, acasă la înţepat. Pe bunicul lui Răducanu l-am
rugat să facă operaţiunea aceasta.
186
–––––––– Page 187––––––––
A doua zi, era proba de Fizică; temperatura mai avea doar două
linii peste 37º. După un ceai şi un pic de pâine prăjit ă, la examen. Când a
ieşit mi-a spus: „Să ştii că un singur subpunct n-am făcut, dar cred că nu
l-a făcut nimeni”. Un coleg de admitere şi cunoştinţă bună intervine în
discuţie şi îi spune că el a făcut şi punctul cu pricina, că a făcut aşa şi aşa,
îi explica el lui mami. Mami îi zice: „L-ai făcut, dar nu l-ai făcut bine, aşa
că mergi acasă liniştit”. Şi noi din nou la înţepături. A treia zi, cu febra
puţin sub 37º, am dus-o la proba de Chimie. După această probă îmi
zice: „Tati, să ştii că voi lua examenul”. „Copilă, vom vedea, deocam-
dată să te faci cât mai repede sănătoasă”.
Ţi-am descris cu ceva amănunte toată istoria acelor zile nu pentru
a ţi-o lăuda pe mami; de pe acuma tu o cunoşti destul de bine şi tu eşti
destul de mare ca să ai despre ea propriile tale aprecieri. Ţi-am scris doar
pentru a-ţi face o anume idee despre tensiunea acelor zile şi nopţi, cele
mai grele zile şi nopţi din istoria familiei noastre. Ar fi fost mare păcat ca
mami, după o aşa frumoasă trecere prin anii de liceu, să rămână un an de
zile acasă, pe când colegele şi prietenele ei se puteau duce zilnic la
facultate. Dar, „Gîza” a reuşit. Forţa ei fizică, intelectuală şi morală a
învins în acelaşi timp nu numai cel mai greu examen din viaţa ei, dar şi o
boală destul de urâtă. Îmi vine şi acum să-i zic: „Bravo, Ancuţa!”
Vestea propriu-zisă a reuşitei ne-a adus-o Radu. Tata lui tati,
adică Puiu. El era secretarul Comisiei de admitere şi atunci când s-au
deschis lucrările şi s-au făcut mediile, a dat, în listele celor declaraţi
„reuşit”, şi peste numele Irimie Anca. Venit acasă, i-a spus lui Radu; câte
ceva despre povestea lor auzise şi el prin casă. La această veste, Radu a
fugit în oraş, a luat un buchet de flori şi fuga la noi. Îţi dai seama că
bucuria tuturor a fost enormă, a fost ca să folosesc o expresie de a ta de pe
când erai mic, „până dincolo de infinit”.
Cu acest buchet de flori se pare că a şi reînceput povestea de
dragoste Radu şi Anca, poveste care a dus până la telefoanele de azi. Ştii
tu la ce telefoane mă refer.
Am scris „reînceput” şi nu „început”, deoarece cu vreo doi ani în
urmă, povestea a mai avut câteva luni de viaţă. După aceste luni, tati şi-a
mutat sentimentele pe la alte fete; două din ele erau chiar colege de clasă
cu Anca. Mami însă, copilă deşteaptă, n-a făcut nici o scenă de gelozie; a
aşteptat cu răbdare să vină din nou primăvara pe uliţele ei. Nu ştiu de ce,
dar conta pe o reîntoarcere a lui tati, pe o reluare a iubirii lor. Reluarea s-a
produs pe când tati era la armată; băieţii care erau deja reuşiţi la facultate
187
–––––––– Page 188––––––––
trebuiau să facă un an de stagiu militar. În acest an, un schimb de câteva
scrisori a reînviat povestea şi a pus-o pe nişte făgaşuri noi. Sub raport
sentimental, anii de facultate, şi ai lui tati şi ai lui mami, au fost foarte
clari: toată lumea ştia că Anca este iubita lui Radu şi că Radu este
drăguţul lui Anca. Nimeni nu se mai putea băga pe fir, cum se spune într-
un limbaj tineresc. A fost vorba, dragă copile, de o dragoste foarte, foarte
frumoasă, de un mod absolut deosebit de-a se curta doi tineri. Ţi-aş dori şi
ţie din tot sufletul o dragoste de genul dragostei care s-a derulat ani de zile
între cei care mai târziu au devenit tati şi mami. După ce tati a terminat
facultatea şi era deja cu repartizarea în mână, era firesc să se pună
problema nunţii, chiar dacă mami mai avea încă un an de facultate.
Despre ziua nunţii ce să-ţi scriu? Caseta, pe care ai văzut-o de
atâtea ori, ţi-a spus cu siguranţă mai multe decât ţi-aş putea spune eu.
Secvenţele ei ţi-au putut comunica fericirea celor doi împricinaţi, bucuria
ce exploda din toate gesturile lor, veselia ce s-a revărsat peste cei aproape
300 de invitaţi. Colegii lui mami şi tati au fost nemaipomeniţi, au petrecut
o zi de care sunt sigur că şi astăzi îşi mai aduc aminte. Dacă eu îţi doresc
o dragoste de felul celei dintre tati şi mami, să ştii că îţi doresc şi o nuntă
ca a lor, o nuntă care, indiferent de sinuozităţile ulterioare ale vieţii, să
lase o amintire nemuritoare.
Consecinţa cea mai firească şi mai frumoasă a acestei nunţi ai
fost, eşti şi vei rămâne tu. Naşterea ta a fost cel mai de seamă eveniment
din istoria familiei voastre, familie care, de pe acum, se va compune din:
Radu, Anca şi Sergiu Grosu.
Despre tati şi mami s-ar mai putea scrie multe. S-ar putea scrie
câte ceva despre supărarea lui tati că, din cauza rudelor din străinătate –
Dinu şi Ligia erau deja în Germania – n-a primit post în cercetare, post pe
care l-ar fi meritat din plin. Ţi-aş putea scrie despre anii de stagiu ai lui
mami, despre modul ei de-a descoperi primul caz de SIDA în Cluj-
Napoca, despre stagiul ei la doctorul Surcel – cel care a asistat venirea ta
pe lume – şi despre primul ei articol tipărit într-o revistă de specialitate. S-
ar putea scrie multe despre mutarea lor în prima locuinţă, despre
cumpărarea maşinii, despre şoferia lui mami cu tine în burtă etc. etc.
Toate acestea rămân deoparte din moment ce numele tău a apărut
sub condeiul acestui rezumat de viaţă.
Apariţia ta pe lume a marcat o adevărată cotitură în viaţa întregii
familii. Tu ai devenit bijuteria în jurul căreia a început să se mişte tot
universul vieţii noastre. Când era vorba de tine, de plânsul tău, de laptele
188
–––––––– Page 189––––––––
tău, de plimbările tale, de…, de… totul era pus deoparte. Pentru Mica şi
pentru mine numai orele de curs şi de seminar au mai rămas sfinte; în rest
era numai „sfinţia” ta. Pot să-ţi scriu că Anca nu m-a putut abate de la
pagini şi păginuţe. Numai tu ai împins oarecum şi filozofia pe planul al
doilea.
Regret foarte mult că n-am ţinut un jurnal în care să notez câte
ceva din primii ani ai copilăriei tale. Era bine să fi avut consemnate zilele
în care ai denumit porumbeii de la fereastră „Gu”, „Gu”, era bine să-ţi fi
putut scrie acuma zilele în care m-ai botezat pe mine Micu şi pe Ligia –
Mica. Era bine să fi avut notată ziua primului „Mama” şi a primului
„Tata”, ziua primilor paşi etc. etc. Dacă n-am notat nimic, nu-mi rămâne
decât să-ţi scriu câte ceva din cartea memoriei mele interioare. Din
această carte trebuie să-ţi transcriu că ai fost un copil tare, tare drăguţ.
Îmi aduc aminte de plânsul tău din ceasurile de baie. La început
plângeai de mama focului că te băgam în apă, mai târziu, că te scoteam
din apă. Îmi aduc aminte că erai un mâncăcios şi jumătate. Pe când aveai
trei, patru luni ne distram pe seama eforturilor tale de-a ajunge la sticla cu
lapte. Te aşezam pe pat şi îţi puneam anume laptele undeva mai departe.
De cum zăreai laptele, în coate şi în genunchi te şerpuiai până la sticlă şi
îţi vedeai de treabă. Erai şi un mare curios. Parcă acuma te văd cum te
uitai, pe când te scoteam cu căruciorul la plimbare, la nori, la frunze, la
păsări etc. Te uitai de parcă de pe atunci voiai să mă întrebi cam ce sunt
toate câte le vezi, cam de pe unde vin şi cam încotro se duc.
Ne-am bucurat cu toţii că atunci când ai început să te joci cu
cuvintele, n-ai avut nici o problemă de pronunţie, n-ai avut niciun necaz
cu nicio consoană sau vocală.
Când ai început să faci primii paşi, a apărut însă o anume
problemă. Dacă încercai să alergi, cu un picioruş te împiedicai de celălalt
şi îndată erai cu nasul în pământ. Şi Maia, mare pediatră, şi Anca,
proaspătă doctoriţă, mi-au spus să nu-mi fac nicio grijă că în timp
problema se va rezolva. Într-o zi de martie, zi în care se anunţa un uşor
dezgheţ, eram cu tine la plimbare pe marginea lacului din parcul oraşului.
Deodată, apar Puiu şi Maia, venind de la ceva expoziţie de pictură. Tu ai
vrut să fugi la ei şi te-ai trezit cu nasul în ceva urme de zăpadă. Maia a
fugit la tine, iar tu te-ai apucat de plâns. Maia, din nou, cu povestea că în
timp totul se va corecta. Eu i-am zis însă: „Tu, Maia, cu timpul treaba
aceasta se va putea corecta, dar tot cu timpul se va putea şi agrava”. „Ioi!
zice Maia, eu la asta nu m-am gândit. Mâine mergem la doctor, la
189
–––––––– Page 190––––––––
profesorul Varna”. După consultaţie, profesorul ne spune: „Copilul are o
luxaţie de şold; aţi venit cam târziu, dar nu prea târziu, mai putem încerca
să rezolvăm lucrurile fără operaţie”.
Ne-a dat un aparat pe care să ţi-l punem între picioare, aşa ca
picioruţele tale să fie cât mai îndepărtate. Tati şi mami erau pe undeva la
schi. Când au venit acasă, tu erai deja de câteva zile încarcerat în hamurile
acestui aparat. Lui Mica şi mie ni se rupea inima când te vedeam
învârtindu-te prin pat cu picioarele desfăcute la maximum. Tu însă nu
prea aveai probleme; ţi se părea că aşa trebuie să fie, că aşa este evoluţia
normală a lucrurilor.
După vreo două, trei luni de înhămat şi deshămat, ni se spune la
primul control că poziţia piciorului este mai bună, dar încă nu destul de
bună. Ni s-a recomandat încă o porţie de aparat. În orice caz, cu un pic de
grijă şi cu un pic de efort am reuşit, copile, să-ţi rezolvăm problemele pe
care le-ai avut la şold şi la picior. Se pare că până la urmă succesul a fost
aşa de mare că astăzi nu mai ai nici o problemă, nici la fugă şi nici la
săriturile tale cu schiurile ori cu skateboardul. Dincolo de toate celelalte
lucruri pe care le-am făcut pentru tine, insistenţa pe lângă Maia să vedem
ce-i cu picioarele tale, a fost cea mai importantă amestecare a mea în
evoluţia vieţii tale. Ce-ar fi fost, ca acuma să şchiopătezi sau ca mai târziu
să fi ajuns la o operaţie, care nu putea fi chiar aşa de uşoară.
Din perioadele în care ai fost la noi, pe Deva, îmi mai aduc
aminte de problemele pe care le aveam cu tine pentru culcare. De la o
vreme poveştile cu Scufiţa roşie şi Capra cu trei iezi nu mai aveau niciun
efect. Doreai poveşti noi şi tot mai noi. Nu mai ştiu câte poveşti a trebuit
să scot din capul meu. De la o vreme, dacă mă repetam, mă
avertizai „Micule, asta mi-ai mai spus-o”. Ţin minte că ţi-am ticluit şi o
poezioară. Oare tu o mai ştii?
„Motănelu şi căţelu
Merg de mână la fântână,
Să bea apă că l-i sete,
Şi să plece după fete.
Cum mergeau, aşa agale,
Iată că le iese-n cale
Un dulău cu blană mare …
Şi cum îi cuprinde frica,
Ei dau fuga la mămica”.
190
–––––––– Page 191––––––––
Râdeai, aşa frumos râdeai de „fuga lor la mămica”. Nu cred că puteai
râde de „plecarea lor la fete”. După râs trebuia să vină liniştea şi apoi să
se aştearnă somnul.
Când poveştile şi poeziile nu mai funcţionau, apelam la Ledi, ştii
căţeluşa aia din curtea de pe Deva. Eu ţi-am spus că spre seară şi puţin în
noapte, rolul lui Ledi era să umble pe la casele cu copii şi să controleze
dacă s-au culcat copiii. N-ai prea crezut tu povestea asta, până când într-o
seară, chiar pe când ne chinuiam cu somnul, am auzit-o pe Ledi pe scări,
era chiar la uşa noastră. Te-am luat repede în braţe şi te-am scos la uşă să
o vezi. Ledi a lăsat şi două, trei lătraturi. „Vezi? Vezi cum te latră, că nu
te-ai culcat? Dacă nu te ţineam în braţe, te mai şi muşca”. După această
întâmplare, multă, multă vreme când auzeai seara vreun lătrat de câine,
închideai ochii şi stăteai liniştit până te cuprindea somnul.
Vara anului 1989 a cam trecut fără joacă; în hamurile aparatului
dintre picioare nu puteam merge niciunde. Spre toamnă însă am cam
intrat în normal. După cursuri şi seminarii te-am scos aproape zilnic în
parcul oraşului şi parcul copiilor. Fără alergări prea lungi şi sărituri prea
mari, ne perindam pe la toate hintele şi toboganele. Eram bucuroşi că nu
te mai împiedici şi nu mai cazi în nas.
Cu toate gândurile în jurul luxaţiei tale n-am prea fost atenţi la
evoluţia social-politică a ţării şi a ţărilor din jur. Dar, şi dacă am fi fost
foarte, foarte atenţi şi dacă am fi cumpănit bine, bine toate evenimentele
interne şi internaţionale, tot n-am fi putut întrevedea evenimentele istorice
care pe undeva în pânzele istoriei se pregăteau. Nu puteam descoperi
nimic care să anunţe zilele revoluţiei române, zile care aveau să marcheze
profund istoria vieţii tale, vieţii noastre, vieţii întregii ţări.
Dacă după trei ani, viaţa ta s-a derulat aşa cum s-a derulat, dacă
acuma eşti acolo unde eşti şi ai perspectivele de viaţă pe care le ai, atunci
de vină sunt, în principal, acele zile ale lui decembrie 1989. Ele au aşezat
viaţa noastră pe alte făgaşuri de mişcare. De aceea despre acele zile aş
dori să-ţi scriu ceva mai mult şi mai pe îndelete. Dar toate acestea în
viitoarea scrisoare.
x
x x
Încercând să-mi onorez promisiunea făcuta mai sus, să pornesc la
drum.
191
–––––––– Page 192––––––––
Începuturile revoluţiei române din ’89 sunt legate spaţial de
oraşul Timişoara şi temporal de ziua de 16 decembrie. Deşi erai pe lume,
tu nu aveai cum să reţii aceste date, de aceea ţi le-am amintit eu.
Nevinovat şi fără griji, tu îţi vedeai de joaca şi jucăriile tale, fără să dai
vreo atenţie agitaţiei din jurul tău. Nu puteai înţelege înjurăturile pe care
le adresam televizorului că nu ne spunea şi nu ne arăta aproape nimic
despre ceea ce se petrecea de fapt în oraşul de pe Bega. Noi, cei din fami-
lie, am aflat cam despre ce este vorba printr-un telefon dat de tuşa
Mărioara de la Blaj. În ziua de 17, undeva către amiază, m-a sunat sora să
mă întrebe dacă nu cumva am vreun prieten bun în Timişoara, prieten pe
care l-aş putea ruga să se intereseze de copilul ei, Fane, care, după spusele
iubitei lui, a plecat în dupa masa zilei de 16 la demonstraţie şi nu s-a mai
întors. Fata povestea că la primele chemări care au răsunat printre
căminele studenţeşti „Haideţi cu noi! Haideţi cu noi!” Fane nu s-a dus. La
al doilea val de chemări însă, şi-a lăsat iubita şi împreună cu un coleg, a
plecat la demonstraţie. A doua zi dimineaţa, fata s-a dus la cămin să vadă
dacă Fane a apucat sau nu să se întoarcă. Mare i-a fost mirarea când a
văzut că în cameră toate lucrurile erau aşa cum le lăsaseră. Şi-a dat
imediat seama că ceva nu este în ordine. S-a hotărât atunci să telefoneze
la Blaj. În cadrul convorbirii, fata i-a spus Mărioarei cam ce se îmtâm-
plase peste noapte pe uliţele Timişoarei, că sunt morţi şi răniţi, că se
vorbeşte de mulţi arestaţi. În acest caz, se punea în mod firesc întrebarea:
în ce categorie ar putea fi Fane – mort, rănit sau arestat?
Ca să-ţi dai seama, cam despre cine este vorba, să-ţi scriu, copile,
că Fane este unchiul acela care ţi-a adus bile şi cârlige pentru pescuit şi
care te-a invitat la Blaj să mergi cu socrul lui nu numai la pescuit, dar şi la
vânătoare.
Aflând de morţi, de răniţi, de arestaţi, sora mea era înnebunită.
Un prieten din Timişoara, pe lângă multe alte detalii despre evenimente,
mi-a spus că nu poate face nimic pentru mine, că nimeni nu-i va deschide
uşa nici pe la spitale şi nici pe la poliţie. În acest caz, Mărioara s-a dus de
una singură să-şi caute copilul. După o zi de umblătură, s-a întors acasă
fără nici un rezultat. A stat ea, am stat noi în destulă tensiune toate zilele
de 18, 19, 20, 21, 22; abia în 23 a dat Fane primele semne de viaţă. A fost
printre cei arestaţi.
În acest răstimp, prin casă înjuram stăpânirea, înjuram presa,
radioul, televizorul că nu ne spuneau aproape nimic despre Timişoara.
Singura ştire, ascunsă printre multe altele, era aceea că „ceva grupuri de
192
–––––––– Page 193––––––––
huligani s-au dedat la ceva acte de vandalism”, că „ordinea a fost
restabilită”, că situaţia este deja „sub control”. Nimic despre huruitul
tancurilor şi ţăcănitul armelor, nimic despre morţi şi răniţi, despre arestări.
Clujul părea amorţit. Oamenii lui se făceau că nu ştiu nimic, că
nimeni n-a mai primit telefoane, că nimeni n-a mai tras cu urechea la
postul de radio „Europa Liberă”.
Ceauşescu, în prostia şi nebunia lui, a iniţiat şedinţe de partid,
şedinţe în care să se condamne „huliganii” de la Timişoara şi să fie încă o
dată lăudat pentru „politica înţeleaptă” pe care o duce.
La Universitate o asemenea şedinţă a fost programată pentru ziua
de 21 dec. Bineînţeles că nu m-am dus. Eu le-am zis unor colegi că la
Timişoara nu este vorba de simpli „huligani”, că acolo evenimentele sunt
mai complicate şi mai serioase. Unii m-au crezut, alţii nu. Când ei se
duceau la şedinţă, eu le-am spus că plec acasă. Era pe la ora 13. În centru,
în colţ la Continental şi Librăria Universităţii, era parcă ceva lume mai
multă decât de obicei, dar nu i-am dat prea mare atenţie. Am trecut pe
lângă cei adunaţi şi pe strada Napoca mi-am continuat drumul. Acasă,
erai tu şi era Mica. Am intrat în programul obişnuit al unei întâlniri de
amiază: mâncare, joacă cu tine etc. Pe la ora trei, trei şi jumătate, a venit
la noi tanti Geta, bunica lui Răducanu şi ne-a spus că în centru „a început
revoluţia”, că au fost împuşcături, că sunt morţi şi răniţi. Mai târziu, am
aflat că din partea industrială a oraşului, coloane de muncitori s-au
îndreptat spre centrul oraşului, că la hotelul Astoria au fost întâmpinaţi cu
gloanţe şi că sunt şi acolo morţi şi răniţi. Când am auzit de toate acestea,
mi-am luat paltonul şi căciula şi am vrut să ies şi eu în stradă. Mica nu m-
a lăsat. Mi te-a pus în braţe şi mi-a spus că ea nu rămâne singură cu tine,
că să fac bine să mă potolesc şi să rămân acasă. N-am avut ce face. Cum
o ştiam bolnavă cu inima, nu puteam trece peste voinţa ei. Aşa s-a făcut
că n-am ajuns pe uliţele Clujului în acea fantastică zi de 21 decembrie.
Se pare că accesul spre centrul oraşului era bine păzit. Demons-
traţiile de după masă şi dinspre seară s-au derulat doar pe străzi mai
periferice. Toate zonele mai libere erau pline de tancuri, taburi, armată. Şi
în parcul copiilor era ceva unitate militară care însă n-a prea avut ce face
până spre seară târziu. Era deja bine trecut de ora zece, zece seara
bineînţeles, când am auzit ceva rafale de mitralieră dinspre Fabrica de
bere. La scurt timp, o coloană de vreo două, trei sute de demonstranţi n-a
fost lăsată să-şi continue drumul spre centru şi a fost abătută spre str.
Coşbuc, spre parc. Aici, ca să nu poată ajunge pe str. Pavlov, spre casa
193
–––––––– Page 194––––––––
primului secretar şi spre casa de oaspeţi a partidului, coloana a fost întâm-
pinată de două rânduri de soldaţi, în poziţie de tragere, în genunchi. În
faţa lor era un ofiţer cu mănuşi albe şi cu un pistol în mână. Cum toată
această organizare se petrecea sub balconul casei noastre de pe Deva, am
urmărit cu sufletul la gură momentul întâlnirii dintre demonstranţi şi
ofiţer. Ofiţerul însă n-a ordonat foc, deşi era la foarte scurtă vreme după
rafalele auzite dinspre strada Moţilor, ci i-a rugat pe demonstranţi, ca în
şir de câte doi, trei, să treacă pe lângă soldaţi şi să se îndrepte spre hotelul
Sport şi stadion şi să nu forţeze intrarea pe strada Pavlov. Strigând
„Libertate! Libertate!”, demonstranţii şi-au continuat drumul spre
direcţiile indicate; n-au fost deci împuşcături sub ferestrele casei noastre.
Tu n-ai fost martor la toată agitaţia din casă şi de afară deoarece
la ora somnului te-am pus la culcare. Mami era de gardă. Tati, cu o seară
înainte, adică în 20 dec., împreună cu ceva colegi, a umblat prin blocurile
din cartierul Plopilor şi-a pus ceva manifeste prin cutiile poştale ale
oamenilor. După această acţiune, destul de riscantă, s-a dus acasă pe
Pietroasa. Cum era singur – mami şi în seara aceea era de gardă – după o
vreme l-a cuprins frica şi n-a vrut să mai rămână acasă. Târziu, în noapte,
cam speriat, a venit să se culce pe Aleea Tineretului. Maia l-a văzut pe
tati cam neliniştit, a încercat ea să afle motivele venirii la casa copilăriei;
dar n-a putut afla nimic. Abia mai târziu şi-a povestit tati isprava. În ziua
de 21, ziua evenimentelelor tragice de la Cluj, tati a fost la serviciu. Mami
era iară de gardă şi tati nu s-a mai dus acasă la culcare, ci a venit din nou
la Maia. În dimineaţa de 22, Clujul nu era încă liniştit. Fără nici o opoziţie
a armatei sau a securităţii, s-a ţinut un mare miting în piaţa Operei şi se
pare că tot atunci, cu câteva ceasuri înainte de căderea lui Ceauşescu, a
fost ocupat de către demonstranţi sediul Comitetului judeţean de partid.
Moga nu mai conta ca şi conducător al judeţului şi oraşului. Tati şi cu
Maia au luat parte la acest miting. Îl poţi ruga pe el să-ţi povestească ce
lozinci a strigat. Eu eram obsedat de împuşcăturile auzite dinspre Fabrica
de bere. Mica mi-a dat voie să ies până în strada Moţilor, să văd consecin-
ţele rafalelor de mitralieră. Mare mi-a fost mirarea când am văzut doar
trei morţi chiar în faţa alimentarei de la care noi ne luam raţiile de zahăr şi
ulei. Şi mai mare mi-a fost mirarea când am văzut că toţi trei erau
împuşcaţi în cap şi se părea că de foarte aproape. Atunci am înţeles că
rafalele de mitralieră, fie c-au fost doar simple simulatoare, fie c-au fost
trase în aer. De atunci, mi-a încolţit în cap ideea că probabil cei care au
împuşcat au fost strecuraţi chiar printre demonstranţi.
194
–––––––– Page 195––––––––
După acest spectacol teribil de dureros, după ce am dat cu ochii
de sânge al revoluţiei, am venit acasă să vedem ce se va întâmpla la
Bucureşti. Era anunţată televizarea marelui miting din faţa Comitetului
Central. Ceauşescu se întorsese de prin Iran, se pare şi se aştepta să ţină
un discurs în care să condamne acţiunile de la Timişoara. El şi cei din
jurul s ău contau că cei din piaţă vor striga din nou şi din toate puterile
„Ceauşescu P.C.R.” Dar n-a fost să fie aşa. N-a apucat Ceauşescu să
scoată câteva fraze că peste piaţă a răsunat un vuiet, ca de cutremur. Când
am fost în România, am citit în Jurnalul Naţional că un martor al
evenimentelor a susţinut că acest vuiet ar fi venit dintr-o maşină a
armatei. Cam în acelaşi timp, printre cei din piaţă a explodat o petardă.
După toate acestea, masa de oameni din piaţă n-a mai putut fi stăpânită.
Furia era declanşată. Degeaba a încercat Ceauşescu să potolească
spiritele, degeaba a încercat să promită oamenilor – la sugestia Elenei –
că va mări salariile cu câte 200 de lei, că oamenii nu s-au mai liniştit.
Dimpotrivă, au început să strige „Libertate!, Libertate!”, să spargă coloa-
nele de ordine şi să forţeze intrarea în Comitetul Central.
Văzând că mitingul este compromis, Ceauşescu şi ai lui s-au
retras. Pentru o vreme, televizorul a trecut pe muzică populară, ca după o
scurtă perioadă de tăcere să apară un grup de revoluţionari, în frunte cu
poetul dizident, adică anticeauşist, Mircea Dinescu şi cu actorul binecu-
noscut I. Caramitru. Cu două degete în formă de V, adică „Victorie”, şi cu
glasul tremurând ne-a anunţat că „am învins”, că Ceauşescu şi Elena, de
pe acoperişul C.C., au plecat cu un elicopter într-o direcţie necunoscută.
Peste scurt timp, ne-au fost arătate şi imaginile cu fuga celor doi. De pe
acum se putea, pe drept cuvânt, cânta şi urla „Ole! Ole!, Ceauşescu nu
mai e”. Fuga lui Ceauşescu trebuia sărbătorită. Cu tine de mână sau în
braţe, împreună cu Mica, am colindat pe la vecini. La familia Pop Iuliu –
la tanti aceea care mai târziu voia să te înveţe ca la oamenii mari să nu le
mai zici „servus”, ci „săru mâna” – s-a deschis o sticlă de şampanie. Eram
bucuroşi de victoria revoluţiei. Incredibilul s-a realizat, Ceauşescu a
plecat. Dintre toţi cei prezenţi, casa era plină de oameni, numai nenea
Iuliu nu era prea vesel. Cu paharul în mână, el mereu se întreba: „să
vedem ce va fi după aceasta? Să vedem ce va fi?”
După consumarea momentului cu şampania, ne-am dus pe la
casele noastre şi nu ne-am mai desprins ochii de la televizor. Au urmat o
serie de veşti despre soarta elicopterului, că s-a îndreptat spre Târgovişte,
că a aterizat, că cei doi au fost arestaţi acolo şi acolo etc. etc.
195
–––––––– Page 196––––––––
Spre seară a apărut la televizor I. Iliescu cu un comunicat care
punea capăt celor câteva ceasuri de haos politic şi de vid de putere. Am
fost anunţaţi de constituirea Frontului Salvării Naţionale şi de Declaraţia
pe care acesta o lansa ţării. Se conturau în această declaraţie principalele
jaloane ale evoluţiei noastre postceauşiste şi postsocialiste. Se anunţa, sub
raport politic, lichidarea tuturor structurilor dictaturii ceauşiste şi trecerea
la pluripartidism, la democraţie. În plan economic se anunţa doar evoluţia
pe căile unei economii eficiente. Nu ştiu dacă la modul conştient sau pur
şi simplu din fuga condeiului, dar a fost evitat termenul de „economie de
piaţă”. Acesta a apărut ceva mai târziu sub forma „economie socială de
piaţă” şi apoi pur şi simplu „economie de piaţă”. Eu am fost foarte atent
la aceste nuanţe, deoarece ele anunţau tipul economiei ce se preconiza
României.
Multă lume a luat revoluţia din decembrie ca fiind doar una
anticeauşistă. Eu am înţeles cam de la începuturi că este vorba de ceva
mai mult şi de ceva mai profund. Şi am înţeles acest lucru din două
simboluri: a) gaura din drapelele revoluţiei – a fost scoasă stema
României socialiste – şi b) lipsa steagurilor roşii. Nici din greşeală n-a
apărut un steag roşu. Lozinci antisocialiste nu s-au strigat în primele
ceasuri şi primele zile ale revoluţiei. Lozinca „Jos comunismul” eu am
auzit-o pentru prima dată doar la mitingul confruntărilor de luare a puterii
din 12 sau 13 ianuarie. La acest miting unul din liderii Frontului Salvării
Naţionale, pe nume Mazilu, pe post de vicepreşedinte, a lansat lozinca
acum în discuţie.
Dar să revin la ceasurile şi zilele de după fuga lui Ceauşescu.
Pentru început, această fugă mi s-a părut cam ruşinoasă;
ruşinoasă pentru doi revoluţionari de profesie, cum se considerau. În
contextul de atunci însă, gestul devenea perfect justificat. Dacă, Doamne
fereşte, cei doi picau direct pe mâna demonstranţilor se putea foarte uşor
să fie linşaţi. Ne făceam de şi mai mare minune în ochii opiniei publice.
Soarta fugiţilor a fost decisă practic în trei zile; foarte sumar
judecaţi, imediat condamnaţi şi împuşcaţi. După executare, devenea
limpede că revoluţia nu mai putea avea căi de întoarcere. Cu toate
acestea, aşa-zişii „terorişti” mai trăgeau câte o rafală, două. Cu timpul şi
aceştia s-au mai potolit şi s-au dus liniştiţi pe la casele lor. Ironia istoriei
face însă, dragă copile, ca nici astăzi, după 20 de ani şi după atâtea guver-
nări, bietul popor român să nu ştie nici cine au fost aceşti „terorişti” şi nici
cam de pe unde au răsărit.
196
–––––––– Page 197––––––––
În ţară, revoluţia se dezvolta cu o fantastică repeziciune. Se
derula fără nici o opoziţie decapitarea vechilor structuri de conducere. Se
opera această decapitare la nivel de judeţe, oraşe, comune, de
întreprinderi, instituţii, colective. Vechii conducători, buni sau răi, nu mai
puteau rămâne în scaunele lor. Peste tot revoluţia avea nevoie de lideri
noi.
Ca la semnul unei baghete magice, mijloacele de informare au
devenit cu totul altceva. Dacă pe vremea celor doi, nu puteam vedea, auzi
şi citi decât despre vizitele lor de lucru şi despre politica lor înţeleaptă,
după revoluţie au ajuns să fie pline de interes şi de culoare. Îţi era mai
mare dragul să deschizi televizorul şi să-ţi clătăreşti ochii prin ziare.
Aveai ce vedea, aveai ce citi. Era un deliciu, o spun fără nici o urmă de
insinuare. Ceea ce mi se părea cumva mai comic era că toate ziarele îşi
ziceau în subtitlu că sunt „independente”, pe când în paginile lor erau
pline de părtinire. În spatele acestei părtiniri sau partinităţi erau, bineîn-
ţeles, partidele nou apărute pe scena politică a ţării. Despre P.C.R. nu mai
vorbea nimeni. Fără nici o vorbă, el a fost considerat dizolvat. În schimb,
pe lângă linia politică a Frontului Salvării Naţionale au reapărut ca din
senin cele trei partide mai de seamă din perioada interbelică, partide pe
care vremurile comunismului le-au cam măcelărit prin închisori. Cu toate
acestea, ne-am trezit foarte rapid cu liberalii lui Cîmpeanu, liberalii lui
Brătianu, ţărăniştii lui Coposu şi Raţiu, social-democraţii lui Cunescu. Pe
lângă aceştia şi-au mai anunţat existenţa republicanii, umaniştii, ecologiş-
tii, monarhiştii şi alţii şi alţii. Pe ecranul televizorului şi în paginile
ziarelor, toate acestea au început să se bată pentru putere. La primele
alegeri libere şi democratice s-au confruntat, dacă bine îmi aduc aminte,
mai bine de 50 de partide.
Valurile revoluţiei au ajuns curând şi pe coridoarele Universităţii.
Când, în dimineaţa zilei de 23 dec., m-am dus la Catedră, totul arăta ca
după o mare deslănţuire de furie. Peste tot era plin de sticlă spartă, de
portrete şi steme ale Republicii socialiste rupte şi călcate în picioare. Într-
o sală de seminar, sală situată chiar în incinta Catedrei, era şi un dulap cu
cărţi. Cum printre cărţi au fost şi ceva volume de ale tovarăşului, dulapul
avea geamurile sparte, iar cărţile cu pricina erau toate rupte şi împrăştiate
prin toată sala. Era vorba de o veritabilă dezlănţuire a libertăţii de acţiune
şi de opinie.
Răsturnarea celor de pe scaune de conducere s-a făcut, de cele
mai multe ori cu evidente accente revoluţionare. Îmi aduc aminte de
197
–––––––– Page 198––––––––
şedinţa în care a fost detronat Rectorul A. Negucioiu şi trupa lui de
prorectori. În cadrul acestei şedinţe, nici nu apucă Rectorul să anunţe cam
despre ce trebuie să fie vorba – trebuia organizată paza „împotriva
teroriştilor” – că un cadru didactic mai revoluţionar se şi anunţă că el nu
face de pază alături de aceia care cu două zile înainte au condamnat
Timişoara şi au afirmat că pe acolo a fost vorba doar de „huligani”. În
acelaşi timp, din partea unui grup s-a şi lansat ideea „Jos Negucioiu”.
Acesta s-a cam înroşit, s-a cam bâlbâit, dar şi-a dat seama că nu are
încotro şi împreună cu cei doi prorectori care-l însoţeau, a părăsit prezi-
diul şedinţei. Din discuţiile aceleiaşi şedinţe, Universitatea s-a ales cu un
alt lider, în persoana lui Ionel Haiduc. Acesta fusese prorector în legisla-
turi anterioare, era un profesor tobă de chimie şi cu mare renume în plan
internaţional. Ionel Haiduc este astăzi Preşedinte al Academiei Române.
Schimbarea şefului nostru de catedră s-a realizat în termeni relativ
academici. Cel care a condus colectivul nostru aproape 35 de ani, prof. N.
Kallós, a înţeles sensul evenimentelor şi a anunţat că este cazul alegerii
unui nou lider. Fără nici o bătălie pentru putere, a fost propus T. Cătineanu
şi toată lumea a fost de acord.
Între timp, studenţii s-au dovedit a fi cei mai revoluţionari.
Aproape la toate facultăţile, în şedinţe lungi şi furtunoase,
studenţii s-au apucat să facă ordine în rândul cadrelor didactice, să discute
activitatea profesională şi politică a fiecăruia şi să voteze dacă să mai
rămână sau nu în facultăţi. Studenţii secţiei noastre n-au făcut nici ei
excepţie de la această manifestare a spiritului revoluţionar. După ce ei şi-
au încheiat dezbaterile, am fost şi noi, profesorii, convocaţi în sala nr.12
ca să luăm act de hotărârile lor. Când am intrat în sală, pe tablă era o listă
destul de lungă cu numele celor consideraţi indezirabili. Eu nu eram pe
listă. Uitându-mă la nume, poate că pentru unele aş fi votat şi eu, pentru
altele aş fi avut rezerve. Nu s-au purtat niciun fel de discuţii, studenţii au
lăsat să se înţeleagă că nu este timp pentru parlamentări. Îmi pare rău că
n-am copiat această listă ca s-o am drept amintire. Unii din cei care şi-au
găsit numele pe listă au luat lucrurile în serios, s-au dus la pensionare şi
nici n-au mai pus piciorul prin Universitate. Alţii însă, au aşteptat să se
mai potolească spiritele şi şi-au văzut mai departe de treabă.Unii sunt şi
astăzi cadre ale Universităţii. Nefiind pe tablă, eu am păţit altceva.
Peste aproximativ o lună, eu trebuia să am examen cu studenţii
din anul II. Aceştia s-au gândit că ar putea profita de ocazie şi să evite
confruntarea cu mine. De aci şi de aceea, în şedinţa cu pricina, unul din
198
–––––––– Page 199––––––––
anul II – unul care tot semestrul n-a scos o vorbuliţă la seminarii – s-a
ridicat şi a zis că noi „nu avem nimic cu profesorul Irimie, cu calităţile lui
de dascăl”, dar noi „nu vrem să dăm examenul de Teoria cunoaşterii”.
Prin forţa lucrurilor cursul este un curs de orientare marxistă ori „noi ne-
am săturat de marxism”. Deşi am citat din memorie, să fii sigur, copile, că
aşa suna argumentarea. Era foarte adevărat că în economia de idei a
cursului era vorba şi despre Marx şi marxism. Era însă vorba şi despre
Platon şi Aristotel, despre Hume şi Descartes, despre Kant şi Hegel, mai
ales despre Kant. Despre Kant era chiar mai mult decât despre Marx. Mai
era vorba, în consideraţii întinse, despre L. Blaga şi D.D. Roşca. Invocând
numele celor de mai sus, prezentam pe larg poziţiile empirismului,
raţionalismului şi criticismului. Din cugetarea epistemologică contempo-
rană, dădeam atenţie neopozitivismului, neoraţionalismului, raţionalismu-
lui critic şi noii filozofii a ştiinţei. Aduceam pe această cale în discuţie
texte din R.Carnap, J. Piaget, K. Popper, Th. Kuhn ş.a.
Dacă realmente ar fi fost vorba doar despre rezervele faţă de
Marx şi marxism mi s-ar fi putut cere să fac biletele de examen doar cu
alte nume şi alte orientări. De fapt era vorba de teama de examen care,
trebuie să recunosc, nu era chiar aşa de uşor.
Pe studenţi i-am înţeles şi nu m-am supărat. Era normal să evite o
confruntare cu mine, dacă o asemenea evitare, în împrejurările de atunci,
devenea posibilă. M-a deranjat faptul că în spatele studenţilor a stat
„prietenul” meu, cel despre care, într-o altă scrisoare, ţi-am mai scris vreo
două rânduri. Am aflat despre demersurile „prietenului” chiar din gura
celui care a fost purtătorul de cuvânt al celor din anul II. Tot el mi-a
exprimat regrete pentru conduita lui „naiv revoluţionară”. Din alte surse
am mai aflat că atunci când studenţii din anii mai mari au auzit că cei din
anul II nu vor să dea examenul cu mine, unul din anul III s-ar fi urcat în
picioare pe bancă şi ar fi zis „Ce, bă! Nu vreţi să daţi examenul cu Irimie?
Atunci, sunteţi nişte pule!”
Cum să te miri de antimarxismul studenţilor, dragă Sergiu, când
în acelaşi timp, colegi de catedră şi de catedre învecinate – Socialism
ştiinţific şi Economie politică – peste noapte s-au vopsit în „nemarxişti” şi
„antimarxişti’. În aceste culori noi, au început lupta pentru putere. Unul,
de pildă, dând din gură şi din coate a înotat prin apele revoluţiei până la
postul de decan, de acolo rapid la cel de Rector şi apoi ceva mai târziu la
cel de Ministru. Tot peste noapte unii au ajuns să se considere că ei n-au
fost niciodată „comunişti”, că au fost chiar din pântecele mamei lor
199
–––––––– Page 200––––––––
„ţărănişti”, „liberali”, „monarhişti” etc. Ba, un coleg de la Catedra de
socialism, care pe la începuturile carierei sale a fost mare activist U.T.C.
(Uniunea Tineretului Comunist), a ajuns chiar în rândurile unei secte
neoprotestante. Ţăcănindu-se de-a binelea, se zice că după revoluţie îşi
ţinea cursurile cu Biblia pe masă.
Dar ce să-i faci, copile? Orice revoluţie scoate la iveală, uneori
până în primele rânduri, nu numai personalităţi şi oameni de bună
credinţă, care la modul sincer vor să pună umărul la noile obiective ale
mişcării istorice, ci şi mulţi, uneori chiar prea mulţi, oportunişti. Când
auzi sau dai cu ochii de ei, aproape fără să vrei, îţi vin în minte versurile
lui Eminescu:
„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei;
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”
Unda de ironie şi momentele critice strecurate pe alocuri în cele
de mai sus, n-aş vrea, Doamne fereşte, să-ţi lase impresia că am fost pe
atunci sau că aş putea fi astăzi un nostalgic, că aş fi putut regreta sau că aş
putea regreta astăzi venirea revoluţiei. Cum să regreţi căderea
Ceauşeştilor? Cum să regreţi chiar căderea socialismului? Cum să nu-ţi
pară bine că s-a terminat cu dictatura, cu minciuna, cu osanalele cântate
celor doi? Cum să nu te bucuri de venirea democraţiei, de întoarcerea
noastră la valorile ei? Cum să nu-ţi bată inima mai tare când, în plină
iarnă, vedeai că totuşi pe coridoarele Universităţii, bate un vânt de
primăvară? Devenea limpede din chiar primele zile ale revoluţiei că ţara
se va aşeza pe alte linii de mişcare, pe alte făgaşuri ale devenirii ei
economice, politice, sociale şi culturale.
Cu toată adeziunea la realizările imediate şi la promisiunile de
perspectivă ale revoluţiei, eu nu m-am lansat în valurile ei. Dacă n-am
avut şansa să cobor în stradă şi să fiu cu revoluţia în ceasurile ei fierbinţi,
mi-am zis că nu mă pot lăsa să ajung în categoria acelora despre care s-ar
putea zice: „după război, mulţi eroi se arată”. Pe lângă aceasta, cu mult
înainte de ’89, eu nu mai aveam nici o răspundere în vreo structură de
genul conducerii şi mă învăţasem să-mi văd de treburile mele. Cu această
„învăţare” nu mă gândeam deloc la vreo nouă angajare socială sau
politică. Cursul de teoria cunoaşterii s-a încheiat aşa cum ţi-am scris că s-
a încheiat. Pentru semestrul care urma nu mai aveam în normă decât un
curs de teoria conducerii, curs în care făceam de fapt un fel de cibernetică
200
–––––––– Page 201––––––––
socială. Deşi cursul era facultativ, am avut studenţi şi l-am putut încheia
în mod onorabil. În rest mi-am văzut de scris. Am scris ultimul meu
studiu din perioada universitară – „Conducere şi democraţie” – studiu
apărut în Studia Universitatis din1990. Pe lângă aceasta am mâzgălit în
continuare pagini şi păginuţe pentru „Entropie şi negentropie”, păginuţe
care se mai află şi astăzi pe undeva pe acasă.
În perioada semestrului mai sus invocat, s-a întâmplat plecarea
lui mami şi tati. După veştile primite, se contura tot mai clară şi mai
necesară perspectiva plecării cu tine în Germania. În acest caz, ca să nu
încurc lucrurile în Universitate mi-am decis pensionarea. În România aş
mai fi putut fi pe alocuri util, în Germania, pentru tine, eram necesar.
După ce am scris cuvântul „pensionare” aş putea trece foarte
firesc la următoarea fază a vieţii mele, faza Münchenului. Încă nu o fac.
Vreau să mai zăbovesc un pic în jurul revoluţiei din ’89, în jurul uneia din
problemele ei de fond. Am în vedere următaorea posibilă întrebare: De ce
oare revoluţia din România a cerut atâta vărsare de sânge, inclusiv
sângele celor doi? De ce păcatele, n-am putut avea şi noi parte de o
„revoluţie de catifea”, ca în alte părţi?
Pentru a putea răspunde cât de cât unei asemenea întrebări,
trebuie să recurg la o anume discuţie despre faza ceauşistă a socialismului
românesc. În acest sens să-ţi amintesc că Ceauşescu nu şi-a început
domnia chiar aşa de rău. Şi-a început-o prin afirmarea limpede a unei
„independenţe” – acesta era termenul – faţă de poruncile Moscovei. În
evoluţia istorică, ideea însă nu-i aparţine. Ea a fost lansată şi pusă în
mişcare în şi prin „Declaraţia“ din 1964, declaraţie ce aparţine încă
politicii lui Gh.Gh. Dej. Meritul lui Ceauşescu este că, chiar de la începu-
turi, a preluat şi continuat litera şi spiritul amintitei „Declaraţii”. Punctul
de vârf al acestei continuări l-a reprezentat refuzul României de a
participa alături de tancurile sovietice şi ale altora la invadarea, într-o
noapte, a Cehoslovaciei. Lui Brejnev – conducătorul de pe atunci a
Uniunii Sovietice – i s-a părut că cehii şi slovacii ar putea încerca o
anume clătinare a socialismului lor şi atunci a pus tancurile pe ei.
Ceauşescu nu numai că n-a comandat tancurilor noastre să mărşăluiască
spre Cehoslovacia, dar a şi condamnat foarte răspicat toată această
invazie. Un act de curaj, trebuie să recunoaştem. Acest curaj politic i-a
adus nu numai binemeritatele aplauze ale românilor, dar şi meritatele
aprecieri venite din plan internaţional. Şi americanilor şi europenilor din
Apus le convenea ca cineva, din chiar interiorul sistemului socialist, să îi
201
–––––––– Page 202––––––––
mai înţepe cu câte ceva pe sovietici. Ca să încurajeze aceste înţepături,
americanii ne-au dat „clauza naţiunii celei mai favorizate” – un fel de
avantaje în comerţul cu S.U.A., avantaje pe care eu niciodată nu le-am
prea înţeles – iar cancelariile Europei apusene i-au deschis liderului
nostru toate porţile.
În plan intern, pe baza împrumuturilor de dolari s-a simţit o
anume înviorare. Întreprinderi noi, cartiere de locuinţe, salarii stabile, ba
chiar şi ceva mărfuri de import prin magazine. Mai găseam şi noi câte o
băutură, ţigară sau ciocolată mai bună, mai primeam şi noi, măcar în jur
de sărbători, câte o portocală sau banană. În zona ideologicului, prima
perioadă a domniei lui Nicolae ne-a dat dreptul să cântăm şi să jucăm
Hora Unirii – un fapt deloc neglijabil – şi ne-a învăţat că tricolorul trebuie
pus înaintea steagului roşu. Oricum, într-un sens mai general, se simţea
parcă adierea unor deschideri.
Cu timpul însă, fondurile de împrumut s-au cam terminat, iar
eficienţa economică a investirii lor nu ne-a prea ajutat la onorarea
scadenţelor de plată. În numele acestor scadenţe, tovarăşul şi tovarăşa ne-
au pus să strângem cureaua. Prin anii ’80 am ajuns să nu mai avem nici
ciocolată românească. Am ajuns să nu mai avem unt, lapte, carne, pâine.
Zahărul şi uleiul s-au raţionalizat, iar pentru celelalte alimente de bază se
făceau cozi interminabile. În zilele de duminică şi sărbători, umblam cu
maşinile alternativ; într-o duminică, maşinile cu număr cu soţ şi în alta
cele fără soţ. La benzină cozile erau de câţiva kilometri. Pentru un plin de
benzină, odată, eu am făcut o coadă de o zi şi jumătate.
Toată această cădere economică o trăiam în atmosfera unor
rapoarte triumfaliste. Oamenii vedeau că trăiesc din ce în ce mai rău, în
timp ce din Cuvântările tovarăşului aflau că le merge de la bine spre
foarte bine. Se minţea, dragă copile, şi de sus în jos şi de jos în sus. Nici
un conducător nu avea curajul să raporteze că nu şi-a depăşit planul.
Vizitele de lucru prin ţară erau pline de spectacol, de raportări false, de
osanale şi de „indicaţii preţioase”.
În planurile stricte ale conducerii, el s-a debarasat de toţi aceia
care i-ar fi putut da şi ceva sfaturi bune. În schimb, şi-a adus-o pe Elena
să-i fie „mâna lui dreaptă”. În acest fel, dictatura noastră a devenit una
„bicefală”. Ei i s-a dat să conducă sănătatea, învăţământul şi cultura. O
adevărată catastrofă. Eu însumi ştiu de zeci şi zeci de propuneri de
promovare – foarte solid motivate –, propuneri care din cauza ei n-au
putut fi onorate. Eu însumi ştiu de zeci şi zeci de burse şi specializări în
202
–––––––– Page 203––––––––
străinătate care n-au putut trece de „Cabinetul doi”. Atunci când ea auzea
de promovări universitare şi de plecări în străinătate i se făcea roşu sau
negru în faţa ochilor.
Dictatura celor doi devenise din ce în ce mai aspră şi mai
cuprinzătoare. Securitatea era infiltrată peste tot şi prima ei grijă era să nu
mişte nimeni în front, să nu se zică, Doamne fereşte, ceva rău despre
„conducerea înţeleaptă a celor doi”.
Toate aceste se exercitau pe fondul şi în climatul unui oribil cult
al personalităţii. După scoaterea din uz a tablourilor lui Stalin, au ajuns la
rând şi Marx, Engels, Lenin, au ajuns la rând liderii conducerii interioare.
La demonstraţii nu se mai defila decât cu portretele celor doi şi cu lozinci
din „opera” tovarăşului. Cu ajutorul pupincuristilor din jurul celor doi li
se urcaseră realmente la cap că sunt „geniali”; lui că este „geniul Carpaţi-
lor”, iar ei că este „savant de renume mondial”.
Presa era plină de ei, de ce făceau, de ce ziceau, pe unde se miş-
cau etc. etc. Din emisiunile televizorului ni se acrise sufletul de refrenul
„Partidul –Ceauşescu – România” şi de lozinca „Ceauşescu – P.C.R.”.
Lipsurile economice le-am mai fi putut suporta – România nu
este o ţară în care să se moară de foame – dar manifestările dictaturii şi
cultului personalităţii deveniseră de nesuportat.
Dacă la începuturi, lumea l-a aplaudat pe Ceauşescu la modul
sincer, prin anii ’80, nu-l mai suporta nimeni, cred că nici cei din imediata
apropiere. Lumea a început să se distreze pe seama lui, să imagineze fel
de fel de bancuri. Venind vorba despre aşa ceva, hai să-ţi scriu şi ţie vreo
două, trei. Hai să încep cu „Sucă”. Pentru a înţelege bancul trebuie să
recurg la o uşoară explicaţie. Pe vremurile la care mă refer, era în
România un foarte mare şi iubit actor, pe nume Amza Pelea. De revelioa-
ne şi cu multe alte ocazii, ne distra cu poveştile lui despre Sucă. El apărea
ca fiind un fel de Nea Mărin de prin Oltenia, iar Sucă un fel de prostănac
al satului. În textul lui, bancul zice că, într-o bună zi, Ceauşescu şi Amza
Pelea îşi dispută popularitatea printre olteni. Amza zicea că el este mai
cunoscut şi mai iubit, tovarăşul zicea că el. La un moment al disputei
Amza zice: „Tovarăşe Ceauşescu, haideţi să nu ne mai certăm, haideţi să
mergem într-un sat şi să vedem. Zis şi făcut. În maşină şi spre Oltenia.
Într-un sat, la o poartă, un moş, pe o bancă. Cei doi opresc maşina şi
coboară. Când îi vede, moşu se şi repede la Nea Mărin şi îi zice: O! Nea
Mărine, Nea Mărine, dar ce te aduce prin satul nostru?” Între timp moşul
deschide portiţa şi strigă: „Tu, Săftico, tu, hai iute că uite ce musafir
203
–––––––– Page 204––––––––
avem. Taie găina c-o venit Nea Mărin pe la noi”. Ştergându-şi mâinile de
şurţă, vine Săftica şi se minunează şi ea de vizita lui Nea Mărin.
După aceste clipe de întâlnire, Amza îi întreabă pe cei doi: „Bine,
bine, dar pe tovarăşul care-i cu mine nu-l cunoaşteţi? De venirea lui nu vă
bucuraţi?” „D’apoi noi nu prea ştim cine-i, Nea Mărine. Ne-am gândit c-o
fi şoferul”. „Cum şoferul? Nu l-aţi mai văzut niciodată? Nu vă uitaţi la
televizor?” „Ba ne uităm, Nea Mărine. Când e vorba de snoavele tale
suntem numai ochi şi urechi”. „Păi gândiţi-vă, poate că totuşi o să-l
recunoaşteţi”. O! Nea Mărine, parcă ştiu, – zice Săftica – doar nu cumva o
fi Sucă?”
Într-un alt banc, oamenii s-au legat de cuvântările lui lungi şi
plicticoase. Se zicea că pe undeva prin străinătăţuri, tovarăşul ar fi dat de
un W.C. în care, atunci când a ridicat capacul a început o muzică de toată
frumuseţea. Încântat de invenţie, şi-a zis că şi el vrea aşa ceva în W.C.-ul
său din sediul C.C. Zis şi făcut. Cheamă instalatorii şi le spune despre ce
este vorba. Se aşază oamenii pe lucru şi în două zile instalaţia este gata.
La recepţia minunii cu muzică îi cheamă şi pe unii din imediata apropiere.
Intră I.Gh. Maurer şi când iese zice: „Daa… interesant. Şi eu am să-mi
fac aşa ceva acasă, numai că eu o să-mi pun ceva muzică simfonică”.
Intră tov. Bobu şi când iese, după mai multe minute de laudă, zice că el îsi
va instala ceva muzică populară. Ceauşescu, zice bancul, şi-a comandat
muzică patriotică, muzică din care nu lipsea refrenul „Partidul –
Ceauşescu – România”.
Intră şi tovarăşul la probă. Stă un sfert de oră, stă două, stă un
ceas, stă două … Când a ieşit se ştergea cu batista pe frunte, că era tot
transpirat. Cei din jur se reped cu întrebările: „Ce-i? Ce s-a întâmplat?”
„Nu s-a întâmplat nimic, dragii mei, numai că atunci când am tras apa a
început un ropot de aplauze, ovaţii, urale „Ceauşescu – P.C.R.”, încât nu
m-am putut abţine şi a trebuit să ţin un discurs.”
Vizitele de lucru au fost ridiculizate în bancul cu papagalii. Se
zice că la una din vizitele sale prin ţară şi-a anunţat dorinţa de a vizita şi
gospodăria şi casa unui ţăran colectivist. Gospodăria urma să fie aleasă de
către tovarăşii de la judeţ. După aprobările de rigoare, cei de la judeţ s-au
apucat de lucru. Gospodăria în cauză nu putea arăta oricum, trebuia să fie
aşa ca pentru o vizită de onoare. I s-a văruit omului casa, i s-au vopsit
gardurile, i s-a făcut un pod nou din ciment la intrarea în curte, ba i s-a
făcut şi un fel de canalizare de la W.C-ul de după şură. Chiar pentru ziua
vizitei i s-au adus în grajd o vacă cu un viţel, în coteţ, o scroafă cu purcei.
204
–––––––– Page 205––––––––
Tot numai pentru ziua vizitei i-au adus în casă un frigider, o maşină de
spălat, ba chiar un prăjitor electric de pâine. În c ămară s-a trezit omul cu
rezerve de zahăr, ulei, orez, portocale, banane şi multe, multe alte
bunătăţi. În frigider, s-au aşezat frumos mezeluri şi brânzeturi de care
omul n-a văzut niciodată.
Când totul era pus la punct cum scrie la carte şi convoiul cu
vizita se apropia de sat, gospodina îşi aduce aminte de papagali. Ce să
facă? Ce să facă? Îşi cheamă bărbatul şi îi spune” „Măi, omule, ce ne
facem cu papagalii? Dacă aceştia se apucă să înjure?”
Când apărea Nicolae la televizor, stăpânul casei îl mai trimitea în
aia a mamei. De la un timp şi papagalii, cum îl vedeau, începeau: „Duche
pida mădi”, „Duche pida mădi”.
Ca să nu rişte vreun necaz din cauza papagalilor, stăpânul le ia
colivia şi ţuşt cu ea în cămară. „Las’ că nu se vor uita chiar în cămară, dă-
i la dracu”.
Soseşte convoiul, intră tovarăşul şi suita în curte, în casă şi se
minunează cu toţii de viaţa frumoasă şi îmbelşugată a colectiviştilor
noştri. Tot lăudând binefacerile socialismului pentru satul românesc, dă
tovarăşa cu ochii de uşa pe care scria frumos – CĂMARĂ. „Ia să vedem
ce bunătăţi de compoturi şi murături putem vedea pe aici”. Când
papagalii dau cu ochii de el, încep să bată din aripi şi să strige „Causecu –
Pe – Che – Re, Causecu –Pe –Che – Re”.
„Vai de mine, dar cum puteţi ţine aşa papagali deştepţi şi frumoşi
în cămară? Ia să le construiţi de mâine, poimâine o căsuţă luminoasă şi
bine aerisită numai pentru ei”. Şi face semn celor din suită să noteze şi să
nu uite de indicaţii.
După ce totul se termină cu bine, vin gazdele fericite la papagali
să-i mângâie, să-i felicite, să-i întrebe: „Bine, măi dragilor, dar cum v-o
venit vouă în minte să strigaţi Ceauşescu – P.C.R.? De unde aţi ştiut voi
că trebuie să aplaudaţi?” „Apoi, am văzut şi noi la televizor şi am învăţat.
Şi apoi, după cele două ceasuri de stat la întuneric şi la răcoare ce era să
strigăm?” Bravo, dragi papagali, aţi fost de milioane, v-aţi descurcat bine.
Bravo!”
Într-un alt banc se râde în cascade pe tema unor momente sau
aspecte intime dintre cei doi Ceauşeşti. Pentru a înţelege prima poantă şi
prima cascadă de râs, trebuie să recurg la o uşoară paranteză.
Într-o anume perioadă a domniei ceauşiste, Primul Ministru era
I.Gh. Maurer. Un om cu o deosebită eleganţă politică. El era şi deputat în
205
–––––––– Page 206––––––––
Marea Adunare Naţională din partea Clujului. Cu prilejul unei aşa-zise
campanii electorale ne-a ţinut o amplă cuvântare. Îmi aduc aminte ca
acuma că, printre altele, ne-a vorbit foarte insistent despre principiul: mai
bine mai puţin, dar mai bine. În aceeaşi zi, la Bucureşti, tovarăşul lansa cu
foarte multe surle şi trâmbiţe lozinca: Cincinalul în patru ani şi jumătate.
Se cerea depăşirea cincinalului cu o jumătate de an mai devreme. Când
seara la televizor am auzit de lozinca lui Ceauşescu, mi-am dat seama că
divorţul dintre cei doi este deja pe rol. Am înţeles că Maurer nu mai are
multe zile ca şef al Guvernului. Aşa a şi fost.
Şi acum bancul. Se zice că într-o bună zi Ceauşescu se întâlneşte
cu Maurer. După ce se salută, Ceauşescu îi zice: „Ce mai faci, măi Ghiţă?
Se pare că ţi-a prins bine eliberarea de la Guvern. Uite, ce bine îţi merge,
întinereşti, întinereşti”. „Nu eliberarea poartă vina, măi Nicolae, altceva
este la mijloc”. „Dar ce poate fi, măi Ghiţă? că chiar prea bine arăţi”. „Ei,
am şi eu secretele mele, îi zice Maurer, secrete pe care chiar dacă ţi le-aş
spune, tu tot nu le-ai putea înţelege”. Când aude Ceauşescu de secrete, cu
gura pe el şi insistă şi insistă. „Uite, măi, dacă chiar insişti, hai să-ţi spun:
Când am fost ultima dată la Paris mi-am făcut un transplant. Şi trebuie să-
ţi spun că totul merge foarte bine. Nu numai eu, dar şi nevasta parcă a
început să mai întinerească”. „Aşa! Aşa! Care va să zică, transplantul este
secretul”.
Ajuns acasă, Ceauşescu nu are ce face şi îi spune lui Elena. Când
aude Elena că şi doamna Maurer a început să întinerească, cu gura pe
Nicolae: „Nicolae la transplant, Nicolae la transplant”. Îi promite
Ceauşescu că se va duce şi el la Paris. Ajuns la Paris şi la Clinica cu
pricina, după ceva discuţii prealabile, doctorii îl întreabă: „Bine, bine,
domnule Ceauşescu, dar de care vreţi, una capitalistă sau una socialistă?”
„Cum mai puteţi întreba aşa ceva? Sigur că vreau una socialistă”. „Dar
socialistă nu avem aici decât pe a domnului Maurer”. „Aoleo! A lui
Maurer nu”. „Dar, necazul este că acuma nici capitalistă nu avem la
îndemână. Ştiţi, în ultima vreme noi am lucrat şi lucrăm foarte mult cu
cele de maimuţoi. Am făcut multe operaţii de acest gen şi lumea se arată
foarte mulţumită”. „Maimuţoi! Maimuţoi! Vai Doamne, dar ce să mă
fac?” „Noi vă sfătuim să vă faceţi transplantul că doamna va fi foarte
mulţumită”. „Apoi, chiar că trebuie să-l fac pentru că nu mă pot duce
acasă netransplantat”.
Se face operaţia şi ajunge Nicolae acasă. Când se dă Elena pe
lângă el, el îi zice: „Draga mea, în pom”. Fără prea multe explicaţii, el
206
–––––––– Page 207––––––––
aduce scara şi îi spune să se urce. „O să vezi tu c-o să-ţi fie foarte bine”.
Realmente merge treaba bine. Dintr-un anume punct de vedere nici o
reclamaţie. Cu timpul însă, el simte şi vede că Leana este cam rănită pe la
spinare. Nu zice ea mare lucru, dar el se gândeşte la un retransplant. Cu
gândul că îi va face o surpriză, se duce din nou la Paris. De data aceasta,
doctorii îi spun că ei înţeleg situaţia ei şi dorinţa lui, dar că pentru acel
moment nu aveau decât de berbec. „De berbec! De berbec!”- mormăie el.
După un timp de gândire zice: „D’apoi fie şi de berbec… oricum, este
ceva pe pământ”.
Când ajunge Nicolae de la retransplant şi intră în curte, Elena era
deja în pom. „Hu! Hu!” Îi zice ea din pom. Dar el îi răspunde: „Draga
mea, la toamnă şi la munte”.
Pe când circula acest banc, se zicea că pentru el, cel care-l spune
poate primi 20 de ani, iar cel care-l ascultă cel puţin 10. Oricum, bancul
circula cu mare viteză şi nu întotdeauna cu prea mare grijă. Eu cred că
nici cei de la securitate nu se încumetau să le spună că prin ţară circulă un
asemenea banc. Ea, mai ales, ar fi făcut prăpăd.
Pe când îţi scriam poantele bancului de mai sus, mi-a sărit în
minte un alt banc al acelor vremuri. Un banc cu o tematică asemănătoare.
În scrierea acestuia însă nu se mai poate respecta regula fără „p” şi fără
„f”. Poanta bancului, dacă vrei să nu-i pierzi tot miezul şi tot hazul,
trebuie aşezată în exact termenii în care ea a fost născocită şi pusă în
mişcare. Dar care este poanta?
Se zice că într-o bună zi, pe când Elena era plecată prin
străinătăţuri să-şi mai adune ceva titluri şi diplome, Ceauşescu s-a hotărât
s-o înşele; s-a hotărât să vadă şi el cum merg lucrurile atunci când calci pe
dincolo de liniile vieţii de familie. Cu acest gând şi-a chemat un securist
de încredere şi i-a dat sarcina să-i caute o femeie frumoasă; nu voia să se
abată de la Elena chiar cu oricine. Se aşterne ofiţerul pe treabă şi se
prezintă la şef cu o româncă de toată frumuseţea. Femeie în jur de 40 de
ani, păr negru, ochii verzui, sâni ca două mitraliere, picioare impecabile
… femeie care fără a fi fost o curvă avea totuşi la activ ceva experienţă.
Când o vede Nicolae, se uită bine la ea şi îi zice: „dezbracă-te”. Femeia
ştiind de ce a fost adusă, fără nici un gest de strip-tease se dezbracă pur şi
simplu. El se mai uită o dată la ea şi îi zice: „întoarce-te”. Femeia se
întoarce. „Mai întoarce-te o dată”. „Şi încă o dată”. „Acuma, îmbracă-te”.
Foarte nedumerită, femeia se îmbracă. El se apropie de ea şi îi zice: „Uite
ce dragă, pentru că mi-ai îndeplinit dorinţele zilei de azi, te rog să-mi spui
207
–––––––– Page 208––––––––
cu ce te pot recompensa. Ştii cine sunt şi îţi poţi da seama că sunt în
măsură să-ţi îndeplinesc orice dorinţă. Femeia cam descumpănită de
evoluţia lucrurilor, stă o clipă pe gânduri şi apoi zice: „dezbracă-te”
Ceauşescu se dezbracă. „întoarce-te”. După a treia rotire, îi zice
„îmbracă-te”. Omul se îmbracă. De acuma, el foarte nedumerit îi zice:
„Draga mea, nu prea înţeleg de ce ai făcut aşa. Puteai să-mi ceri casă,
maşină, slujbă etc. etc. De ce m-ai întors de câteva ori roată?” Şi atunci
ea, într-o nealterată limbă românească îi zice: „Am vrut şi eu să văd, care-
i pula aia bleagă, care fute-o ţară-ntreagă”.
Aşa-i că acest banc nu are nici un gust dacă nu-l spui cu „p” şi cu
„f”? Cu „p” şi „f” cele două versuri sunt de o inspiraţie formidabilă.
Vreau să-ţi mai spun un banc, dar pe altă temă, o temă mai
politică şi mai ideologică.
Se zicea că de la o vreme, Niculae şi Elena au observat şi ei că
maşina socialismului românesc nu mai prea merge. Nu mai prinde viteză,
nu mai poate urca, face foarte des rateuri etc. etc. Încercând s-o mai
controleze de una alta, într-o zi, în garaj, se bagă Nicolae sub maşină, îi
desface şi capota, mai mişcă aici, mai mişcă câte ceva dincolo, dar
degeaba. Când vede Elena că „mecanicul” Nicolae nu se prea descurcă, îi
zice. Ea stătea undeva mai departe pentru că nu voia să-şi murdărească
blana de vulpe argintie. Deci îi zice: „Ştii, dragă, ar trebui să-i consultăm
pe sovietici, că doar de la ei am cumpărat maşina”. „Ce vorbeşti dragă de
sovietici, tu nu ştii care sunt relaţiile noastre cu ei? Dacă-i rugăm să ne
ajute, mai mult ne-o strică, decât să ne-o repare”. „O! că ai dreptate. Dar
atunci ar trebui, poate, să ne ducem la Marx, că sovieticii doar de la el au
luat schiţa – proiect a unei asemenea maşini”. „Da, aceasta ar fi o idee.
Hai să încercăm la Marx”. Îl scoală din morţi şi îi spun despre ce este
vorba. „O! dragii mei, zice Marx, dar eu m-am ocupat de economia
societăţii capitaliste şi nu de maşinile ei. Dar, încercaţi la Engels, el parcă
a scris prin Dialectica naturii şi câteva rânduri despre termodinamică”. Se
duc la Engels. „O! dragii mei, zice Engels, dar voi aţi luat maşina de la
sovietici, ori maşina socialismului sovietic nu are aproape nimic de-a face
cu aceea pe care am schiţat-o noi, adică eu şi cu prietenul meu Marx.
Maşina socialismului sovietic este o invenţie pur leninistă, aşa că vă
îndemn să vă duceţi la Lenin” Se duc cei doi la Lenin. Acesta sculat din
Mausoleul din Moscova, vine la maşină să vadă ce are. Îşi pune halatul şi
şapca de lucru şi ţuşt sub maşină. Când iese de acolo le zice: „O! dragii
mei, cum vreţi voi să vă tragă bine maşina, să urce şi să prindă viteză,
208
–––––––– Page 209––––––––
când voi mai toată energia motorului aţi canalizat-o şi o folosiţi la claxon.
Numai cu claxoane nu poate merge nici o maşină, nici chiar aceea a
socialismului românesc”.
Nu departe de genul bancurilor de mai sus, s-au aşezat şi se
aşează cele şase paradoxuri ale paradoxalei realităţi româneşti. Produse
de acelaşi folclor politic subteran, acestea circulau şi ele, din gură în gură,
pe poziţia de glume amare. Suita paradoxurilor suna cam aşa:
– Cu toate că în România nu există dreptul la grevă, oamenii nu
lucrează;
– Deşi oamenii nu lucrează, planurile se depăşesc;
– Cu toate că planurile se depăşesc, rafturile magazinelor sunt
goale;
– Deşi magazinele sunt goale, cămările sunt pline;
– Deşi cămările sunt pline, toată lumea este nemulţumită:
– Deşi lumea este nemulţumită, toată lumea aplaudă.
Da, copile, se aplauda în vremurile acelea frenetic, numai că era
vorba de aplauze false, teribil de false. Toată această falsitate rezulta din
dictatura severă pe care cei doi au instituit-o şi din cultul personalităţii pe
care l-au iniţiat şi cultivat. Spre deosebire de oricare altă ţară socialistă din
perimetrul european, dictatura proletariatului a ajuns să fie la noi dictatura
partidului şi dictatura acestuia, dictatura celor doi. Cei de la cooperativa
ochiul şi urechea – adică cei de la securitate – erau peste tot. Totul se
înregistra, controla, raporta. De aci şi de aceea, la noi nu putea fi vorba de
niciun fel de mişcare de opoziţie, cât de cât organizată. La noi nu se putea
naşte ceva de genul Solidarităţii din Polonia sau de forma Primăverii de la
Praga. La noi nu se putea mişca în front. Dezidenţii noştri se numărau pe
degete şi se manifestau ca iniţiative individuale. În consecinţă, la noi era o
mare dezidenţă ascunsă, adâncă, de masă. De existenţa acesteia au ştiut
foarte bine cei care s-au ocupat de pornirea revoluţiei din România.
Aceştia – nu se ştie nici astăzi care au fost şi cam de pe unde au venit – au
fost foarte la curent cu stările de spirit anticeauşiste, cu faptul că
mămăliga românească este nu coaptă, ci pur şi simplu răscoaptă. Ştiau că
nu era nevoie decât de două, trei chibrituri ca această mămăligă să
explodeze. Ştiau că pe Ceauşescu nu-l mai iubea nimeni, nici în interior şi
nici în exterior, nici de la Apus şi nici de la Răsărit. Ei au contat mult şi
au contat bine pe faptul că odată deslănţuită mânia maselor nu va mai
putea fi oprită.Dezlănţuită de o petardă şi de o undă de chemare la
libertate, lumea de la mitingul din 22 dec. n-a mai putut fi oprită, până n-a
209
–––––––– Page 210––––––––
ajuns în cabinetele celor doi şi până nu le-au aruncat portretele şi operele
pe fereastră. De dădeau cumva şi de ei se prea putea ca şi ei să fi avut
aceeaşi soartă.
Prin dictatură şi cult al personalităţii, Nicolae şi Elena au anulat
orice şanse vreunei revoluţii de catifea. De aci şi de aceea, se poate zice,
metaforic vorbind, că cei doi, prin politica lor, au pregătit armele vărsării
de sânge pe străzile Timişoarei şi Bucureştiului şi că tot ei şi-au curăţat
puştile necesare propriei lor execuţii.
Sub raport juridic, procesul lor a fost o caricatură. Dar procesul a
fost un proces politic şi ca atare nu poate fi judecat după normele unui
proces normal. Ar fi culmea ca, după nu ştiu câţi zeci de ani, invocând
lipsurile juridice ale procesului şi fazele mai de Doamne-ajută din domnia
lor, să-i declare eroi naţionali. La un asemenea gând nu-mi vine să-ţi zic
decât: Doamne fereşte!
x
x x
Particularităţile conducerii ceauşiste – dictatura severă şi insupor-
tabilul cult al personalităţii – explică doar caracterul singular al revoluţiei
române, doar crucile care au rămas în urma ei. Aceste particularităţi nu
explică deloc revoluţia în sine, declanşarea şi victoria ei, nu explică,
metaforic vorbind, smulgerea stemei socialiste din chiar steagul ţării.
Căderea socialismului românesc s-a înscris într-un proces istoric
mai larg şi se explică prin chiar cauzele derulării acestuia. Se explică prin
cauzele care au condus la căderea întregului sistem al socialismului
sovietic şi est-european, se explică prin ceea ce a condus şi la căderea
binecunoscutului Zid al Berlinului şi, nu în ultimul rând, la destrămarea
colosului denumit Uniune Sovietică.
Dar de ce oare, după o istorie destul de lungă – 70 de ani pentru
perimetrul întinsei Uniuni Sovietice şi 50 de ani pentru ţările est-europene
– socialismul a trebuit să cedeze presiunilor societăţii capitaliste? De ce
oare, de cum s-a promis că tancurile sovietice nu vor mai fi puse în
mişcare, societatea care se considera a fi pentru eternitate se prăbuşeşte ca
un castel făcut parcă din câteva cărţi de joc?
Răspunsul la acest mănunchi de întrebări ar necesita analize
întinse şi consideraţii complexe. Asemenea analize se vor face cu
siguranţă, la timpul potrivit, de către acei istorici, economişti şi politologi
210
–––––––– Page 211––––––––
care se vor apleca asupra acestui teribil de curios şi surprinzător proces
istoric. Eu mă voi referi doar la câteva consideraţii, doar la ceea ce cred
că ar fi absolut necesar pentru înţelegerea fragmentului de istorie la care
ai participat cu o nevinovată atitudine de copil, fragment care, până la
urmă a influenţat atât de profund coordonatele prezentului şi viitorului
vieţii tale.
Dincolo de oameni, dincolo de modul lui Lenin de a-l citi pe
Marx, de modul lui Stalin de-a prelua „poruncile” lui Lenin, chiar dincolo
de personalităţile politice ale momentului – Gorbaciov, Regan, Kohl etc.
pentru ţara noastră Iliescu – cauzele de fond şi de fapt ale căderii socialis-
mului trebuie căutate în lipsurile pe care sistemul le-a avut pe cele două
paliere ale oricărei vieţi sociale-palierul economic şi cel social-politic.
Neajunsul neajunsurilor economiei socialiste s-a aşezat în chiar
„piesa” ei de fond – proprietatea socialistă. În ciuda unor consecinţe
pozitive în plan social – un dram de mai multă egalitate, de mai multă
armonie socială, de mai multe şanse evoluţiei personale etc. – această
proprietate s-a dovedit mai puţin productivă decât proprietatea capitalistă.
Aceasta, în perspectivă istorică, în ciuda tuturor limitelor ei – producerea
de exploatare, de inegalităţi, de conflicte sociale etc. – a fost şi a rămas
incomparabil mai eficientă decăt surata ei socialistă. Din solurile proprie-
tăţii private a ţâşnit incomparabil mai multă iniţiativă, inovaţie, creaţie,
mai multă bogăţie socială. Nu este deloc întâmplător că marile perfor-
manţe ale evului nostru ştiinţific şi tehnic – fizică atomică, cibernetică,
genetică, cosmonautică – au fost produse ale zonelor capitaliste ale socie-
tăţii contemporane. În acest fel, proprietatea privată s-a dovedit a genera
şi a întreţine cote mai înalte de productivitate a muncii. Înarmat cu
mijloace de producţie mai performante, muncitorul capitalist producea
mai mult şi mai de calitate dcât fratele lui din ţările socialiste. În ciuda
faptului că pe undeva în scrierile lui, V.I. Lenin atrăgea atenţia asupra
faptului că dacă socialismul vrea să învingă de-adevăratelea capitalismul,
atunci el trebuie să-şi asigure victoria în zonele productivităţii muncii.
Acest lucru nu s-a realizat. După cucerirea puterii politice şi după ce
oamenii muncii au aflat că ei sunt de pe acuma şi proprietarii fabricilor şi
ogoarelor nu şi-au prea suflecat mânecile şi nu s-au prea înghesuit la
hărnicie. Mulţi dintre ei s-au gândit mai degrabă cum să-şi găsească un
loc mai călduţ în aparatul de partid şi de stat. Rândurile acestui aparat a
luat aşa dimensiuni, încât nu s-a născut deloc din senin expresia: „unul cu
sapa, trei cu mapa”. La teza filozofiei marxiste că „munca l-a creat pe
211
–––––––– Page 212––––––––
om”, s-a găsit imediat replica folclorică „dar nici lenea n-a omorât pe
nimeni”.
Neputinţa socialismului de a ţine cât de cât pasul cu performan-
ţele de competitivitate ale economiei capitaliste se mai explică şi prin
brutala încălcare a legii valorii. Înlocuirea acesteia cu aşa zisa lege a
planificării s-a dovedit a fi catastrofală. Aceasta a condus la preţuri fixate
arbitrar, la preţuri care nu mai oscilau cât de cât în jurul valorii reale a
produselor. Fără asemenea preţuri o economie nu prea poate conta pe un
mers înainte. Fără contradicţiile cererii şi ofertei, economia socialistă a
rămas fără motoarele interioare ale dezvoltării ei. Drept urmare, distanţele
dintre capitalism şi socialism în domeniile calităţii vieţii – câştiguri,
confort etc. – nu numai că nu se anulau, ba dimpotrivă se adânceau.
Pentru a avea la îndemână o imagine plastică vizavi de aceste distanţe, ţi-
aş aduce în discuţie, dragă copile, o sugestivă comparaţie: mercedesul şi
trabantul. Datorită performanţelor de calitate ale economiei capitaliste,
oamenii acesteia „călătoreau” cu mercedesuri de ultimul tip, oamenii
socialismului trebuiau să se mulţumească cu viteza şi confortul traban-
tului. Distanţele mercedes-trabant ar putea fi uşor urmărite pe toate palie-
rele şi în toate zonele vieţii economico-sociale; de la drumurile publice
până la condiţiile de lucru din fabrici şi uzine, de la W.C.-urile publice
până la confortul din locuinţe, hoteluri, restaurante etc.
La necazurile de ordin economic s-au adăugat nu mai puţinele
necazuri de ordin social-politic. În acest sens, necazul necazurilor a fost
acela al partidului unic. Lichidarea brutală a claselor a condus prin chiar
logica lucrurilor la lichidarea, tot foarte brutală, a partidelor politice. În
locul luptei democratice pentru putere, s-a instituit dictatura proletaria-
tului, dictatură care a devenit, tot prin logica interioară a sistemului, o
dictatură a partidului, iar aceasta, la rândul ei, o dictatură a liderului de
partid. Toţi liderii comunişti se considerau a fi pe deasupra legii şi pe
deasupra tuturor. În numele unei democraţii noi, democraţia a fost elimi-
nată de pe scena vieţii politice. Alegerile, şi pe linie de partid şi în structu-
rile vieţii de stat, au devenit nişte veritabile falsuri, nişte acte de neîndoiel-
nică caricatură. Peste tot funcţiona vorba lui Stalin, vorbă rostită, se zice,
încă prin 1919: „Important nu este cum votează oamenii, ci cum se
numără voturile”. Aşezându-se lucrurile sub însemnele unui asemenea
principiu, „Aleşii poporului” erau dinainte aleşi. Oamenii se duceau
degeaba la urnele de vot.
212
–––––––– Page 213––––––––
Că realmente lucrurile se derulau după o asemenea formulă, m-
am convins pe pielea mea în cel puţin două împrejurări. Prima se referă la
o conferinţă de partid, în Sala Mare a Casei Universitarilor, conferinţă la
care, după dezbateri care nu erau dezbateri, trebuia să se aleagă delegaţii
Clujului la o conferinţă pe ţară. Eram şi eu printre cei cu drept de vot. Pe
prorectorul J. Demeter – cel despre care câteva rânduri ţi-am scris şi ceva
mai sus – l-am şters de pe listă cu propria mea mânuţă. Cu toate acestea
omul a fost anunţat ca ales „în unanimitate”. Cea de-a doua împrejurare
este aceea în care am fost şi eu preşedintele unei secţii de votare. Potrivit
instrucţiunilor, la anumite ore ale zilei trebuia să comunicăm numărul
celor care au trecut deja pe la vot. Prima comunicare trebuia făcută la o
oră de la deschiderea votării. Luând lucrurile destul de în serios, imediat
după ora 7 m-am dus la telefon şi am comunicat o cifră care era foarte
aproape de situaţia reală a votărilor. Când am comunicat cifra, de la
celălalt capăt al firului mi se spune: „Ce 20 tov. Irimie? Poate vreţi să
ziceţi 120?” „O sută douăzeci nici într-un caz. Eu v-am spus că până la 7
au votat 20 şi acuma mai sunt vreo 2-3 prin cabine. Dumneavoastră
scrieţi ce vreţi”. „Bine, bine, o să scriu eu ceva”. Când am văzut cum se
joac ă tovarăşii cu cifrele, i-am spus adjunctului să comunice el mai
departe cifrele cu votanţii, deoarece eu nu mă mai duc la telefon.
În cursul aceleiaşi zile, pe la ora 5-6 d.m., apare în control prima-
rul din acele vremuri – Constantin Chirilă. Se uită peste liste şi vede că
mai erau destul de mulţi oameni care încă nu veniseră la vot. M-a criticat
că n-am făcut o destul de bună mobilizare la vot. N-a trecut nici o
jumătate de oră de la vizita primarului că am şi auzit la radio că „la Cluj-
Napoca s-a încheiat votarea şi că s-a trecut deja la numărarea voturilor”.
Noi, cei din Comisie, ne-am uitat miraţi unii la alţii şi ne-am văzut mai
departe de treabă.
Am luat destul de în serios şi numărătoarea voturilor. Am făcut
un proces-verbal în care toate adunările, pe orizontală şi verticală, să fie
corecte. Am avut ceva probleme doar cu buletinele care trebuiau anulate.
Instrucţiunile pentru „anulat” lăsau anumite portiţe de interpretare. Pe
foarte multe buletine erau şterşi toţi propuşii stăpânirii şi în locul lor erau
scrise lozinci de genul: „Vrem pâine şi lapte”, „Vrem alegeri adevărate”,
„Vrem libertate” etc. Pe multe buletine era trecut drept singurul ales
„Lulu”. Acest Lulu era un copilandru handicapat psihic, care trăia pe
uliţele Clujului. Toată lumea îl cunoştea. Era neviolent şi se putea mişca
în libertate. Ba era şi destul de simpatic. Mânca mai ales pe la cantine şi
213
–––––––– Page 214––––––––
dormea prin gară sau pe la portarii unor internate. Sâmbăta şi duminica,
de cum se auzea de vreo nuntă, rupea ceva flori din careva parc şi rapid
cu ele la mireasă, cu o întreagă poezie drept urare, o poezioară destul de
plină de haz. Ştia bine că după poezie se trezeşte cu o porţie bună de
mâncare.
Şi aşa, dragă copile, au ajuns clujenii să-l dorească pe Lulu drept
primar ori drept deputat în organul legislativ al ţării, organ care pe atunci
se numea Marea Adunare Naţională. Cam până la Lulu a mers bătaia de
joc a unor clujeni faţă de alegerile din România. Unii oameni au înţeles,
înaintea mea, că alegerile sunt de fapt doar o mare mascaradă.
Buletinele de vot cu înjurături, lozinci şi „Lulu” nu le-am predat
stăpânirii. Celor din comisie le-am spus că trebuie să le predau separat.
De fapt le-am dus acasă, le-am arătat şi lui Mica şi apoi le-am rupt şi am
tras apa peste ele. Când mi-am zis că ar fi bine să nu le las printre
celelalte buletine, m-am gândit, în naivitatea mea de pe atunci, că cineva
s-ar putea uita peste ele şi le-ar putea pune la dispoziţia securităţii, pentru
identificarea autorilor lor. Pe atunci încă nu ştiam de principiul lui Stalin,
nu ştiam că nu contează ce şi cum votează oamenii, nu ştiam că de fapt
alegerile erau doar o mare formalitate. Când am dus sacul cu listele de
alegători şi cu buletinele de vot mi s-a spus pur şi simplu să-l arunc într-o
anume sală, peste zeci şi zeci de alţi saci. Atunci mi-am dat seama că
până la ceasul topirii lor, nimeni nu se va mai interesa de soarta sacilor
votării. Mi-am dat seama că de fapt aleşii poporului erau de mult anunţaţi
mai sus şi că de cel puţin câteva ceasuri numele lor se află deja în paginile
Făcliei de a doua zi.
Aşa s-a ajuns ca alegerile să fie deturnate de la menirea lor şi să
devină false alegeri. Fără mai multe partide, fără lupta lor pentru putere,
fără alternanţe la guvernare, viaţa politică a vremurilor şi locurilor socia-
lismului a ajuns să fie o adevărată caricatură. În locul democraţiei,
socialismul a produs şi a pus în mişcare oribile dictaturi. În interiorul
acestora, contradicţia contradicţiilor era aceea dintre conducător şi condu-
şi. Partidul unic, indiferent de numele lui, era definit ca fiind „forţa politi-
că conducătoare”. Partidul unic era acela care făcea legile şi care suprave-
ghea aplicarea lor. Organele de stat – parlament, guvern, ministere etc. –
nu erau decât instrumente ale aplicării politicii partidului. Partidul avea
întotdeauna dreptate, el era infailibil, el se situa în afara legii şi deasupra
ei. Conducătorul partidului era autoritatea supremă. Toată lumea trebuia
să i se supună. Cine îndrăznea să vocifereze sau să iasă din front era pus
214
–––––––– Page 215––––––––
rapid pe seama organelor de opresiune – poliţie, justiţie, securitate. Tot
rapid putea urma o judecare sumară şi apoi o deportare sau execuţie.
Pentru justificarea practicilor sale dictatoriale, tătucul Stalin a
născocit teza „ascuţirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre comu-
nism”. Pe cât de absurdă sub raport teoretic, o asemenea teză s-a dovedit
extrem de nefastă sub raport practic. În numele ei, acelaşi Stalin a
împânzit teritoriul întinsei Uniuni Sovietice cu închisori şi plutoane de
execuţie. Romanele lui Soljeniţîn nu s-au născut din senin, s-au născut
dintr-o realitate urâtă şi tristă, teribil de urâtă şi teribil de tristă.
După moartea lui Stalin, câte ceva s-a mai schimbat, dar dicta-
turile socialiste tot dictaturi au rămas. Practicile lor au devenit ceva mai
rafinate. Conduşii însă nu s-au îndrăgostit de conducătorii lor şi nici de
programele „înaintării neabătute spre comunism”. Când masele au simţit
că aceştia ar putea fi eventual detronaţi, n-au sărit în apărarea lor.
Dimpotrivă. Cu participarea masivă a oamenilor muncii, liderii comunişti
au fost detronaţi cu viteza cu care nemţii, dintr-o parte şi din alta, au
demolat binecunoscutul zid al Berlinului.
Mai multe despre căderea comunismului, dragă copile, din orele
de istorie şi eventual din cărţile care s-au scris şi se mai scriu pe această
temă. Cu bine.
x
x x
Câteva întrebări îmi stăruie în vârful condeiului şi nu mă lasă să
fac un pas mai departe, nu mă lasă să trec la următoarea fază a vieţii mele.
După această spectaculară cădere a comunismului se mai poate oare vorbi
despre Marx? Mai are oare opera lui vreo anume actualitate? Pe unde a
greşit bătrânul atunci când a schiţat viitorul comunist al omenirii? Sunt
oare aceste greşeli vinovate de neaşteptata prăbuşire? Se va mai putea
oare conta pe o revenire la comunism sau la vreun alt fel de comunism?
Cine ar vedea acuma această suită de întrebări, pe bună dreptate
şi-ar putea zice: „Cum dracu se mai poate cineva întreba de actualitatea
lui Marx? Cum să mai poţi vorbi, fie şi doar interogativ, despre vreo
anume revenire la socialism şi/sau comunism? Oare omul acesta n-a
înţeles şi nu înţelege că istoria s-a pronunţat definitiv în procesul marxis-
mului şi al comunismului?
215
–––––––– Page 216––––––––
Mai ales în România, asemenea reproşuri mi s-ar adresa din toate
părţile. Îmi aduc aminte că acum doi sau trei ani, într-o emisiune la
televizor, cineva care a îndrăznit să scrie o lucrare despre Marx era
aproape să fie pus la zid. În ochii moderatorului emisiunii, Marx era
principalul vinovat de toate păcatele comunismului. El era vinovat chiar
şi de crimele lui Stalin. Ba, a fost adus în discuţie şi păcatul de-a se fi
încurcat cu slujnica casei. Degeaba a încercat Ianoşi – aşa se numea
autorul lucrării – să explice că Marx nu trebuie redus la lectura pe care i-a
făcut-o Lenin, că nici Lenin nu trebuie redus la ceea ce a făcut Stalin din
ideile lui. Degeaba s-a insistat pe faptul, că tocmai căderea comunismului
pune acut problema unei noi recitiri a lui Marx, a unei reconsiderări a
operei lui. Degeaba s-a afirmat că opera unui mare creator nu poate fi
privită şi judecată prin prisma unor slăbiciuni din sferele vieţii lui private
etc. etc. Moderatorul – ca autoritate a televiziunii – a rămas ferm pe
poziţiile sale: Marx – un depăşit şi un respins, opera lui la lada de gunoi.
În Germania lucrurile se prezintă altfel. Pe aici, numele lui Marx
se pronunţă încă cu un mare respect, numele lui, potrivit unor sondaje
recente, figurează încă pe lista celor zece mari personalităţi pe care naţia
germană le-a dat culturii universale. Pe aici, aniversările şi comemorările
bătrânului nu sunt uitate. Nu mică mi-a fost mirarea când, fiind cu
prietenul Toni la un concert, în chiar programul lunar de concerte, am dat
peste chipul bărbosului şi am putut citi o pagină întreagă de text aniver-
sar. Se pare că în Germania s-a spart viziunea monolitică aşezată în
expresia „Marx-Engels-Lenin şi Stalin”. Aici s-a înţeles că expresia n-a
fost decât o invenţie a stalinismului; expresie care nu avea şi nu putea să
aibă nici o acoperire în raporturile de fapt şi de fond dintre ideile
moştenite ale celor patru. Nemţii n-au uitat că din opera lui Marx s-au
inspirat nu numai autorii comunismului, dar şi cei ai social-democraţiei.
Unele din petele negre ale socialismului de tip sovietic, şi nu
numai, pot fi realmente puse pe seama unor pagini ieşite de sub condeiul
lui Marx şi Engels. Este vorba de paginile pe care Lenin şi Stalin, mai
târziu Mao şi alţii le-au buchisit cel mai mult. De acest gen sunt de pildă
paginile în care cei doi s-au referit la locul şi rolul luptei de clasă în
derularea istoriei. Încă în primele rânduri ale Manifestului comunist s-a
afirmat şi se afirmă că întreaga istorie este o istorie a luptei şi/sau luptelor
de clasă. Afirmaţia în sine nu are nu ştiu ce mare cusur. Ea pune în
lumină o idee care cu greu ar putea fi, în întregul ei, pusă sub semnul
îndoielii. Istoria a fost şi este, în multe din evenimentele ei, manifestare a
216
–––––––– Page 217––––––––
unor contradicţii de clasă. Dar nu numai. În arena aceleiaşi istorii s-au
confruntat adeseori şi multe alte conflicte – triburi, cetăţi, state, popoare,
naţiuni, culturi, religii. Nu întotdeauna manifestările acestor genuri de
conflicte pot fi puse pe seama unor contradicţii de clasă. Reproşurile care
i s-ar putea face lui Marx şi Engels sunt cele legate de suprasolicitarea
contradicţiilor de clasă în judecarea destinelor societăţii capitaliste. Lupta
de clasă dintre proletariat şi burghezie a fost considerată ca fiind acea
dimensiune a societătii care, în modul cel mai firesc, urma să ducă la
revoluţia proletară şi apoi la dictatura proletariatului. Lecţia despre lupta
de clasă, revoluţie, dictatură şi dictatură a proletariatului a fost cel mai
bine învăţată de Lenin şi Stalin, iar după exemplul lor de toţi liderii
comunişti. În mâinile acestora, paginile în care se vorbea despre democra-
ţie şi despre preferinţa cuceririi paşnice a puterii n-au mai contat. Lenin s-
a legat de ideea de revoluţie prin toate firele fiinţei lui. Iute din fire, el nu
şi-a mai pus problema să aştepte, să vadă, să încerce, să discute, să facă
reforme, să organizeze alegeri etc.; a recurs direct la revoluţie. Şi-a arestat
adversarii şi rapid i-a pus la zid.
După instituirea puterii sovietelor, Lenin n-a mai dăinuit prea
mult. Au urmat vremurile lui Stalin. În mâinile acestuia dictatura proleta-
riatului nu s-a îndulcit. Dimpotrivă. Ghilotinele socialismului se înmul-
ţesc. Dictatura proletariatului devine dictatură personală. Aceste meta-
morfozări, după cum ţi-am scris şi ceva mai sus, au fost mereu motivate
prin nefasta teză a „ascuţirii luptei de clasă”.
Oare ce-ar fi fost dacă Marx n-ar fi scris atâta cât a scris despre
revoluţie şi despre dictatura proletariatului? Oare cum ar fi arătat puterea
clasei muncitoare dacă Marx ar fi pledat pentru democraţie şi democraţie
a proletariatului? Oare Lenin şi Stalin l-ar fi ascultat? Dar să temin cu
prostiiile. Despre istorie nu se discută în termenii „oare ce-ar fi fost dacă
…”
Nu departe de afirmaţiile despre clasele sociale se aşază cele zise
de Marx despre masele populare, despre ele ca principalul factor al
evoluţiei istorice. Personalităţile erau considerate ca un factor secundar.
Un asemenea mod de a vedea lucrurile, afirmă doar o jumătate de adevăr.
Cealaltă jumătate se aşează în afirmaţia că personalităţile fac istoria. Ele
sunt cele care fac ideile şi programele, ele deţin voinţa necesară realizării
acestora. De multe ori, masele n-au fost şi nu sunt altceva decât „cele care
au mers aiurea – ziceam noi în glumă – după conducători”. Din punctul
de vedere al raporturilor dintre mase şi indivizi teza că doar masele au
217
–––––––– Page 218––––––––
făcut şi fac istoria, cade mult în zona discutabilului. În lumina viziunii
marxiste, indivizii n-au fost şi nu sunt prea luaţi în seamă. Ei au contat şi
contează doar ca fii ai poporului. Ce erau sau ce ar fi putut fi ei, ca
individualităţi, ca oameni făcuţi din carne şi sânge, ce au fost sau ce ar fi
putut fi prin nevoile lor, prin pasiuni şi iubiri, prin dorinţe şi aspiraţii, prin
necazuri şi bucurii, prin teama de viaţă şi frica de moarte nu prea intra în
discuţie. Interogaţia filozofică vizavi de om şi de condiţia umană a cam
fost lăsată pe seama altor filozofii. Băgaţi în carcasele structurilor
societăţii, indivizii nu prea aveau sentimentul realizării lor multilaterale şi
plenare. De aci şi de aceea, de cum s-au ivit zorii unui plus de libertate,
oamenii au spart carcasele societăţii, au ieşit în stradă şi au cerut înainte
de toate „Libertate, Libertate!” Cu această lozincă au început peste tot
demolările socialismului.
Din paginile în care Marx a încercat să schiţeze profilul societăţii
socialiste şi/sau comuniste – societate fără clase, fără exploatare, cu multă
egalitate şi dreptate socială etc. – două fraze au devenit celebre: „fiecăruia
după munca sa” şi „fiecăruia după nevoile sale”.
Dacă nu şi în prima, în cea de a doua s-a strecurat cu siguranţă o
mare doză de imposibil, de utopie. Marx a fost un romantic, poate ultimul
mare romantic. Numai dintr-o minte prea romantică putea ţâşni ideea unei
societăţi în care oamenii să lucreze numai dacă vor. Şi toate acestea
numai din dragoste curată şi nesiliţi de nimeni. Pământul însă ar fi să
geamă de bogăţie, iar oamenii lui să se înfrupte mai ceva decât o puteau
face, pe vremea lor, Adam şi Eva. Ajunse pe mâinile celor cu propa-
ganda, cele două fraze au ajuns să fie „culmile de aur ale comunismului”,
„viitorul de aur al omenirii” etc. La Ceauşescu nu era nicio cuvântare,
fără câteva asemenea slogane.
Cu timpul, oamenii şi-au dat seama de caracterul nerealist al
promisiunilor socialiste, şi-au dat seasma că distanţele dintre promisiuni
şi posibilităti nu se micşorează, ci cresc. Atunci când au apărut lozincile
„Jos comunismul”, oamenii, în loc să se mobilizeze întru apărarea
rânduielilor comuniste, şi-au pus şi mâinile şi umărul la demolarea lor.
Şi acum destul, destul cu reproşurile, destul cu criticile. Să
încercăm, dragă Sergiu, să-i luăm şi apărarea lui Marx, să-l apăram de cei
care îl contestă total şi global. Dar de ce să-l apăr eu, eu un oarecare.
Marx se poate apăra şi singur. Se poate apăra prin opera lui, prin ideile
care nu şi-au pierdut adevărul, valoarea, actualitatea.
218
–––––––– Page 219––––––––
În categoria acelora care îl neagă total şi global se manifestă două
orientări, două genuri de argumentare. În prima, mai veche, se zice că
Marx a fost mare şi a avut dreptate doar pentru capitalismul din vremea
sa. Pentru acesta, doctrina lui economică şi ideile lui social-politice se
potrivesc ca o mănuşă. Pentru capitalismul de astăzi, Marx nu mai poate
avea nicio relevanţă. Opera lui este de acum o operă de arhivă, o operă la
care se pot adresa cei care se ocupă de istoria doctrinelor economice şi de
istoria filozofiei sociale.
Celor care umblă pe la asemenea argumente, Marx le-ar putea
zice: „Eu recunosc că astăzi capitalismul arată altfel decât cel de pe
vremea mea. Eu nu aveam calculator, nu mă puteam juca pe Internet, nu
puteam vorbi de energia atomică şi nici de zborul omului în cosmos. Eu
recunosc că muncitorul de azi are alte condiţii de muncă şi de viaţă. El
produce ajutat de maşini ultrasofisticate, câştigă destul de bine, are
locuinţă confortabilă, are şi maşină, chiar dacă nu neapărat un mercedes.
La un an, doi îşi poate permite chiar şi un concediu în Mallorca. Eu
recunosc deci deosebirile dintre proletariatul de pe vremea mea şi clasa
muncitioare de la acest început de mileniu. Dar, dar, dar oare mecanis-
mele economice de fond şi de esenţă ale capitalismului s-au schimbat?
Oare nu tot prin acţiunea legii plusvalorii banii fac bani, capitalul produce
capital? Oare producerea de plusprodus n-a rămas raţiunea de-a fi şi
pentru capitalismul contemporan? Oare s-a scos cumva exploatarea din
joc? Dac ă ar fi aşa, atunci capitalismul de azi ar fi societatea cea mai
comunistă.
Am admis că oamenii muncii îşi pot permite şi ei să umble pe
autostrăzi foarte frumoase, cu maşini confortabile. Dar patronii şi/sau
managerii lor nu umblă cumva cu avioane personale şi iahturi de familie?
Am admis că oamenii muncii îşi pot face concedii la Mallorca sau în
Caraibe. Dar stăpânii lor? Nu de mult am citit undeva că un asemenea
stăpân şi-a permis un bilet de câteva zeci de milioane de dolari ca
sovieticii să-l plimbe puţin prin cosmos. Până la urmă de unde vin toate
aceste distanţe de venituri şi posibilităţi? Pe vremea capitalismului clasic,
cum îi ziceţi voi, aceste distanţe erau cam de la bicicletă la maşină.
Acuma nu vedeţi că ele sunt de la cer la pământ? Judecaţi, vă rog, mai
bine, uitaţi-vă mai atent la miezul lucrurilor şi veţi putea ajunge la
constatarea că de fond şi de fapt, capitalismul de azi, denumit mai nou
economie de piaţă sau societate democratică nu este altceva decât aceeaşi
Mărie, mai durdulie şi cu altă pălărie”.
219
–––––––– Page 220––––––––
Se mai poate adăuga oare ceva la această imaginară autoapărare?
Eu cred că nu.
Să-i luăm acum puţin în discuţie pe adversarii globali sau totali.
Aceştia sunt foarte recenţi. Pe ei i-a produs căderea comunismului. Ei
sunt de genul moderatorului de la Televiziunea Română, moderator
despre care câte ceva ţi-am scris cu ceva mai sus. Din cele scrise ai cam
putut desprinde cam care sunt argumentele puse în mişcare. Se zice, în
linii mari, că odată cu comunismul a căzut şi toată ţesătura ideatică a
marxismului. În groapa comunismului a fost trimisă nu numai moştenirea
lui Lenin şi Stalin, dar şi aceea a bătrânilor Marx şi Engels. De acum
ideile lor pot fi lăsate pe acolo pe unde sunt şi să-şi doarmă somnul de veci.
La acest mod de argumentare, Marx ar putea zice: „ Domnilor
mei, cum mă faceţi pe mine vinovat de prostiile lui Lenin şi, mai târziu,
ale lui Stalin. Ei au compromis proiectul meu de societate viitoare. Dacă
greşelile au fost în construcţie şi nu în proiect, cine trebuie judecat? N-am
scris eu negru pe alb că revoluţia proletară trebuie pornită şi socialismul
trebuie construit în ţările cele mai avansate din punct de vedere econo-
mic? M-a ascultat Lenin? Nu. S-a apucat să facă socialism şi comunism
tocmai în Rusia, tocmai pe acolo pe unde jumătate din relaţiile de
producţie erau încă feudale sau semifeudale. Eu mă aşteptam mai demult
ca o asemenea construcţie să eşueze. M-am mirat şi mă mir şi acuma că a
rezistat atâtea decenii. Tot vizavi de Lenin. Am scris eu, oare, pe undeva
că şi mica proprietate privată va produce capitalism zi de zi, ceas de ceas
şi în proporţie de masă? Nu-mi aduc aminte de aşa ceva. Apropo de
nivelul lichidării claselor exploatatoare am zis pe undeva că ele trebuie
lichidate fizic, că trebuie, fără niciun discernământ, puse la zid? A găsit
oare Stalin în opera mea că „lupta de clasă se ascute pe măsura înaintării
spre comunism”? Să nu vă supăraţi, acestea sunt lucruri, mai bine spus
idei, de care nu mă puteţi face vinovat. Vă rog să nu confundaţi barba
mea şi a prietenului Engels cu bărbiţa lui Lenin ori cu mustaţa lui Stalin.
Să nu le confundaţi nici cu chelia lui Mao şi nici cu barba lui Fidel
Castro. Mai gândiţi-vă, şi veţi putea găsi, că multe din ideile pe care eu şi
Engels le-am pus în mişcare mai sunt şi pentru astăzi destul de valabile”.
„Cum să mai fie valabile după un aşa fiasco istoric? În chiar
prima frază a Manifestului ziceaţi că „o stafie umblă prin Europa, stafia
comunismului”. Nu vedeţi că acuma ea nu mai umblă pe nicăiri? Nu
vedeţi în ce zone periferice au ajuns partidele comuniste din Europa? Nu
vedeţi că nici în China comunismul nu mai este comunism? Acolo
220
–––––––– Page 221––––––––
comuniştii l-au demolat. Din comunismul chinez n-a mai rămas decât
numele partidului, partid care nu vrea să cedeze puterea.”
„Este adevărat că la ora actuală mişcarea comunistă de pretutin-
deni trece printr-un declin drastic. Acest declin s-ar putea întinde încă
peste câteva decenii. Dar, ia uitaţi-vă puţin, la ce face acuma economia de
piaţă. Nu vedeţi cum se obrăzniceşte? Cum apelează la mijloace ale
capitalismului sălbatic? Nu vedeţi ce presiuni face chiar şi asupra social-
democraţiei? Cum o forţează să se „modernizeze”? Cum o împinge mai
spre dreapta? Cum o face să mai renunţe la programele ei de protecţie
socială? Asemenea programe, se zice, au fost bune şi necesare atâta
vreme cât era şi comunismul pe lume. Dar acuma? Acuma de ce mai
trebuie chiar atâta grijă socială? De ce concedii aşa de lungi? De ce bani
pentru şomaj pe aşa lungă perioadă? De ce atâta ajutor social? De ce
săptămâna de lucru doar de 36 de ore? De ce tot învăţământul gratuit? De
ce sănătatea atât de protejată? Etc.
„Eu sper ca social-democraţia europeană, după pasul spre
dreapta, să facă şi doi paşi spre stânga. Altfel, la stânga ei va rămâne un
spaţiu social şi politic destul de mare, spaţiu în care s-ar putea cristaliza
mişcări sociale mai radicale, mişcări în care chiar şi „stafia” să-şi poată
găsi anumite linii de mişcare. Că aceste mişcări se vor cristaliza sub un
steag roşu sau sub vreunul multicolor nu prea contează. Pentru discuţia de
faţă contează doar că mişcările social-politice de stânga, fie ele mai
radicale, nu vor putea ocoli unele din ideile pe care eu şi prietenul Engels
le-am pus în mişcare. În afară de aceasta, aţi putea lua în seamă că nici
chiar comunismul, recent demolat, n-a fost făcut numai şi numai din
lucruri rele. Era prin ele şi ceva mai puţină exploatare, ceva mai multă
siguranţă a zilei de mâine, era un dram de mai multă egalitate economică
şi socială, mai multă egalitate a şanselor de afirmare personală, era gratu-
ită şcoala de jos până sus, era bine asigurată protecţia sanitară etc. etc.
Credeţi cumva că chiar pe degeaba unii au nostalgia lui? Credeţi că fără
nici o motivaţie, chiar şi acum după 20 ani, unii se duc cu flori la
mormântul lui Ceauşescu? Că unii dintre nemţi vor să facă zidul înapoi?
Oricum, lucrurile cu „stafia comunismului” sunt ceva mai complicate
decât vor apologeţii economiei de piaţă să le prezinte.
Să nu vă grăbiţi să mă consideraţi „un câine mort”. Aşa se zicea
într-o vreme despre Hegel. Aprecierea a stat în picioare doar până au
apărut neohegelienii. Vedeţi ca nu cumva, peste încă vreo 2, 3 ori 5
decenii să înceapă lumea să vorbească de neomarxism.
221
–––––––– Page 222––––––––
Cât priveşte ideile mele de filozofie socială aş îndrăzni să afirm
că ele nu şi-au pierdut deloc actualitatea. Spuneţi-mi, vă rog, dacă există
vreun pardon de la teza că economicul determină politicul şi ideologicul,
în general. Gândiţi-vă, de pildă, la cazul recent al războiului din Irak. Nu
cumva interesele de ordin economic au generat tot circul diplomatic şi
militar? Nu petrolul a făcut de fapt războiul? De ce credeţi că s-a minţit
atâta? De dragul frumoaselor irakiene? De dragul poporului irakian? Nu,
domnilor mei, s-a minţit şi au fost puse în mişcare tancuri şi avioane de
dragul subsolului irakian. Şi astăzi, ca şi pe vremea mea, interesele de
ordin economic fac şi au făcut politica, legea, morala. Într-un mod ceva
mai complicat, cu mai multe medieri şi condiţionări, fac chiar şi filozofia
şi religia. Cu o bună mânuire, fără patimă şi fără exagerări, teza de mai
sus va rămâne şi pe mai departe valabilă. Va fi valabilă, zic eu, până la
vecii vecilor. Fie şi numai din unghiul de vedere al acestui adevăr, despre
moartea totală şi globală a mea şi a marxismului s-ar putea vorbi cu o
anumită grijă.”
Nu ştiu de ce dracu m-am întins atâta cu această imaginară
pledoarie pro domo a bătrânului Marx. Pur şi simplu m-am lăsat furat de
valul scrisului. De fapt, nici Marx şi nici destinul ideilor lui, nici
socialismul şi viitorul lui, nici economia de piaţă cu fazele ei nu mai au de
ce să mă intereseze. Sunt deja un om bătrân care şi-a pus coasa-n prun.
Cred că am scris de dragul de-a scrie. Am scris, poate, pentru a-mi
răspunde propriilor întrebări. Ce să fac dacă atât construirea socialismului
din România, cât şi căderea lui, au făcut parte din unele pagini ale vieţii
mele.