Aduceri Aminte – DIN NOU LA CLUJ ŞI EVOLUŢIA PÂNĂ LA PENSIONARE

Urmează acum, dragă Sergiu, o scrisoare ceva mai lungă, una în

care încerc să-mi rezum o perioadă care cuprinde aproape trei decenii de

viaţă. Este vorba nu numai de o lungă evoluţie în timp, dar şi de cea mai

bogată în fel de fel de evenimente. Este vorba de perioada maturităţii,

dacă eu m-am maturizat vreodată. Judecând după unele reacţii faţă de

unele momente ale vieţii, parcă am rămas un copil. Numai în ochii tăi

sunt de mult un bunic.

Să-ţi scriu, mai întâi, câte ceva despre evoluţia laturii profesio-

nale a vieţii mele.

Întors de la Moscova, pentru câţiva ani mi-am reluat cursul de

Filozofie generală, adică de Materialism dialectic şi istoric, de la

Facultatea de Biologie. Drept completare a normei, m-am mai plimbat şi

pe la alte facultăţi, dar aceasta nu prea contează. Cu biologii am lucrat cel

mai mult. Îmi plăcea să lucrez cu ei; mă înţelegeam bine şi cu profesorii

de la această facultate.

După un timp, am preluat de la Călina Mare, colega şi apoi buna

mea prietenă, cursul despre Fenomenul conştiinţei şi Teoria cunoaşterii,

de la secţia de filozofie. Ea ţinea, pentru anul I, partea de Ontologie, adică

de filozofie a existenţei. Ea preda despre materie, mişcare, timp, spaţiu şi

apoi despre conceptele evoluţiei dialectice: cantitate, calitate, măsură,

contradicţii, salturi, negarea negaţiei etc. Problemele conştiinţei ar fi putut

foarte bine să fie parte a cursului ei. Cum eu mi-am scris teza de doctorat

despre reflectare şi cum aceasta avea legături directe cu fenomenele

conştiinţei şi cu cele ale cunoaşterii, toată această problematică mi-a fost

lăsată mie. În acest fel, am ajuns să lucrez cu studenţii anului II de la

secţia de filozofie.

Activitatea profesională nu se rezuma doar la susţinerea

cursurilor şi conducerea seminariilor; ea presupunea şi elaborarea de

manuale pentru studenţi. În acest sens, pentru manualul de „Materialism

dialectic”, manual apărut în 1973 la Editura didactică, sub redacţia

colegului Al. Valentin din Bucureşti şi a colegei mele Călina Mare, am

scris capitolul despre „Reflectare şi conştiinţă”, capitol de vreo 60 de

pagini. Ceva mai târziu, 1982, a apărut o nouă ediţie a acestui manual,

109

–––––––– Page 110––––––––

ediţie pentru care am scris pe lângă tema denumită „Fenomenul conştiin-

ţei” şi despre „Problematica teoriei cunoaşterii”. După cum vezi, activita-

tea denumită cursuri şi seminarii trebuia s-o împletesc organic cu aceea

de scriere de păginuţe.

Prin anii 70, celor de la Minister şi de la Catedră le-a trecut prin

cap să introducă în planul de învăţământ al studenţilor de la filozofie şi un

curs de Cibernetică, un curs în care studenţii să se familiarizeze nu numai

cu problemele acestei direcţii de gândire, dar şi cu problemele filozofice

noi pe care Cibernetica le aducea cu sine.

S-a ajuns la ideea acestui curs nu numai în virtutea rezonanţelor

pe care noţiunile specific cibernetice – feed-back, informaţie ş.a. – le-au

avut şi le mai au în universul ştiinţei şi culturii, dar şi pentru a se depăşi,

la modul esenţial, perioada în care Cibernetica era considerată o ştiinţă

„burgheză”, ştiinţă care putea fi numai criticată.

Cine să ţină cursul? Cine să ţină cursul? Păcatele m-au pus ca

după întoarcerea de la Moscova să scriu câteva articole şi articolaşe pe

tematica Ciberneticii: „Despre perspectivele modelării cibernetice” (1964),

„Despre definirea informaţiei” (1964), „Tipurile de sisteme cibernetice”

(1964), „Despre cauzalitatea informaţională” (1967), „Cibernetica şi una

din perspectivele ei filozofice” (1967) ş.a. Aceste articole au făcut să cadă

pe mine „măgăreaţa” de a ţine cursul mai sus amintit.

Trebuie să-ţi spun, copile, că nu mi-a fost uşor. Nu aveam nici un

model de programă, nici un fel de schemă a susţinerii unui asemenea

curs. Când m-am angajat la acest curs nu ştiam destul de bine nici măcar

ce este un bit. Ştiam eu că este unitatea de măsură a informaţiei, adică

unitatea evaluării ei cantitative, dar ce este de fapt, care este expresia

matematică a unei asemenea unităţi, care este aparatul matematic al

determinării unui anumit număr de asemenea unităţi, habar nu aveam.

Aveam eu la îndemână cartea lui N. Wiener „Cibernetica”, dar nu puteam

face un curs pe schema ei. Şi apucă-te de învăţat, Ioane. Ca să decodific

formulele de bază ale teoriei matematice a informaţiei, îmi trebuiau ceva

noţiuni de teoria matematică a probabilităţilor, şi a logaritmilor. Şi iar

apucă-te de învăţat, Ioane.

Trebuia să-mi pregătesc cursul de la o săptămână la alta. Citeam

şi mă frământam zi şi noapte. Chiar în primul an al cursului, Mica voia să

afle şi ea cam cu ce se mănâncă Cibernetica asta şi am avut-o în bancă

chiar de la primele cursuri. Este una să ai în bancă studenţi şi studente,

dar când ai în bancă nevasta, lucrurile şi emoţiile stau puţin altfel.

110

–––––––– Page 111––––––––

Cu chiu, cu vai, cu multă muncă, am scos la capăt sarcinile

acestui curs, curs care a supravieţuit mai bine de zece ani. De la un an la

altul, schema cursului devenea mai bună, iar conţinutul capitolelor mai

consistent şi mai la îndemâna mea. Cu timpul nu mai aveam nici un

n

complex în faţa formulei lui Shannon: H = − ∑p i log p i şi

i=1

în faţa proprietăţilor acesteia.

Această formulă reprezintă unul din secretele succesului de care

conceptul şi/sau noţiunea de informaţie s-a bucurat şi se bucură în câmpul

cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Ea este formula centrală a ceea ce de

câteva decenii bune se numeşte teoria matematică a informaţiei. Această

teorie a generat la vremea ei o mare ambiţie şi o mare speranţă. A generat

ambiţia de a pune sub formule şi exigenţe matematice şi universul feno-

menelor de ordin informaţional, ambiţia de a recurge şi în cazul acestora

la exacte evaluări cantitative. Împreună cu aceasta s-a născut speranţa că

domeniile viului şi socio-umanului ar putea fi scoase din impasul matema-

tizării lor esenţiale, că pe viitor am putea atinge şi în cazul lor, gradele de

exactitate şi de credit de care se bucurau mai demult doar domeniile

fizicii şi chimiei. S-a formulat speranţa că teoria matematică a informaţiei

ar putea conduce la utopicul proiect leibnitzian: să nu mai discutăm, hai

să calculăm.

Eu aveam nevoie de familiarizarea studenţilor cu câteva elemen-

te din abecedarul teoriei mai sus amintite pentru a putea afirma convin-

gător că în textul şi subtextul acestei teorii se află ideea că informaţia este

un ceva care elimină stările de incertitudine ale unui sistem cu anumite

posibilităţi de conduită, că informaţia, acolo unde apare şi poate funcţiona

specific, permite alegerea între diferite alternative de mişcare. Ca feno-

men real, informaţia ca informaţie, se întinde mult dincolo de ceea ce se

întâmplă în faţa unui ghişeu de informaţie; că este un ceva care însoţeşte

şi lucrează specific în toată zona biologicului şi socio-umanului. Informa-

ţia este instrumentul de supravieţuire a unor tipuri de sisteme.

Numai după şi numai cu condiţia că informaţia, prin menirea ei

de fapt şi de fond, elimină incertitudini şi drept urmare permite decizii de

conduită, putem pune în discuţie raporturile informaţiei cu redundanţa, cu

entropia fizică, cu energia etc.

111

–––––––– Page 112––––––––

Aceste raporturi făceau şi ele obiectul unor alte capitole ale

cursului în discuţie. Cursul, sub forme diferite de denumire, a supravieţuit

până la ultimele mele prezenţe în Universitate.

Consider că aparţine laturii profesionale a vieţii mele şi coordo-

narea Manualului de filozofie pentru licee. Să-ţi scriu ceva şi despre

aceasta. Şi ea mi-a dat ani buni destulă bătaie de cap. Nu ştiu cum dracu

m-am lăsat antrenat în această activitate. Când, la solicitarea Ministerului,

am acceptat această coordonare, nu bănuiam că a scrie un manual pentru

elevi este ceva mai greu decât a scrie nu ştiu câte cursuri pentru studenţi.

De data aceasta aveam la îndemână o programă de la Minister, aşa că

schema manualului nu îmi punea multe probleme. Însă a pune în pagini,

un număr limitat de pagini, conţinutul noţiunilor de bază ale filozofiei

marxiste nu era o treabă prea uşoară. Mai mult, trebuia să scriu manualul

în colaborare cu un număr de profesori de liceu. Eu am scris doar lecţiile

despre materie şi mişcare, despre conştiinţă şi despre cunoaştere. Restul

lecţiilor urma să-l scrie 3-4 profesori care se confruntau direct cu interesul

şi dezinteresul elevilor pentru filozofie. După aceasta, eu, în calitate de

coordonator, trebuia să stilizez, să corectez, să tai, să scriu, ca până la

urmă să iasă totuşi un text care să aibă cât de cât o unitate conceptuală şi

stilistică.

Mi-a luat acest manual multă, foarte multă muncă. Manualul

trebuia reeditat, profesorii de liceu se schimbau şi aşa, aproape de fiecare

dată o luam cam de la început. În orice caz, manualul a cunoscut vreo 7

ediţii şi a supravieţuit pe băncile şi în ghiozdanele elevilor mai bine de

zece ani.

M-am despărţit de acest manual atunci când am observat că în

economia lecţiilor şi în paginile de texte filozofice nu se mai acceptau

decât texte din „opera” tovarăşului N. Ceauşescu. Şi eu introduceam

asemenea texte bineînţeles, altfel nu se putea, dar de la o vreme abuzul

acestora devenea teribil de supărător. Cultul personalităţii lui Ceauşescu

luase forme aberante. Nu mai erau pe lume nu numai clasici ai filozofiei –

Platon, Aristotel, Kant, Hegel etc. – dar nici Marx, nici Engels etc. Supă-

rat că eu aşezam în pagini anumite citate şi că la Minister şi editură

acestea erau schimbate, m-am dus şi am spus categoric că în viitor eu nu

mai coordonez manualul. Când Doamna Druţă, care răspundea în

Minister de predarea filozofiei în licee – o femeie foarte simpatică şi cu

care mă înţelegeam foarte bine – m-a întrebat: „dar de ce nu mai vreţi,

Domnule profesor?”, i-am răspuns simplu: „din motive ideologice”. Cum

112

–––––––– Page 113––––––––

era femeie deşteaptă, a înţeles şi nu m-a pus să dau explicaţii. Oricum,

mai bun, mai rău, acest manual a fost cartea din care vreo zece generaţii

de elevi au învăţat un pic de filozofie.

x

x x

În viaţa universitară, activitatea profesională se derulează într-o

legătură organică cu o anume activitate ştiinţifică. Poate este cam inadec-

vat şi poate cam pretenţios spus „ştiinţifică”, dar aşa se numea şi aşa se

numeşte şi astăzi aceea activitate care se finalizează în ceva publicaţii şi,

poate, în ceva idei.

Bineînţeles că în cele scrise sub intenţia de a fi activitate ştiin-

ţifică n-am revoluţionat filozofia marxistă. Cu toate acestea, încerc să-ţi

scriu câte ceva despre scriiturile mele pentru a vedea cam cu ce mi-am

bătut capul şi cam la ce idei am putut ajunge.

Întors de la Moscova, tema reflectării a rămas pentru încă vreo

doi, trei ani marota preocupărilor mele zise ştiinţifice. Primul gând mi-a

fost acela de a face să se ştie şi în România ceva despre nevoia de a-l citi

pe Hegel pentru a putea spune cât de cât ceva despre reflectare ca

fenomen universal. În acest sens, cu gândul de a valorifica şi în ţară ceea

ce mi se părea mai important în teza de doctorat, am scris în „Studia” –

revista Universităţii – articolul „Hegel şi specificul mişcării de reflectare”

(1965). Cum nu eram destul de sigur că l-am înţeles bine pe Hegel,

citindu-l în ruseşte, m-am adresat prof. D.D. Roşca, care auzisem că avea

deja tradusă în româneşte „Stiinţa logicii”, principala lucrare a lui Hegel.

I-am spus că mă preocupă ideile lui Hegel despre reflectare şi că aş dori o

mai largă şi consistentă valorificare a lor în peisajul gândirii filozofice de

la noi. Încântat de idee, mi-a spus că traducerea lucrării mai sus citate se

află sub tipar, dar ca eu să pot lucra până apare cartea, el îmi pune la

dispoziţie manuscrisele sale. Aşa am şi făcut. Din această mai bună şi mai

consistentă apropiere de textul hegelian, a ieşit studiul „Hegel şi problema

reflectării”. După ce l-am scris şi l-am bătut la maşină, i l-am dat

profesorului D.D. Roşca să-l citească. L-am primit înapoi cu laude şi cu

multe Nota bene pe margine.

Mi-a spus că neapărat să-l trimit la revista de filozofie. Articolul

– vreo 15 pag.- a apărut în nr. 9 al acestei reviste în 1966. El a fost reluat

şi în volumul „Teme hegeliene”, Ed. Dacia, 1982.

113

–––––––– Page 114––––––––

Nu erau multe idei ţâşnite din capul meu; erau în esenţă idei

hegeliene. Ceea ce am făcut eu, era doar încercarea de-a valorifica din

perspectivă materialistă aceste idei.

În rezumat, despre ce era vorba. Hegel zicea că Ideea absolută –

ca entitate existenţială primordială şi fundamentală – realizează în

evoluţia ei dialectică, două genuri de mişcare. În cazul mişcării denumite

de el „existenţială”, ceva produce realmente un altceva. Ar fi vorba, în

acest caz, de relaţiile de cauzare sau cauzalitate, de relaţiile în care un

sistem sau un fenomen face să apară şi să fie un alt sistem sau un alt

fenomen. Schematic ar fi: A îl produce pe B, îl generează, îl „aruncă” în

timp şi spaţiu. În cazul celui de al doilea gen, denumit „mişcare de

reflectare”, avem de a face cu un alt fel de produse, cu produse de relaţie.

În acest caz, ceva are sens şi valoare nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce

conţine despre un altul. În produsele de gen reflectare, un ceva îşi

prelungeşte existenţa în altceva, într-un altul ca „altul său”, cum scrie

Hegel. Dacă simbolizăm această relaţie din nou prin A şi B, atunci zicem

despre B că este reflectare a lui A numai dacă şi numai în măsura în care

acest B este A, este transfigurarea în zonele propriei sale existenţe a

existenţei lui A. În acest caz, A nu mai este A pentru că este B, iar B nu

este de fapt B, pentru că este A, pentru că îl poartă în propriul său

„pântece”, în propriul său timp şi spaţiu pe A. Relaţia de reflectare este

deci o relaţie de tipul „ceva în altceva”.

Să încerc să-ţi dau un exemplu. Să presupunem că undeva sub

pământ se află o urmă paleontologică, un schelet de dinozaur. Acest

schelet este un produs de reflectare, este un ceva în care s-a prelungit o

realitate de mult dispărută. Scheletul în cauză este un fel de B, potrivit

simbolizării noastre, iar lumea speciei de dinozaur ar avea locul şi rolul

lui A. În spaţiul scheletului se ascunde ceva, zace ceva, zace parcă o

realitate care a fost şi este mult dincolo de ceea ce este scheletul în sine.

Ţi-am construit acest exemplu, deoarece ştiu cât de mult te

fascina lumea dinozaurilor pe când aveai 7-8 anişori. Pe marginea lui îţi

poţi şi tu imagina multe alte exemple. Îţi poţi imagina şi poţi înţelege ce

sunt reflectările în oglindă, ce este reflectarea dintr-o fotografie, ce sunt

reflectările din capul nostru. În acest ultim caz, lucrurile se complică

foarte mult, dar nu despre aceste complicări poate fi vorba acum.

Să-ţi scriu mai bine că după ce m-am cam lămurit cu reflectarea,

m-am apucat să caut raporturile acesteia cu informaţia. O anume aluzie la

aceste raporturi făcusem eu şi în teza de doctorat. Între timp analiza

114

–––––––– Page 115––––––––

acestor raporturi devenise o preocupare curentă în paginile literaturii

filozofice marxiste.

Unii autori afirmau că informaţia şi reflectarea se identifică, că

ele nu sunt decât două nume ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Alţii

considerau că, dimpotrivă, ele ar fi realităţi strict independente, realităţi

care n-ar prea avea nimic de a face una cu alta. În capul meu nu prea

puteam semna sub nici unul din aceste două puncte de vedere. Mă

gândeam că fără a fi acelaşi lucru, reflectarea şi informaţia trebuie să fie

pe undeva într-o legătură strânsă, organică. Problema care se punea era

aceea de a surprinde cam pe unde şi cam cum se instituie această legătură.

Tot bătându-mi capul cu aceste două întrebări, m-am gândit că

pe undeva, în lanţul unui proces de reflectare, trebuie să fi apărut, şi

trebuie mereu să apară, o verigă care să complice lucrurile. M-am gândit

că dacă un produs de gen reflectare conţine în sine „pe un altul”, atunci

acest produs poate furniza o anume informaţie despre acel „altul”, adică

despre acel ceva reflectat în reflectarea dată. Dacă B îl reflectă pe A,

atunci B devine purtător de informaţie despre A. Dar reflectarea din

produsul de reflectare denumit B este doar o informaţie potenţială, doar

un ceva de ordinul posibilului. Saltul de la ceva care poate fi dar încă nu

este, la ceva care să fie efectiv, să fie de fapt, nu se face printr-o simplă

înlănţuire de simple reflectări. Pentru realizarea unui asemenea salt

trebuie ca undeva şi cândva să intre în joc un sistem C, un sistem capabil

să reflecte reflectarea din B şi prin aceasta să se raporteze informaţional la

ceea ce este A, adică la ceea ce este obiectul reflectării. Prin procese de

reflectare a reflectării, sistemul C face ca informaţia să se nască, face ca

ea să fie; el este acela care operează în fapt convertirea unei reflectări în

informaţie.

Schema unei asemenea convertiri ar fi:

A B C

115

–––––––– Page 116––––––––

În alţi termeni am avea:

Ob.r R. R.R.

După o aşa rezumare a ideilor, hai să recurgem şi la câteva

exemple.

Hai să revenim la exemplul cu scheletul de dinozaur. Să zicem că

un paleontolog norocos a descoperit scheletul; a explodat de bucurie şi s-a

apucat de lucru. Am zis mai sus că scheletul joacă rolul unui sistem B, a

unui R, în lumina celei de a doua scheme. Paleontologul realizează roluri-

le sistemului C, adică operează reflectarea reflectării din piesele scheletu-

lui şi ajunge informaţional la obiectul reflectării, adică la morfologia şi

fiziologia speciei de mult dispărute. Dacă este vorba de o specie nouă,

paleontologul nostru a făcut o descoperire senzaţională.

Să mai zicem, într-un alt exemplu, că un animal flămând îşi caută

hrană. În mediul în care se miscă există în aer ceva particule odorifice.

Prin prezenţa lor, acestea reflectă faptul că pe undeva pe aproape ar exista

o sursă de hrană. Animalul adulmecă aceste particule – operează deci o

reflectare a reflectării – şi îşi asigură la modul efectiv informaţia necesară

orientării sale spre hrană.

Şi tu, când stai dimineaţa în faţa oglinzii, reflectezi reflectarea

din oglindă şi te informezi cu privire la starea figurii tale.

Pentru a putea juca rolul unui sistem C, pentru a putea opera

convertiri ale reflectării în informaţie, trebuie să fii înzestrat cu mecanis-

mele necesare unei asemenea convertiri. Clişeele unei tomografii compu-

terizate numai în mâinile lui mami se pot decodifica, numai pe ea această

decodificare o conduce dincolo de clişee la tumora din capul celui

suferind. Tu sau eu nu avem pregătirea necesară pentru a reflecta reflec-

tarea aşezată în petele colorate sau necolorate ale tomografiei, noi nu

putem ajunge la boala celui în cauză.

După părerea mea, sunt sisteme capabile să opereze reflectări ale

reflectării şi prin aceasta să producă informaţie, în sensul propriu al

cuvântului, numai sistemele viului şi socio-umanului. Numai ele au

nevoie de alegeri între alternative de conduită, numai ele angajează

manifestări informaţionale ca şi condiţie sine qua non a vieţuirii şi

supravieţuirii lor.

116

–––––––– Page 117––––––––

Ideile rezumate mai sus şi-au găsit o prezentare mai largă în

articolul „Informaţia ca reflectare a reflectării”, Revista de filozofie, 3,

1971.

Poate este cazul să-ţi spun, fără a mă lua drept lăudăros, că

formularea ideii de reflectare a reflectării reprezintă cea mai personală

realizare a bunicului tău în planul discuţiilor despre informaţie. Această

idee, aşezată în expresia simbolică „R.R.”, nu am luat-o de la nimeni, n-

am găsit-o niciunde în paginile literaturii citite. Îmi aparţine şi încercarea

de a conecta condiţia metareflectării cu condiţiile procesului de semioză

şi apoi cu cele ale comunicării. Pe baza acestei conectări m-am apropiat

de propria mea opinie cu privire la ceea ce ar fi informaţia ca informaţie.

Şi anume:

Informaţia este acea realitate care, pe fondul mişcării de reflec-

tare, se naşte în contextele situaţiei semiotice şi devine conţinut şi esenţă

a oricărei comunicări.

După această definiţie, destul de explicită în paginile de mai sus,

te vei putea întreba: Şi ce-i cu ea, măi bunicule? La ce-ar putea fi ea

bună? Nu cumva tu n-ai făcut decât o nouă definiţie alături de multe altele

existente în literatură? Oare s-a meritat efortul? Poate ea deveni cât de cât

operantă în mintea acelora care se ocupă de tehnicile transmiterii şi

prelucrării de informaţie? L-ar putea ea oare ajuta pe tati, care se ocupă de

bazele matematice ale informaticii, să facă scheme informaţionale mai

bune şi mai performante?

Dragă copile, dacă rămânem la exigenţa unor utilizări strict

practice, atunci s-ar putea zice că valoarea acestei definiţii este nulă sau

aproape nulă. Dacă ea poate avea vreun rol, atunci acesta se poate etala

numai în plan teoretic, numai în zona în care un specialist în domeniu

vrea să aibă o ideea mai largă şi mai clară despre specificul zonei de

realitate în care îşi înscrie activitatea. Ar fi vorba despre o anume

concepţie despre domeniul preocupărilor sale. Dar, exigenţa unei

asemenea concepţii nu este strict necesară. Specialistul poate foarte bine

„lucra” şi cu o noţiune mai vagă, cu una care se poate naşte spontan în

capul său, ba chiar cu una care să nu depăşească ceea ce se întâmplă, ca

regulă, la un ghişeu de informaţii.

Dintr-o perspectivă mai exigentă însă, orice specialist, dacă vrea

să nu fie doar un „meseriaş”, e bine dacă are în minte o noţiune mai

elaborată despre planul de bază al activităţii sale.

117

–––––––– Page 118––––––––

Din optica raporturilor definiţiei mele cu alte definiţii, ţi-aş putea

scrie că formularea mea mi se pare destul de largă şi destul de îngustă;

destul de largă pentru a putea viza toate genurile producerii şi manipulării

de informaţie – genetică, psihică, cunoaştere, cultură – şi destul de îngustă

pentru a nu permite reducerea informaţiei la ceea ce ar fi în lume

substanţă şi/sau energie, ori caracteristici generale ale acestora. Sunt

definiţii care identifică informaţia cu „diversitatea”, cu „forma”, cu

„nedeterminarea” în sine, cu „probabilitatea” în sine etc. Definiţia mea nu

permite asemenea identificări. Ea nu permite, după cum ţi-ai putut da

seama, nici măcar identificarea cu reflectarea; legându-se organic de

filonul universal al mişcării de reflectare, informaţia se şi detaşează de el.

Ideea de informaţie, aşa cum a fost ea conturată mai sus, devine

mai uşor de mânuit în zonele discursului filozofic. Orice noţiune ştiinţi-

fică de mare însemnătate cognitivă –gândeşte-te la noţiunile de substanţă,

de energie, evoluţie, entropie etc. – aduce cu sine anumite provocări

filozofice. De la această regulă generală nu face excepţie nici noţiunea de

informaţie, ca noţiune centrală a gândirii cibernetice. Deschiderile ei

filozofice sunt multiple şi de interes. Ele vizează, prin excelenţă, proble-

me care privesc natura şi evoluţia vieţii, conţinutul şi istoria fenomenelor

conştiinţei, natura şi valoarea produselor cunoaşterii şi nu în ultimul rând

analiza domeniilor culturii. Nu prea văd, de pildă, cum s-ar putea discuta

astăzi, într-o manieră mai contemporană, despre conceptul central al

oricărei teorii a cunoaşterii – conceptul de adevăr – fără a-l raporta, cât de

cât, la noţiunea de informaţie.

În acest sens te-aş putea trimite, dragă copile, la cele două subca-

pitole scrise pentru volumul Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Academiei,

1982 – Cunoaştere şi informaţie şi Produsele cunoaşterii – negentropie

potenţială. Volumul abia amintit a fost onorat cu Premiul Academiei

pentru cartea de filozofie apărută în 1982.

Dacă închei cu motivarea definiţiei de mai sus, ţi-aş putea aduce

în discuţie câte ceva despre raporturile dintre informaţie şi redundanţă. De

această tematică m-am apropiat printr-o împrejurare foarte concretă. Noi

cei care lucram în învătământul superior la aşa-numitele ştiinţe sociale –

filozofie, economie politică şi socialism ştiinţific – eram adunaţi, în

fiecare început de septembrie, la Bucureşti pentru a fi „şcoliţi”. Persoane

cu funcţii înalte în aparatul de partid şi de stat ne ţineau fel de fel de

conferinţe. La câteva din ele ne-a vorbit chiar Ceauşescu.

118

–––––––– Page 119––––––––

Nouă ne plăceau aceste deplasări, le şi ziceam „sărbătorile de

toamnă”. Ne vedeam cu colegii şi colegele din alte centre universitare, ne

făceam prietenii, ne vizitam pe acasă, mai fugeam la câte un spectacol

etc. Dacă ne duceam cu autocarul spre Bucureşti, ne mai opream pe la

Poiana Braşov, mai făceam câte o seară la Hanul Haiducilor, seară cu

mămăliguţă, sarmale, muzică, dans etc.

La una din aceste deplasări, zise de instruire, a apărut un tovarăş

Pană. Debita nişte naivităţi ideologice de parcă noi eram nişte analfabeţi,

dacă nu chiar nişte idioţi. Bineînţeles că m-am înfuriat. Am lăsat dracului

toată instruirea şi m-am apucat de scris. Mi se părea că toată „şcolirea”

noastră era prea plină de redundanţă, de repetiţii inutile, de idei care erau

deja de ani de zile în capetele noastre. Eram doar cadre universitare şi nu

trebuia să fim supuşi unui proces de alfabetizare. Scriind şi transcriind,

când am ajuns acasă aveam deja pus în păginuţe articolul despre „Plusul

de informaţie”, articol care, după câteva zile, era în paginile revistei

„Tribuna” (Nr. 13/1969).

După ce am văzut că articolul s-a bucurat de o bună trecere – unii

din colegi strigau după mine „măi redundanţă” – m-am gândit că ideile

lui ar trebui reluate şi dezvoltate. În acest sens, prima grijă a fost să

garnisesc articolul cu aparatul matematic necesar, aparat pe care îl aveam

la îndemână din teoria matematică a informaţiei. Noţiunea de redundanţă

şi este, de fapt, un produs al acestei teorii. Încă Shannon arăta, că din

perspectivă statistică, există un raport de mai mic al entropiilor reale sau

„relative”, cum zicea el, faţă de cazul lor maxim.

Dincolo de posibile artificii de calcul, să reţinem faptul esenţial.

Redundanţa, în sens statistic se naşte prin repetiţia semnelor unei

comunicări, repetiţii necesare şi nenecesare. Repetiţiile necesare se impun

în virtutea unor coerenţe de limbaj; ele condiţionează comunicarea. Sub

regula probabilităţilor egale nu putem trimite nici cea mai simplă sau mai

banală telegramă. Repetiţiile nenecesare sunt locuri neinformative, sunt

momente cu redundanţă de 100%. Dacă într-o expunere auzi la fiecare

două, trei cuvinte câte un ă prelungit, aceste ă-uri sunt nule sub raport

informativ. Ele „mănâncă” inutil din spaţiul şi timpul comunicării, ele

produc redundanţă supărătoare. Chiar sub raport statistic, cerinţa plusului

de informaţie devine cerinţa eliminării acelor momente sau locuri ale unui

proces comunicaţional în care redundanţa este sau se apropie de 100% şi,

drept consecinţă, informaţia este sau se apropie de zero.

119

–––––––– Page 120––––––––

Prin analogie cu ceea ce se întâmplă în plan statistic, am pus în

mişcare noţiunile de redundanţă semantică şi pragmatică.

Redundanţa semantică apare ca repetiţie în relaţia semnelor cu

obiectul lor. Dacă într-o comunicare ştiinţifică se vorbeşte de descoperiri

deja descoperite, atunci această comunicare cu greu poate fi considerată a

fi ceea ce pretinde că este.

Din punctul de vedere al acestui gen de redundanţă, multe forme

ale producerii şi vehiculării de informaţie nu se justifică. Nu se justifică,

de pildă, babilonia lingvistică. Limbile pământului n-au înmulţit decât

câmpul de semne al raportării umane la lumea care, cel puţin ca natură,

este aceeaşi pentru toţi. Soarele este unul, atunci de ce s-au inventat zeci

de cuvinte pentru a-l denota?

Redundanţa pragmatică se naşte într-un alt sistem de raporturi,

raporturile semnelor cu destinatarii lor. O lecţie, o expunere, un articol

etc. devin redundante dacă ele nu vizează sau nu acoperă zone ale

curiozităţii neîmplinite. Unor asemenea modalităţi de vehiculare de infor-

maţie nu li se cere neaparat să fie neredundante semantic, ci neredundante

doar din punctul de vedere al aşteptărilor destinatarilor. Şi din acest punct

de vedere un anume coeficient de repetiţie devine necesar, devine

condiţie a asimilării de cunoştinţe, de idei. Dincolo de un anume

coeficient, redundanţa pragmatică duce la refuzul expunerii, la plictiseala

lecturii, la inutilitatea comunicării.

În final şi în rezumat ţi-aş scrie că redundanţa, după cum ai putut

uşor observa, se află în raporturi complicate cu informaţia. În anumite

limite, ea se îngemănează organic cu aceasta, o condiţionează, o face să

fie, dincolo de aceste limite, ea este în opoziţie cu informaţia, o diminu-

ează, dacă nu cumva o face nulă. Principiul redundanţei este, în cele din

urmă, principiul eficienţei ori neeficienţei, cum vrei să-i zici,în toate

zonele producerii şi vehiculării de informaţie.

Mai multe despre complexitatea acestor raporturi poţi afla din

articolul „Formele redundanţei şi principiul plusului de informaţie” din

Revista de filozofie, nr. 9 din 1971. Şi astăzi sunt mândru de paginile

acestui articol, şi astăzi aş putea semna sub toate afirmaţiile lui.

În România, după ce Ceauşescu ne-a permis să cântăm

„Deşteaptă-te române!” şi să jucăm la 24 Ianuarie „Hora Unirii” – multă

vreme aceste lucruri erau interzise şi pentru ele puteai face puşcărie – au

apărut nişte „români verzi”, cum ar zice Caragiale, români care au ajuns

120

–––––––– Page 121––––––––

să afirme că nu americanul N. Wiener a pus în mişcare ideile gândirii

cibernetice, ci românul Şt. Odobleja.

Acesta era încă în viaţă. Încurajat, probabil, de „românii verzi”,

într-un interviu, Odobleja lăsa să se înţeleagă că N. Wiener s-ar fi inspirat

masiv din lucrarea lui „Psihologia consonantistă”, lucrare publicată în

1938, cu zece ani înaintea „Ciberneticii” lui Wiener. Cei de la revista

„Flacăra” erau cei mai îndrăgostiţi de Odobleja şi de ideile lui. Articole

peste articole îl elogiau pe Odobleja şi îl acuzau pe Wiener de plagiat,

adică de hoţ de idei. Eu, care citisem lucrările lui Wiener şi care eram

convins de onestitatea lui intelectuală, m-am cam înfuriat. În articole de

presă şi emisiuni la radio am luat atitudine în favoarea lui Wiener. Am

trimis chiar la Flacăra un articolaş de câteva pagini din care mi-au

publicat doar câteva rânduri. Din nou m-am înfuriat. M-am gândit că

poate n-am fost destul de convingător. Am recitit lucrarea lui Odobleja cu

gândul de a pune alături şi în opoziţie ideile lui despre consonanţă cu

ideile lui Wiener despre informaţie. Aşa am ajuns la paginile articolului

„Consonanţă şi informaţie” din Revista de filozofie, nr. 1, 1986.

Urmărind aproape pas cu pas ideile celor doi, afirmam că în

noţiunea odoblejiană de „consonanţă” nu se regăsesc ideile lui N. Wiener

despre informaţie şi drept urmare sunt nefondate şi nedrepte pretenţiile

acelora care vor să-l detroneze pe Wiener de pe postamentul de fondator

al gândirii cibernetice şi să-l aşeze acolo pe Şt. Odobleja. Fără ideea de

informaţie nu există gândire cibernetică; aceasta este ideea definitorie, ea

este esenţială şi centrală într-un asemenea mod de a gândi.

Îi recunoşteam lui Odobleja meritul de a fi încercat să „scoată”

Psihologia de sub cupola unor viziuni idealiste şi chiar spiritualiste şi s-o

apropie de poziţii de gândire mai apropiate de spiritul ştiinţific al vremii.

Pe atunci era la mare modă conceptul de energie; „consonanţa” face parte

din arsenalul noţional care gravitează în jurul acestuia. Sub raport

filozofic, consonantismul poate fi considerat ca fiind un gen de energe-

tism şi nu de cibernetism, dacă un asemenea termen nu supără. În opera

lui N. Wiener funcţionează la modul explicit principiul triadei –

substanţă, energie, informaţie – pe când la Odobleja nu poate fi vorba de

aşa ceva.

Îi recunoşteam, de asemenea, trimiterile exprese la „legea retro-

acţiunii”, lege care într-adevăr poate fi pusă într-o anumită legătură cu

ideea „conexiunii inverse”. Numai că nici aici, simpla „retroacţiune” nu

este încă conexiunea inversă. Aceasta presupune momentele „reinfor-

121

–––––––– Page 122––––––––

mării” de la efector, presupune „controlul” şi „comanda” corectării

acţiunilor acestuia. Noţiunile de „comandă” şi „control” nu se găsesc în

cartea lui Odobleja, pe când la Wiener ele sunt angajate în chiar subtitlul

lucrării sale.

Cu ideile schiţate mai sus, articolul meu ajunge la redacţia

Revistei de filozofie. Zace în redacţie vreo trei ani. M-am gândit că din

nou n-am fost destul de convingător în apărarea lui N. Wiener. Într-o

dimineaţă, m-am întâlnit cu colegul Toma care-mi zice: „Ionică, felicitări,

ţi-am citit articolul despre consonanţă şi informaţie”. „Dar ce, a apărut? îi

răspund, eu am şi uitat de el”. În aceeaşi zi, fac un telefon la redacţie şi îl

întreb pe Cheţan – el era pe atunci redactorul şef – cum se face că după

atâta vreme, s-au gândit să mă publice. Cheţan îmi spune: „Tovarăşe

Irimie, noi am fost de la bun început de acord cu poziţia dumitale, dar

acum trei ani atmosfera era prea încărcată de Odobleja ca să putem ieşi pe

piaţă cu un asemenea articol. Acum, după ce atmosfera s-a mai potolit,

am putut să te publicăm. Felicitări pentru poziţie şi pentru consecvenţa cu

care ţi-ai apărat-o. Şi aşa s-a încheiat povestea cu consonanţa.

Pe alte teme ale activităţii zise ştiinţifice ţi-aş putea povesti multe

alte poveşti. Despre teme precum înstrăinarea, dialectica involuţiei, „cutia

neagră” poate altă dată, în alte contexte. Deocamdată să trec la alt capitol

de viaţă.

x

x x

Pe vremurile noastre, dragă Sergiu, lumea era aşa făcută că pe

lângă profesie şi cultură cam trebuia să faci şi un pic de politic ă, să faci

câte ceva şi pentru problemele cetăţii.

După întoarcerea de la Moscova, o bună bucată de vreme, aceste

probleme m-au cam lăsat în pace. Nimeni nu m-a prea băgat în seamă;

îmi vedeam de cursuri şi seminarii, mă gândeam la păginuţele ce urma să

le scriu.

După un timp însă, zilele mele de linişte politică s-au cam

terminat. După vreo doi ani, cei din jur s-au gândit că aş fi bun şi pentru

ceva corvoadă de acest gen. Am fost ales în Comitetul de partid al

Facultăţii. Mi s-a dat în grijă munca de propagandă. Nu era mare

problemă; în facultate mă descurcam fără prea mari eforturi.

Cam în aceeaşi perioadă m-au pus păcatele să scriu câteva

articolaşe prin Făclia – ziarul clujean din acea perioadă. După un număr

122

–––––––– Page 123––––––––

de colaborări, am fost chemat la redacţia ziarului cu întrebarea dacă nu

cumva aş accepta o jumătate de normă ca şi colaborator extern, normă în

care urma să mă ocup doar de relatarea în presă a manifestărilor ştiinţifice

ale Clujului acelei perioade. Am acceptat. Banii care îi primeam pentru

angajare şi pentru fiecare articolaş erau destul de frumoşi. În afară de

bani, era destul de interesant să iei legătura cu aproape toată crema vieţii

ştiinţifice a Clujului şi nu numai – Acad. C. Moisil, Acad. R. Ripan,

Acad. T.Popoviciu, Acad.C. Daicoviciu, Prof. Al. Roşca, Prof. I. Ursu

etc. etc.

Cred că această activitate publicistică m-a aruncat în atenţia celor

de la Municipiul şi Judeţeana de partid, cred că datorită ei m-am trezit

chemat la tov. Bucşe Remus – secretarul Comitetului Municipal de partid

– şi întrebat cam ce aş zice despre munca de secretar de partid pe

Universitate. În sinea mea am fost cam surprins şi cam speriat. Numai la

aşa ceva nu mă gândeam. I-am spus că nu-mi doresc o asemenea sarcină,

că n-am suficientă experienţă pentru un asemenea post, că accept, dacă

trebuie, să fiu în Comitet, chiar în Birou, dar nu ca secretar. Nici vorbă,

Bucşe îmi spune că toate aprobările sunt deja date, că peste două zile, la

Adunarea de alegeri, să fiu pregătit pentru ce mă aşteaptă. Când m-am

dus acasă şi i-am spus Micăi de ce am fost chemat la Bucşe, Anca,

trăgând cu urechea la discuţie, ne-a întrebat cam ce este cu sarcina aceasta

care vor să mi-o pună pe umeri. Mica i-a spus cam despre ce ar fi vorba,

iar mama ta, ca să ne arate că a înţeles, ne-a zis: „Adică tata va fi

Ceauşescu Universităţii”. Noi am râs de concluzia ei şi am lăsat-o să se

ducă la joacă.

Nu mi-a fost deloc uşor să fiu „Ceauşescu Universităţii”. Organi-

zaţia pe care trebuia s-o conduc era a doua ca mărime în Cluj; avea câteva

sute bune de membri şi o mulţime de organizaţii de bază. Aveam zilnic

şedinţe peste şedinţe: permanenţe săptămânale la Municipiu şi Centrul

Universitar, prezenţe obligatorii la şedinţele de Senat şi de Birou de

Senat, participări la Adunările generale ale organizaţiilor de bază etc. etc.

În această perioadă de sute de ori m-am gândit la vorba lui Maiakovschi –

un poet sovietic -: Doamne, când vom ţine o şedinţă prin care să

desfiinţăm toate şedinţele?”

Munca cea mai de conţinut şi mai de folos era aceea legată de

colaborarea cu Rectoratul – Rector, prorectori. Am avut noroc de doi

Rectori cu care m-am înţeles foarte bine – C. Daicoviciu şi Şt. Pascu. Cu

primul colaborarea a fost foarte scurtă; am primit sarcina acum în

123

–––––––– Page 124––––––––

discuţie, chiar în perioada schimbării garniturii la Rectorat. Cu toate

acestea, relaţiile bune cu Daicoviciu au continuat şi după plecarea lui de

la Rectorat. Pentru că veni vorba, lasă-mă să-ţi spun două, trei cuvinte

despre acest academician. Era o adevărată figură, „figură” în sensul

pozitiv al cuvântului. Era nu numai un mare şi binecunoscut istoric, dar

era şi o personalitate puternică. Mereu era ca un vulcan. Oricând era

dispus să facă o faptă bună şi oricând era deschis la o glumă savuroasă.

Ca să-ţi dai cât de cât seama de această ultimă latură a personalităţii lui,

să-ţi spun doar că într-o şedinţă de Senat se discuta aprins despre doi

studenţi care nu ştiu ce-au făcut cu o fată. În timp ce R. Bucşe – secretarul

de partid de la Municipiu – tuna şi fulgera împotriva studenţilor şi cerea

exmatricularea lor din Universitate, Daicoviciu intervine şi zice: „Măi

Bucşe mă’, Măi Bucşe mă’, păi dacă tu erai pe la Viena în vremea

studenţiei mele, tu mă exmatriculai tot a doua zi”. Toată lumea a râs,

şedinţa s-a relaxat, iar studenţii au rămas pe mai departe studenţi.

Ca Rector, dragă copile, aş îndrăzni să afirm că nici un altul n-a

făcut pentru viaţa universitară clujeană ceea ce a făcut Daicoviciu. A avut

un rol deosebit în unificarea celor două Universităţi – „V. Babeş”, de

Limba română şi „J. Bolyai”, de Limbă maghiară – într-o Universitate

comună „Babeş-Bolyai”; mare eveniment şi mare realizare în evoluţia

Clujului universitar. Lui Daicoviciu i se datorează Casa de Cultură a

Studenţilor, Complexul studenţesc Haşdeu, precum şi cele zece blocuri de

locuit pentru cadrele didactice universitare. Lui i se datorează în sensul că

el a obţinut de la Gh.Gh. Dej promisiunea fondurilor necesare unor

asemenea realizări. Cât priveşte blocurile mai sus amintite, să-ţi mai spun

că în unul din ele a copilărit tati, iar în altul mami; în acesta din urmă ai

făcut şi tu, la propriu, primii paşi ai vieţii tale.

Aducerile aminte legate de bătrânul Daicoviciu sunt aşezate în

multe pagini ale memoriei mele. Dacă le-aş rezuma aş spune că, după

părerea mea, Daicoviciu a fost cea mai complexă şi mai influentă

personalitate a Clujului anilor ’60-’70. Nu ştiu ce reproşuri i se aduc

pentru perioadele de început ale carierei sale, nu ştiu de ce nu s-a înţeles

cu Acad. Prodan – un alt mare istoric al acelor vremuri – şi chiar cu

Pascu. În orice caz, eu i-am păstrat o amintire frumoasă şi plină de

consideraţie. De multe ori, când lua cina la Casa Universitarilor şi se

întâmpla să trec şi eu pe acolo, mă chema la masa lui, mă întreba dacă nu

cumva am auzit vreun banc nou, mă cinstea cu o berică, trăncăneam de

una, de alta, iar în final mă ducea acasă cu maşina rectoratului.

124

–––––––– Page 125––––––––

Ultima lui ieşire în public a fost ca răspuns la invitaţia pe care i-a

făcut-o mami – pe atunci mare conducătoare de pionieri – de-a vorbi pe o

temă de istorie elevilor de la Şcoala generală nr. 4. După această ieşire în

public, la două, trei zile s-a stins din viaţă, în trenul care venea de la

Bucureşti la Cluj.

Dacă ar fi să aşez alături de Daicoviciu un alt nume de persona-

litate universitară complexă, l-aş alege pe Octavian Fodor – mulţi ani

Rector la I.M.F. L-am cunoscut doar la câteva şedinţe comune, Rectori şi

secretari de partid. Mi-a inspirat însă multă stimă şi consideraţie. Pascu

îmi spunea că mereu i se plângea, că el nu se prea poate înţelege cu

secretarul lui, că acesta mai credea şi prin anii ’70 că lupta de clasă se mai

poate duce ca pe vremea studenţiei lui, vremea anilor ’50. Simţind că am

o anumită trecere în ochii lui, i-am solicitat o consultaţie pentru

„mumiţa”. După consultaţie, muma mi-a zis: „Vai, ce om scump, măi

copile! Cu oameni ca el ar trebui să se semene pământul”. Ce simplu şi ce

frumos! Dacă poţi primi de la cineva aşa frumoasă şi sinceră apreciere,

parcă poţi zice că n-ai trăit chiar pe degeaba. Cu toate acestea, Octavian

Fodor a avut şi destui duşmani. S-a stins prea devreme din cauza unui

cancer la gât. După cum vezi, cancerul nici pe doctorii mari nu-i iartă.

În cele de mai sus am pomenit de câteva ori de Ştefan Pascu.

Acesta a fost Rectorul cu care de fapt am colaborat în toată perioada

mandatului meu de „Ceauşescul Universităţii”. Era şi el un cunoscut şi

bine recunoscut istoric. S-a ocupat de istoria Transilvaniei – perioada ei

medievală.

Studenţii îi apreciau competenţa profesională şi prelegerile de la

catedră. Mica i-a fost studentă şi vorbea frumos despre profesorul ei Pascu.

Eu l-am cunoscut fiind încă la Moscova. El a fost trimis la

sovietici să vadă şi să corecteze spusele acestora despre România din aşa-

zisa „Istorie a popoarelor”, vreo zece volume. El scria, eu îi dădeam

paginile la tradus şi apoi i le duceam înapoi la hotel. Ţin minte că m-am

plimbat cu el de câteva ori pe uliţele Moscovei, ba l-am ajutat chiar să-i

cumpere fiicei lui un casetofon stereofonic. Ţin minte că nu i-au ajuns

banii şi l-am împrumutat cu câteva ruble.

Când ne-am întâlnit la Rectorat pe poziţii de lideri ai

Universităţii – el Rector, eu secretar de partid – ne-am considerat de la

bun început cunoştinţe bune şi siguri de o bună colaborare.

Ca om, Pascu era aproape de nebăgat în seamă. Spre deosebire

de Daicoviciu care umplea tot spaţiul fizic şi social pe acolo pe unde

umbla, Pascu purta cu el o personalitate mai discretă. Prin chiar structurile

125

–––––––– Page 126––––––––

lui definitorii, nu putea fi pe niciunde o prezenţă zgomotoasă. Ardelean la

pas şi la vorbă, era mereu identic cu el însuşi. Nu l-am auzit niciodată

ridicând tonul, nu l-am văzut niciodată ieşind din ritmul lui de viaţă şi din

stilul lui de gândire. Nu era deloc un tribun, dar îi plăcea să iasă în public.

Cuvântările lui erau de regulă lungi şi dacă nu te uitai la conţinut îţi venea

să te gândeşti la pijama. Era un universitar teribil de harnic. În zilele în

care nu era plecat prin ţară sau prin lume, la ore cam fixe, apărea la

Institut – acolo îşi avea cabinetul de lucru – la ore şi mai fixe venea la

rectorat, de unde pe la 3-4 urca domol poala Feleacului spre casă. După

masă, pe la 5-6, era din nou la Institut până spre 9-10 seara. De multe ori

drumurile spre casă ni se încrucişau şi, adeseori, făceam un pic de cale

întoarsă şi-l însoţeam o bună bucată de drum.

Eu m-am înţeles bine cu el ca Rector. Ne apreciam reciproc, zic

eu, şi cădeam uşor de acord atunci când trebuia să hotărâm ceva

împreună. Acţiunile mele ca secretar de partid au crescut foarte mult în

ochii lui după ce l-am criticat deschis pe Demeter Janos. Acesta nu prea

făcea nimic în calitatea lui de prorector; venea doar din când în când la

unele şedinţe de Birou de Senat şi venea, bineînţeles, la încasarea indem-

nizaţiei. Cred că îşi baza toată această atitudine pe faptul că era ilegalist şi

că avea la partid spatele foarte, foarte bine acoperit. Eram sigur că Pascu

nu se va lega niciodată de el. Într-o bună zi, la una din şedinţele de Birou

de Senat, Demeter trebuia să relateze ceva despre o situaţie la care trebuia

să fie prezent şi care intra în sfera lui de atribuţiuni. Ne spune senin că el

nu are ce relata pentru că nu s-a putut duce la locul cu pricina. Atunci m-

am cam înfuriat şi i-am spus verde în faţă, cum se zice, că aşa nu se mai

poate, că problemele de care trebuie să se ocupe rămân mereu descope-

rite, că…, că lasă impresia că nu-l interesează decât indemnizaţia. Când a

auzit că fac aluzie la indemnizaţie, s-a înroşit ca un rac şi, lăsând să se

înţeleagă că el nu are la ce să se justifice în faţa unui puţulachis de Irimie,

a zis că el va vorbi doar cu tov. Rector despre activitatea lui. Pascu,

pentru a nu lăsa ca discuţia să se aprindă şi mai tare, pe un ton de aplanare

oarecum a conflictului, a zis şi el că într-adevăr fiecare trebuie să ne

onorăm sarcinile, dacă vrem ca treburile Universităţii să meargă cum

trebuie. Cu aceasta discuţia s-a încheiat, iar la despărţire m-a bătut

aprobator pe umăr.

Ulterior, lucrurile cu Demeter au mers când mai bine, când mai

rău, până când într-o bună zi ne-am trezit cu Pall Arpad pe postul cu

126

–––––––– Page 127––––––––

pricina – matematician şi astronom. Cu Pall, toată colaborarea româno-

maghiară de la nivelul Biroului Senatului a luat o altă înfăţişare.

În perioada celor doi ani de colaborare aproape zilnică cu Pascu,

o singură dată ne-am găsit pe poziţii diferite. Într-o bună zi, fiind la

judeţeana de partid, la tov. Duca cu nu mai ştiu ce probleme, către

sfârşitul întâlnirii, tam-nesam, Pascu spune că el mai are o problemă, că el

s-a gândit să discutăm, dacă nu acum, atunci altădată, ce şi cum să facem

„să-i acordăm tov. Ceauşescu titlul de doctor în ştiinţe”, să vedem dacă în

„ştiinţe politice” sau „economice”. Eu, când am auzit de o asemenea

propunere, n-am zis, în modul cel mai spontan posibil, decât atât: „dar

cum? dar de ce?” „Eu cred c-ar fi mai bine să-i lăsăm pe bucureşteni să-şi

bată capul cu aşa ceva”. Duca s-a prins că nu ne-am pus de acord şi a

intervenit zicând că într-adevăr poate ar fi mai bine să nu ne complicăm

cu o asemenea problemă. Pascu n-a mai zis nimic, iar, la ieşire, fără nici o

altă discuţie, ne-am despărţit amical, ca de obicei. Iniţiativa lui m-a

surprins de-a binelea, m-a surprins cu atât mai mult cu cât putea şti şi el

că o asemenea propunere nu putea avea nici o şansă în faţa lui Duca;

Duca şi Ceauşescu nu se uitau cu ochi prea buni unul la altul. După câtva

timp, Duca a şi fost „avansat” la Bucureşti şi pus să se ocupe de Sindicate

sau de Cooperaţie, nu mai ştiu prea bine.

Această mică dar sensibilă disensiune de opinii n-a avut nici un

fel de consecinţe ulterioare; ea a murit de fapt exact atunci când şi exact

acolo unde s-a şi născut. Nici Pascu şi nici eu n-am mai pomenit niciodată

de propunerea cu pricina. Colaborarea noastră a mers fără probleme până

la terminarea mandatului meu, iar bunele noastre relaţii au continuat până

la plecarea mea spre München. Am auzit că după ’89 a fost destul de mult

pus la periferie şi că a murit destul de părăsit de lume.

Dacă pe orizontală, principala mea săgeată de colaborare era spre

rectorat, pe verticală, săgeata ducea, în jos, spre secretarii celor 10-11

organizaţii de bază, iar în sus spre Centrul universitar, Municipiu şi Judeţ.

Cu secretarii se pare că n-am avut probleme deosebite; despre activitatea

cu ei nu mi-a rămas aproape nimic în minte. Cât priveşte colaborarea cu

Centrul Universitar, ştiu bine că această colaborare se numea Drondoe

Grigore, coleg de catedră şi, în prima fază a activităţii lui, asistent chiar

pentru seminariile la care eu ţineam cursul. Am fost cu el şi coleg de

doctorat, numai că el la Leningrad, acolo unde a terminat şi facultatea. În

activitatea politică ne-am înţeles când mai bine, când mai rău. Când eram

la primirea de sarcini şi mă vedea Drondoe că nu notez tot ce zice, mai în

127

–––––––– Page 128––––––––

glumă, mai în serios, mă apostrofa: „Scrie Ionică scrie! Scrie, că de aceea

nu merg bine lucrurile la Universitate”. Eu ştiam că merg destul de bine,

aşa că nu mă prea sinchiseam de apostrofările lui. Aş putea spune că nu

am avut probleme cu el.

Ceva probleme care mi-au rămas în minte am avut cu

Municipiul, adică cu tov. Bucşe. Îmi aduc aminte de două incidente dintre

care cu unul din ele am ajuns până în faţa lui Duca – prim secretarul de la

judeţ. Incidentul cu care am ajuns la Duca se leagă de o adunare generală

de la Facultatea de Drept, adunare în care, potrivit indicaţiilor de la

Municipiu, un student trebuia exclus din partid. Eu am orientat lucrurile

în aşa fel încât în materialul Biroului să figureze propunerea de excludere.

Adunarea generală însă nu s-a lăsat convinsă. După discuţii destul de

aprinse, – eram şi eu de faţă, am luat şi cuvântul – excluderea nu s-a votat,

s-a votat doar un vot de blam cu avertisment. Când aude Bucşe de o aşa

„indisciplină de partid”, după o bodogăneală de toată frumuseţea îmi

spune că trebuie refăcută şedinţa. Eu eram pentru respectarea voinţei

adunării generale. El că refacem, eu că nu refacem. Hotărârea Adunării

generale, ziceam eu, trebuie să fie suverană, aşa se zice în Statutul

partidului. Nu ne-am putut înţelege şi atunci am cerut o înfăţişare la

Judeţeană. Duca mi-a dat mie dreptate; zicea şi el că nu se poate trece

chiar aşa de uşor peste voinţa unei adunări generale, că ce-ar mai rămâne

atunci din aşa-zisa „democraţie internă de partid”.

Într-un alt caz, îmi aduc aminte că trebuiau prezentate în faţa

Activului din Universitate – adică în faţa tuturor acelora care aveau cât de

cât de a face cu ceva funcţii de conducere – „Tezele celui de al X-lea

Congres al Partidului”. Materialul acestei prezentări era sarcina Secreta-

rului. Scriu eu vreo 20-30 de păginuţe, mereu cu gândul la specificul

muncii universitare. Le bat la maşină şi le trimit tov. Bucşe; se anunţase

că vrea chiar el să vadă textul. Când m-am dus să-mi iau paginile, după

două, trei fraze de apreciere, mă trezesc cu fel de fel de observaţii. Mi se

cerea să introduc nişte fraze generale şi stereotipe şi din loc în loc să mă

gândesc la ceva „angajamente concrete”. Am introdus eu nişte fraze că

vom face şi vom drege, că ne vom mobiliza etc. dar tov. Bucşe voia ceva

„concret”, ceva cu cifre, ceva de genul cu cât vor fi mai multe note de 9 şi

10, cu cât vor fi mai puţini corigenţi etc. Cum dracu să scriu aşa ceva?

Am încercat eu să mă apăr cu ideea că în Universitate nu prea merg

angajamente de genul celor din întreprinderi, dar degeaba. Când am văzut

că discuţia se poate aprinde am invocat motivul că am curs şi că într-o

128

–––––––– Page 129––––––––

jumătate de oră trebuie să fiu la catedră. Am promis că iau cu mine

observaţiile şi „o să văd ce pot face”.

La plecare, Bucşe mi-a spus că probabil va veni şi el la şedinţă şi

că, după auzitele lui, din partea Comitetului Central al Partidului va veni

tov. Totu. Îl cunoşteam pe Totu, ştiam că este profesor la Academia de

Ştiinţe Economice şi că nu este deloc o minte încuiată. Eram mai îngrijo-

rat de prezenţa lui Bucşe decât de aceea a lui Totu.

Ajuns la Universitate, mă aşez pe lucru; îmi recitesc textul şi

încerc să ţin cont, în limitele posibilului şi rezonabilului, de unele obser-

vaţii, fără însă a strica unitatea structurală şi stilistică a materialului. N-am

ajuns însă la niciun fel de „angajamente concrete”. Fie ce-o fi, mi-am zis;

voi primi după şedinţă o mică săpuneală şi gata.

După ce s-a terminat şedinţa, m-am îndreptat şi eu spre grupul de

„invitaţi”; erau vreo 10-12. Dintre ei se desprinde Totu, îmi întinde mâna

şi îmi zice: „Să ştii Irimie că eu am participat până acum cel puţin la vreo

zece asemenea analize, chiar în mediul universitar, dar un material aşa

inteligent – acesta a fost termenul – n-am auzit”. În timp ce Totu mă mai

strângea de mână şi eu îi mulţumeam pentru aprecieri, n-am scăpat ocazia

de-a mă uita la Bucşe şi de a-i zice din ochi: „Auzi tov. Bucşe, auzi?”

Cred că felicitările lui Totu m-au scăpat de o posibilă săpuneală pe motiv

că n-am ţinut seama de toate „indicaţiile organelor superioare”.

În perioada activităţii politice, la care acuma mă refer, am avut de

două ori ocazia să dau mâna cu Ceauşescu. Nu mai ţin prea bine minte

împrejurările în care şeful partidului a făcut vizite la Universitate. Ştiu

doar că, potrivit regulilor, trebuia să fiu şi eu în grupul cu Rectorul şi

prorectorii. La grămadă, în holul Universităţii, dând mâna cu toţi din

grup, era normal să ajungă şi la mine.

În asemenea împrejurări, grija mea cea mai mare era ca lumea

adunată în faţa Universităţii, în hol şi pe coridoare, să facă agitaţie, adică

să fluture steguleţe şi să strige „Ceauşescu – P.C.R.”. Aceasta era lozinca

la modă. Mari dificultăţi în organizarea unei atmosfere de entuziasm n-

am prea avut. Ceauşescu era încă în prima fază a activităţii lui ca primă

persoană în partid şi în stat, fază în care se bucura încă de o destul de

multă şi largă apreciere. Oamenii se adunau să-l vadă şi, pe atunci, îl

aplaudau la modul sincer. Era perioada de după Cehoslovacia. Pentru a

înţelege cât de cât cam ce înseamnă acest „după Cehoslovacia”, ar trebui

să-ţi spun, copile, că pe la sfârşitul anilor ’60 a apărut în Cehoslovacia un

secretar al Partidului, pe nume Dubček, secretar care voia să introducă

129

–––––––– Page 130––––––––

mai multă libertate de gândire şi o cât de cât reală democraţie în partid şi

în viaţa societăţii cehe şi slovace. Când a auzit Brejnev – conducătorul

sovieticilor – de mai multă „libertate” şi de o „democraţie” mai de-

adevăratelea s-a speriat şi într-o bună noapte, august 1968, a pus tancurile

pe ei. Toate celelalte state socialiste au salutat şi au sprijinit invazia,

numai Ceauşescu a refuzat participarea şi a condamnat-o la modul

deschis. Această condamnare a fost, la drept vorbind, un mare act de

curaj, a fost dovada unei evidente îndepărtări de poruncile Moscovei. Pe

fondul unei asemenea atitudini, acţiunile lui Ceauşescu au crescut nu

numai în ochii românilor, dar şi în ochii opiniei internaţionale. După

condamnarea invaziei în cauză, i s-au deschis României toate porţile

„curţilor” europene şi chiar americane. Aceştia din urmă ne-au acordat

clauza „naţiunii celei mai favorizate” – ceva avantaje economice – iar

conducerile apusene l-au plimbat, când însoţit, când neînsoţit de Elena,

prin toate capitalele Europei. Până acolo au mers lucrurile, încât

Ceauşescu nostru a ajuns şi în caleaşca reginei Angliei.

Trebuie să recunosc, dragă copile, că în vremea aceea eu însumi

l-am aplaudat sincer, când l-am auzit rostind în Sala Mare a Casei

Universitarilor fraza că: „Nimeni nu are dreptul să spună că marxismul

sunt eu”. Trimiterea la pretenţiile sovieticilor de-a dicta peste tot în

numele marxismului era evidentă. Pe atunci n-am bănuit că de fapt

această frază va deveni un fel de preambul al perioadei de mai târziu,

perioadă în care Ceauşescu însuşi avea pretenţia că marxismul este numai

El. Aceasta se va întâmpla după Congresul al X-lea, cam pe atunci pe

când a început punerea în scenă a cultului personalităţii. Dar, la fazele în

care unii au început să-i bage în cap că ar fi „geniul Carpaţilor” poate voi

mai reveni.

Deocamdată să-ţi spun, copile, că într-una din ocaziile în care am

dat mâna cu Ceauşescu am avut şi şansa de a participa la o masă cu el.

Era o masă cu mai multă lume la Casa Universitarilor. Pe undeva pe la

coadă am avut şi eu un loc. În această atmosferă mai puţin oficială,

Ceauşescu mi s-a părut un om la locul lui, cu replici corecte, la obiect, cu

dovadă a unei inteligenţe normale. Era sobru, poate prea sobru. Ceea ce

nu mi-a plăcut la această masă a fost faptul că a acceptat ca prânzul în

cauză să fie un fel de ghiveci de mâncăruri, de scurte rapoarte, de

angajamente ale unor conducători de întreprinderi şi de cântece şi dansuri

populare, susţinute de formaţii ale Casei de Cultură a Studenţilor.

130

–––––––– Page 131––––––––

Cu multe şedinţe şi analize, încet, încet s-au scurs cei doi ani de

secretar al Organizaţiei de partid din Universitate. Pe când se apropiau

alegerile şi mă tot gândeam la raportul de activitate, grija mea cea mai

mare a fost să evit o realegere. Încă doi ani de asemenea corvoadă

neplătită nu-mi doream nici în ruptul capului. Cu acest gând m-am dus la

tov. Bucşe şi, invocând motive de sănătate, i-am spus că, la modul cel

mai serios şi cel mai sincer, nu doresc deloc să fiu reales. Bucşe mă

ascultă şi apoi îmi zice: „Uite ce Irimie, noi ne-am mai ciondănit din când

în când, că aşa-i în munca de partid, dar, în general, eu am fost mulţumit

de activitatea ta. Dar dacă ai aşa probleme de sănătate – fusesem internat

în două rânduri cu ceva pietricele la rinichi – ne vom gândi şi la altcineva.

Tu ai vreo propunere?” „Am, îi zic eu, am o propunere care corespunde

tuturor cerinţelor şi cu care sigur vă veţi înţelege mai bine decât cu mine.

Este vorba de Matei Basarab de la Drept; conferenţiar, doctor în ştiinţe

juridice, origine foarte bun ă, bine pregătit, cu publicaţii etc. etc. Notându-

şi datele pe care i le-am furnizat mi-a zis: „Bine Irimie, până la Conferinţă

mai este ceva timp şi vom mai vedea”. Am simţit că dorinţa mea se va

realiza. La Conferinţă, când am văzut că pe lista de propuneri pentru

Comitet figura şi numele lui Matei Basarab, m-am liniştit şi mi-am zis:

„Ionică, ai scăpat”. Am rămas în Comitet, ba chiar în Biroul acestuia. Am

rămas să mă ocup doar de munca de propagandă – pavoazare, agitaţie,

abonamente, învăţământ de partid. Era ceva de lucru, dar nu ca înainte.

Ţin minte că într-un an, de pe poziţia unui asemenea post, m-am apucat

să reorganizez învăţământul de partid, să-l aduc cumva mai aproape de

specificul muncii universitare. Acest învăţământ se desfăşura pe grupe de

partid, în frunte cu un aşa zis propagandist şi era destinat doar studierii

documentelor de partid. Ce dracu să tot studieze universitarii în aceste

documente? Nu erau acolo nu ştiu ce probleme de analizat şi discutat.

Era, în schimb, foarte multă redundanţă. M-am gândit atunci că poate ar fi

mai util să facem din aceste şedinţe de învăţământ – care oricum trebuiau

ţinute lunar – prilejul unor discuţii mai de fond şi mai de interes. Cu acest

gând am organizat vreo 12 cercuri, dacă bine îmi aduc aminte, pe o

tematică destul de diversă: Politologie, Morală şi politică, Ştiinţă şi

filozofie, Ştiinţă şi politică, Cibernetică şi conducere socială etc. (Pe

acesta din urmă l-am condus chiar eu). Cadrele didactice aveau

posibilitatea să-şi aleagă unul din cercurile acum invocate. S-au constituit

astfel grupe din cadre didactice de la diferite facultăţi, grupe în care se

puteau purta adesea interesante discuţii interdisciplinare. Oamenilor li se

131

–––––––– Page 132––––––––

părea că aşa este mai interesant, mai interesant decât să conspecteze o

dată şi încă o dată din cuvântările Tovarăşului.

Când eram mai lăudat printre universitari de iniţiativă, la o

şedinţă de analiză pe Municipiu, în Sala Mare a Casei Universitarilor, mă

trezesc cu următoarea frază în urechi: „La unele organizaţii de partid s-a

reorganizat învăţământul de partid în aşa fel, încât el a fost deturnat de la

menirea lui de fond şi anume studierea documentelor de partid”. Fraza

mă viza în mod direct şi de aceea n-am uitat-o. După ce am auzit-o, mi-

am zis: s-a dus dracului toată încercarea mea de a face din învăţământul

de partid din Universitate altceva decât este el la un C.A.P. oarecare,

adică la o Gospodărie Colectivă. La câteva zile după şedinţa cu pricina,

mă şi trezesc cu porunca de a readuce totul la învăţământul pe grupe de

partid şi cu bibliografie numai din documente. Cultul personalităţii era

deja destul de bine pus în scenă şi Cuvântările Tovarăşului trebuiau

buchisite şi astăzi şi mâine mereu.

Nu mai ştiu dacă înainte sau după povestea cu învăţământul de

partid, cineva de pe la Judeţeană s-a gândit să mă facă redactor-şef la

ziarul Făclia. Secretarul cu propaganda – Roman Moraru după nume – m-

a chemat la el şi mi-a spus de intenţie. Mi-a spus că ei au trei propuneri

pentru acest post, că eu aş fi primul pe listă şi că toate verificările sunt

deja făcute, aşa că a doua zi să fac bine să fiu la Bucureşti, la Comitetul

Central pentru o primă discuţie. Mi-a mai spus că delegaţia îi deja

semnată şi biletele de tren rezervate. Venit acasă, mă sfătuiesc cu Mica şi

amîndoi am fost de părere să nu accept decât cu condiţia de cumul, deci

cu aceea de a rămâne cu norma de bază la Universitate. Aşa că, dragă

copile, seara la tren şi a doua zi, pe la ora 9, pe coridoarele Comitetului

Central. Acest prilej a şi fost singurul în care am urcat şi eu scările acestei

impozante instituţii, instituţia politică de unde veneau toate poruncile

stăpânirii. Într-o sală a coridorului pe care era serviciul de cadre, doi

tovarăşi mă aşteptau. Îmi spun despre ce este vorba şi eu le spun cu ce

condiţie accept. Le-am promis că în fiecare zi, după ora 12, pot fi la

redacţie şi că 3-4 ore le voi putea dedica coordonării ziarului. Ei mi-au

pus în faţă avantajele de a fi la ziar titular – bani mai mulţi decât

conferenţiar la Universitate, păstrarea normei, maşină la scară etc. Ei au

insistat, eu n-am cedat şi povestea s-a încheiat cu regretul lor că nu vreau

să accept şi cu bucuria mea că nu m-am lăsat să mă despartă de

Universitate. Mă simţeam aşa de bine la catedră, cu colegii, cu studenţii.

132

–––––––– Page 133––––––––

Nu m-am gândit niciodată să iau calea afirmării mele ca activist de partid.

La Făclia, aşa ceva aş fi devenit.

Dacă de Făclia am scăpat, de o altă sarcină destul de complicată

n-am mai scăpat. Nu mai ştiu exact cam la ce timp după povestea cu

Făclia, mă trezesc anunţat prin decanat că a doua zi la ora 9 fix să mă

prezint la tov. Rector; dacă eventual am ore să le amân sau să-mi

organizez cu cineva un schimb. Din această ultimă parte a poruncii mi-

am dat seama că trebuie să fie vorba de ceva mai serios şi nu de vreun

mărunţiş oarecare. M-am tot gândit, cam ce-ar putea să fie? Ce-ar putea

să fie?, dar nu m-am putut nicicum gândi la ceea ce de fapt a fost.

La Rectorat, pe lângă Ion Vlad, mă aştepta şi o doamnă foarte

drăguţă, realmente foarte drăguţă, doamna Kemedi Ana, de la Minister;

ea se ocupa pe linie de personal de Universitatea din Cluj. Fără nici un fel

de fraze introductive, Rectorul îmi spune că atât conducerea Universităţii,

cât şi aceea a Ministerului s-au gândit să mă roage să accept postul de şef

al Serviciului plan şi personal din Universitate. Observând că ideea mă

prea surprinde, Rectorul, luându-mă pe un ton mai amical, îmi spune:

„Măi Ionică, şi tu ştii care-i situaţia la conducerea acestui serviciu, şi tu

ştii că aşa nu se mai poate, că de mult lucrurile trebuiau schimbate.

Lucrurile nu merg bine nu numai din cauza beţiei şi beţiilor de pe acolo,

dar şi din cauza mentalităţii; acolo încă se gândeşte şi se lucrează ca prin

anii ’50-’60. Trebuie schimbat acolo stilul de lucru şi modul de gândire.

Trebuie să avem acolo un cap de cadru didactic, cap care ştie cam ce este

aceea viaţă universitară”. Am citat din memorie, dar să ştii că astea au

fost ideile şi argumentele.

Reluând pledoaria lui Vlad, doamna Kemedi insistă şi ea pe

ideea că nu este vorba doar de o schimbare de persoană, ci de una care să

ducă la un alt mod de a lucra cu oamenii şi de a interveni în destinele lor.

Zicea şi ea că vremurile s-au mai schimbat şi că altfel trebuie puse şi

mânuite problemele de personal. Lăsa să se înţeleagă că s-au cam dus

vremurile în care la o angajare sau promovare se conta în primul rând pe

originea socială, se conta pe ce-a fost tata, ce-a fost mama, eventual chiar

bunicii şi străbunicii şi nu pe calităţile – profesionale, politice, morale –

ale celui sau celei în cauză. Ca să fiu sincer, ideea mi-a plăcut. M-am

gândit atuncea foarte spontan: Uite măi! Unele lucruri strâmbe sau prea

strâmbe încep să se mai îndrepte.

După o zi de gândire şi de consultare cu Mica, m-am gândit să

accept. Îmi era foarte greu să-l refuz pe Vlad şi nu-mi era deloc uşor s-o

133

–––––––– Page 134––––––––

refuz şi pe doamna Kemedi. Mă mai gândeam apoi că aşa mi se oferă

ocazia de a scăpa de sarcinile pe linie de partid, sarcini de care mă cam

săturasem. Mi se părea că voi avea de-a face cu o muncă obştească mai

concretă şi mai utilă cetăţii în care destinul m-a pus să-mi câştig existenţa.

Că urma să onorez toate sarcinile postului fără bani, nu mă deranja; am

mai făcut eu corvoadă socială şi în alte situaţii şi nu m-am prăpădit.

Şi aşa, dragă copile, iată-mă aşezat în fruntea unui colectiv de

vreo 12 persoane, colectiv pe care trebuia să-l pun zilnic să facă treburi

bune.

La biroul „plan” aveam trei domniţe – Dana, Greta şi Puica –

care pe cât erau de frumoase, pe atât erau şi de pricepute. Îşi făceau

datoria ca ceasul; n-am avut cu ele nici o problemă.

La biroul „personal” lucrurile erau ceva mai complicate şi oame-

nii mai amestecaţi. Era acolo, de pildă, Silvia Aluaş, soţia colegului meu

de catedră şi bunica acelui Paul cu care te-ai jucat de atâtea ori în Cluj şi

pe care nu de mult l-ai vizitat în America. Aceasta avea un stagiu de o

viaţă la acest serviciu şi era o funcţionară de notă maximă. Dar mai era

acolo şi Fülop şi Vasiliu şi Sabău. Dacă cu Fülop mi-a reuşit aproape

100% „dezalcoolizarea”, cu ultimii doi ceva mai bine de jumătate. Din

când în când, aceştia tot se mai scăpau pe la vreo duşcă sau vreo bere, tot

se mai scăpau pe la servici cu ochii roşii şi limba mai împleticită.

Cât priveşte însă problemele de serviciu trebuie să recunosc că,

în ansamblu, colectivul s-a aliniat rapid noilor orientări şi noilor cerinţe.

La vreun an de la venirea mea ca şef mi-a fost dat să aud de la Minister că

noi, cei de la Universitatea din Cluj, am fi cel mai bun colectiv de

personal din tot sistemul de învăţământ superior.

Ca regulă, în fiecare zi, pe la ora 12-12,30 mă prezentam la cel

de al doilea serviciu. Fülop, care era un fel de şef de birou, îmi prezenta

dosarul cu actele pe care trebuia să le văd, să le semnez şi apoi să mă duc

cu ele la Rector. Dacă printre acte erau şi referate de personal, mă uitam

şi eu peste ele. Mă uitam cu creionul în mână, mai ales pe acolo pe unde

era ceva despre originea socială şi pe unde erau aprecierile activităţii

profesionale şi politice ale celui sau celei în cauză. Insistam în mod

deosebit ca aprecierile să fie mereu actualizate şi puse de acord cu aşa-

zisele „aprecieri anuale”. Pe atunci era încetăţenită regula ca anual şefii

de catedră şi de servicii să redacteze o apreciere pentru fiecare subaltern,

apreciere care trebuia discutată în colectiv şi apoi, sub semnături, puse la

dispoziţia serviciului personal. Până la venirea mea, aceste aprecieri erau

134

–––––––– Page 135––––––––

cam neglijate; cele mai multe referate se bazau pe referinţe de mult

îngălbenite. Multe asemenea hârtii am făcut să fie puse deoparte. Mai ales

acelea care se refereau la originea socială. În acest sens erau multe de

corectat.

Când consideram că hârtiile sunt într-o formă cu care mă pot

duce la Rector, plecam la semnat. Vlad era, de regulă, un tip operativ şi

nu zăboveam prea mult pe la el. În zilele normale de lucru, spre ora 3

eram gata cu „slujba” şi îmi puteam vedea de-ale catedrei.

Dar erau în această „slujbă” şi zile mai grele, erau perioadele

discutării statelor de funcţiuni şi, din când în când, a câte unui val de

reduceri de personal. Statele de funcţiuni erau nişte cearceafuri mari, cu

fel de fel de date despre norma activităţii fiecărui cadru didactic. În

acestea trebuia să apară şi transformările de posturi, adică trecerile de la

asistent la lector, de la lector la conferenţiar şi, în fine, trecerile la

profesor. Cu aceste transformări era o mare, mare bătaie de cap. Toată

lumea voia să treacă cât mai repede de pe un post pe altul. Era normal.

Numai că numărul acestor transformări era de la un an la altul tot mai

limitat. Transformările spre lector erau de competenţa Ministerului, cele

spre conferenţiar şi profesor trebuiau să ajungă până la Comitetul Central,

până la Cabinetul doi, adică până la Elena Ceauşescu. Se pare că aceasta,

pusă pe economii, avea o aşa ciudă pe universitari, că de cum auzea de

vreun post nou de profesor, vedea roşu în faţa ochilor. În perioada anilor

’80, promovările la posturile superioare au fost practic stopate. Această

situaţie cumula tensiuni în interiorul catedrelor, tensiuni cu care aveau de

lucru nu numai Rectoratul, ci şi serviciul personal. Oamenii credeau că

din cauza referatelor de personal promovările lor nu se onorează; de fapt

nu se onorau pentru că „tovarăşa” nu voia să se facă avansări. S-a ajuns în

situaţia aproape absurdă că oameni care pe baza activităţii lor didactice şi

ştiinţifice puteau fi de mult profesori, mai erau încă pe poziţia de lector.

Absurd, dar adevărat.

Cu reducerile de personal erau alte probleme şi poate chiar ceva

mai complicate. Trebuia uneori să lucrăm zile întregi pentru a depista

acele locuri de muncă – personal TESA – care puteau fi reduse şi mai

ales, acei oameni care urmau să fie, spus mai direct, daţi afară. Nu era

deloc comod să-i spui omului că, de la o anumită dată, Universitatea

trebuie să se despartă de el. Nu era deloc uşor să-i auzi pe oameni că au

familie grea, că au copii, soţie care nu lucrează, bătrâni etc. etc. Valurile

acestor reduceri de personal erau dureroase. Şi trebuie să-ţi spun că am

135

–––––––– Page 136––––––––

avut parte de vreo două, trei asemenea valuri. Era perioada în care cam

trecuse binele din anii şaizeci şi începuturile lui ’70. Venise vremea în

care ţara trebuia să-şi onoreze datoriile pe care le avea în Apus. Cei doi

din vârful Conducerii s-au pus pe economii şi drept urmare pe strângerea

tuturor şuruburilor.

Cu toate dificultăţile perioadei, m-am descurcat. Datorită bunei

înţelegeri cu conducerea Universităţii – Rector şi prorectori – nu m-aş

putea plânge de perioada activităţii mele politice denumită „personal”. Cu

toate acestea, zilnic mă frământa gândul desprinderii din horă.

Prima încercare am făcut-o atunci când am aflat că unchiul

Todor, acela care ţi-a cumpărat ghete cu beculeţe, şi-a prelungit concediul

din Europa până în America. Când am aflat de aşa ceva, m-am şi apucat

să-mi scriu demisia. Sarcinile mele de la personal erau complet incompa-

tibile cu o persoană care avea o soră „fugită” în America. În vremurile

despre care acuma îţi povestesc, cel mai mare „păcat” de personal nu mai

era acela legat de trecutul politic al familiei, ci acela de a avea rude în

străinătate. Lui Nicolae şi lui Elena le era frică de aceste rude ca de dracu;

le era teamă că toţi cei care au rude în America sau pe undeva în Apus

vor să „fugă” din ţară.

Când m-am dus la Vlad cu demisia, acesta mi-a zis: „Uite ce

copile- el îmi zicea uneori copile, iar eu îi ziceam uneori bătrâne – hai să

nu ne pripim, mai stai să vedem. A doua zi, când am reluat discuţia, mi-a

spus că, fără să-mi spună cum şi fără să-mi spună de ce, el nu-mi

semnează demisia. A şi rupt-o şi a aruncat-o la coşul de gunoi. M-a rugat

să-mi văd în continuare de treabă.

A doua încercare de a mă desprinde din hora „personal” a fost

cam după vreo doi, trei ani; era spre sfârşitul mandatului lui Vlad.

În timpul unei plimbări prin parcul „V. Babeş”, astăzi „I.

Haţieganu”, parc în care te-am dus de zeci, dacă nu cumva de sute de ori

la o groapă de nisip, i-am spus lui Vlad că aş dori, până mai este el la

Rectorat să plec de la personal, să mai las şi pe alţii să se ocupe de

oameni. În principiu a fost de acord, a fost de acord că-mi sunt suficienţi

anii de corvoadă şi că poate ar fi timpul să se mai exerseze şi altcineva cu

aşa ceva. M-a întrebat dacă m-am gândit la cineva care mi-ar putea lua

locul. I-am spus că m-am gîndit, că m-am gândit la colegul meu de

catedră Gheorghe Bârsan. „La cinee?”, zice Vlad. „Nu, dragul meu, dacă

este vorba de Bârsan al vostru, atunci nu pleci nicăieri atâta timp cât sunt

eu la Rectorat. Plecăm împreună peste vreun an de zile. Rectorul care

136

–––––––– Page 137––––––––

vine să-şi bată capul cu cine să te înlocuiască; eu n-am să mi-l bat.” Şi cu

aceasta am trecut la alte teme ale plimbării noastre. Când am mai încercat

să aduc în discuţie această problemă, m-am lovit mereu de aceeaşi

poziţie: „Ionică, nu pleci!”

M-am împăcat cu gândul şi aşteptam venirea alegerilor pentru

Rector, prorectori, decani, prodecani şi şefi de catedră. Pentru fiecare

poziţie trebuiau trei propuneri. Aceasta, aşa, ca să ne jucăm şi noi de-a

democraţia. Pentru aceste propuneri, Serviciul personal avea de efectuat o

muncă enormă; propuneri peste propuneri; referate peste referate,

aprobări peste aprobări. Mă gândeam că va da Domnul să treacă şi

această perioadă şi că o alta sigur nu mă mai prinde pe post.

Pentru postul de Rector, pe primul loc, noi l-am propus pe

profesorul Camil Mureşan, de la Istorie, pe locul doi era Aurel Negucioiu,

profesor la Ştiinţe economice şi pe atunci şi secretar cu propaganda la

judeţeană. Pe locul trei, potrivit indicaţiilor, era o femeie, nu mai ştiu

cine. Deşi aşa erau propunerile noastre, aproape toată lumea era convinsă

că acolo „sus” Negucioiu va trece pe locul întâi şi că el va fi viitorul

Rector. Mie îmi convenea o asemenea perspectivă. Ştiam că vreo câteva

luni mă voi înţelege bine cu el – eram doar destul de buni prieteni – şi mai

ştiam că el mă va înţelege şi va accepta schimbarea mea cu colegul „Chi”,

adică cu Gheorghe Bîrsan.

Lucrurile aşa s-au şi petrecut. După vreo câteva luni de colabo-

rare, îi spun lui Negucioiu că eu mi-am făcut datoria de voluntariat la

personal şi că aş dori să fiu schimbat. I-am spus la cine m-am gândit şi a

doua zi problema a fost ca şi rezolvată. O mică şedinţă de mulţumiri, de

anunţare a noului şef, de aplauze şi gata.

Aşa, dragă copile, am ajuns să păşesc în faza cea mai frumoasă a

„activităţii” mele politico-obşteşti, fază în care nu mai aveam nici o

responsabilitate nominală, în care nu mai eram în nici un comitet şi nici o

comisie. Am ajuns după vreo câţiva zeci de ani să nu mă mai gândesc

ziua şi noaptea decât la cursuri, păginuţe, familie şi prieteni.

Se întâmpla toată această schimbare în anul 1985. Anul revolu-

ţiei din decembrie 1989 m-a prins fără niciun fel de angajare politico-

obştească. Am asistat la căderea lui Ceauşescu ca simplu cetăţean. Dar

despre modul în care am trecut şi petrecut acest eveniment istoric îţi voi

scrie ceva mai târziu.

137

–––––––– Page 138––––––––

x

x x

Orice plecare peste hotare era, ca regulă, o perioadă în care se

împleteau ceva activităţi profesionale cu multe, multe ceasuri de relaxare:

vizite, plimbări, muzee etc. De la această regulă generală n-a făcut

excepţie nici plecarea mea în Bulgaria. Era în primăvara lui 1967. Nu ştiu

cum şi nu ştiu de ce m-am trezit aprobat pentru o vizită de documentare

la colegii de breaslă din ţara vecină. M-a bucurat aprobarea; o lună de zile

nu era mare lucru şi cu limba nu aveam nicio emoţie. Ştiam că dacă ştii

ruseşte, prin Bulgaria te descurci oriunde.

Şi, iată-mă, aterizat pe aeroportul din Sofia. M-a întâmpinat un

nene simpatic care după origine era român. Era aşezat pe lângă mine ca

ghid şi ca translator, la nevoie. M-a condus la o gazdă şi nu la hotel, la un

nene de vreo 60-70 de ani, care voia, probabil, ca pe una din camerele

apartamentului, să mai câştige ceva pe lângă pensie. Locuinţa era aşezată

într-un cartier frumos şi nu departe de centru. A doua zi, am fost condus

la „Comitetul de relaţii cu străinătatea” pentru a mi se face un fel de

program de lucru. Era vorba de datele la care urma să mă întâlnesc cu

colegii de la Catedrele de filozofie din Sofia şi din alte câteva oraşe ale

Bulgariei.

Pentru întâlnirile cu colegii mi-am luat cu mine, scris în limba

rusă, articolul despre cauzalitatea informaţională. Conţinutul acestuia

urma să fie tematica cu care să înceapă şi în jurul căreia să se lege apoi

ceva dezbatere filozofică. La Catedra de filozofie de la Universitatea din

Sofia am întâlnit un coleg de origine română, coleg cu care m-am

întreţinut de multe ori şi în afara programului oficial. Am fost într-o seară

invitat şi la el acasă. Bulgarii s-au arătat foarte interesaţi de structura nouă

pe care o avea predarea ştiinţelor sociale în învăţământul superior româ-

nesc. Erau surprinşi de faptul că noi am reuşit să scăpăm de cursul de

„Istoria P.C.U.S.” Realmente, pe vremea vizitei mele, la noi nu mai figura

un asemenea curs prin planurile noastre de învăţământ. Era după

„Declaraţia din 1964”, declaraţie care a dus la o anume desprindere de

poruncile care veneau de la Moscova. Şi în structura predării filozofiei,

noi eram ceva mai evoluaţi; ne despărţisem de structura impusă de

broşura lui Stalin „Despre materialismul dialectic şi istoric”, mai ales de

schema celor patru „legi” ale dialecticii. În orice caz, discuţiile cu colegii

bulgari au fost interesante şi utile.

138

–––––––– Page 139––––––––

Dincolo de cele câteva întâlniri anteprogramate şi de vreo două,

trei zile de bibliotecă, am vizitat parcuri, muzee, magazine, cartiere, ba

chiar şi câte ceva din împrejurimi. Am fost, de pildă, pe dealul Vitoşa,

deal considerat de bulgari „plămânul Sofiei”.

Întâmplarea a făcut ca, în timp ce eram la Sofia, să fie „Ziua

culturii bulgare”, zi serbată cu mare fast pe plan naţional. Evenimentul a

fost onorat cu o mare demonstraţie a tuturor unităţilor şcolare şi de

cultură. Cum eram şi eu pe acolo, m-am trezit cu o invitaţie la tribună.

Era o zi frumoasă de mai, o zi plină de cântece, dansuri, flori şi iar flori.

Mi-a rămas în minte risipa de imaginaţie bulgărească în organizarea unei

asemenea manifestări. La tribună am făcut cunoştinţă cu o domniţă din

Cehoslovacia, mai precis din Praga; era şi ea prin Bulgaria tot cu ceva

schimb de experienţă. După demostraţie am făcut cu ea o lungă plimbare

prin unul din parcurile Sofiei, plimbare care s-a mai repetat de vreo două,

trei ori şi în zilele următoare. Având cam acelaşi itinerar de vizite, ne-am

întâlnit chiar şi la Plovdiv şi Varna.

Din zilele de la Sofia ar mai fi de notat prezenţa la spectacolul

corului bucureştean „Madrigal”, cor de mare audienţă internaţională de

atunci şi până astăzi. Ţin minte că în pauza spectacolului am băut prima

Coca-Cola; la noi pe atunci se comercializa doar „Pepsi”.

După două săptămâni de Sofia, cu însoţitorul meu, am luat trenul

spre Plovdiv; ca mărime, se pare, al doilea oraş al Bulgariei. Programul s-a

desfăşurat aici cam după calapodul celui de la Sofia. În plus, dacă mai ţin

bine minte, am vizitat şi o unitate de producţie, o fabrică de îmbuteliat vin.

De la Plovdiv am ajuns la Burgas şi de acolo, cu un vapor de

coastă, am navigat până la Varna. Aici am fost cazat la un hotel chiar pe

malul mării, hotel de la care, cu preţ de doar câteva staţii, se putea ajunge

la „Nisipurile de aur”, staţiunea perlă a litoralului bulgăresc. Au urmat,

bineînţeles, câteva zile de scaldă şi plajă. Am petrecut aceste zile când

singur – însoţitorul meu nu avea voie să se expună la soare – când în

compania domniţei din Praga.

Litoralul bulgăresc pe care eu l-am văzut cu ochii şi l-am bătut cu

piciorul este mai pitoresc decât cel românesc. Avantajul dat acestuia de

sfânta natură este că plajele se aşează în mici golfuri, iar din chiar

marginea plajelor, se înalţă dealuri cu livezi şi podgorii. Multe din aleele

care urcau de la plajă spre hoteluri şi vile erau mărginite de meri şi peri,

de cireşi şi caişi, de viţă de vie. Când am fost eu pe acolo, pomii erau

chiar în floare. Era frumos, era tare frumos! Litoralul nostru, din păcate,

139

–––––––– Page 140––––––––

nu s-a bucurat de un asemenea dar al naturii. La noi marea nu se bate de

dealuri şi dealurile nu se scaldă în mare.

Din punctul de vedere al bazei turistice, bulgarii au făcut un lucru

pe care românii, nu ştiu de ce dracu, nu l-au făcut; au concesionat

nemţilor din R.D.G. şi cehoslovacilor mari zone de teren pe care aceştia

şi-au construit propriile lor hoteluri şi vile, ba chiar propriile lor cantine-

restaurant. Era doar luna lui Mai şi în toate acestea mişunau deja turişti

nemţi şi cehi.

După zilele de scaldă şi plajă, din nou cu trenul spre Tîrnovo. Un

oraş de-a dreptul curios aşezat şi ciudat construit, un oraş săpat realmente

în piatră şi din piatră pe versantul unui munte. Oraşul avea doar o singură

stradă pe care se putea circula cu maşina, în rest numai poteci şi poteci;

numai case şi case aşezate printre stânci. Foarte frumos oraş.

La Universitatea din Tîrnovo am dat peste un coleg – Dimitriev,

după nume – care avea mama din România. Într-o seară, acesta m-a dus

la un restaurant aflat pe o înălţime care era uşor opusă versantului-oraş.

De pe terasa acestuia, în noapte, oraşul apărea ca o adevărată nebunie, ca

o uriaşă ghirlandă de beculeţe, ghirlandă întinsă de la o stâncă la alta sau

de la un brad la altul. În discuţia cu Dimitriev am aflat că el tare ar dori

să-şi cunoască neamurile din România. Plecată de tânără, mama lui n-a

mai ţinut nici o legătură cu familia rămasă în Bucureşti. Ştia de la ea doar

adresa de la care a plecat şi numele a două surori mai mici decât ea. Mai

ştia că strada cu pricina a fost pe undeva prin cartierul Ferentari.

Luând aceste date, când m-am dus odată la Bucureşti şi am avut

ceva timp, m-am apucat să dau de mătuşile şi eventual verişorii lui

Dimitriev. I-am găsit ceva veri şi verişoare. I-am scris şi, cu ocazia

Congresului de logică, metodologie şi filozofia ştiinţei de la Bucureşti, a

venit şi prietenul meu şi într-o după-amiază l-am condus la neamuri. Am

asistat la o întâlnire teribil de emoţionantă. El nu ştia decât câteva cuvinte

româneşti; eu trebuia să fac pe translatorul. El ştia însă foarte bine ruseşte.

După Tîrnovo, dragă Sergiu, din nou la Sofia şi de acolo la

Bucureşti şi apoi la Cluj.

A doua mea „documentare”, tot pe durată de o lună, a fost la

Paris. Era la scurt timp după ce mi-am predat şefia de la partid. Cred că

Pascu a fost acela care a aranjat la Minister această deplasare. Considera,

probabil, că merit atâta recompensă după cei doi ani de bună colaborare.

La Paris, nu cobor bine din avion că prin megafon se şi anunţa:

„Monsenieur Irimie, monsenieur Irimie vous – êtès attendu au guichet

140

–––––––– Page 141––––––––

d’informations. Monsenieur Irimie…” Nu apuc bine să mă apropii de

biroul cu pricina, că un domn mă şi acostează pe româneşte: „Eu cred că

dumneavoastră sunteţi domnul Irimie”. „Da – îi răspund – eu sunt”. Când

ne dăm mâna, îmi spune că îl cheamă Sturza şi că lucrează la Ministerul

Învăţământului pe probleme de relaţii culturale cu străinătatea. Când i-am

auzit numele, i-am zis: „probabil sunteţi vreun descendent al renumitei

familii din Moldova, familie care, pe vremuri, a dat ţării şi vreo câţiva

domnitori”. „Cam aşa ceva” – îmi răspunde el zâmbind. După alte câteva

fraze de primă cunoaştere, îmi primesc pe bandă bagajul, îl aşezăm pe un

cărucior şi ne îndreptăm spre o maşină nu prea arătoasă şi nici prea nouă.

Cu el la volan, zburăm direct spre inima Parisului. Ne oprim în faţa unui

hotel cu numele de Mac-Mahon, hotel aşezat pe strada cu acelaşi nume şi

foarte aproape de Arcul de Triumf. Sunt condus nu într-o cameră, ci într-

un veritabil apartament. Nu-mi venea să cred. Mai umblasem eu până

atunci prin ceva hoteluri, dar aşa eleganţă nu mai văzusem. Nu-mi venea

să cred nici că sunt cazat în chiar inima Parisului; de la ieşirea din hotel se

vedea unul din pilonii şi pereţii Arcului de Triumf.

Rezolvată cazarea, Dl. Sturza îmi spune că trebuie să mergem să

semnez şi să primesc ceva franci, să-mi primesc bursa care îmi era

acordată.

Când am ieşit la maşină, aceasta era blocată complet de alte

maşini. Eu fac ochi mari şi în sinea mea mă cam întrebam: „Doamne! Dar

cum vom ieşi de aici? Dl. Sturza nu zice nimic, nu se înfurie, nu înjură şi

îmi face semn să intru în maşină. Dă drumul la motor, tamponează vreo

două, trei maşini în faţă, vreo alte trei, patru în spate şi iese. Eu rămân

uluit. Îl întreb: „Dar nu trebuie să aşteptăm poliţia?” Dl. Sturza râde şi îmi

zice: „Domnule Irimie, aicea suntem la Paris, pe aici aşa se parchează şi

aşa se iese din parcare. Nu este nicio problemă”.

După vreo oră, am fost readus la hotel şi cu toţi francii care mi se

cuveneau în buzunar; spre 1.000 de franci. Dl. Sturza mi-a spus că hotelul

şi micul dejun au fost deja achitate şi că din suma primită urmează să-mi

asigur prânzul, cina şi alte, alte cheltuieli. Cum îmi voi gospodări banii,

este treaba mea. Ca să nu-mi dau francii pe restaurante scumpe sau prea

scumpe, Dl. Sturza m-a condus până în Avenue des Champs Elysees şi

mi-a arătat o autoservire cu mâncare bună şi cu preţuri foarte, foarte

convenabile. Mi-a sugerat să-mi aranjez aici problemele cinei, dacă nu

cumva şi ale prânzului.

141

–––––––– Page 142––––––––

Cât priveşte programul de lucru mi s-a spus că nu am nici un

program prestabilit şi obligatoriu. Am fost întrebat dacă doresc eu să mă

întâlnesc cu cineva anume în această perioadă. I-am spus că aş dori să

stau destul de mult în bibliotecă şi că aş vrea să mă văd personal doar cu o

singură persoană şi anume cu un anume domn Jacques Guillaumaud,

autorul cărţii „Cibernetica şi materialismul dialectic”, carte pe care am

recenzat-o în paginile revistei clujene, Tribuna. Aveam cu mine un

exemplar din revistă şi voiam să-i prezint, pe cât posibil, conţinutul

recenziei. I-am mai spus Domnului Sturza că aş mai dori să asist la ceva

cursuri universitare pe teme de filozofie. Mi s-a spus că pentru asistenţa la

cursuri nu este nici o problemă, că nu-mi trebuie nici un demers special,

iar de întâlnirea cu Guillaumaud se va îngriji el. Pentru intrarea la

Biblioteca Naţională unde îmi recomandă să mă duc, îmi va aduce a doua

zi o recomandare oficială, recomandare pe baza căreia voi primi o

legitimaţie de intrare pe toată perioada şederii mele în Franţa.

După ce aceste lucruri de început au fost perfectate, mi s-a dat un

număr de telefon la care să sun în cazul în care îmi apare vreo problemă.

Cu aceasta, m-am despărţit de simpaticul domn Sturza şi m-am trezit de

unul singur în inima Parisului şi într-un apartament de hotel pe care din

România nu-l puteam nici măcar visa.

Mi-am desfăcut bagajul, m-am odihnit un pic şi, cum se apropia

seara, m-am gândit să mă duc spre autoservirea care mi-a fost

recomandată. Era un drum de nici zece minute. Ca nu cumva să dau peste

vreo mâncare necunoscută, ţin minte că mi-am luat o jumătate de pui,

ceva garnitură şi un sfert de vin roşu. Acolo sfertul de vin era mai ieftin

decât un sfert de apă minerală. Totul m-a costat surprinzător de puţin; nu

mai ţin minte cât, dar mi-am dat seama că era ceva foarte convenabil. În

timp ce-mi savuram puiul şi vinişorul, peste Paris se lăsase seara; eram în

luna lui Aprilie şi ziua nu era încă chiar aşa de lungă. În drum spre hotel

am avut parte de prima mea surpriză pariziană.

Pe la mijlocul drumului, o blondină, uşor trecută de 20, mă

acostează. Mi-am dat imediat seama cam despre ce poate fi vorba când

am auzit că vorbeşte de „avec moi” şi de „l’ hôtel”. M-a şocat nu gestul în

sine – ştiam eu că la Paris ţi se poate întâmpla aşa ceva – ci faptul că aşa

invitaţii directe şi deschise pot avea loc chiar în inima Parisului. Eram

doar pe inelul care leagă între ele cele 12 Avenues în jurul Arcului de

Trimf – eram doar în Place de l’Etoile. Credeam că aceste locuri încărcate

de atâta sfântă istorie sunt ferite de asemenea scene. Mai târziu, scena s-a

142

–––––––– Page 143––––––––

mai repetat şi cu timpul mi-am dat seama că prezenţele de gen blondină

fac parte din peisajul cotidian al zonei, mai ales din peisajul înserării.

Ajuns la hotel, nu m-am mai gândit la blondină, am răsfoit ceva

ziar şi atunci când am stins lumina am pus punct primei mele zile de Paris.

A doua zi, după toate cele ale dimineţii, pe la ora opt am coborât

pentru micul dejun. N-am apucat bine să mă aşez la o masă că m-am şi

trezit cu o tavă mare în faţă, tavă pe care erau doi croasoni mari, unt, două

gemuri, două felii de suncă, o ceaşcă mare cu două căni, una cu apă

fierbinte, în cazul că doresc ceai şi una cu lapte fierbinte, dacă eventual

vreau să-mi fac o cacao. Pliculeţele pentru ceai ori pentru cacao erau şi ele

de faţă. Nu mai ştiu dacă am servit ceai sau cacao, dar am mâncat bine.

După dejun, cu harta Parisului în mână şi cu un mini ghid la

îndemână, m-am pornit, de unul singur, să văd câte ceva din minunile

Parisului. Am luat-o pe Champs-Èlysées în jos cu gândul de a vedea cam

ce se aşează pe această renumită magistrală a capitalei franceze. Ştiu bine

că am coborât pe partea stângă. De trecut, de pe o parte, pe alta, nu era

chip; era o circulaţie nebună. Circulaţia în sine era un veritabil spectacol.

Tot păşind de la o vitrină la alta, de la o reclamă la alta – reclame de

filme, reclame de spectacole – după vreo două ore de căscat gura şi căscat

ochii, m-am trezit că am ajuns în renumita la Place de la Concorde cu şi

mai renumitul ei obelisc. M-am învârtit de vreo două ori în jurul lui şi m-

am minunat de ce-au putut fi în stare egiptenii să facă cu vreo 13 secole

înainte de Hristos şi de ce-au putut fi în stare francezii să facă, atunci când

l-au adus acolo unde stă deja de mai bine de un secol.

După la Place de la Concorde mi-am continuat drumul prin

Jardin des Tuileries, din care am dat-o apoi pe Rue de Rivoli – principala

arteră comercială a Parisului – Rue care ţine apoi până la Piaţa Bastiliei.

Ţin minte că nu m-am dus până la capăt, că după ce am trecut de salba de

magazine Samaritaine şi am ajuns aproape de Louvre, m-am tras undeva

să-mi astâmpăr foamea şi setea; era deja în jurul orei două. După

mâncare, uitându-mă mai bine pe hartă, mi-am dat seama că pentru

întoarcere spre hotel aveam două posibilităţi: prima, să mă întorc pe

acelaşi drum, dar pe cealaltă parte, a doua, să trec Sena, s-o iau pe malul

acesteia până la un Avenue care să mă scoată la Arcul de Triumf şi de

acolo, acasă. Am ales prima alternativă. Drumul al doilea l-am amânat

pentru vremuri în care puteam pune în plan şi Turnul Eiffel. Aşa mi se

părea că se leagă mai bine lucrurile şi locurile.

143

–––––––– Page 144––––––––

După vreo alte patru ore de drum, tot căscându-mi ochii, am

ajuns la autoservirea cu mâncare bună şi ieftină.

N-am stat să cinez, ci mi-am cumpărat ceva pentru acasă, mi-am

cumpărat, ţin minte, inclusiv, câteva mandarine; primele mandarine din

viaţa mea. Din România nu cunoşteam decât portocalele.

Fără a mai da peste vreo blondină sau peste vreo brunetă, sau,

mai bine-zis, fără a mai da ele peste mine, am ajuns la hotel. Acolo, într-

un plic, mă aştepta recomandarea pentru bibliotecă şi un bilet prin care mi

se comunica data şi locul întâlnirii cu monsenieur Guillaumaud. Ajuns în

cameră, am luat încă o dată în atenţie harta şi ghidul, cu gândul de-a

identifica şi mai bine şi mai pe îndelete locurile prin care am fost şi

minunile pe lângă care am trecut. Şi aşa, dragă Sergiu, s-a scurs şi cea de

a doua zi a sejurului meu parizian.

În a treia zi, după cum poţi uşor bănui, după tot programul dimi-

neţii, direct la Biblioteca Naţională. Ţin minte că era pe Rue de Richelieu.

Numărul l-am uitat. Ajuns acolo, în nici două minute, mi-am primit

legitimaţia de intrare şi la alte două minute eram în sala cataloagelor. Din

fişierele tematice m-am interesat, mai întâi, de domeniul Ciberneticii, de

noţiunile: la Cybernètique, l’information, l’entropie, la redundance.

Foarte mare mi-a fost mirarea când am observat că pe aceste teme nu era

prea multă literatură în plus, faţă de ceea ce ştiam din România. Şi

francezii se mişcau cam pe aceleaşi cărţi şi pe aceleaşi nume: N. Wiener,

Aschby, L. Brillouin, Fr. Bonsack ş.a. Mare mi-a fost bucuria când am

văzut că francezii au tradus cartea lui S. Guiaşu şi R. Teodorescu

„Matematică şi informaţie” şi că lucrarea se bucură de o largă atenţie şi

circulaţie. Mi-am explicat sărăcia de carte nouă pe tematica noţiunilor de

mai sus prin aceea că Apusul, după exemplul Americii, era preocupat nu

de discuţii şi dezbateri teoretice, ci de probleme foarte practice, de

probleme ale miniaturizării hardului, adică a aparaturii de calcul şi a

perfecţionării softului, adică a perfecţionării programelor şi limbajelor de

programare. Ce este informaţia în genere, ce raporturi ar avea ea cu

energia şi cu entropia etc. păreau probleme prea teoretice, prea apropiate

de filozofie; dezvoltările tehnice erau mai presante.

În câteva zile am cam terminat cu cartea pe teme de Cibernetică

şi am trecut la fişierul cu lucrări de Epistemologie, adică de teoria

cunoaşterii. Îmi era şi această tematică destul de apropiată de suflet. Aici

lucrurile stăteau altfel; multă carte nouă, multă carte despre care ştiam

câte ceva doar din mâna doua, cum se zice. Aici a trebuit să fiu teribil de

144

–––––––– Page 145––––––––

selectiv. A trebuit ca unele cărţi să le comand, doar ca să le mângâi, ori să

le răsfoiesc; de citit nici vorbă. Mi-ar fi trebuit un an de „documentare”.

Autorul de lucrările căruia am hotărât să mă apropii ceva mai

serios a fost K. Popper, mare filozof de origine austriacă. Pe când eram la

Paris, Popper mai era în viaţă şi de acolo, de la Londra, mereu avea câte

ceva de zis la adresa marxismului şi comunismului. Pentru el, marxismul

era departe de a fi o teorie ştiinţifică, aşa cum se pretindea, ci mai degrabă

o ideologie, ba chiar o „religie”, un mănunchi de „dogme”. Din cauza

anti-marxismului şi anti-comunismului său, îţi dai seama că lucrările lui

nu prea puteau pătrunde şi circula prin România. Cu toate acestea, câte

ceva despre opţiunile lui filozofice ştiam din lucrări de analiză şi

comentarii. Ştiam, de pildă, că Popper, încă de prin anii ’30, critica mereu

şi mereu nu numai marxismul dar şi neopozitivismul. Chiar pe atunci pe

când, prin activitatea aşa numitului „Cerc de la Viena”, neopozitivismul

îşi elabora programul şi îşi lansa ideile, K.Popper scrie şi pune în

circulaţie lucrarea „Logik der Forschung” (1934), lucrare în care ideile de

bază ale „raţionalismului critic” sunt bine şi solid aşezate.

În economia de idei a acestuia, subiectivismului neopozitivist

(psihologic ori lingvistic) i se opunea realismul; empirismului – raţiona-

lismul; inductivismului – deductivismul; dualismului epistemologic

(ştiinţe logice – ştiinţe factuale) – monismul (ştiinţele sunt numai factu-

ale); absolutismului epistemologic – relativismul; principiului verificării –

principiul falsificării; schemei neopozitiviste Experiment – Teorie –

Experiment – schema Probleme – Teorie – Probleme etc. etc. Nici una

din tezele gândirii neopozitiviste n-a scăpat neciocănită de condeiul lui

Popper.

Raporturile dintre neopozitivism şi raţionalismul critic ocupau

cam două, trei ore de expunere în cadrul cursului meu de Teoria

cunoaşterii. Până la Paris realizam toată această prezentare doar pe baza

unei literaturi de comentare. Lucrarea lui Popper s-a tradus în româneşte

sub titlul de „Logica cercetării”doar prin anii ’80. De aci şi de aceea,

dragă Sergiu, m-am bucurat când m-am văzut cu cartea şi cărţile lui

Popper în mână şi încă în două limbi, engleză şi franceză. M-am apucat

de buchisit şi trebuie să recunosc că fişele şi fişuţele făcute pe căile

acestei buchiseli au şi fost cea mai de seamă achiziţie a zilelor petrecute

în Biblioteca Naţională a Franţei.

Momentul cel mai aşteptat în sejurul meu parizian a fost

întâlnirea cu monsenieur Guillaumaud. Ca nu cumva să mă rătăcesc

145

–––––––– Page 146––––––––

căutându-i Institutul la care lucra, domnul meu a propus să ne întâlnim în

chiar holul hotelului în care locuiam. Aşa că, în dimineaţa indicată, după

dejun, am rugat la recepţie ca, dacă cineva întreabă de mine, să mă

anunţe. Le-am spus că am o întâlnire cu o persoană pe care de fapt nu o

cunosc. Holul hotelului era un loc ideal de taifas. Puţin după ora nouă mi

se prezintă un domn de vreo 40-45 de ani, îmbrăcat sobru, foarte amabil

şi, după cum s-a dovedit curând, foarte înţelegător şi răbdător cu

poticnelile mele de limbă. După ce i-am spus cam cine sunt, unde lucrez

şi cu ce treburi sunt prin Franţa, i-am arătat Tribuna cu recenzia la cartea

sa, recenzie intitulată „Cibernetica şi una din perspectivele ei filozofice”.

După ce i-am cam rezumat aprecierile mele asupra cărţii, mi-a spus că

oricum va căuta pe cineva să-i traducă integral cele scrise de mine. Mi-a

mulţumit pentru atenţia acordată cărţii şi m-a informat că lucrează la o

altă cărţulie cu titlul „Norbert Wiener et la Cybernetique”. Cartea a apărut

în Ed. Seghers, Paris, 1971. După ce mi-a trimis această carte, i-am

recenzat-o de asemenea, în Tribuna, nr. 24/1972, sub titlul „O dublă

biografie” şi mai pe larg în Studia Universitatis, 1972, sub titlul „Viaţa

unui om şi naşterea unei ştiinţe”.

Dialogul a decurs aşa de amical încât, către sfârşitul lui,

interlocutorul meu m-a întrebat ce program am în continuare. I-am

răspuns că pentru ziua respectivă, în afară de întâlnirea cu el, nu mai am

nimic programat. Atunci, ştiind şi el că orice „documentare” trebuie să fie

şi ceva relaxare, îmi propune să ieşim împreună şi să-mi arate câte ceva

din frumuseţile Parisului. M-a întrebat dacă am fost în direcţia

Montmartre şi dacă am văzut Sacré-Coeur. I-am spus că n-am apucat să

văd decât…. Atunci, mi-a zis el, eu propun să facem un drum până acolo,

maşina mea ne este la îndemână şi aş dori să ţineţi minte că aţi văzut

această frumoasă parte a Parisului cu mine. Zis şi făcut. După vreun ceas

de mers, circulaţia era mare, iată-ne urcând scările dealului Montmartre şi

păşind în renumita biserică Sacré-Coeur. De pe vârful colinei pe care este

aşezată biserica, se deschide de jur împrejur, o teribilă panoramă a

Parisului. După ce mi-a arătat şi multe alte minuni ale locului, ne-am

întors la hotel.

Ne-am despărţit amical cu promisiunea că prin corespondenţă

vom mai ţine legătura. O vreme această legătură a şi ţinut, după aceea ea

s-a stins.

Şi aşa a fost, dragă copile, întâlnirea mea cu simpaticul

monsenieur Guillaumaud.

146

–––––––– Page 147––––––––

În seara aceleiaşi zile, după cină, m-am gândit să dau un telefon

colegilor mei de catedră, Lupşe Teodor şi Văcaru Liviu. Ei erau la Paris

deja de câteva luni, cu ceva burse de „specializare”. Deci „specializare” şi

nu „documentare”, pe şase luni, şi nu pe o lună ca mine.

Le-am spus cum mi-a decurs întâlnirea, pe unde am fost şi cam

ce-am văzut. Mi-au spus că pot fi la mine a doua zi pe la patru. Zis şi

aşteptat. A doua zi, după bibliotecă şi prânz, în holul hotelului, mi-am

aşteptat colegii. Când au văzut ăştia în ce zonă sunt cazat, în ce hotel şi

mai ales în ce apartament, aproape să pice pe spate. Minunându-se, Lupşe

îmi zice: „Măi Ionică, ăştia te-au cazat ca pe un ministru”. Liviu îl

completează: „Să ştii, Lupşe, că noi nu-l putem invita la noi; ne facem de

toată minunea”. Până la urmă tot am fost în mansarda lor dintr-un hotel

de mâna a treia, da cu alt regim; ei îşi primeau toţi banii în mână şi urma

ca singuri să se ocupe de cazare. Ca toţi românii din vremurile acelea,

când s-au văzut cu ceva franci în buzunar, nu s-au gândit cum să

locuiască mai bine, ci cum să facă ceva economii şi să poată aduce câte

ceva la cei de acasă. Şi eu dacă aş fi primit şi banii pentru hotel, nu m-aş

fi îndurat să stau la Mac-Mahon.

După ce trec clipele de mirare şi după ce ciocnim câte un păhărel

de ţuică de casă, unul din ei îmi zice: „Şi acum, Ionică, direct la curvele

din Place Pigalle. Ne ducem numai aşa ca să ne clătărim ochii, că altfel…”

Venind vorba de curve, le-am povestit cum am fugit eu de

blondină. Unul din ei, mi se pare Lupşe, ne-a spus că el a intrat în vorbă

cu unele din ele şi că preţurile diferă mult de la o zonă la alta şi de la una

la alta. El testase deja piaţa.

Şi tot glumind, ba de una, ba de alta, iată-ne ajunşi cu metroul în

Place Pigalle. Aici, dragă copile, am avut impresia că am ajuns în zona în

care era cel mai mare număr de femei de consum pe kilometru pătrat;

stăteau pe sub toate porţile şi îţi făceau cu ochiul şi cu mâna din aproape

toate colţurile. Erau de toate culorile şi nuanţele, de toate vârstele. Era

luna lui aprilie şi ele erau deja care mai de care mai dezbrăcate. Ţin minte

că lângă o poartă, o mulatră foarte drăguţă şi foarte bine făcută, avea

cisme până la genunchi şi un palton cu mult sub genunchi. Când treceai

prin faţa ei îşi desfăcea paltonul, aşa ca să vezi cam tot ce-ţi poate oferi.

După ce am trecut un pic de ea, le-am zis colegilor: „Mama mia!

Dacă te prinde asta sub palton, praf te face”. „Lasă, Ionică, zice Lupşe, nu

ajungi tu acolo, aşa că poţi fi liniştit”.

147

–––––––– Page 148––––––––

Pe lângă atâta marfă frumoasă şi probabil dulce şi foarte dulce,

Pigalul mai avea şi cele mai multe cinematografe cu filme sexi şi porno,

cele mai multe librării cu literatură adecvată zonei, cabareturi, localuri

non-stop etc. etc. În zonă era şi renumitul „Moulin-Rouge”, local devenit

celebru prin spectacolele lui de cabaret şi imortalizat de atâtea condeie ale

literaturii franceze. După ce ne-am plimbat şi prin faţa acestei minuni

pariziene, ne-am îndreptat spre metrou şi apoi spre casele noastre.

Când ne-am despărţit, Lupşe îmi zice în glumă: „Măi Ionică, noi

acuma ţi-am arătat drumul. De acuma tu mai poţi veni şi singur. Poţi veni

şi la curve, că noi, chiar dacă aflăm, n-o să-i spunem lui Ligia”. „La curve

sigur nu, îi zic eu, dar pentru un film sexi tot o să mai vin o dată până

aici”.

Şi într-adevăr am revenit în Place Pigalle de două ori. O dată

pentru un film şi a doua oară pentru o vizită.

Subiectul filmului îl mai ştiu şi acuma. Se zicea că într-o familie

fără copii totul mergea normal. Bună înţelegere peste bună înţelegere.

Într-o bună zi doamna se plânge că nu mai răzbeşte şi cu serviciul şi cu

problemele casei. Domnul îi zice să-şi angajeze o fată în casă, fată care s-

o ajute. Doamna îl ascultă şi îşi face rost de o fată. După câteva zile, fata

pune ochii pe domnu. Toate micile ei atenţii şi aluzii n-au nici un ecou.

Atunci fata se hotărăşte să atace frontal. Într-o seară, pe când domnul era

deja în dormitor, iar doamna mai zăbovea la televizor, într-un ceai, fata îi

dă doamnei un somnifer puternic. La câteva minute, doamna sforăie. Fata

se îmbracă într-o cămaşă de noapte de-a doamnei, îşi pune o perucă

asemănătoare cu frizura doamnei şi direcţia dormitor. Domnul era

aproape pe adormite. Fata intră tiptil, stinge veioza şi ţuşti lângă domnul.

Acesta, când îşi simte „nevasta”, se întoarce peste şi începe treaba. În

fierbinţeala amorului, domnul ajunge cu mâna în „părul doamnei” şi se

trezeşte cu peruca în mână. Domnul aprinde veioza şi vede cu cine are de-

a face. Nu strigă, n-o ceartă, ci începe un amor şi mai aprins, atât de

aprins, încât se rostogolesc din pat pe podea şi îşi continuă acolo nebunia.

După noaptea aceasta, ori de câte ori doamna nu era pe acasă, domnul şi

fata făceau sex pe unde se întâlneau. Îl făceau în toate poziţiile şi figurile

posibile. Dar numai sex, fără nici o urmă de pornografie. Filmul era o

prostie, toată povestea nu era decât un motiv pentru sex. Cu toată prostia,

am văzut filmul până la capăt şi, ca să fiu sincer, n-am regretat şi nu

regret. Oricum, nu puteam pleca din Paris fără un film sexi.

148

–––––––– Page 149––––––––

A treia oară am ajuns în Place Pigalle atunci când am fost la

prietenii lui Aluaş. Când a fost colegul meu la specializare, s-a împrietenit

destul de bine cu o familie. Atât de bine, încât, într-o vară, i-a aranjat

acesteia un sejur de două săptămâni, la mare, la Vama Veche. Aici avea

Universitatea o tabără; cazare pe la localnici şi masa la o cantină

gospodărită de Universitate. Pe când erau franţujii la Vama Veche, eram

şi eu pe acolo cu Ancuţa, adică cu mami. Ne-am cunoscut şi, mai la

umbră, mai la soare, am mai şi schimbat câteva vorbe. Domnul era şi el

cadru didactic, filolog, dacă-mi aduc bine aminte, iar doamna, casnică.

Aveau doi copii, un băiat şi o fetiţă, cu ceva mai mari decât mami. Când

am plecat la Paris, colegul Aluaş mi-a dat să le duc ceva atenţii. Ştiind că

nu-i nici o urgenţă, nu m-am grăbit cu vizita. Pe la jumătatea sejurului,

am dat familiei în cauză un telefon şi când mi-au explicat drumul spre ei,

am realizat că iară voi ajunge prin Place Pigalle.

Am fost invitat aşa ca să pot sta la o cină. La francezi, după cum

mi-am putut da seama, prânzul este „fudulie”, numai cina-i „temelie”, ca

să-i parafrazez pe cei de la Junimea. (O societate literară din Iaşii

secolului al 19-lea). Cu toată însemnătatea mesei de seară, când intru în

casa franţujilor mei, nicio masă pusă, nicio baterie de farfurii, de

tacâmuri, de pahare, nici tu şapte aperitive, nici tu miros de friptură, de

sarmale, apoi tortură etc. etc. Văd o masă mică de taifas, la care domnul

mă invită să iau loc. Nu trece mult şi doamna apare cu o măsuţă pe roţi,

măsuţă pe care erau păhărelele pentru Martini şi două farfurioare cu ceva

fursecuri. Mai târziu, pe aceeaşi măsuţă, doamna ne aduce ceştile cu supă.

Măsuţa se plimba şi pe la copii. Doamna mânca cu noi. După supă, ni se

aduce felul de bază, o cărniţă foarte bine gătită, cu o garnitură de paste.

Totul servit direct în farfurie. După aceasta, o mică salată de verdeţuri şi,

în final, pe aceeaşi măsuţă, păhărelele pentru coniac şi câteva cubuleţe de

brânzeturi. Nici un fel prea mult, nici un fel prea puţin.

În rest, taifas. Cum doamna era originară din România şi cum

vorbea încă destul de bine şi româneşte, la poticnelile mele de dialog

apelam la ajutorul ei. Am discutat mult şi despre multe, am discutat

despre familia Aluaş, despre ce-am văzut şi ce încă n-am văzut din Paris

etc. etc. În cadrul acestui „etc.” ţin minte că am adus în discuţie „pitores-

cul” zonei Pigall, pitoresc în care, ziceam eu, există destule elemente de

„poluare morală”. La această temă amândoi îmi spun: „Domnule Irimie,

„pitorescul” zonei noastre există numai pentru turişti. Pentru noi totul se

aşază în cotidian şi prin urmare, în normal. Nu ne surprinde şi nu ne

149

–––––––– Page 150––––––––

fascinează nimic, pentru că sunt lucruri pe care le vedem zilnic. Numai

turiştii se minunează de „pitorescul” nostru. Şi nu toţi turiştii şi nu toţi la

fel. Cel mai tare se fascinează turiştii din Est. Cei din Vest au şi ei oraşele

lor şi zonele lor de „pitoresc” aşa că Place Pigalle-ul nu este pentru ei o

mare minune. Cei din Est însă, cu mintea plină de morală comunistă, pică

pe spate când dau peste o femeie care-i invită la sex. În pitorescul zonei

noastre, „poluare morală” există iară şi iară numai pentru străini. Nu

copiii noştri se duc la chioşcurile cu literatură sexi şi nu tineretul din zonă

umple sălile în care se derulează filme porno. Toate acestea sunt marfă

doar pentru străini.

Până la urmă, a trebuit să fiu de acord cu ei, să fiu de acord că

„pitorescul” zonei nu le creează nici o problemă. Acest „pitoresc” a fost o

problemă doar pentru mine. Când peste câţiva ani am revenit în Place

Pigalle, la totul m-am uitat cu alţi ochi.

Colegii care m-au dus la curve, m-au dus mai târziu şi la biserică.

„Păcatele” din Place Pigalle trebuiau cumva spălate. Cum se apropiau

Paştile, ne-am înţeles să nu pierdem ocazia de a vedea o slujbă de înviere

în renumita catedrală Notre-Dame, catedrală nemuritoare prin goticul şi

istoricul ei, prin paginile de literatură franceză pe care le-a inspirat.

În sâmbăta Paştilor, ne-am dat întâlnire chiar în faţa catedralei.

Pe când îmi aşteptam colegii, iată că apare Gicu Ionescu, vechi şi bun

prieten. Era şi el la ceva specializare în chirurgie. Acest Gicu Ionescu,

dragă Sergiu, a ajuns mai târziu Rector la Institutul de Medicină din Cluj

şi a ocupat această funcţie chiar în perioada în care mami a fost studentă.

Tot el a fost acela care m-a operat de hernie, atunci când, în loc să pot

pleca spre München, a trebuit să ajung pe un pat de spital. Eu l-am

cunoscut în tinereţe, l-am cunoscut pe când îi făceam curte lui Cheţi şi el

lui Geta, două colege de catedră şi prietene bune. Cu Geta el s-a şi

căsătorit, de Cheţi însă eu m-am despărţit.

După ce ne-a trecut surpriza întâlnirii, eu i-am spus că îmi aştept

doi colegi şi că vrem să asistăm la slujba de înviere. Mi-a spus că are

exact aceeaşi intenţie. Pe Lupşe şi pe Văcaru îi ştia din Cluj, dar nu ştia de

prezenţa lor la Paris. După venirea celor doi, ne-am mai plimbat un pic pe

unul din malurile Senei, ca apoi să ne căutăm un loc cât mai bun în

spaţioasa catedrală. Interiorul catedralei îl mai văzusem, aşa că, de data

aceasta, ne interesa doar spectacolul slujbei de înviere.

Să fi văzut, copile, ce cuminţi am stat vreo patru ceasuri în

biserică, ce atent am ascultat rugăciunile din care nu înţelegeam nimic, să

150

–––––––– Page 151––––––––

ne fi văzut cum am îngenunchiat atunci când îngenunchiau ceilalţi. În

final, am stat la o coadă lungă ca să ne primim pişcotul care era pe loc de

„paşte”. A fost o noapte frumoasă, o noapte de cântece, orgă, predici,

rugăciuni, cu un cuvânt, o noapte de spectacol, o noapte de cultură. Dacă

aş fi venit în ţară fără această seară şi această noapte, aş fi regretat.

După înviere ne-am îndreptat fiecare spre hotelul lui; un pui de

somn era teribil de necesar.

A doua zi, deci în ziua de Paşti, ce să fac? ce să fac? Eram în faţa

alternativei: Turnul Eiffel sau Louvre? Am optat pentru Turn. Ca să ajung

la el trebuia, ca dincolo de Arcul de Triumf, s-o iau pe o magistrală

aproape opusă Mac-Mahonu-ului. Coborând până la capăt, am trecut

Sena şi am ajuns sub uriaşul Turn.

M-am plimbat pe sub el, m-am plimbat în jurul lui şi m-am tot

întrebat: să mă urc şi eu până sus sau să nu mă urc? Mi se părea destul de

scump. Ca să ies din încurcătură, am făcut un compromis; am urcat

numai până la jumătate. Şi preţul era pe jumătate.

Mare mi-a fost mirarea când, ieşind din lift, am dat peste un mic

orăşel: mici bistrouri cu ceaiuri, cafele, prăjituri, b ăuturi, chioşcuri cu

suveniruri etc. etc. M-am plimbat la etajul cu pricina de jur împrejur, m-

am uitat la una, la alta şi am coborât. Făcusem la modul direct cunoştinţă

cu emblema Parisului.

Ce să fac mai departe? Am luat-o spre Trocadero cu al său Palais

de Chaillot. Micul meu ghid turistic nu-mi prea spunea ce-i cu acest

Palais de Chaillot. Hai să văd, mi-am zis. Când am ajuns acolo, am dat

peste un foarte interesant muzeu. „Le Musée de l’Homme”. Mai erau în

acest Palais şi altele, dar care nu m-au interesat. Am intrat în muzeu. N-

am regretat; am văzut lucruri foarte interesante din etnografia şi etnologia

poparelor africane, asiatice, americano-latine etc. Am văzut tot acolo,

pentru prima dată, câteva exponate de pictură rupestră, pictură săpată şi

colorată în stâncă. Nu mai ştiu din ce grote au fost aduse, dar mi s-a părut

ceva extrem de interesant. Vedeam în aceste exponate semne ale unor

oameni din paleoliticul superior.

După acest muzeu, cum mai aveam la îndemână destul timp şi

cum era pe aproape, m-am dus să văd muzeul Rodin. Ce poţi vedea acolo,

dragă copile, te uluieşte. Te uluieşte moştenirea lăsată de mâinile geniale

ale unui om genial. Plicul cu pliante din sculptura marelui Rodin,

cumpărat atunci, mai este şi astăzi pe undeva prin casa noastră din Cluj.

151

–––––––– Page 152––––––––

Acum când am fost ultima dată acasă l-am şi văzut. Cu casa şi cu grădina

„Rodin” mi-am încheiat prima zi de Paşti.

A doua zi din nou în faţa unei alternative: Le Louvre sau Le

Musée national d’Art Moderne? Am ales artele moderne. Am văzut aici

multe lucruri care mi-au reţinut atenţia şi care le mai am şi acum în minte.

Am văzut, de pildă, un interesant colţ de artă mecanică.

Într-un colţ cam trăznit, zic eu, am văzut pur şi simplu o masă

după un chef, masă cu sticle, pahare, scumiere, ţigări etc. etc. Mai ţin

minte un perete în faţa căruia nişte fire metalice, legate între ele, făceau la

mişcarea aerului, foarte interesante jocuri de umbre şi de lumini. Ceva

teribil de simplu, dar teribil de interesant. Am mai văzut într-un colţ, o

maşină făcută pur şi simplu balot. Se zicea că este şi acest balot operă de

artă etc.

Dar ceea ce am vrut cel mai mult să văd aici a fost Atelierul lui

Brâncuşi. În curtea muzeului, într-o clădire separată este găzduit acest

atelier. Am văzut aici, pe lângă unele din minunile realizate de dalta lui

Brâncuşi şi ceaunul – adică oala – în care, se zice, olteanul nostru îşi

făcea mămăligă, am văzut şi cojocul cu care se culca, uneltele cu care

dăltuia etc. Era acest atelier el însuşi o mare piesă de muzeu.

Văzând atelierul lui Brâncuşi, pe când Rodin îmi era încă foarte

proaspăt în minte, era firesc să încerc ceva comparaţii între cei doi

oameni de geniu. Asemănări n-am găsit decât una: genialitatea; în rest

numai deosebiri. Rodin, după modesta mea părere, este ultimul geniu al

sculpturii clasice, Brâncuşi – primul geniu al dăltuirii moderne şi contem-

porane. Rodin a sculptat figuri de o mare fineţe, Brâncuşi a stilizat, a

dăltuit abstracţii. Iată, de pildă, aceeaşi temă: sărutul. La Rodin sunt două

figuri care se sărută, la Brâncuşi e cioplit parcă chiar sărutul.

Brâncuşi, dragă copile, este un dublu produs; al Olteniei

româneşti şi al Parisului. Oltenia l-a născut şi i-a dat sămânţa geniului,

Parisul l-a adoptat, l-a crescut şi l-a eternizat.

După cele două zile petrecute pe la muzee, m-am gândit că nu

pot pleca din Paris fără audierea unor cursuri universitare. O asemenea

intenţie i-am comunicat-o domnului Sturza încă de la sosire. Luând

legătura cu el, îmi spune că şi el intenţiona să mă caute şi să-mi spună că

pentru joi aveam deja aranjată o vizită la Universitatea Non-Therre.

Acolo să iau legătura cu profesoara Pierre Jannette. Numele îmi era

cunoscut de pe coperta unei cărţi cumpărate şi intitulată „La realitté”.

152

–––––––– Page 153––––––––

După frazele de bună întâlnire şi de prezentare a intenţiilor mele,

ajungem la concluzia că în ziua respectivă aş putea asista la un seminar de

Logică simbolică şi dacă doresc la cursul ei despre Hegel.

La seminarul în cauză – nimic deosebit. „Formele normale” ale

unor constructe logico-simbolice se calculau exact după regulile pe care

le-am învăţat şi eu, la Bucureşti, de la colegul Gh. Enescu.

Cursul despre Hegel însă m-a şocat. Fiind vorba despre un curs

de un an de zile, mă aşteptam să ascult ceva despre o anume temă a

filozofiei hegeliene, despre vreuna din lucrările lui, despre vreo etapă a

evoluţiei lui filozofice etc. Tot cursul era doar citirea comentată a prefeţei

lui Hegel la „Fenomenologia spiritului”. În lecţia la care am asistat a fost

vorba despre vreo două-trei pagini de pe la mijlocul prefeţei. După curs,

mi-am afişat deschis nedumerirea. Profesoara, fără nici un gest de

supărare, mi-a explicat că ea consideră prefaţa în cauză ca fiind destul de

relevantă pentru înţelegerea filozofiei hegeliene şi de aceea, pentru anul în

curs şi-a proiectat toate prelegerile pe paginile ei. În alţi ani îşi va alege

alte texte pentru comentare. La observaţia mea că, totuşi, după o

asemenea formulă de lucru, studenţii nu vor ajunge niciodată să aibă o

imagine cât de cât globală despre sistemul filozofiei hegeliene, mi s-a

replicat că acei studenţi care vor să-şi formeze o asemenea imagine n-au

decât să-l citească pe Hegel şi să citească cât vor din cărţile dedicate

acestuia.

A trebuit, în cele din urmă, ca cel puţin parţial, să-i dau dreptate,

a trebuit să fiu de acord că mai bine un curs de un an de zile pe tema unei

prefeţe sau a unei opere hegeliene decât două ore de curs aşa cum făcea –

dacă le făcea – colegul Drondoe.

În aceeaşi ordine a ideilor, aflând de câtă libertate de gândire şi

de mişcare se bucurau cadrele universitare franceze, nu puteam să nu mă

gândesc critic la situaţia de la noi. Nu puteam să nu observ şi să nu zic, fie

şi numai pentru mine, că la noi există o atmosferă de lucru prea cazonă,

prea bătută în cuie, prea aşezată în programe aprobate şi supraaprobate,

programe de la care nici profesorii şi nici studenţii nu aveau niciun

pardon.

Sub însemnele intenţiei de a vizita ceva activităţi universitare, am

fost şi la două prelegeri la Collège de France. De data aceasta, înţelegerea

am făcut-o cu colegii Lupşe şi Văcaru. În programul lor de specializare,

participau la mai multe cursuri şi seminarii. Dintre acestea mi-au atras

atenţia cursurile lui Claude Lèvi-Strauss şi Michel Faucault. Sunt două

153

–––––––– Page 154––––––––

nume despre care şi citisem destul de mult în ţară. Unele din lucrările lor

sunt şi acum pe rafturile bibliotecii de la Cluj. Luând legătura cu colegii

mei, potrivit unei programări bine stabilite, m-am dus la prelegeri. Ca să

fiu sincer, mare lucru n-am înţeles din ele. Fie că urechile mele încă nu

erau destul de deschise francezei vorbite, fie că tematica celor două

expuneri era prea „structuralistă” şi eu nu aveam fondul aperceptiv nece-

sar pentru „prinderea” ei, dar, aşa cum am zis, sub raportul conţinutului,

cu mare lucru nu m-am ales. Cu toate acestea, n-am regretat. Cum era să

regret că am văzut şi ascultat pe viu pe doi din reprezentanţii de frunte ai

structuralismului francez? În cartea pe care nu de mult ţi-am cumpărat-o

„Philosophie – eine bildergeschichte für einsteiger”, vei putea da şi tu

peste numele celor doi şi peste unele din ideile lor.

La sfârşitul săptămânii n-am mai amânat vizita la Luvru, muzeu

emblemă pentru Paris, pentru Franţa şi poate chiar pentru întreaga

Europă. Voiam să fiu acolo de la prima oră şi de aceea m-am pornit de

dimineaţă de la hotel. Era o duminică frumoasă şi destul de răcoroasă. În

drum spre ţintă, nu mică mi-a fost mirarea când pe gratiile din trotuarul ce

trecea pe lângă magazinul Luvru – mare magazin de lux – o bătrânică

încă îşi continua somnul, învelită în ceva zdrenţe şi ziare. Bătrânica – una

din cele fără acoperiş – a dat acolo de un loc mai călduţ, subsolul

magazinului fiind probabil bine încălzit.

Duminica, intrarea la Luvru era pe atunci gratuită, cum erau de

altfel şi la multe alte muzee pariziene. Când m-am văzut în holul

muzeulei şi în faţa unor panouri care dădeau explicaţii cu privire la

secţiile acestuia, mi-a venit în minte bancul cu „dracu poate pe la toate”.

Se zice că femeile, atunci când popa ajunge cu cădelniţa prin faţa lor,

acestea zic: „dă părinte şi la mine, dă părinte şi la mine”, iar popa le

răspunde: „dracu poate pe la toate, dracu poate pe la toate”. Aşa şi eu, am

înţeles că nu se poate pe la toate. A trebuit să stau şi să aleg. Mi-am ales

să văd ceva din arta antichitţii ca apoi să-mi îndrept paşii spre pictura

Renaşterii şi de după Renaştere. În acest fel am ajuns să văd şi să mă

minunez şi eu de originalul enigmaticului surâs al Giocondei – ştii este

vorba de renumitul tablou al lui Leonardo da Vinci, cunoscut şi sub

numele de Mona Lisa – surâs care a inspirat atâtea interpretări şi care a

făcut să curgă pe tema lui atâta cerneală. Trebuie să recunosc însă că

parcă am fost uluit sub raport estetic de sălile cu Rubens, săli în care,

atunci când am intrat, mi-am zis: „Dumnezeule, ce explozie şi ce risipă de

talent, de imaginaţie, de linii şi culori, de chipuri umane. După Rubens

154

–––––––– Page 155––––––––

am cutreierat alte zeci de săli cu alte zeci de satisfacţii artistice. Spre seară

m-am îndreptat spre casă mort de oboseală.

A doua zi aveam planificat şi renumitul Château de Versailles.

Vizita mi-a fost aranjată de domnul Sturza aşa că nu numai că nu am plătit

dar am şi avut pe post de ghid o franţuzoaică foarte drăguţă, care m-a dus,

împreună cu încă doi vizitatori şi prin locuri care nu se deschid publicului

larg: Sala oglinzilor, budoarul Mariei Antoinette, baia acesteia etc.

Cu vizita la Versailles, mi-am zis că închei faza de turism a

sejurului meu. Eram deja în ultima săptămână şi mă gândeam serios la

pregătirea plecării spre casă.

După vizita la Versailles m-am trezit cu un telefon de la domnul

Sturza cu rugămintea de a nu pleca de la hotel că trebuie să vină să-mi

aducă o plăcută surpriză. Tot întrebându-mă eu cam despre ce fel de

surpriză ar putea fi vorba, iată-l că apare. După ce mă întreabă cum mi-a

plăcut la Versailles, îmi spune că Ministerul, deoarece am fost cuminte şi

deoarece mi-am împărţit foarte echilibrat timpul între turism şi bibliotecă,

s-a gândit să-mi mai acorde încă o bursă de o lună, dar numai pentru

achiziţia de cărţi. Am rămas cu gura căscată. Până să mă desmetecesc,

îngerul meu păzitor îmi şi scoate din buzunar un plic cu un cec de vreo

1.700 de franci, dacă îmi aduc bine aminte. Era o sumă destul de

frumoasă.

Singura problemă era aceea că trebuia să cumpăr totul de la

aceeaşi librărie; suma nu putea fi fragmentată. Ştiind cam cum stau

lucrurile prin librării, m-am dus la „La Presse Universitaire de France”.

Luând legătura cu conducerea librăriei am convenit ca ei să-mi expedieze

cărţile. Şi aşa îmi era teamă că voi avea de plătit suplimentar la bagaj. Din

librării şi de la anticariatele de pe malul Senei eu îmi cumpărasem deja

câteva kilograme de carte. Numai „Memoriile” bătrânului Hrusciov

cântăreau aproape un kilogram.

După ce mi s-a spus cam ce sumă să rezerv pentru poştă, m-am

apucat de răsfoit prin rafturile cărţilor de filozofie şi sociologie. Am ales

eu vreo 20-30 de volume, mai mari şi mai mici, le-am calculat preţul, le-

am predat şi m-am uşurat de cec-ul care atârna greu în buzunar. De acum

nu mai aveam decât să aştept venirea pachetelor la Cluj. Aşa s-a şi

întâmplat; la vreo zece zile după sosirea mea, mi-au venit şi cărţile. O

parte le-am ţinut pentru mine şi Mica, iar o parte am pus-o la dispoziţia

catedrei.

155

–––––––– Page 156––––––––

Pentru pregătirea plecării spre casă mai rămânea cheltuirea

economiilor mele. Tot umblând prin unele din magazinele care-mi erau în

cale, mai ales prin lanţul de magazine Samaritaine, cam ştiam ce vreau să

cumpăr. Pe primul loc era o păpuşă care mergea, pentru mami. Era cam

scumpă, îmi lua aproape jumătate din economii. Foarte greu am depăşit

dilema s-o cumpăr, să n-o cumpăr. Până la urmă a învins gândul că Anca

mea se va bucura mult când va ieşi prin parcul oraşului cu păpuşa sa de

mână. Pe atunci nimeni nu mai avea în Cluj aşa ceva. Într-adevăr mami,

care avea pe atunci vreo 7-8 anişori, era în al nouălea cer când se plimba

cu Patricia; aşa o botezase.

După păpuşă, urma o stofă de palton pentru Mica şi o stofă de

costum pentru mine. În rest – mărunţişuri.

Cum păpuşa o găseam numai la Samaritaine, m-am decis să

cumpăr totul de la aceste magazine. Dacă făceam o cumpărătură care

depăşea suma de 300 de franci, mi se acorda o reducere de 10-15%, sumă

care o puteam primi însă numai în ziua plecării, la aeroport. Nu erau de

neglijat vreo 50-60 de franci în chiar ceasurile plecării, mai ales că mă

ameninţa o depăşire a greutăţii la bagaje.

În chiar penultima zi mai aveam ceva franci necheltuiţi. Cu ei m-

am gândit să mă duc la Tati. Acest Tati a fost şi am auzit că mai este

magazinul săracilor, magazinul tuturor acelora cu bani puţini. Îmi aduc

aminte că de la Tati i-am cumpărat lui Mica şi o stofă de pardisiu, o stofă

de mare efect pentru primăvară şi toamnă. Pe lângă aceasta – multe

mărunţişuri.

Când mă întorceam de la Tati cu toate cele cumpărate, prin zona

Place Pigalle, o frumuşică îmi iese în cale cu „viens tu avec moi?”

Aproape că mă trăgea de mână. Era o copilandră cam de vreo 17-18 ani.

Parcă şi acum o văd cu ce ochi rugători mi-a adresat cunoscuta chemare.

Am intrat cu ea în vorbă şi i-am spus că, din păcate, eu nu mai am bani,

că mi-am făcut ultimele cumpărături, că mâine plec din Franţa etc. Cu

regrete şi uşoare strângeri de mână ne-am despărţit. După vreo zece paşi

m-am întors şi i-am făcut încă o dată cu mâna. Trebuie să recunosc,

copile, că dacă această tinerică îmi ieşea în cale în drum spre Tati, se

duceau dracului toate cumpărăturile din cele două plase. Nu ştiu dacă mă

duceam cu ea acolo unde-mi spunea că mă poate duce, dar undeva să-i

dau un dejun tot mă duceam. Din cauza acestei întâmplări, ori de câte ori

am dat cu ochii de pardesiul lui Mica, mi-am adus aminte de frumuşica

de pe lângă Place Pigalle.

156

–––––––– Page 157––––––––

Întors de la Tati, m-am dus pentru ultima oară la autoservirea pe

care am frecventat-o de atâtea ori; m-am uitat încă o dată de-a lungul lui

Champs-Elysées şi ca gest de despărţire am dat încă o dată roată Arcului

de Triumf. Ajuns apoi acasă, mi-am făcut în linişte bagajul. Dorul de

Cluj, de Mica, de mami era deja foarte mare. A doua zi, cu aceeaşi

maşină demodată a domnului Sturza, am fost condus la aeroport. Cu acest

drum s-a pus capăt documentării mele de la Paris.

x

x x

A treia mea ieşire peste hotare, în perioada de viaţă despre care

acuma îţi povestesc, a fost în Italia. De data aceasta n-a mai fost vorba

despre vreo documentare, ci despre conducerea ansamblului folcloric al

Universităţii, ansamblu denumit „Mărţişorul”. S-a întâmplat aşa că, prin

’71 sau ’72, într-o bună zi, m-am trezit chemat la Rectorul Pascu şi rugat

să preiau conducerea excursiei – spectacol a acestui ansamblu.

Itinerariul era deja stabilit şi urma ca ansamblul să plece peste

două-trei zile. Mai erau de rezolvat doar două probleme: a) obţinerea

vizelor de la Consulatul italian din Bucureşti şi b) obţinerea ultimei

aprobări pentru susţinerea spectacolelor. Aprobările conducerilor locale

erau deja asigurate, mai trebuia doar aprobarea organelor italiene centrale.

Cel care s-a ocupat în Italia de programul ansamblului a dat toate

asigurările că şi această ultimă aprobare se va obţine şi că noi putem porni

la drum.

Pentru obţinerea vizelor, m-am dus eu la Bucureşti. Italianul de

la ghişeu mi-a spus că voi putea obţine vizele numai peste o săptămână.

Cu toate insistenţele şi explicaţiile mele, nicio înduplecare. Ce să fac? Ce

să fac? Îmi vine în minte să încerc o audienţă direct la Consul. Dar cum

să ajung la el? Gândind româneşte şi nu nemţeşte, m-am chinuit să găsesc

pe cineva care să mă ajute să obţin o audienţă rapidă, chiar a doua zi şi

chiar la prima oră. Dar cine? Dar cine? Tot chinuindu-mă cu o asemenea

întrebare îmi vine în minte că soţul colegei mele de facultate şi de la

Şcoala de lectori, Pîrleacu Viorica, lucrează pe un post de adjunct la

Ministerul de Externe. Îl cunoşteam şi eu pe Costel, eram la Şcoala de

lectori în relaţii destul de bune. Cu acest gând, direct la Ministerul cu

pricina. De la poartă s-a dat un telefon şi domnul Ministru m-a primit pe

loc. Am avut noroc că era la post. După câteva fraze de amabilităţi şi de

157

–––––––– Page 158––––––––

aduceri aminte, i-am spus despre ce este vorba. După ce-mi ascultă

povestea, pune mâna pe telefon şi vorbeşte direct cu domnul Consul. A

doua zi, la ora 9 eram în audienţă. Consulul vorbea destul de bine

româneşte, aşa că n-am avut nevoie de translator. După explicaţiile mele

cu ansamblul, cu presiunile programului etc. – nu i-am spus că noi încă

nu aveam aprobarea Romei – Consulul sună la domnul cu vizele şi îi dă

poruncă să mă servească în aceeaşi zi, în programul lui de după masă. Cel

de la ghişeu era să mă mănânce când m-a văzut şi când i-am pus în braţe

vreo 45 de paşapoarte. Dar porunca şefului era poruncă.

După ce m-am văzut cu vizele în mână, cu un tren de noapte m-

am întors la Cluj. Aici toată lumea mă aştepta cu sufletul la gură.

Autocarul era deja pregătit de drum. Deasupra lui erau deja rânduite şi

bine legate lăzile cu costume, cutiile celor două contrabasuri, sacii cu

corturile, un sac de ceapă, unul de cartofi, o oală cu conserve etc. etc.

Excursia noastră era de la început concepută ca o excursie – aventură, o

excursie în care trebuia să dormim ca regulă în corturi, să ne spălăm pe la

râuri şi să mâncăm „din brişcă”, cum s-ar zice. Când am văzut cum arată

autocarul – mai rău decât al unor ţigani nomazi – şi când i-am întâlnit

laolaltă pe cei peste 40 de „iepuri” şi „iepuroaice”, adică studenţi şi

studente, m-am îngrozit. Mi-am zis: „Dumnezeule, la ce m-am angajat!”

Dar nu mai puteam da înapoi.

A doua zi, pe la 9-10, când am considerat că toate pupăturile de

despărţire sunt gata, i-am spus şoferului să-i deie drumul. Mica era şi ea

acolo şi îmi făcea cu mâna.

În prima zi am parcurs drumul până la Timişoara. Acolo am

dormit la un cămin studenţesc. Era deja vacanţă şi căminele erau goale.

A doua zi am tras peste Iugoslavia. Ţin minte că la Belgrad am

făcut o pauză mai lungă, pauză în care s-au comercializat foarte multe

cutii de gerovital. Am rămas cu impresia că toată lumea avea câte ceva de

comercializat, numai eu nu aveam absolut nimic.

Eu aveam doar zece dolari pe care i-am cumpărat pe sub mână

din ţară şi pe care cu mari emoţii am reuşit să-i trec graniţa. La comerţul

din jurul maşinii mă uitam însă complet nevinovat.

După Belgrad am ajuns spre seară la Zagreb. Ţin minte că am

oprit în centrul oraşului şi m-am interesat de Universitate. M-am dus până

acolo cu gândul să solicit o cazare de o noapte în vreun cămin studenţesc.

Fiind vacanţă, toate uşile Universităţii au fost închise. M-a mirat faptul că

nu era nici măcar portar. Am tras atunci la marginea Zagrebului, lângă un

158

–––––––– Page 159––––––––

teren de fotbal. Ne-am instalat corturile şi fără nicio muzică şi gălăgie, am

aşteptat noaptea. Pe la miezul nopţii ne-am trezit cu zeci de pietre în

pereţii corturilor. Era isprava unor copilandri. Ieşind din corturi, băieţii

noştri i-au pus uşor pe fugă.

Mai departe am trecut pe la Trieste în Italia şi am mânat până la

Veneţia. Am făcut aici o pauză de vreo câteva ceasuri. Am fost cu copiii

până în piaţa San Marco. Am admirat masa de porumbei din piaţă, am

vizitat biserica cu acelaşi nume, i-am urmărit pe gondolieri pe Canalul

Grande etc. De aici am cumpărat drept suvenire, pentru mami, o gondolă

cu o păpuşă care dacă învârteai de o cheiţă, se auzea o melodie, iar

păpuşa mima ceva mişcări de dans. Ani mulţi această gondolă a fost

juc ăria Ancuţei şi a fetiţelor care veneau pe la noi.

De la Veneţia ne-am îndreptat spre centrul Italiei. După vreo

două ore de drum trebuia să ne căutăm „un culcuş”.

Am oprit noi pe la ceva locuri „de cazare”, dar am dat mereu de

afişul „domeniu privat, intrarea interzisă!” Ca prin Germania. Nu era ca

în România; unde voiai, acolo te puteai aşeza. În cele din urmă am ochit

eu nişte plopi la marginea unei mirişti. Printre plopi era un spaţiu care,

mi-am zis eu, ne-ar putea găzdui până dimineaţă. Pe aproape era şi un

râuleţ aşa că, la nevoie, aveam la îndemână şi ceva apă. Cu destulă

uşurinţă puteam ajunge cu autocarul foarte aproape de locul cu pricina.

După ce copiii şi-au văzut corturile ridicate, s-au pus pe cântat.

Cei care au mai fost prin asemenea „turisme” s-au gândit probabil că

poate pică ceva de la motelul din apropiere; cam 100-150 de m.

N-a trecut mult şi o fată care vorbea destul de bine italiana, a

venit la mine să-mi spună că patronul i-a întrebat dacă n-ar vrea şi dacă n-

ar putea să facă ceva muzică în faţa motelului. Eu le-am zis că pot face.

Rapid, toată orchestra era la post şi cu ea şi vreo câteva perechi de

dansatori. Toţi în costume naţionale.

După vreo jumătate de oră, a venit din nou fata cu italiana să mă

întrebe dacă patronul are voie să le dea câte un pahar, două de vin. Eu i-

am spus că poate să le dea. „Ajutorul” meu, Matei Basarab, cel pe care l-

am lăsat urmaş pe postul de secretar de partid pe Universitate, a fost de

altă părere. Mi-a spus că am făcut o mare greşeală. „Dar ce? i-am zis eu,

îi mare lucru dacă le dă copiiilor câte un pahar de vin? Hai să mergem şi

noi acolo, să vedem despre ce este vorba”. „Eu nu vin, tu le-ai dat voie, tu

să te descurci”. A tras fermoarul la cort şi n-a mai ieşit din cort până

dimineaţa.

159

–––––––– Page 160––––––––

Eu m-am dus la motel. Când am ajuns acolo, ce-mi văd ochilor?

Un slujbaş al motelului căra pe un cărucior un butoi cam de vreo 70-80 de

litri spre o masă pe care erau vreo 50-60 de pahare. Se putea umbla la

pipă şi drept urmare se putea bea la discreţie.

„Mama mia!” – mi-am zis – mi se îmbată copiii, mâine nu-i mai

pot duce de pe aici”. Dar n-a fost să fie aşa. Am pus un băiat mai

echilibrat lângă butoi şi i-am spus că, de cum vede pe careva că se

apropie de depăşirea măsurii, să mă anunţe. Mai trăgeam şi eu cu ochii

după ei. Dar, dincolo de aceasta, copiii au tras o cântare şi un joc în faţa

motelului, aşa că pe la 9-10 era acolo lume ca la un spectacol. După ora

10-11 s-a încins o periniţă care a durat până după miezul nopţii. A ieşit,

dragă copile, o seară a prieteniei româno-italiene de toată frumuseţea. Eu

cred că aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla prin Germania. Italienii, copile,

rămân italieni. Gintă latină!

După această primă şi fantastică noapte petrecută printre italieni,

ne-am continuat drumul spre Ravena şi Rimini, ca să ne abatem pentru

câteva ore prin „marele stat” San-Marino. Un stat în stat, un stat în

interiorul Italiei. Un fel de curiozitate istorică şi social-politică. De fapt,

San Marino este format doar din orăşelul cu acelaşi nume, orăşel aşezat

pe versantul unui deal. Celălalt versant era atât de abrupt, încât mâna

omului nu l-a putut îmblânzi. Orăşelul-stat trăieşte doar din turism. Când

am fost noi prin el, ni s-a explicat că are doar doi soldaţi şi câţiva poliţişti.

Are însă propriul parlament şi guvern, are, după cum cred că ştii şi tu, o

proprie echipă de fotbal. În orice caz, este extrem de interesant să te

plimbi pe uliţele lui San Marino.

După San-Marino ne-am îndreptat spre Prato. Aici trebuia să

avem prima seară de spectacol. Trecând cu autocarul prin oraş, am rămas

cam miraţi că nu era nici un afiş care să ne anunţe sosirea. Ajunşi la

destinaţie, am aflat că oficialităţile de la Roma nu ne-au dat aprobarea

pentru susţinerea programului de spectacole. Le-a fost frică de noi, le-a

fost frică de cei din România socialistă să nu le lase, vezi Doamne, nu ştiu

ce comunism prin câteva dansuri şi cântece de pe Someş.

Cei din Prato, orăşel care pe atunci avea o conducere comunistă,

ne-au cazat chiar în sediul Partidului Comunist. Aveau în acest sediu, pe

lângă multe altele şi un bar de zi, bar în care am văzut pentru prima dată

un televizor color. Aveau însă şi o sală destul de mare de şedinţe şi de

spectacole, sală în care ne-au permis să ne desfăşurăm cântecele şi

dansurile. Conducerea din Prato a considerat aprobarea lor ca o chestiune

160

–––––––– Page 161––––––––

internă de partid şi nu aveau de ce să dea socoteală organelor centrale.

Spectacolul era doar în incinta sediului lor şi nu în sala de spectacole a

oraşului. Am avut destul de multă lume, am avut şi destul de mare

success. Am făcut rost şi de ceva lire, cu care ne puteam asigura drumul

spre Roma. Dacă şi aşa eram în drum, am hotărât să nu ne întoarcem

acasă fără a vedea câte ceva din minunile Romei.

La Roma ne-am cazat la „Academia di Romania”, o instituţie

menită să asigure o anumită permanenţă legăturilor culturale româno-

italiene. Pe filiera acestei instituţii, mulţi români s-au bucurat de burse de

studiu. Când am fost noi pe acolo, era, de pildă, din Cluj, un student,

Marian Papahagi, cel care mai târziu va ajunge professor la Universitatea

clujeană. L-am cunoscut ca pe un om de o deosebită ţinută intelectuală şi

mai ales de o aleasă fineţe umană. Marian Papahagi ne-a fost de mare

ajutor în cele două, trei zile petrecute la Roma.

Cum nu aveam voie să dăm spectacole prin sălile Romei, cei de

la Academia di Romania ne-au permis o seară de spectacol în incinta

instituţiei lor. Drept spectatori am avut foarte mulţi români şi ceva

prieteni ai acestora. Spectacolul s-a bucurat de multe aplauze. Am văzut

oameni cu lacrimi în ochi. Mulţi ne-au spus că pentru o seară le-am mai

stâmpărat dorul de ţară. Cu prilejul acestui spectacol, am mai făcut iară

rost de ceva lire, aşa ca să putem rezista etapelor ulterioare ale aventurii

noastre. Cei mai mulţi bani i-am făcut însă din vânzarea discurilor cu

muzică populară, fluierelor, naiurilor şi păpuşilor pe care le-am avut cu

noi.

Am rămas la Roma parcă două sau trei zile. În prima zi ne-am

dus în grup să vizităm acele locuri ale Romei care au avut şi mai au cea

mai mare rezonanţă în istoria poporului nostru. A fost vorba de Coliseum

şi de Columna lui Traian. Această columnă, dragă copile, conţine în

basoreliefurile ei scene din cele două războaie duse de Traian împotriva

lui Decebal. Îţi dai seama că dacă un „badea Cîrţan” s-a dus pe jos până la

Roma numai şi numai să-şi scoată căciula în faţa Columnei, noi cum era

să trecem prin Roma şi să nu-i dăm bineţe?

După o zi de istorie, ne-au dus paşii spre Vatican. Am văzut

uriaşa piaţă şi nu mai puţin uriaşa catedrală „San Pietro”. Am ajuns,

bineînţeles, şi sub uluitoarea cupolă a „Capelei Sixtine”. Ce se poate

vedea în şi prin aceste locuri nu se poate povesti. Va trebui ca odată să-ţi

faci timp şi să străbaţi cu paşii şi cu ochii tăi toate aceste minuni.

161

–––––––– Page 162––––––––

Într-o zi frumoasă şi caldă de vară ne-au dus picioarele prin alte

câteva pieţe şi biserici ale Romei. Dintre ele îmi mai aduc aminte doar de

piaţa Spaniei, piaţă în care, pe scările ei multe şi mari, turiştii stăteau ca

ciorchinele.

După Roma ne-am gândit la un drum spre casă. Am luat-o spre

nord cu gândul de a ne apropia de Austria. În acest caz ne era în drum

Florenţa, oraş cu renume şi pe care l-am ocolit atunci când ne-am grăbit

să ajungem la Prato. De data aceasta ne-am oprit preţ de vreo două ore în

„Piazza del Duomo” şi am vizitat „Duomo Santa Maria del Fiore”. De la

Florenţa ne-am dus până la Pisa, oraşul de naştere al lui Galileo şi oraş al

vestitului Turn înclinat. Trecând apoi prin Genua, am luat drumul spre

Milano. Aici am zăbovit o zi întreagă. Am vizitat „Domul” – o mare

bijuterie arhitecturală, emblemă a oraşului. Îmi aduc aminte că la intrare

două călugăriţe ne-au oprit câteva fete, care erau îmbrăcate în şorturi sau

pantaloni; nu puteai intra în biserică îmbrăcat oricum. În împrejurimile

Domului, am dat foarte uşor peste „Teatro alla Scala”. Pentru după

amiaza zilei eu am planificat o vizită la biserica „Santa Maria della

Gratie”, unde ştiam că se află tabloul lui Leonardo da Vinci „Cina cea de

taină”, un tablou minune. Spre marea mea surpriză, nimeni din grup n-a

vrut să mă urmeze. Toţi s-au dus pe la uliţele de bazar şi pe la magazine.

Era de fapt ultima zi pe uliţele Italiei şi trebuiau cheltuite şi ultimele lire.

Am zis mai sus „tabloul minune” deoarece aşa se consideră

faptul că peretele cu celebra frescă a fost singurul care a rămas în picioare

după un crunt bombardament din timpul celui de-al Doilea Război

Mondial. Restul pereţilor au ajuns dărâmături. Muzeul acestei biserici s-a

păstrat în forma în care a rămas după război. Nu s-au făcut decât cele

necesare unei mai bune protecţii; instalaţii de aer condiţionat, porţi cu

deschideri automate, sisteme de alarmă etc.

Spre seara zilei petrecute la Milano ne-am îndreptat spre Bozen

şi apoi prin trecătoarea Brenner spre Innsbruck.

Când am ales acest drum, n-am băgat de seamă că el ne pune în

situaţia de a trece şi printr-un colţ al R.F.G-ului. Cum n-am avut vize de

tranzit, era cât pe aci să facem calea întoarsă. Până la urmă nemţii s-au

dovedit a fi cumsecade cu noi şi ne-au lăsat să trecem prin ţara lor şi fără

vize. Un grănicer însă s-a aşezat în uşa autocarului şi nu ne-a lăsat nici să

mişcăm până ce n-am ajuns din nou pe pământ austriac. Pe acest pământ

ne-am oprit bineînţeles la Viena. Era spre seară.

162

–––––––– Page 163––––––––

Până ce am parcat, până ce ne-am încolonat şi până ce am

parcurs Mariahilfer Strasse – de la Gara de Est spre centru – s-a făcut

destul de târziu. Ne-am bătut picioarele şi ne-am întors ochii prin jurul

bisericii Sf. Ştefan şi prin zona Hofburgului.

Totuşi, parcă era prea puţină animaţie prin centrul Vienei. La

sugestia unuia din grup am luat-o spre Prater, zona mai de noapte a

oraşului. Ajunşi aici, unii din cei care în viaţa lor încă nu văzuseră un film

sexi sau porno au venit cu ideea de-a ne prelungi rămânerea prin zonă

până ies ei de la un asemenea film. Îmi aduc aminte că, un coleg de la

Catedra de socialism, Buduşan Augustin, mi-a zis: „Păi! Domnule

profesor – pe la începuturile carierei mele mi-a fost student – cum să mă

duc acasă la nevastă şi să-i spun că n-am văzut decât pieţe şi biserici, cum

să nu-i pot povesti şi ceva mai picant”. În faţa unui asemenea argument,

bineînţeles, am fost de accord.

Pe când era bine după miezul nopţii, ne-am despărţit de Viena.

Moţăind în autocar, am luat drumul spre ţară. Prin Budapesta am trecut de

parcă nici n-ar fi fost.

Când am ajuns la graniţa cu România, prima întrebare: „Câţi v-

aţi întors?” „Cum câţi? Câţi am plecat, atâţia ne-am şi întors”. „Cum?, n-a

rămas nimeni?” „Nu”, le zic eu. „Dumnezeule, zice grănicerul, de multă

vreme n-am mai văzut un autocar care să se întoarcă fără nici o rămânere

prin oraşe ale Apusului. Sunteţi buni de un premiu.” „Păi dacă puteţi, să

ni-l şi daţi”, le-am zis eu. „Să vi-l dea cei de la Cluj, noi, din păcate, nu

avem bani pentru aşa ceva”. Auzind şi vameşii că suntem toţi şi că

suntem studenţi, nici n-au vrut să se mai uite prin bagaje. Ne-au făcut cu

mâna că putem trece.

Bucuroşi că suntem acasă, unul din orchestră şi-a scos clarinetul

şi într-un cîntec şi veselie am trecut prin Oradea şi mai apoi pe uliţele

Clujului. Ultima cântare am tras-o în faţa Universităţii. Cu aceasta, dragă

copile, s-a şi încheiat frumoasa şi aventuroasa mea excursie în Italia.

A doua mea întâlnire cu Parisul s-a întâmplat în 1977. Din nou

m-am trezit chemat la Rectorat, de data aceasta la I. Vlad, cu rugămintea

de-a prelua conducerea ansamblului „Mărţişorul” în Franţa. Era vorba de

o săptămână la un festival de cântece şi dansuri populare, la Bayonne şi

apoi spectacole prin mai multe localităţi din sudul Franţei. De data

aceasta programul avea toate aprobările necesare, aşa că ne-am desfăşurat

din plin.

163

–––––––– Page 164––––––––

Plecarea a fost tot cu autocarul, dar fără corturi. Pe unde am avut

spectacole, aveam asigurată şi cazare, dacă nu prin cămine sau internate,

atunci pe la localnici. Ne era asigurată şi masa. Oricum prin Franţa am

umblat mai civilizat.

Din filmul acestei ieşiri peste hotare prima secvenţă despre care

ţi-aş scrie câte ceva este secvenţa cu W.C-ul din Viena. După ce am trecut

noaptea peste Ungaria şi prin Budapesta, spre dimineaţă, ne-am apropiat

de Viena. Foarte bine, mi-am zis eu, acolo facem pauza de dimineaţă;

putem parca lângă Gara de Est, avem acolo apă de spălat, W.C-uri etc.

După vreo zece minute de la debarcare, a venit la mine o fată să-mi spună

că la W.C. le trebuie şilingi. De unde dracu şilingi. La plecarea din ţară nu

ne-a dat nimeni nici o valută. Benzina până la Bayonne o aveam în

canistre. Eu am reuşit să trec, cu ştirea celor de la vamă, 200 de lei româ-

neşti. Am trimis fata să vadă dacă austriecii schimbă lei. Vine fata cu

vestea că se schimbă. I-am dat cei 200 lei să-i facă în şilingi. M-am gândit

că echivalentul în şilingi a 200 de lei le-ar putea ajunge fetelor. Dar de

unde. După vreo alte zece minute vine la mine aceeaşi fată şi-mi spune:

„Domnule profesor, cam jumătate s-au uşurat, dar pentru celelalte nu mai

am bani”. „Draga mea, îi zic, eu alţi bani nu am”. Ce să facem? Ce era de

făcut? Am strigat adunarea şi le-am spus fetelor să mai strângă din ceva

până ajungem la prima parcare de după Viena. Acolo am găsit un W.C.

curat, ca în oricare oraş, am găsit apă potabilă, mese pe care să ne putem

întinde mâncarea etc. Am făcut încă o dată cunoştinţă cu curăţenia

parcărilor de pe autostrăzile austriece. Ai dracului de nemţi, austriecii

ăştia, m-am gândit eu, încă o dată.

După acest popas am tras prin zi şi noapte până la Bayonne. Am

ajuns la locul întâlnirii cu francezii cu vreo trei ceasuri mai devreme.

Fiind zi de vară şi zi frumoasă, am decis să mai suportăm vreo 15 km de

autocar şi să ajungem pe malul Atlanticului, să facem o baie. Zis şi făcut.

Nu ajungem bine pe plaja de la Biarritz, că doi poliţişti francezi, pe două

motociclete, opresc lângă autocar şi întreabă de „le chef”. Mă prezint şi

întreb care-i problema. Îmi spun că nu este nici o problemă, dar că vor să

mă atenţioneze ca nu cumva să lăsăm autocarul nepăzit, că ei nu pot

răspunde de o eventuală jefuire a autocarului. Ei nu ne pot asigura paza şi

de aceea doi, trei băieţi să fie mereu la autocar. Am rămas cam surprins

de sinceritata poliţiştilor; n-aş fi crezut că în plină zi şi cu zeci de oameni

în jur ar putea fi atacat un autocar. Eram doar la 50 de metri de plaja

propriu-zisă.

164

–––––––– Page 165––––––––

În această scaldă în Atlantic, două fete erau să se înece. N-am

ştiut şi n-au ştiut nici ele că fluxurile şi refluxurile oceanului te pot pune

de la un minut la altul în mari dificultăţi de înot. Noroc că doi studenţi de

la Ed. Fizică şi buni înotători au observat lupta disperată a fetelor şi le-au

ajutat să iasă la mal. Am răsuflat uşurat; am scăpat practic de o mare

nenorocire. Ce mă făceam dacă două fete mi se înecau? Doamne, bine că

m-ai ferit.

Întorşi de la Biarritz la Bayonne, la locul întâlnirii ne aştepta o

fetiţă de 16 ani, pe nume Nadin, fetiţă care a fost ghidul şi îngerul nostru

păzitor pe toată perioada festivalului. Călare pe o motoretă ne-a condus la

un internat pentru cazare. Condiţii excelente de casă şi masă.

Din perioada de la Bayonne, lăsând deoparte multe, multe

impresii de amănunt, să-ţi spun, copile, că după spectacolul pe care l-am

susţinut în cadrul festivalului – cu echipe din zeci de alte ţări – m-am

trezit că mi se pune, prin Nadin, întrebarea dacă n-am vrea să prezentăm

spectacolul şi la San –Sebastian, mare şi cunoscut oraş spaniol. Invitaţia

era tentantă, dar cum s-o onorăm când noi nu aveam din ţară vize pentru

Spania. Am stat eu de vorbă cu dirijorul orchestrei, cu instructorul de

dansuri, ba chiar şi cu dansatorii şi cântăreţii şi toată lumea „să mergem,

să mergem”. Atunci îmi trece prin minte să-i spun lui Nadin că ne ducem

la San-Sebastian, dar numai cu condiţia să nu ni se pună ştampile pe

paşapoarte, nici la ieşire şi nici la reintrarea în Franţa. Toată această

stratagemă era faţă de cei din ţară un nimica. Eu ştiam că cei care erau în

grup de la „cooperativa ochiul şi urechea” – adică de la securitate – vor

anunţa escapada noastră încă înainte de a ajunge în ţară.

Cu această formulă nu realizam decât un singur lucru: nu trebuia

să mai umblu prin San – Sebastian, pe la Consulatul francez şi să obţin viza

de întoarcere. Noi aveam vize numai pentru o intrare şi o ieşire din Franţa.

Primind asigurări că vom putea trece fără ştampile, ne pornim la

drum; o distanţă doar de vreo două ceasuri. La graniţă, un ofiţer francez

îmi cere paşapoartele; eu nu i le dau. Erau toate adunate şi încuiate într-o

casetă de metal, la care numai eu aveam acces. I-am explicat ofiţerului

înţelegerea convenită, dar el nu se prea lăsa înduplecat. După vreun ceas

de parlamentări şi de telefoane pe la cei care se ocupau de seara

românească de la San-Sebastian, suntem lăsaţi să trecem. Cum am ajuns

pe la ora două în oraşul cu pricina şi cum până la ora spectacolului mai

erau câteva ceasuri bune, ne-am dus la scaldă. San-Sebastianul este aşezat

pe malurile unor golfuri pe care Atlanticul le face în coasta Spaniei.

165

–––––––– Page 166––––––––

Cu spectacolul de seara am avut un mare succes; cu multe

articole elogioase în presa de a doua zi.

La întoarcere, noaptea pe la 1-2, cum între timp domnii grăniceri

s-au schimbat, am avut nevoie de alte multe parlamentări până să ne lase

să reintrăm pe pământ franţuzesc. Am avut noroc că nu mi-a rămas

nimeni prin Spania. Dacă se întâmpla aşa ceva, cred că cei din ţară m-ar fi

pus la zid; cum de mi-am putut permite să trec graniţe fără aprobări din

ţară. Am riscat, dar am câştigat. Am popularizat România într-un colţ al

Spaniei şi am văzut un oraş frumos.

Din filmul evenimentelor de la Bayonne să-ţi mai spun, copile,

câte ceva despre ultima zi a zilelor culturale bayonneze. Se pare că în

sudul Franţei, mai toate oraşele au câte o săptămână de manifestări

culturale şi sportive. Această săptămână se încheie cu o zi şi o noapte de

carnaval. Toată lumea iese în stradă, toată lumea are în mână ceva torţă şi

ceva de băut, toată lumea trebuie să facă gălăgie, veselie, să cânte, să

danseze. Tineretul împinge sau pur şi simplu însoţeşte taurii din metal,

tauri torţe, tauri care scot pe nas, pe gură, prin coarne, ochi şi coadă

artificii peste artificii. Tineretul este mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat.

Toată lumea se îmbrăţişează, se sărută. Aproape pe sub toate porţile vezi

perechi care se distrează mai mult sau mai puţin vinovat. Ce să-ţi spun,

copile, totul pare a fi fost o nebunie a nebuniilor.

După fantastica noapte de la Bayonne a urmat colindul cu

spectacole. De regulă, după seara unui spectacol luam drumul spre altul.

De multe ori am dormit în autocar deoarece uneori aveam de parcurs

distanţe mari de la o localitate la alta. De vreo două ori ne-am plimbat de

la Atlantic la Mediterană şi invers. Tot de regulă, dacă ajungeam într-o

localitate trebuia să-i străbatem străzile cu muzică şi dansuri, ca să ne

facem reclamă pentru spectacolul de seară. Era frumos, a fost interesant.

După vreo două, trei spectacole, ne-au dus drumurile prin

Carcassone, localitatea în care locuia francezul de origine română care

ne-a aranjat întregul turneu. Din păcate, i-am uitat numele. Era economist

de profesie, deja la pensie şi plecat din ţară înainte de război. Deşi de

aproape 40 de ani departe de ţară, nu şi-a putut uita uliţele copilăriei şi

tinereţii. Să-l fi văzut cu cât suflet umbla după noi. Când se întâmpla să

fie prezent şi la spectacole, îi plăcea să se urce pe scenă şi să le mulţu-

mească spectatorilor pentru prezenţă şi să le explice ultimul punct din

programul nostru, piesa de orchestră „Ciocârlia”; o piesă de mare efect.

În colindul nostru prin sudul Franţei, am ajuns şi în localităţi ca

Montpellier şi Nimes. Ba am ajuns şi pe renumita „Coastă de Azur” –

166

–––––––– Page 167––––––––

salba de perle a litoralului mediteranean: Monaco, Cannes, St. Tropez,

St.Raphael, Agay etc. În ultimele două am avut şi spectacole.

Când am intrat cu autocarul în Agay, mare ne-a fost mirarea când

ne-am văzut afişele prin care erau anunţate spectacolele noastre. Pe unul

scria simplu: „Cântece şi dansuri româneşti”, pe al doilea însă „Nuntă

românească – La nóce roumanie”. Când am văzut acest al doilea afiş, am

îngălbenit; noi nu aveam în program nimic care să amintească de vreo

nuntă românească. Am adunat rapid pe toată lumea ca să vedem pe unde

ne scoatem cămaşa.

Dirijorul orchestrei m-a liniştit, mi-a spus că el a cântat la nunţi,

încât ştie pe de rost tot ritualul. O studentă din echipa de dansuri ştia

foarte bine strigăturile cunoscute sub nume de „Strigarea găinii”. Cu

aceste strigături miezul nunţii era asigurat. Într-o zi, o după masă, am

putut pune în scenă o „nuntă”; am făcut un mire, o mireasă, nişte naşi, un

notar cu o eşarfă tricolor etc. La francezi le-am cerut să ne pună la

dispoziţie ceva mese şi scaune pe scenă, ceva căni şi pahare şi mai ales o

găină friptă, găină care să mai aibă şi capul, deoarece în cioc trebuia să-i

punem o ţigară aprinsă. O studentă de la franceză, studentă care vorbea

bine limba, din când în când apărea pe scenă şi explica succesiunea

momentelor: gătitul miresei, venirea cu alai a mirelui, plecarea la primărie

pentru cununia civilă – peste cununia la biserică am sărit; un popă nu

puteam inventa, furatul pantofului, furatul miresei etc. etc. În orice caz,

cumva ne-am descurcat, cumva am onorat afişul.

Bineînţeles că nunta s-a încheiat cu o periniţă, care de pe scenă s-

a mutat în faţa scenei şi a cuprins, până târziu în noapte, aproape toată

suflarea staţiunii. A ieşit o seară a prieteniei franco-române de toată

frumuseţea şi emoţia.

După periniţă am fost conduşi spre un anume loc pe malul mării,

loc în care ne aşteptau două focuri mari, câteva mese, coşuri cu pâine, un

butoi cu vin roşu şi mai mulţi saci cu scoici. Când ne-am apropiat de locul

cu mese, un francez a şi aruncat pe grătarele de peste focuri câte un sac de

scoici. Mare ne-a fost mirarea când am văzut că scoicile săreau pe grătare

exact aşa cum săreau floricelele de porumb în sita de sârmă a mamei

bătrâne, atunci când ea, într-o anume zi a primăverii, ne făcea „cocoşei”.

Ne-am ospătat toată seara cu scoici, cu pâine, cu vin, dar mai ales cu

foarte, foarte multă voie bună. A fost prima dată în viaţa mea, când am

mâncat scoici.

167

–––––––– Page 168––––––––

După seara cu scoicile, mai aveam vreo două-trei spectacole prin

sud. Se apropiau zilele în care ne gândeam cum s-o luăm spre Paris. Într-

una din aceste zile, au venit la mine două studente, mai umblate decât

mine prin lume, cu ideea cam năstruşnică: să mergem în Andora, să ne

facem cumpărăturile, deoarece acolo toate lucrurile sunt de vreo două-trei

ori mai ieftine decât în Franţa. Din colindul de până atunci noi câştigasem

ceva bănuţi. După fiecare spectacol, primăriile îşi onorau sumele stabilite

prin contracte – sume mai mari sau mai mici. Pe lângă acestea, la fiecare

spectacol mai scoteam ceva franci din vânzarea de discuri cu muzică

populară şi de artizanat –fluiere, naiuri, păpuşi etc. Toţi copiii care veneau

cu părinţii la spectacol, plecau acasă cu un fluier.

Din banii câştigaţi ne asiguram benzina şi plata autostrăzilor.

Restul de bani îi împărţeam între noi, după nişte reguli foarte democratic

stabilite. Dată fiind această situaţie, toată lumea a fost de părere că s-ar

merita să încercăm o Andoră. Drumul până acolo ne-ar fi costat doar o

noapte de dormit în autocar.

Eu din nou m-am speriat de vize; cum să ajungem noi în Andora,

când aveam vize doar pentru Franţa şi acestea doar cu o singură intrare şi

ieşire. Fetele care au mai fost, mi-au spus că între Franţa şi Andora

graniţa este mai mult formală, că cel mai probabil nimeni nici măcar un

ne va băga în seamă. La insistenţele tuturor ne-am zis: „hai să încercăm!

După o noapte de drum pe nişte serpentine teribile, iată-ne ajunşi

în ţărişoara ţărişoarelor. Andora este aşezată în creierul Pirineilor ce

separă Franţa de Spania şi se întreţine prin excelenţă din turism; acolo

circulă orice fel de valută. La graniţă nimeni nu ne-a avut grija; probabil

şi pentru că era spre ziuă.

Din banii pe care îi aveam eu la dispoziţie, am cumpărat picapul

acela roşu pe care Camelia îţi punea plăcile cu Scufiţa roşie şi Capra cu

trei iezi, am cumpărat un calculator de buzunar „Cassio” pentru mami,

două sticle de Martini şi apoi alte câteva fleacuri. În Franţa aş fi putut

cumpăra cel mult calculatorul.

Sticlele de Martini, dragă Sergiu, le-am ţinut în casă aproape

zece ani, le-am ţinut ca să le desfacem, ne-am zis noi, doar atunci când va

veni cineva să-i ceară mâna lui mami. Aşa s-a făcut că atunci când Puiu,

Maia şi Radu au venit la noi cu plan de nuntă, mare le-a fost surpriza

când s-au văzut serviţi cu Martini. Au rămas miraţi nu numai de băutură,

dar şi de vechimea ei în casă; le-am povestit de unde şi de când o aveam.

168

–––––––– Page 169––––––––

După Andora am mai susţinut doar spectacolul din Montpellier,

apoi ne-am făcut bagajele pentru Paris.

La Paris am stat, dacă-mi aduc bine aminte, vreo patru zile. Am

fost foarte bine cazaţi la internatul unei şcoli sportive. Am susţinut doar

un singur spectacol în sala de festivităţi a unei primării de sector, primărie

condusă de un primar socialist. Cum printre spectatori au fost foarte mulţi

români, spectacolul a făcut să curgă multe lacrimi prin sală. Era vorba de

români care nu mai fuseseră de ani de zile prin ţară.

Zilele şi ceasurile libere le-am folosit pentru vizitarea Parisului.

La un singur obiectiv am putut organiza o ieşire a întregului grup, Centrul

Pompidou. Mulţi membri ai ansamblului mai fuseseră la Paris şi multe

locuri le erau cunoscute. Centrul Pompidou era deschis recent şi nimeni

nu apucase să-l vadă. Acest centru, dragă copile, este de artă modernă nu

numai prin piesele din interiorul lui, ci şi prin sine, prin exteriorul lui.

Construcţia în sine este un monument de artă şi de modernitate. Când vei

ajunge prin Paris, vizitarea acestui centru să fie, dacă nu primul, atunci cel

puţin al doilea obiectiv.

Când am anunţat ieşirea organizată la Pompidou, am anunţat şi o

escapadă în Place Pigalle. Ştiam că cei care n-au fost prin aceste locuri,

oricum vor dori să le calce şi să le vadă. Ştiam că unii şi unele nu vor vrea

să plece din Paris fără să vadă un film sexi ori porno. Atunci m-am gândit

să le spun că cei care doresc o ieşire în Place Pigalle şi eventual o intrare

la vreun film din zonă, să fie într-o anume zi la ora 6 în curte. Le-am

promis că celor care doresc film, le voi asigura o intrare la preţ de jumătate.

Unii n-au vrut să creadă că sunt în stare să-i conduc chiar eu la un aseme-

nea film. I-am asigurat că nu glumesc şi că la ora stabilită voi fi în curte.

S-au adunat vreo 12 băieţi şi fete. Ajunşi în piaţa cu renume, i-

am pus să-şi aleagă filmul. Majoritatea au vrut un film porno. M-am

gândit, chiar bine, aşa ceva nu văzusem nici eu. La intrare, iniţial, casie-

riţa n-a vrut să ne acorde reducerea. După ce i-am spus că „pas de

probleme”, că ne vom duce la un alt film, mi-a spus să aştept. A vorbit cu

proprietara sălii la telefon şi ne-a făcut o reducere chiar mai mare de 50%.

După vreo jumătate de ceas de film, văd că o studentă iese. După

vreo alte cinci minute, colegul meu Uţiu Ioan, instructorul de dansuri, îmi

spune la ureche că nici el nu vrea să mai stea, deşi el mai văzuse aşa ceva.

Am ieşit amândoi. După vreo alte 10-15 minute, aproape tot grupul era

deja afară; unele fete, la ieşire, dădeau semne de vomă. Una mi-a spus:

„Domnule profesor, n-am crezut că aşa ceva poate fi pe lume. Nici o sută

169

–––––––– Page 170––––––––

de prelegeri despre sex n-ar fi avut o mai mare influenţă educativă ca

această ieşire. N-am să vă uit niciodată”.

În cele câteva zile de Paris am avut şi eu ocazia să pun piciorul în

cea mai renumită cafenea din Cartierul latin, cafenea în care, după cum

mi s-a spus, se întâlneau de regulă somităţile intelectualităţii pariziene. Şi

aceasta datorită următoarei împrejurări. Pe când eram încă prin sudul

Franţei, după un spectacol ţinut în aer liber, într-un orăşel mai de munte, a

venit la mine un domn care, după ce s-a recomandat, îmi spune că este

din România. Îmi mai spune că a trecut prin zonă şi a dat cu ochii de

afişele noastre şi că în seara respectivă este a doua oară la spectacol. Din

vorbă în vorbă am mai aflat că era de prin părţile Târnavelor, că a făcut

câteva clase de liceu la Blaj – aceasta ne-a apropiat imediat – că după

liceu a făcut Facultatea de Veterinară şi că a fugit din ţară de frica lui

Antonescu; în studenţie a făcut un pic de politică legionară. Mai aflu că

din cauza unui accident de circulaţie nu şi-a mai putut practica meseria de

medic veterinar şi că a intrat în afaceri imobiliare. Avea proprietăţi în

aproape toată Franţa. La vremea aceea era cel mai bogat român din Paris.

Văzând că sunt deschis dialogului şi că nu-l tratez ca pe un transfug cu

care cei din ţară nu au ce discuta, ne-am trezit cu el şi la Paris. Era sfârşit

de săptămână şi a venit acasă.

După spectacolul de la Primărie, mă trezesc că mă caută şi-mi

spune că, dacă este posibil, el ar dori să mă invite la o cafea împreună cu

colegul Drondoe, „ajutorul” meu, cu cei doi instructori şi cu două studen-

te, mi-a spus şi numele. Invitaţia era făcută pentru a doua zi după masa.

Dirijorul avea deja un alt program şi n-a putut onora invitaţia. Ceilalţi am

fost luaţi cu un microbus şi conduşi la „Deux mogots”, cum se numea

celebra cafenea pariziană. După cafele, prăjituri şi taifas am fost duşi

undeva pe aproape la o drogherie deschisă şi duminica şi ne-a cumpărat

fiecăruia câte un cadou. Aşa s-a făcut, nu numai că am fost pe urmele

atâtor iluştri parizieni, dar şi că i-am adus Micăi un parfum deosebit.

Legăturile cu acest român – din păcate numele i l-am uitat – au

mai ţinut o vreme; de sărbători ne felicitam.

Apropo de acest român şi apropo de toţi aceia pe care i-am văzut

pe la spectacole cu lacrimi în ochi, nu pot să nu-ţi mărturisesc gândul că

statul român ducea faţă de ei o politică complet neînţeleaptă. În loc să-i

lase să vină în ţară, să-i folosească în interiorul ţării, era pusă pe urmele

lor o întreagă securitate. Faţă de cei „fugiţi” şi la sfârşitul anilor şaptezeci

se mai ducea o politică de inspiraţie stalinistă. Dintr-o asemenea politică,

în R.D.G., de pildă, s-a născut Zidul Berlinului.

170

–––––––– Page 171––––––––

După întâmplarea cu cafeneaua, urma, chiar de a doua zi,

pregătirea pentru plecarea spre ţară. Maşinile erau la atelierele auto ale

Primăriei, iar copiii îşi făceau bagajele. În pregătirea plecării, parizienii au

fost foarte domni cu noi; nu numai că ne-au verificat pe gratis autocarul,

dar i-au şi schimbat toate piesele, care, după aprecierea lor, erau prea

uzate. Aşa s-a făcut că autocarul a ajuns acasă cu cauciucuri şi multe alte

piese mai bune decât cele cu care am plecat.

În dimineaţa plecării însă o neaşteptată surpriză. Eram la ultimul

mic dejun şi bag de seamă că unul din orchestră – pe nume Janos – nu

este la masă. Am trimis un student să-l caute prin dormitor, spălător,

maşină etc. Janos – nicăieri. Ia vezi, îi zic eu, dacă vioara lui este sau nu

în maşină. Nu era. În acest caz, totul era clar – Janos a decis să rămână.

Am dat un telefon la Ambasadă ca să-mi spună ce trebuie să fac într-un

asemenea caz. Mi-a spus că trebuie doar să trecem pe la Ambasadă şi să

dau o declaraţie. Zis şi făcut. Dar acest „făcut” ne-a întârziat plecarea cu

vreo câteva ceasuri.

După declaraţie, destul de trişti, ne-am luat drumul spre ţară. N-

am mai avut chef de nici o oprire. Prin Viena şi Budapesta am trecut ca

vântul. Ne şi era la toţi destul de dor de casă.

La graniţă, aceeaşi întrebare: „Câţi mai sunteţi?” „Minus unu”,

zic eu. Când m-a văzut aşa de necăjit, ca s ă mă mai liniştească, grănicerul

mi-a zis: „Nu vă mai necăjiţi, domnule profesor, unii au rămas cu autocar

cu tot”.

Când am ajuns la Cluj, apropo de cazul Janos, am dat un telefon

la Satu Mare şi am anunţat familia ce s-a întâmplat. Le-am mai spus că

geamantanul cu lucruri este la mine şi că-i rog să vină după el. A doua zi,

apare tata lui Janos cu lacrimi în ochi şi mereu cu întrebarea: cum de

copilul lui, singurul copil, a putut face aşa ceva. N-am prea ştiut ce să-i

spun, n-am prea ştiut cum să-l consolez.

Noroc însă, pentru tată şi mamă, că după vreo două sau trei zile,

mă trezesc cu Janos la catedră. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Îmi

spune Janos: „eu sunt, domnule profesor. Am venit să-mi cer iertare

pentru necazul pe care vi l-am făcut. Un grup de conaţionali din Ungaria

mi-au promis marea şi sarea, ca după plecarea autocarului, totul să fie

altfel. N-am rezistat. M-am dus la ambasadă şi i-am rugat să mă trimită

acasă. Încă o dată vă rog să mă iertaţi”. Ne-am dat mâna, ne-am

îmbrăţişat. Cu această îmbrăţişare, dragă Sergiu, s-a sfârşit cea de a doua

mea întâlnire cu Parisul.

171

–––––––– Page 172––––––––

x

x x

În economia unei vieţi, cât de cât normale, printre zilele de

muncă, zile dedicate profesiei, trebuie intercalate şi ceasuri de relaxare,

ceasuri în care alte grupuri de neuroni să fie puse în mişcare. Doar şi

Dumnezeu, după spusele Bibliei, după şase zile de lucru şi-a luat-o pe a

şaptea pentru repaus.

În Catedra pe care am slujit-o, aş putea zice, o viaţă, era o foarte

serioasă atmosferă de muncă. Unii îşi aveau masa de lucru acasă, alţii

lucram la catedră: I. Aluaş, Călina Mare şi cu mine. Aici aveam cărţile de

bază, aici ne-am învăţat să lucrăm fişe şi fişuţe, pagini şi păginuţe.

Dintre noi trei, Aluaş – bunicul lui Paul şi Ionuţ, cei pe care-i ştii

din America – era la Catedră, de cele mai multe ori, înaintea femeilor de

serviciu şi stătea, cu o amiază la Casa Universitarilor, până seara târziu.

Călina şi cu mine ne începeam ziua de lucru ceva mai normal, dar o

întindeam şi noi de multe ori până seara târziu, până venea portarul şi ne

spunea că trebuie să încuie. De multe ori, cei trei ne porneam împreună

spre case. După ce eu am avut maşină, plecarea împreună devenise

aproape o regulă. Dar şi cei cu masa de lucru acasă nu se lăsau mai prejos

cu sentimentul datoriei.

Că erau printre noi şi de aceia care aveau faţă de şcoală o

atitudine de funcţionar, este o altă treabă. Aceştia erau însă excepţiile care

nu făceau decât să întărească regula, regula luării în serios a sarcinilor

muncii universitare.

Dar pe lângă a fi loc de muncă, catedra noastră era, dragul meu,

din când în când şi un loc de fantastică relaxare. Şeful de catedră, prof.

Kallós N., ţinea foarte mult la aceste momente, vedea în ele ceasuri ale

sudării relaţiilor dintre membrii colectivului. Aşa şi erau, erau prilejuri de-

a ne cunoaşte şi altfel decât frământând în şedinţe obişnuite probleme

filozofice. Kallós un numai că permitea şi încuraja ceasurile relaxării, dar

le şi organiza impecabil. El avea grijă să nu treacă un 8 Martie – ziua

femeii – fără a marca evenimentul aşa cum se cuvine. El se ocupa de ceva

atenţii, de felicitări, de coniac, de ceva vin etc. În toate acestea avea

ajutoarele lui, dar el rămânea şeful manifestării şi/sau manifestărilor. Tot

la iniţiativa lui se organizau petreceri pentru zilele de naştere ale unora,

ale acelora care ştia că vreau ca onomastica lor să fie marcată şi la

172

–––––––– Page 173––––––––

Catedră. Erau apoi petreceri de început şi sfârşit de semestre, petreceri

legate de câte un doctorat etc.

Pentru oricare din asemenea ceasuri de relaxare, doamnele din

Catedră se ocupau de-ale mâncării. Călina Mare aducea de regulă fasolea

ei frecată făcută cu usturoi, Pop Eva, o extraordinară gospodină, aducea

prăjituri şi murături, Mica se înscria de regulă cu două, trei borcane cu

zacuscă. Se cumpărau mezeluri, brânzeturi etc. Şi se făceau multe

sandvişuri. De vin se ocupa de regulă Marica G. sau Diaconu G, iar cu

muzica era responsabil Aluaş. Cu maşina îi aduceam de acasă picapul şi

cam două serviete cu plăci, muzică de dans şi muzică de petrecere.

Bineînţeles că aceste ceasuri erau precedate de o şedinţă normală

de Catedră. Petrecerea era aşezată la punctul „diverse”. Acest punct era

deschis într-o sală alăturată de către „domnul şef” cum îi ziceam noi lui

Kallós. Cu un păhărel în mână, acesta ne anunţa motivul punctului

diverse şi ţinea un spici plin de duh de vreo câteva minute. Apropo, de

vorbele de spirit cu care erau presărate aceste spicuiri, îmi aduc aminte că

la una din aniversările lui Aluaş, i s-a făcut acestuia un miniportret

extraordinar. Aluaş era „cel mai curajos dintre fricoşi, cel mai neconfor-

mist dintre conformişti, cel mai familist dintre cei care nu prea sunt

familişti”, cel mai dintre cei mai etc. Păcat, foarte mare păcat că acest

discurs n-a fost înregistrat.

După discursul şefului urma ciocnirea păhărelelor şi atacarea

meselor cu sandvişuri. Unii terminau rapid cu aceste momente; se făceau

că au ceva mai important de făcut.

Pe Roth A., pe Mihu A., pe Marga A., de pildă, nu i-am prea

văzut pe atunci când cheful începea să se aprindă şi pe când se trecea la

vin, la dans, la bancuri şi la cântat. Nenea Aluaş ne cânta „De ce beau eu

câte-un pic, Casa mândrii nu i-o stric…”. Un frumos cântec din zona

Maramureşului. Aluaş era un îndrăgostit de folclorul din Maramureş, mai

ales de cel din zona Oaş. Tanti Mia Semeniuc ne delecta cu „Ioane, Ioane,

drag mi-eşti mie, Dar ce-am vorbit, vorbă să fie”. De la mine se aştepta

să-i dau drumul, chiar dacă pe alocuri şi cu ceva falseturi la „Hai Buzău,

Buzău”.

„Apa curge printre dealuri,

Dorul mândrii-l duce-n valuri,

Ia Buzău şi al meu dor,

Du-l la mândra în pridvor,

Du-l şi-l lasă în grădină,

173

–––––––– Page 174––––––––

Că mândra cu el s-alină,

Du-l şi-l lasă în cerdac

Să-i fie mândrii pe plac”.

Cam aşa sunau, cel puţin în parte, versurile din „Hai Buzău,

Buzău”.

Copile, se petrecea frumos, se petrecea fără momente urâte, fără

urme de beţie.

Ceasurile de relaxare din viaţa mea şi a lui Mica aveau şi alte

prilejuri de realizare. Unul din acestea era, de pildă, prieteniile de familie.

Imediat după căsătorie şi după venirea mea de la Moscova, multă vreme

am rămas în foarte bune relaţii cu familia Boriceanu. Ne căutam, ne

vizitam, ne distram cu ei şi cu prieteni de ai lor pe la iarbă verde. După

plecarea Boricenilor la Braşov, într-un anume fel, locul lor l-a luat parcă

familia Semeniuc. În jurul Semeniucilor era un cerc de prieteni cu care

adesea ne petreceam zile de naştere, zile de nume etc. Era vorba de

familiile Lupşe T., Haiduc Ionel, Bîrsan Gh., Diţu Gh., ş.a. Cu unii din

membrii acestui cerc am petrecut ani la rând revelioane la Casa

Universitarilor. Era o nebunie. Colegi şi colegi, prieteni şi prieteni

trăgeam câte un revelion care se încheia doar a doua zi, pe la 9-10, în casa

sau pivniţa lui Cherebeţiu T. sau Cosma N. – doi colegi de la Fizică – la

moare de varză.

Prietenia noastră cu nenea Vanea s-a prelungit şi după căsătoria

acestuia cu tanti Mia. Nu numai că s-a prelungit, dar a luat şi forma

năşiei. În numele prieteniei cu Semeniucii, am apelat la ei atunci când a

fost vorba să facem rost de o pereche de naşi pentru căsătoria lui mami. În

numele acestei prietenii i-am chemat la München şi tot în numele ei, ori

de câte ori mă duc în România, mă văd cu ei de cel puţin două, trei ori.

Din relaţiile de colegialitate s-au cristalizat în timp şi alte priete-

nii. Aş aminti de Călina Mare – şi pe când era cu Eric al ei şi după despărţi-

re – de familia Aluaş, de cel care a condus peste 30 de ani catedra, Kallós

N. şi apoi de fostul meu profesor de filozofie şi apoi coleg, Roth Andrei.

Nu ştiu de ce n-am putut depăşi relaţiile de simplă colegialitate

cu un coleg ca Mihu Achim. Eram doar de pe văi relativ apropiate, eram

de aceeaşi vârstă, mă înţelegeam bine cu soţia lui, el se înţelegea bine cu

Mica; gurile rele ziceau că într-o vreme i-ar fi făcut chiar şi un pic de

curte. Cu toate acestea, n-am putut trece dincolo de o rece colegialitate.

Pe lângă prieteniile născute prin prelungirea unor relaţii de

catedră, am intrat, bineînţeles, şi în alte cercuri de prieteni. Unul din ele

174

–––––––– Page 175––––––––

era constituit în jurul familiei Pamfil Constantin şi Viorica. Din el mai

făceau parte Drondoe Grigore cu rotunjoara lui Vera, Pura Grigore cu

guraliva lui de Nana, Salontai Alexandru cu a lui brunetă şi frumoasă

Tamara, Marcu Gheorghe cu tăcuta de Rodica. De la o ocazie la alta

acestora li se alăturau şi alţii.

Cu acest grup am petrecut multe zile şi ceasuri de frumoasă

relaxare: mersuri la spectacole, zile de naştere, zile de nume, ieşiri pe o zi,

două la iarbă verde, revelioane. De data aceasta revelioanele se organizau

la catedra lui Costică Pamfil, în incinta Institutului Agronomic. Cu

asemenea prilejuri, cercul se lărgea în aşa fel, încât ajungeam cam la 30-

40 de persoane. Fiecare trebuia să răspundă de ceva. Îmi aduc aminte că

într-un an, când în România era o problemă să faci rost de apă minerală,

mai ales de apă Borsec, m-am dus cu maşina, împreună cu un nenea Pura

până la Dej pentru câteva zeci de sticle de apă. Acest Pura avea la Dej o

relaţie care ne-a promis că nu ne va lăsa fără Borsec. Alţii se ocupau de

sarmale, fripturi, apoi muzică, apoi dans, apoi bancuri, apoi cântare, apoi,

apoi… până a doua zi. În prima zi a Anului Nou, după un somn bun, ne

adunam să consumăm ce-a mai rămas.

De data aceasta luam şi copiii cu noi. Le asiguram şi lor câteva

ceasuri de petrecere. Ei ne spuneau poezii, alergau, se jucau, mâncau şi

dansau împreună cu noi. Uneori, Viorica Pamfil aducea de la Operă ceva

costume şi atunci se organiza un mic carnaval. De regulă, Anca se

îmbrăca în indiancă sau ţigancă. În momentele culturale ale celor mari

trebuia să se povestească ceva din propria viaţă, să se rezume un roman,

să se citească o poezie ori să ne adresăm reciproc epigrame. Odată, pe

când era vorba de epigrame, tot gândindu-mă despre cine şi despre ce să

scriu, unii mai harnici şi mai inspiraţi decât mine au şi ieşit cu epigramele

lor în faţă. Erau epigrame cam lungi. Atunci îmi vine ideea: Celor care

scriu epigrame prea lungi.

„Epigrama măi, tu, frate,

Nu-i roman, nu-i nici o carte,

Îi un strop de ironie,

Într-un pic de poezie”.

Bineînţeles că am fost aplaudat şi am primit sticla de şampanie

care era pusă în joc.

În legătură cu cele petrecute în acest grup, să-ţi mai spun doar că

de aici mi se trage vorba pe care o zic ori de câte ori beau de unul singur o

175

–––––––– Page 176––––––––

gură de ţuică, vorbă pe care de pe acuma o ştii şi tu: „Servus, Ionică … Să

trăieşti, Costică”.

Multe prilejuri de relaxare mi-a oferit viaţa şi în alte forme. Mă

gândesc de pildă, la prezenţele în comisiile de doctorat, de examene de

grad, de olimpiade pe ţară, de bacalaureat.

În cazul acestora erau şi zile şi ceasuri de serioasă sudoare.

Pentru doctorat, spre exemplu, trebuia să citeşti o lucrare cam de două-

trei sute de pagini, să scrii apoi un referat de cel puţin cinci-şase pagini;

referat în care trebuia să faci aprecieri asupra lucrării, să faci eventual

ceva observaţii şi recomandări, să declari textual că eşti sau nu de acord

cu acordarea celui în cauză a titlului de doctor în filozofie. Dar, până la

urmă se merita oboseala. Doctoratele erau bune prilejuri de-a lua legătura

cu colegi din alte centre universitare, de-a urmări preocupările lor, de-a te

întâlni cu locuri şi oameni noi. După susţinerea tezei urma, ca regulă, într-

un separeu de restaurant, o masă festivă, masă presărată cu multe

dialoguri şi mai ales cu multă, multă veselie.

Cam după acelaşi tipic se derulau şi examenele de grad. De data

aceasta însă, lucrarea nu depăşea o sută de pagini, iar aprecierile asupra ei

se făceau doar oral, după asistenţa la 4-5 ore de predare la clasă. Dacă

examenele de doctorat mi-au oferit prilejul de a fi de mai multe ori în

Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, examenele de grad m-au plimbat prin

aproape toate oraşele transilvane.

Olimpiadele pe ţară mi-au permis să ajung prin multe capitale de

judeţ, prin multe din zonele turistice ale acestora şi ale împrejurimilor lor.

Când am fost la Suceava, de pildă, am ajuns să văd mânăstirile din nordul

Moldovei, mânăstiri de un interes turistic internaţional. Pe când vei fi

mare şi vei mai ajunge prin România, te rog, să încerci să le vezi şi tu; te

asigur că se merită, că vei fi încântat. Când am fost la Piatra-Neamţ, am

vizitat Putna lui Ştefan cel Mare, Conacul lui M. Sadoveanu – mare

scriitor român – Casa copilăriei lui Ion Creangă, cel cu „Amintirile” pe

care le-ai citit şi tu.

În cadrul olimpiadelor, noi cei de la universităţi, trebuia să ţinem

câte o expunere de aproximativ o oră şi apoi să răspundem întrebărilor

elevilor.

După ziua lucrării, urma să citim lucrările considerate de profe-

sorii de liceu ca fiind cele mai bune şi să stabilim ordinea premierilor.

După anunţarea rezultatelor, urma, de regulă, o zi de excursie. După

aceasta venea ziua festivităţii de premiere, zi care se încheia cu o seară de

176

–––––––– Page 177––––––––

mare veselie. Îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere de finalul

olimpiadelor de la Oradea, Deva, Tulcea, Suceava ş.a.

Pe lângă câteva ceasuri de oboseală, olimpiadele erau zile de

frumoasă relaxare, zile de întâlnire cu foşti studenţi, cu colegi şi prieteni

din alte centre universitare. Mă gândesc cu mult drag la dialogurile de zi

şi de seară cu colegi şi prieteni ca: Al. Boboc, M. Flonta, L. Grunberg, Al.

Valentin, Popa Cornel, I. Tudosescu ş.a. În această ordine a gândurilor nu

pot să nu-mi amintesc de simpatica şi inimoasa doamnă Druţă, Druţă

Marinela, doamnă care, din partea Ministerului, ţinea în mână toată

organizarea unor asemenea complicate manifestări.

Acum când am scris numele lui Al. Valentin, colegul meu de la

Bucureşti, mi-a sărit în minte o poveste pe care vreau să ţi-o relatez: La

una din olimpiade, Valentin era preşedintele comisiei. În această calitate,

se tot frământa cu ierarhizarea a două, trei lucrări. Intrând într-un mic

stress decizional, a început să se jure pe toţi sfinţii că nu va mai veni la

nici o olimpiadă. Auzindu-l cum se jură, eu îi strig: „Măi, Valentine, nu te

jura prea tare c ă tu la anu iară o să te pârceşti.” El către mine: „Dar ce-i

aceea pârcit?” „Pe la noi prin Buia, îi zic eu, când o capră are ceva de-a

face cu un ţap, se zice „pârcit” „Şi eu cum o să mă pârcesc?” „Tu nu te

vei pârci la propriu, dar vei păţi ca şi capra. Aceasta, în fiecare primăvară,

când o prind chinurile facerii, se jură pe toţi sfinţii că la toamnă nu se va

mai pârci. Până toamna uită şi iar se scapă la pârcit. Aşa şi tu, până la anu

vei uita şi iar te vei pârci, adică iar vei veni la olimpiadă.” Aşa s-a şi

întâmplat. În anul următor, când am ajuns în hotelul la care eram cazaţi,

în camera vecină, aud gura lui Valentin. Îmi las bagajul şi mă duc să-l

văd. De cum mă zăreşte, Valentin ridică mâinile în semn de predare şi-mi

zice: „Irimie, ştiu, iar m-am pârcit.” Am râs amândoi, au râs cei din jur şi

totul a fost ok. Oricum, bancul cu pârcitul a ajuns să aibă o mare trecere

în ceasurile noastre de veselie.

Din toate aceste relatări, dragă copile, vei putea uşor înţelege că

bunicul tău n-a fost doar un şoarece de bibliotecă ori de catedră, c-a fost

un om căruia i-a plăcut şi să râdă, să danseze, să cânte, să spună şi să

asculte un banc. I-a plăcut, cu alte cuvinte şi ceasurile de relaxare.

Am avut mare noroc că, din acest punct de vedere, m-am potrivit

foarte bine cu Mica. Era şi ea o fire deschisă, o fire ce se putea uşor

angaja la un ceas de vorbă ori la două, trei ceasuri de petrecere. Dar

despre Mica şi felul ei de-a fi ceva mai târziu.

177

–––––––– Page 178––––––––

Deocamdată aş dori să închei acest capitol cu preîntâmpinarea

unei întrebări care în mod firesc ţi-ai putea-o pune: „Bine, bine, măi

Micule, dar de-a lungul vieţii tale n-ai avut cumva şi ceva duşmănii? N-ai

avut şi oameni care, dacă ar fi putut, te-ar fi înghiţit într-o lingură cu apă,

numai şi numai ca să scape de tine?” Am avut, copile, bineînţeles că am

avut. Nimeni nu poate trece prin viaţă fără să inspire în jurul său şi relaţii

mai puţin amicale. Fac şi acestea parte din coloratura relaţiilor sociale ale

fiecăruia. Nu cred că m-au putut înconjura cu gânduri prea frumoase acei

studenţi şi acele studente cărora nu le-am putut da notele pe care le

aşteptau. Nu cred că nu m-au duşmănit cele două, trei studente pe care le-

am lăsat repetente şi care apoi s-au şi retras din facultate. Deşi au început

foarte bine, cu timpul mi s-au deteriorat serios relaţiile cu unii colegi de

catedră: Maghiaru Ovidiu, Marga Andrei, mai ales Marga. Maghearu nu

m-a putut ierta că de la anul postuniversitar din Bucureşti eu m-am întors

la Cluj pe post de lector, iar el a fost repartizat doar ca asistent. Dar în

această repartizare eu n-am avut nici o vină. La Bucureşti se pare că eu

mi-am văzut de treabă, pe când el s-a ţinut de taifasuri.

Cu Marga povestea este ceva mai lungă şi mai complicată. Nu

vreau să intru nici în lungimea şi nici în complicaţiile ei. Ar trebui să

încep cu vremurile în care pe la seminarii îi apreciam ambiţia şi harnicia

şi să închei cu ceea ce cred astăzi despre evoluţia lui. Ar fi prea mult, mult

prea mult. Aş zice doar că cei care vor să creadă că-i mare filozof şi mare

personalitate n-au decât să creadă. Eu…

x

x x

În paginile care urmează, aş încerca, dragă Sergiu, să-ţi scriu câte

ceva despre viaţa mea de familie, despre acele momente sau aspecte ale ei

despre care nu ştii prea multe sau încă nu ştii nimic. Câte ceva despre

Mica ori despre copilăria lui mami ai mai auzit tu, dar despre modul meu

de a mă fi raportat la ele şi la viaţa de familie în general nu cred că poţi

avea vreo idee.

La modul propriu, viaţa mea de familie a început abia după

întoarcerea de la Moscova. Cele două mici vacanţe de după căsătorie –

una de iarnă şi alta de vară – n-au fost decât un fel de repetare a aşa zisei

„lună de miere”. Întors cu toate bagajele, m-am trezit că sunt tata unui

copil şi capul unei familii. După vreo două, trei săptămâni de acomodare

178

–––––––– Page 179––––––––

la noua realitate, m-am trezit confruntat cu cea mai prozaică şi serioasă

problemă – problema locuinţei. Casa, în sensul cel mai propriu al

cuvântului, este condiţia condiţiilor unei vieţi de familie. La venirea în

ţară, pe Ligia şi pe Ancuţa le-am găsit încă la mansarda din strada E.

Zola, mansarda copilăriei şi tinereţii lui Mica. Locuinţa era compusă doar

dintr-o cameră şi bucătărie – fără baie – locuinţă în care, pe lângă noi trei,

mai era mama soacră, tanti Balo, încă studentă, şi un verişor, rămas fără

mamă şi luat de ele în grijă. Din Buia, eu eram destul de obişnuit cu

înghesuiala, dar ce era în această mansardă era greu de suportat. De

aceea, dragă copile, primul nostru gând era – locuinţa.

Pe vremurile acelea nu se punea problema să-ţi cumperi casă ori

să-ţi închiriezi; toată lumea era chiriaşă la stat. Casa sau locuinţa, ca

regulă, trebuia primită de la unitatea în care lucrai.

După vreo câteva luni bune de viaţă la mare înghesuială, am

auzit că la Universitate s-au primit ceva locuinţe şi că se discută reparti-

zarea lor. Auzind de această repartizare, am cerut rapid o audienţă la

Rector. C. Daicoviciu, după ce m-a ascultat cu multă răbdare şi atenţie,

mi-a spus: „Uite ce Irimie, din locuinţele nou primite nu-ţi pot oferi nici

una, dar mă voi gândi la situaţia ta şi poate se va găsi ceva potrivit printre

locuinţele care rămân de la cei care se mută în locuinţe noi. Să te duci şi

la tov. Raţiu Onoriu, preşedintele de sindicat, să-i relatezi situaţia şi să-i

laşi o cerere. Zis şi făcut. Cu Raţiu mă cunoşteam încă de la Blaj şi eram

în relaţii de bună prietenie. Cererea pe care i-am lăsat-o lui Raţiu a avut

succes; ne-am mutat în prima noastră locuinţă, chiar în centru, într-o

cameră şi bucătărie, cu acces la baie şi W.C. Doamna cu care eram la

comun nu ne-a creat probleme. Ancuţa se ducea la ea s-o roage să-i facă

desenele pentru grădiniţă „Deoarece –îi explica ea – mama nu are voie să

mi le facă. Aşa a zis tovarăşa educatoare.”

După primirea locuinţei, o altă avalanşă de griji şi de probleme:

mobilă, sobă, vase, tacâmuri, perdele etc. etc. Mai ajutându-ne cu priete-

nii, mai împrumutând ceva bani, ne-am cam asigurat cu toate cele strict

necesare. Văzându-ne cât de cât aşezaţi la casa noastră, puteam aştepta,

cu o altă stare de spirit, începutul anului universitar.

În prima noastră locuinţă n-am stat decât vreo doi ani. Ne-am

mutat apoi în cartierul Gheorgheni, în apartament de două camere şi

dependinţe. De aici, după vreo trei, patru ani, am ajuns la trei camere, pe

strada Deva, am ajuns acolo unde tu ai făcut primii paşi şi unde te-ai jucat

de atâtea ori cu Camelia sau cu prietenul tău Raducanu.

179

–––––––– Page 180––––––––

Casă, bani, haine, mâncare etc. reprezintă doar condiţii ale unei

vieţi de familie. La modul propriu şi la modul de fapt, familia înseamnă

reţeaua de relaţii soţ şi şoţie, părinţi şi copii. Aci se aşează esenţialul, de

aci ţâşneşte fericirea sau nefericirea, ce se derulează între pereţii unei case

sau ai unui apartament.

Eu, dragă copile, m-am căsătorit din dragoste. Nici o urmă sau

umbră de interes n-a intervenit atunci când am întrebat-o pe Mica ce zice

ea despre cealaltă cotă de 50%. Ţi-am scris despre povestea cu 50% în

paginile cu Moscova. Aveam ce să iubesc şi să preţuiesc în ea. Era o

femeie frumoasă, deşteaptă, cultă şi mereu dornică de şi mai multă

cultură. Biblioteca casei este prin excelenţă realizarea ei. Ea s-a îngrijit de

achiziţionarea zecilor de volume din clasicii literaturii universale, din

clasicii literaturii române, romanul secolului 20, romanul de dragoste,

literatură pentru copii, Biblioteca pentru toţi, Meridiane etc. Ea s-a ocupat

mai insistent decât mine chiar şi de rafturile literaturii de filozofie. Ea

trecea mai des decât mine prin librăriile oraşului, ea avea printre

vânzătoarele de carte prietene şi foarte bune prietene.

Încă de pe băncile liceului a fost bine angajată politic, fără a dori

şi fără a se lăsa să facă din aceasta carieră. În viziunea noastră asupra

problemelor mari ale vieţii sociale ne-am înţeles fără rezerve. A investit,

fără nici un fel de efort, foarte mult timp şi foarte multă energie în

oamenii din jurul ei. Era o foarte bună colegă şi foarte bună prietenă. A

cultivat relaţii de foarte bună vecinătate prin toate blocurile, prin care

viaţa ne-a aşezat casa. Era bine pregătită profesional; ca studentă a avut

nu numai bursă obişnuită, dar şi bursă „republicană”, o bursă destul de

consistentă sub raport financiar. Ca asistentă şi apoi ca lector universitar a

cules multe laude din partea studenţilor. Cursurile şi seminariile ei, pe

lângă temele de bază ale filozofiei marxiste, conţineau foarte multe trimi-

teri la probleme de viaţă – prietenie, dragoste, familie, cultură. Încurajate

de felul ei deschis de a fi, multe dintre studentele ei s-au perindat prin

casa noastră şi s-au aşezat cu ea la ceasuri de taifas şi de confidenţe.

Buchetul de calităţi pe care îl avea Mica, a fost umbrit de un

singur lucru, de modul ei de a se certa. M-am ciocnit de această latură a

personalităţii ei încă pe când locuiam la mansarda de pe strada E. Zola.

Aici mi-a fost dat să asist la aşa certuri între ea şi mama ei, încât m-am

cam descumpănit. Venind dintr-o familie în care nici măcar „du-te

dracului” n-am prea auzit, mi-a fost foarte greu să-mi imaginez că o fiică

şi o mamă pot ajunge la „dialoguri” în care fiecare să-şi piardă orice

180

–––––––– Page 181––––––––

autocontrol. În ceasurile unor asemenea „dialoguri”, ca s-o scot pe

Ancuţa din atmosferă şi din plâns, o luam în braţe şi porneam cu ea pe

străzi. Ba odată, am stat cu ea la familia Boriceanu vreo două zile. La

începuturi am crezut că toate aceste certuri sunt din cauza înghesuielii de

la mansardă şi am sperat că ele nu se vor muta şi în casa noastră. N-a fost

să fie aşa. Cu timpul, când şi viaţa noastră s-a mai asprit, au apărut la

orizont şi certurile cu mine. Eu ştiam că Mica ţine la mine, că mă

preţuieşte ca om şi ca soţ. Cu toate acestea când, din te miri ce, se pornea

la ceartă eram făcut una cu pământul. În ciuda eforturilor mele de a potoli

lucrurile, ea, până nu-şi termina caseta, nu se lăsa. De foarte multe ori, în

asemenea ceasuri, plecam de acasă. Aşteptam pe undeva să se facă linişte.

Când eram pe strada Deva şi se pornea câte o avalanşă, mă duceam în

parcul copiilor şi mă dădeam un ceas, două pe hintă.

Chiar dacă la modul raţional mi-am explicat acest comportament

– tată beţiv, mamă divorţată, greutăţi peste greutăţi – am regretat totuşi

această conduită a ei. Am regretat-o pentru că, până la urmă, a generat

multe ceasuri nefericite pentru amândoi.

Ceea ce mai regret este că nu i-am arătat toată dragostea pe care

i-am purtat-o şi că în ciuda iubirii uneori am supărat-o. Am supărat-o şi

pe acolo pe unde ea nu merita să fie supărată.

Aceea care ne-a ajutat să trecem cu bine şi peste ceasurile şi

zilele mai urâte a fost Ancuţa, adică mami. În orice viaţă de familie, care

se respectă ca familie, copiii devin liantul fundamental; ei sunt aceia care-

i dau conţinut şi sens. Fără copii, această formă de viaţă socială devine un

fel de amor oficializat.

Când m-am întors de la Moscova, Anca nu mai era o franzeluţă,

era deja aproape de un an, era deja un copil vesel şi frumos, era o gâză

care se zbenguia toată ziua în pătuţul ei. I-am zis de pe vremea aceea

„Gâză” şi pentru mine Gâză a rămas şi aşa i-am zis până, până foarte

târziu, până spre 40 de ani.

Într-o bună seară, tot căţărându-se pe marginea patului şi

aplecându-se peste sfoara cu care i-am făcut pătuţul mai înalt, face zdup

şi cade Anca pe lângă mine şi Mica, direct în cap. Sperietură, plânsete,

apă, ceai, scandal în casă că nu i-am avut de grijă etc. etc. Numai târziu în

noapte s-a liniştit şi a scăpat de oftaturi. Pe atunci n-am dat prea mare

atenţie căzăturii. Nu ne-am mai adus aminte de ea până când, după vreun

an sau doi, ne-am dus la Buia să ne vizităm copila. Era acolo, peste vară,

împreună cu verişoara ei, Dana – aceea care acuma este în America.

181

–––––––– Page 182––––––––

După ce ne-am pupat copila şi după ce ea şi-a luat joaca prin curte, vine

Mica la mine şi-mi zice: „Măi Ionică, tu auzi cum vorbeşte Ancuţa? Nu

mai poate zice pe „c”. Oare nu cumva din cauza căzăturii aceleia în cap?

Auzi, zice tap în loc de cap, tal în loc de cal, totoş în loc de cocoş. Tu ştii

că la Cluj vorbea corect, că n-a stâlcit niciodată nici o consoană”. La

această atenţionare, mă duc în curte, o chem pe Ancuţa şi îi zic: „Anca,

spune cap”, ea zice „cap”, spune „cocoş”, ea zice „cocoş”… Draga mea,

atunci de ce zici tu mereu „tap” şi „totoş?” „D’apoi, tati – îmi zice ea –

aşa zice Mărioara”. Mărioara era verişoara ei din Buia, copila lui unchiu

Nicu, copilă care într-adevăr avea probleme de pronunţare. Fiind însă cu

un an mai mare decât Ancuţa şi Dana, ea devenise în curte un fel de

autoritate, devenise un cineva de la care trebuia să înveţi.

Apropo de limbă şi de vorbit, să-ţi spun, copile, că mama ta a

învăţat la începuturi două limbi: româna şi maghiara. A învăţat şi

maghiara deoarece prima femeie pe care am avut-o pentru îngrijirea ei era

o nenike care nu ştia o boabă româneşte. Numai Mica se putea înţelege cu

ea. Mica şi cu mine n-am avut niciun fel de prejudecăţi naţionaliste, aşa

că n-am făcut din aceasta nici o problemă. N-am făcut nici o problemă

nici atunci când a fost vorba de grădiniţă. Primii doi ani i-a făcut la o

grădiniţă maghiară: aceasta ne era mai aproape şi apoi acolo era

educatoare mama unei foarte bune colege şi prietene de-a Micăi. După

plecarea lui nenike, am angajat pe mai departe când fete românce, când

unguroaice, după cum ni se păreau mai curate şi după cum ne puteam

înţelege mai bine la preţ. Aşa s-au peridat prin casa noastră: Lia, Moriko,

Juji, Anuţa şi Katy. Am avut fată în casă până când Ancuţa, pe când avea

cam 10-11 anişori, ne-a spus să nu ne mai gândim la fată că ea se

descurcă şi singură până ce venim careva de la Universitate. Katy pleca

pentru măritiş.

Ca şi copilă, mami era o dulcinee: era frumoasă, vioaie, priete-

noasă, tare curioasă şi foarte sfătoasă. Îi mergea guriţa şi rotiţele minţii de

parcă erau unse. Pe unde umblam cu ea – parc, stradă, autobus, vizite –

imediat atrăgea atenţia asupra ei. Nu avea nici o reţinere; întreba, răspun-

dea, povestea fără nicio jenă. Era mereu căutată de copii, mereu iubită de

cei mari.

Din perioada ei de grădiniţă ţi-aş povesti un episod care merită

să-l ştii şi tu. Într-o bună primăvară, pe când mai era fascinată de Scufiţa

roşie, i-am cumpărat o stofă roşie pentru un pardesiu şi pentru o băscuţă.

Veneam cu ea de la probă; eu de o parte, Mica de alta. Pe drum, aşa ca

182

–––––––– Page 183––––––––

din senin, începe ea să-şi dea cu părerea despre rosturile meseriei de

croitor. Meseria aceasta – zicea ea – este foarte folositoare pentru oameni;

le face îmbrăcăminte. Ea nu-i ca „filosofia voastră”. Când auzim noi de

comparaţia cu filozofia, o întrebăm: „dar filozofia noastră cum este

Ancuţa?” Şi acum din nou expresis verbis: „Filozofia voastră îi ca şi

cusutul meu la maşină, în sus şi în jos, cu rost şi fără rost.” Când am auzit

răspunsul, am rămas miraţi şi ne-am întrebat cam de pe unde ar putea fi în

capul ei o asemenea fantastică apreciere? Eu m-am uitat la Mica, Mica s-

a uitat la mine, ne-am zâmbit, am vrut s-o îmbrăţişăm şi s-o pupăm, dar

ea, simţind că suntem încântaţi de răspunsul ei, a început să sară de pe un

picior pe altul şi s-a îndepărtat de noi. Cât priveşte aprecierea în sine, să

ştii, copile, că realmente lucrurile aşa stau; filozofia ca filozofie şi este

ceva cu rost şi fără rost deopotrivă. Este sau poate fi cu rost pentru aceia

care îşi pun în mintea lor probleme mari, probleme care să vizeze raportu-

rile omului cu lumea ca lume şi cu omul ca om. Filozofia este ceva fără

rost pentru aceia care nu ştiu să se minuneze, aşa cum s-a minunat Kant,

nici de cerul înstelat de deasupra capului lor şi nici de legea morală din

propria lor lume interioară. Tu, dragă copile, indiferent de ce meserie vei

practica, să încerci să faci şi un pic de filozofie.

Ca mică şi apoi ca mai mare elevă, mami a fost o şcolăriţă foarte,

foarte harnică. N-a trebuit niciodată s-o împingem de la spate pentru a-şi

face lecţiile. Din primele clase şi-a luat pe cont propriu problemele de

şcoală. Îi plăcea foarte mult să ştie ceva mai mult decât era scris în carte şi

de aceea, adeseori, ne răscolea biblioteca. Îmi aduc aminte că odată, pe

când avea la citire ceva pagini despre ceva isprăvi de-ale lui Ştefan cel

Mare, am găsit-o citind de zor din cartea „47 de ani glorioşi”. Când am

întrebat-o de unde ştia că în această carte scrie despre Ştefan cel Mare,

mi-a răspuns: „Păi, dacă în cartea noastră scrie că a domnit 47 de ani,

această carte nu putea fi decât despre el”. De multe ori pentru teme de

istorie, apela la tratatul de Istorie a României, o carte de vreo 7-8 sute de

pagini şi redactată de C. Daicoviciu, rectorul despre care ţi-am scris câte

ceva şi în alte pagini. Din acest punct de vedere eşti departe de mami.

Degeaba ai în bibliotecă aşa colecţii frumoase, pentru că nu te prea

îmbulzeşti la ele; prea te mulţumeşti cu ceea ce scrie prin cărţile tale sau

doar în caietele de clasă. Nici nu ştiu cum de ai notele pe care le ai şi cum

de poţi fi printre copiii mai buni ai clasei.

Din perioada ei de mică şcolăriţă, poate clasa a 5-a sau a 6-a, îmi

mai aduc aminte de un dialog pe care aş dori să ţi-l relatez. Eram de

183

–––––––– Page 184––––––––

serviciu să-i dau la amiază de mâncare. Ţin minte că pentru felul întâi

aveam o supă de carne. După vreo câteva linguri de supă, mă trezesc că-

mi zice: „Măi tati, să ştii că într-un fel este bine să crezi în Dumnezeu”.

Mirat de afirmaţie, am întrebat-o: „De ce crezi că-i bine?” „Eu cred – îmi

zice ea – că oamenii care cred în Dumnezeu mor mai uşor”. „Mama

mia!” m-am gândit. Ce formulare! Nedorind să angajez cu ea un dialog

mai întins pe această temă, i-am zis doar: „Da, într-un fel poate că ai

dreptate”. După vreo alte două, trei linguri de tăieţei, îmi zice: „Dar eu

cred că este mai bine aşa ca noi”. „Adică cum Ancuţa, de ce „aşa ca noi?”

„Păi, tati, noi nu credem, noi nu mergem duminica la biserică”. „De ce

crezi că aşa este mai bine, copilă?” „Păi, eu cred că – zice ea tot textual –

oamenii care nu cred în Dumnezeu trăiesc mai liber”. Uluit de această a

doua parte a dialogului i-am spus doar că despre religie şi despre

Dumnezeu va afla ea mai multe când va fi mai mare şi atunci o să mai

discutăm.

Seara când i-am spus Micăi de dialogul meu cu Anca, ne-am

minunat împreună de mintoşenia copilei noastre şi am fost împreună de

acord că realmente între a „muri mai uşor” şi „a trăi mai liber” se aşează

toată tensiunea acelor stări de spirit care se numesc fenomen religios.

Interesul lui mami pentru şcoală s-a împletit întotdeauna cu cel

pentru lectură. Citea mult Ancuţa noastră. Nu-mi aduc aminte de vreo

perioadă în care să nu fi avut o carte pe noptieră.

Din când în când se mai delecta şi cu pictatul. Şi acum mai sunt

prin casă ceva mâzgâlituri frumoase ieşite de sub mâna ei. Cred că de la

ea ai moştenit şi tu plăcerea de-a te juca cu liniile şi culorile, de-a mâzgăli

pereţii cu pete de grafiti.

Joaca era şi ea la locul ei. Erau în curtea de pe strada Deva o

droaie de copii care, spre seară, după lecţii, trăgeau câte-o joacă din toate

încheieturile fiinţei lor. Este vorba de Flavia, Ligia, Silvia, Puiu, Ovidiu,

Călin ş.a.

După ceasurile de joacă sau printre ele, se făcea un pic de timp şi

pentru taifas, mai ales cu Flavia, confidenta ei. Doar erau pe atunci

vremurile primei iubiri.

Seara se scria în jurnal şi eventual se mai pieptănau ceva păpuşi.

Mami a ta s-a jucat cu păpuşile până aproape de anii studenţiei.

Cu toată risipa de timp pentru plăcerile copilăriei şi ale

adolescenţei, nu ne-am făcut aproape nici o problemă vizavi de intrarea

lui mami la facultate.

184

–––––––– Page 185––––––––

Pe vremurile acelea, prin România era mentalitatea că un liceean

care nu ajunge pe băncile unei facultăţi se poate considera un ratat sub

raport social. Nu era mai mare mândrie şi mai mare sărbătoare în viaţa

unei familii cu copii decât aceea a unei reuşite la facultate. Pe lângă multe

altele, această mentalitate era generată chiar şi de unele realităţi ale şcolii.

Şcoala medie era în aşa fel structurată, încât nici unde nu puteai conta pe

câştigarea unei meserii. Aşa zisele licee teoretice, prin multele lor ore de

atelier şi prin multele lor discipline tehnice şi tehnologice, aveau şi ele

pretenţia asigurării la absolvire, a unei specializări. Liceele, zise industria-

le, prin orele şi disciplinele lor teoretice şi de cultură, aveau şi ele

pretenţia prelungirii lor în Institute şi Universităţi. Drept urmare, muncito-

ri cât de cât calificaţi, nu ieşeau de nici unde. De aceea, toată lumea –

buzna la facultate. Cum locurile erau limitate, concurenţa era nebună,

nebună; la unele facultăţi se ajungea la o concurenţă de 10-12 copii pe un

loc. De aci şi de aceea meditaţii şi iar meditaţii.

Azi se pare că lucrurile s-au schimbat cu 180˚. S-au schimbat nu

în sensul schimbării mentalităţii, ci în sensul că Universităţile şi facultă-

ţile s-au înmulţit aşa de mult, încât numai cine nu vrea nu ajunge pe

băncile unei facultăţi.

Contând pe hărnicia lui mami, noi aşteptam zilele admiterii cu o

mare seninătate. Apriori, contam pe reuşita ei.

Singura problemă care se putea pune în discuţie era alegerea.

Într-o anume vreme a opţiunilor a venit vorba despre arhitectură sau

design. Cum arhitectură nu era la Cluj, rămânea în discuţie dizainul. Ca

opţiunea ei să nu fie doar după cele auzite pe ici şi pe colo, m-am gândit

s-o duc să vadă lucrările de absolvire ale dizainerilor de la Institutul de

arte plastice. Când am ieşit de la această expoziţie, mi-a zis: „Eu aşa ceva

nu fac”. Problema era rezolvată.

După un timp, pe când era încă în clasa a X-a, ne-a spus că vrea

să facă medicina. Foarte bine, copilă, dar, hai să facem şi aici o probă. Pe

scara noastră era deja un student la medicină, era cel care mai târziu avea

să fie tata lui Răducanu, prietenul tău. Am vorbit cu el s-o ia pe mami la

ceva ore de disecţii, adică ore de măcelărit cadavre. Când a venit de la

aceste ore, ne-a cerut de mâncare şi ne-a spus: „Altceva decât medicină

nu fac”.

Odată decizia luată, trebuia pus pe învăţat. Trebuia ştiută pe de

rost cartea de Anatomie şi trebuiau ştiute foarte bine Fizica şi Chimia. La

primele două materii, mami a avut profesoare bune, aşa că nu se punea

problema unor ore de meditaţie. La Chimie însă, avea drept profesoară pe

185

–––––––– Page 186––––––––

o doamnă care era la Liceul Nicolae Bălcescu numai pentru că era soţia

secretarului cu probleme economice de la Comitetul judeţean de partid.

Chimie nu ştia; Anca trebuia ajutată. Am căutat o bună profesoară de

liceu – soţia unui coleg de la Facultatea de Chimie – şi săptămânal, o

duceam cu maşina la ore de pregătire.

În ultimele zile de pregătire i-am spus că chiar în preziua

examenului, are voie să înveţe numai până spre ora două. După această

oră, aş vrea să ieşim undeva la pădure; să vorbească în acest sens şi cu

prietena ei Flavia. Când am venit acasă pentru masă, mi-a spus că nu

putem pleca la pădure înainte de ora patru; două lecţii de Anatomie nu i-

au ieşit aşa cum voia ea şi vrea să mai lucreze la ele. Am înţeles şi ne-am

amânat plecarea.

Ţin minte că în această ieşire la pădure eu m-am întreţinut cu

nenea Mişu, tatăl Flaviei, iar ea a sporovăit cu buna ei prietenă. Mai ţin

minte că prin pădure am găsit pipirig şi eu, într-un loc pitoresc, am

împletit un cordon în opt fire. Acest cordon se mai află şi astăzi încolăcit

după un braţ al bibliotecii de metal din camera de lucru de pe strada

Deva. Ori de câte ori văd această împletitură îmi adus aminte de ziua

aceea memorabilă. Ziua aceea a devenit cu atât mai memorabilă, cu cât,

în cursul nopţii, pe la ora două, mă scoală Anca şi îmi spune: „Tati, am

febră, peste 38º”. Pe Mica n-am mai sculat-o; n-am vrut să mai compli-

căm ceasurile nopţii. I-am dat o aspirină Bayer, ceva piramidon şi i-am

spus să încerce să doarmă. „Poate ai doar o febră de emoţie”. „Tati, să ştii

că nu emoţiile sunt de vină”. Şi dialogul s-a încheiat.

Dimineaţa, febra era doar cu două, trei linii peste 37º. Cu maşina

am dus-o la sala ei de examen; era proba de Anatomie. Nu aveam de

gând să stau pe stradă cu mulţimea de părinţi din faţa Institutului Pasteur,

dar, dată fiind situţia, n-am avut încotro. Mă gândeam să nu i se facă rău

şi să iasă mai devreme din examen. A rezistat, iar când a ieşit mi-a zis:

„Tati, această probă am luat-o”. Urcată în maşină, cu ea direct la doamna

Toma, doctoriţa ei de casă şi bună prietenă. După consultaţie, doamna

Toma îmi spune: „Domnu Ionică – eram în cabinet şi tonul trebuia să fie

oficial – Anca are o viroză clasică şi dacă nu intervenim rapid şi masiv cu

medicamente, admiterea este compromisă”. Mi-a dat reţetă pentru patru

feluri de medicamente. Două erau injectabile – moldamin şi epitarf. Cu

medicamentele în buzunar, acasă la înţepat. Pe bunicul lui Răducanu l-am

rugat să facă operaţiunea aceasta.

186

–––––––– Page 187––––––––

A doua zi, era proba de Fizică; temperatura mai avea doar două

linii peste 37º. După un ceai şi un pic de pâine prăjit ă, la examen. Când a

ieşit mi-a spus: „Să ştii că un singur subpunct n-am făcut, dar cred că nu

l-a făcut nimeni”. Un coleg de admitere şi cunoştinţă bună intervine în

discuţie şi îi spune că el a făcut şi punctul cu pricina, că a făcut aşa şi aşa,

îi explica el lui mami. Mami îi zice: „L-ai făcut, dar nu l-ai făcut bine, aşa

că mergi acasă liniştit”. Şi noi din nou la înţepături. A treia zi, cu febra

puţin sub 37º, am dus-o la proba de Chimie. După această probă îmi

zice: „Tati, să ştii că voi lua examenul”. „Copilă, vom vedea, deocam-

dată să te faci cât mai repede sănătoasă”.

Ţi-am descris cu ceva amănunte toată istoria acelor zile nu pentru

a ţi-o lăuda pe mami; de pe acuma tu o cunoşti destul de bine şi tu eşti

destul de mare ca să ai despre ea propriile tale aprecieri. Ţi-am scris doar

pentru a-ţi face o anume idee despre tensiunea acelor zile şi nopţi, cele

mai grele zile şi nopţi din istoria familiei noastre. Ar fi fost mare păcat ca

mami, după o aşa frumoasă trecere prin anii de liceu, să rămână un an de

zile acasă, pe când colegele şi prietenele ei se puteau duce zilnic la

facultate. Dar, „Gîza” a reuşit. Forţa ei fizică, intelectuală şi morală a

învins în acelaşi timp nu numai cel mai greu examen din viaţa ei, dar şi o

boală destul de urâtă. Îmi vine şi acum să-i zic: „Bravo, Ancuţa!”

Vestea propriu-zisă a reuşitei ne-a adus-o Radu. Tata lui tati,

adică Puiu. El era secretarul Comisiei de admitere şi atunci când s-au

deschis lucrările şi s-au făcut mediile, a dat, în listele celor declaraţi

„reuşit”, şi peste numele Irimie Anca. Venit acasă, i-a spus lui Radu; câte

ceva despre povestea lor auzise şi el prin casă. La această veste, Radu a

fugit în oraş, a luat un buchet de flori şi fuga la noi. Îţi dai seama că

bucuria tuturor a fost enormă, a fost ca să folosesc o expresie de a ta de pe

când erai mic, „până dincolo de infinit”.

Cu acest buchet de flori se pare că a şi reînceput povestea de

dragoste Radu şi Anca, poveste care a dus până la telefoanele de azi. Ştii

tu la ce telefoane mă refer.

Am scris „reînceput” şi nu „început”, deoarece cu vreo doi ani în

urmă, povestea a mai avut câteva luni de viaţă. După aceste luni, tati şi-a

mutat sentimentele pe la alte fete; două din ele erau chiar colege de clasă

cu Anca. Mami însă, copilă deşteaptă, n-a făcut nici o scenă de gelozie; a

aşteptat cu răbdare să vină din nou primăvara pe uliţele ei. Nu ştiu de ce,

dar conta pe o reîntoarcere a lui tati, pe o reluare a iubirii lor. Reluarea s-a

produs pe când tati era la armată; băieţii care erau deja reuşiţi la facultate

187

–––––––– Page 188––––––––

trebuiau să facă un an de stagiu militar. În acest an, un schimb de câteva

scrisori a reînviat povestea şi a pus-o pe nişte făgaşuri noi. Sub raport

sentimental, anii de facultate, şi ai lui tati şi ai lui mami, au fost foarte

clari: toată lumea ştia că Anca este iubita lui Radu şi că Radu este

drăguţul lui Anca. Nimeni nu se mai putea băga pe fir, cum se spune într-

un limbaj tineresc. A fost vorba, dragă copile, de o dragoste foarte, foarte

frumoasă, de un mod absolut deosebit de-a se curta doi tineri. Ţi-aş dori şi

ţie din tot sufletul o dragoste de genul dragostei care s-a derulat ani de zile

între cei care mai târziu au devenit tati şi mami. După ce tati a terminat

facultatea şi era deja cu repartizarea în mână, era firesc să se pună

problema nunţii, chiar dacă mami mai avea încă un an de facultate.

Despre ziua nunţii ce să-ţi scriu? Caseta, pe care ai văzut-o de

atâtea ori, ţi-a spus cu siguranţă mai multe decât ţi-aş putea spune eu.

Secvenţele ei ţi-au putut comunica fericirea celor doi împricinaţi, bucuria

ce exploda din toate gesturile lor, veselia ce s-a revărsat peste cei aproape

300 de invitaţi. Colegii lui mami şi tati au fost nemaipomeniţi, au petrecut

o zi de care sunt sigur că şi astăzi îşi mai aduc aminte. Dacă eu îţi doresc

o dragoste de felul celei dintre tati şi mami, să ştii că îţi doresc şi o nuntă

ca a lor, o nuntă care, indiferent de sinuozităţile ulterioare ale vieţii, să

lase o amintire nemuritoare.

Consecinţa cea mai firească şi mai frumoasă a acestei nunţi ai

fost, eşti şi vei rămâne tu. Naşterea ta a fost cel mai de seamă eveniment

din istoria familiei voastre, familie care, de pe acum, se va compune din:

Radu, Anca şi Sergiu Grosu.

Despre tati şi mami s-ar mai putea scrie multe. S-ar putea scrie

câte ceva despre supărarea lui tati că, din cauza rudelor din străinătate –

Dinu şi Ligia erau deja în Germania – n-a primit post în cercetare, post pe

care l-ar fi meritat din plin. Ţi-aş putea scrie despre anii de stagiu ai lui

mami, despre modul ei de-a descoperi primul caz de SIDA în Cluj-

Napoca, despre stagiul ei la doctorul Surcel – cel care a asistat venirea ta

pe lume – şi despre primul ei articol tipărit într-o revistă de specialitate. S-

ar putea scrie multe despre mutarea lor în prima locuinţă, despre

cumpărarea maşinii, despre şoferia lui mami cu tine în burtă etc. etc.

Toate acestea rămân deoparte din moment ce numele tău a apărut

sub condeiul acestui rezumat de viaţă.

Apariţia ta pe lume a marcat o adevărată cotitură în viaţa întregii

familii. Tu ai devenit bijuteria în jurul căreia a început să se mişte tot

universul vieţii noastre. Când era vorba de tine, de plânsul tău, de laptele

188

–––––––– Page 189––––––––

tău, de plimbările tale, de…, de… totul era pus deoparte. Pentru Mica şi

pentru mine numai orele de curs şi de seminar au mai rămas sfinte; în rest

era numai „sfinţia” ta. Pot să-ţi scriu că Anca nu m-a putut abate de la

pagini şi păginuţe. Numai tu ai împins oarecum şi filozofia pe planul al

doilea.

Regret foarte mult că n-am ţinut un jurnal în care să notez câte

ceva din primii ani ai copilăriei tale. Era bine să fi avut consemnate zilele

în care ai denumit porumbeii de la fereastră „Gu”, „Gu”, era bine să-ţi fi

putut scrie acuma zilele în care m-ai botezat pe mine Micu şi pe Ligia –

Mica. Era bine să fi avut notată ziua primului „Mama” şi a primului

„Tata”, ziua primilor paşi etc. etc. Dacă n-am notat nimic, nu-mi rămâne

decât să-ţi scriu câte ceva din cartea memoriei mele interioare. Din

această carte trebuie să-ţi transcriu că ai fost un copil tare, tare drăguţ.

Îmi aduc aminte de plânsul tău din ceasurile de baie. La început

plângeai de mama focului că te băgam în apă, mai târziu, că te scoteam

din apă. Îmi aduc aminte că erai un mâncăcios şi jumătate. Pe când aveai

trei, patru luni ne distram pe seama eforturilor tale de-a ajunge la sticla cu

lapte. Te aşezam pe pat şi îţi puneam anume laptele undeva mai departe.

De cum zăreai laptele, în coate şi în genunchi te şerpuiai până la sticlă şi

îţi vedeai de treabă. Erai şi un mare curios. Parcă acuma te văd cum te

uitai, pe când te scoteam cu căruciorul la plimbare, la nori, la frunze, la

păsări etc. Te uitai de parcă de pe atunci voiai să mă întrebi cam ce sunt

toate câte le vezi, cam de pe unde vin şi cam încotro se duc.

Ne-am bucurat cu toţii că atunci când ai început să te joci cu

cuvintele, n-ai avut nici o problemă de pronunţie, n-ai avut niciun necaz

cu nicio consoană sau vocală.

Când ai început să faci primii paşi, a apărut însă o anume

problemă. Dacă încercai să alergi, cu un picioruş te împiedicai de celălalt

şi îndată erai cu nasul în pământ. Şi Maia, mare pediatră, şi Anca,

proaspătă doctoriţă, mi-au spus să nu-mi fac nicio grijă că în timp

problema se va rezolva. Într-o zi de martie, zi în care se anunţa un uşor

dezgheţ, eram cu tine la plimbare pe marginea lacului din parcul oraşului.

Deodată, apar Puiu şi Maia, venind de la ceva expoziţie de pictură. Tu ai

vrut să fugi la ei şi te-ai trezit cu nasul în ceva urme de zăpadă. Maia a

fugit la tine, iar tu te-ai apucat de plâns. Maia, din nou, cu povestea că în

timp totul se va corecta. Eu i-am zis însă: „Tu, Maia, cu timpul treaba

aceasta se va putea corecta, dar tot cu timpul se va putea şi agrava”. „Ioi!

zice Maia, eu la asta nu m-am gândit. Mâine mergem la doctor, la

189

–––––––– Page 190––––––––

profesorul Varna”. După consultaţie, profesorul ne spune: „Copilul are o

luxaţie de şold; aţi venit cam târziu, dar nu prea târziu, mai putem încerca

să rezolvăm lucrurile fără operaţie”.

Ne-a dat un aparat pe care să ţi-l punem între picioare, aşa ca

picioruţele tale să fie cât mai îndepărtate. Tati şi mami erau pe undeva la

schi. Când au venit acasă, tu erai deja de câteva zile încarcerat în hamurile

acestui aparat. Lui Mica şi mie ni se rupea inima când te vedeam

învârtindu-te prin pat cu picioarele desfăcute la maximum. Tu însă nu

prea aveai probleme; ţi se părea că aşa trebuie să fie, că aşa este evoluţia

normală a lucrurilor.

După vreo două, trei luni de înhămat şi deshămat, ni se spune la

primul control că poziţia piciorului este mai bună, dar încă nu destul de

bună. Ni s-a recomandat încă o porţie de aparat. În orice caz, cu un pic de

grijă şi cu un pic de efort am reuşit, copile, să-ţi rezolvăm problemele pe

care le-ai avut la şold şi la picior. Se pare că până la urmă succesul a fost

aşa de mare că astăzi nu mai ai nici o problemă, nici la fugă şi nici la

săriturile tale cu schiurile ori cu skateboardul. Dincolo de toate celelalte

lucruri pe care le-am făcut pentru tine, insistenţa pe lângă Maia să vedem

ce-i cu picioarele tale, a fost cea mai importantă amestecare a mea în

evoluţia vieţii tale. Ce-ar fi fost, ca acuma să şchiopătezi sau ca mai târziu

să fi ajuns la o operaţie, care nu putea fi chiar aşa de uşoară.

Din perioadele în care ai fost la noi, pe Deva, îmi mai aduc

aminte de problemele pe care le aveam cu tine pentru culcare. De la o

vreme poveştile cu Scufiţa roşie şi Capra cu trei iezi nu mai aveau niciun

efect. Doreai poveşti noi şi tot mai noi. Nu mai ştiu câte poveşti a trebuit

să scot din capul meu. De la o vreme, dacă mă repetam, mă

avertizai „Micule, asta mi-ai mai spus-o”. Ţin minte că ţi-am ticluit şi o

poezioară. Oare tu o mai ştii?

„Motănelu şi căţelu

Merg de mână la fântână,

Să bea apă că l-i sete,

Şi să plece după fete.

Cum mergeau, aşa agale,

Iată că le iese-n cale

Un dulău cu blană mare …

Şi cum îi cuprinde frica,

Ei dau fuga la mămica”.

190

–––––––– Page 191––––––––

Râdeai, aşa frumos râdeai de „fuga lor la mămica”. Nu cred că puteai

râde de „plecarea lor la fete”. După râs trebuia să vină liniştea şi apoi să

se aştearnă somnul.

Când poveştile şi poeziile nu mai funcţionau, apelam la Ledi, ştii

căţeluşa aia din curtea de pe Deva. Eu ţi-am spus că spre seară şi puţin în

noapte, rolul lui Ledi era să umble pe la casele cu copii şi să controleze

dacă s-au culcat copiii. N-ai prea crezut tu povestea asta, până când într-o

seară, chiar pe când ne chinuiam cu somnul, am auzit-o pe Ledi pe scări,

era chiar la uşa noastră. Te-am luat repede în braţe şi te-am scos la uşă să

o vezi. Ledi a lăsat şi două, trei lătraturi. „Vezi? Vezi cum te latră, că nu

te-ai culcat? Dacă nu te ţineam în braţe, te mai şi muşca”. După această

întâmplare, multă, multă vreme când auzeai seara vreun lătrat de câine,

închideai ochii şi stăteai liniştit până te cuprindea somnul.

Vara anului 1989 a cam trecut fără joacă; în hamurile aparatului

dintre picioare nu puteam merge niciunde. Spre toamnă însă am cam

intrat în normal. După cursuri şi seminarii te-am scos aproape zilnic în

parcul oraşului şi parcul copiilor. Fără alergări prea lungi şi sărituri prea

mari, ne perindam pe la toate hintele şi toboganele. Eram bucuroşi că nu

te mai împiedici şi nu mai cazi în nas.

Cu toate gândurile în jurul luxaţiei tale n-am prea fost atenţi la

evoluţia social-politică a ţării şi a ţărilor din jur. Dar, şi dacă am fi fost

foarte, foarte atenţi şi dacă am fi cumpănit bine, bine toate evenimentele

interne şi internaţionale, tot n-am fi putut întrevedea evenimentele istorice

care pe undeva în pânzele istoriei se pregăteau. Nu puteam descoperi

nimic care să anunţe zilele revoluţiei române, zile care aveau să marcheze

profund istoria vieţii tale, vieţii noastre, vieţii întregii ţări.

Dacă după trei ani, viaţa ta s-a derulat aşa cum s-a derulat, dacă

acuma eşti acolo unde eşti şi ai perspectivele de viaţă pe care le ai, atunci

de vină sunt, în principal, acele zile ale lui decembrie 1989. Ele au aşezat

viaţa noastră pe alte făgaşuri de mişcare. De aceea despre acele zile aş

dori să-ţi scriu ceva mai mult şi mai pe îndelete. Dar toate acestea în

viitoarea scrisoare.

x

x x

Încercând să-mi onorez promisiunea făcuta mai sus, să pornesc la

drum.

191

–––––––– Page 192––––––––

Începuturile revoluţiei române din ’89 sunt legate spaţial de

oraşul Timişoara şi temporal de ziua de 16 decembrie. Deşi erai pe lume,

tu nu aveai cum să reţii aceste date, de aceea ţi le-am amintit eu.

Nevinovat şi fără griji, tu îţi vedeai de joaca şi jucăriile tale, fără să dai

vreo atenţie agitaţiei din jurul tău. Nu puteai înţelege înjurăturile pe care

le adresam televizorului că nu ne spunea şi nu ne arăta aproape nimic

despre ceea ce se petrecea de fapt în oraşul de pe Bega. Noi, cei din fami-

lie, am aflat cam despre ce este vorba printr-un telefon dat de tuşa

Mărioara de la Blaj. În ziua de 17, undeva către amiază, m-a sunat sora să

mă întrebe dacă nu cumva am vreun prieten bun în Timişoara, prieten pe

care l-aş putea ruga să se intereseze de copilul ei, Fane, care, după spusele

iubitei lui, a plecat în dupa masa zilei de 16 la demonstraţie şi nu s-a mai

întors. Fata povestea că la primele chemări care au răsunat printre

căminele studenţeşti „Haideţi cu noi! Haideţi cu noi!” Fane nu s-a dus. La

al doilea val de chemări însă, şi-a lăsat iubita şi împreună cu un coleg, a

plecat la demonstraţie. A doua zi dimineaţa, fata s-a dus la cămin să vadă

dacă Fane a apucat sau nu să se întoarcă. Mare i-a fost mirarea când a

văzut că în cameră toate lucrurile erau aşa cum le lăsaseră. Şi-a dat

imediat seama că ceva nu este în ordine. S-a hotărât atunci să telefoneze

la Blaj. În cadrul convorbirii, fata i-a spus Mărioarei cam ce se îmtâm-

plase peste noapte pe uliţele Timişoarei, că sunt morţi şi răniţi, că se

vorbeşte de mulţi arestaţi. În acest caz, se punea în mod firesc întrebarea:

în ce categorie ar putea fi Fane – mort, rănit sau arestat?

Ca să-ţi dai seama, cam despre cine este vorba, să-ţi scriu, copile,

că Fane este unchiul acela care ţi-a adus bile şi cârlige pentru pescuit şi

care te-a invitat la Blaj să mergi cu socrul lui nu numai la pescuit, dar şi la

vânătoare.

Aflând de morţi, de răniţi, de arestaţi, sora mea era înnebunită.

Un prieten din Timişoara, pe lângă multe alte detalii despre evenimente,

mi-a spus că nu poate face nimic pentru mine, că nimeni nu-i va deschide

uşa nici pe la spitale şi nici pe la poliţie. În acest caz, Mărioara s-a dus de

una singură să-şi caute copilul. După o zi de umblătură, s-a întors acasă

fără nici un rezultat. A stat ea, am stat noi în destulă tensiune toate zilele

de 18, 19, 20, 21, 22; abia în 23 a dat Fane primele semne de viaţă. A fost

printre cei arestaţi.

În acest răstimp, prin casă înjuram stăpânirea, înjuram presa,

radioul, televizorul că nu ne spuneau aproape nimic despre Timişoara.

Singura ştire, ascunsă printre multe altele, era aceea că „ceva grupuri de

192

–––––––– Page 193––––––––

huligani s-au dedat la ceva acte de vandalism”, că „ordinea a fost

restabilită”, că situaţia este deja „sub control”. Nimic despre huruitul

tancurilor şi ţăcănitul armelor, nimic despre morţi şi răniţi, despre arestări.

Clujul părea amorţit. Oamenii lui se făceau că nu ştiu nimic, că

nimeni n-a mai primit telefoane, că nimeni n-a mai tras cu urechea la

postul de radio „Europa Liberă”.

Ceauşescu, în prostia şi nebunia lui, a iniţiat şedinţe de partid,

şedinţe în care să se condamne „huliganii” de la Timişoara şi să fie încă o

dată lăudat pentru „politica înţeleaptă” pe care o duce.

La Universitate o asemenea şedinţă a fost programată pentru ziua

de 21 dec. Bineînţeles că nu m-am dus. Eu le-am zis unor colegi că la

Timişoara nu este vorba de simpli „huligani”, că acolo evenimentele sunt

mai complicate şi mai serioase. Unii m-au crezut, alţii nu. Când ei se

duceau la şedinţă, eu le-am spus că plec acasă. Era pe la ora 13. În centru,

în colţ la Continental şi Librăria Universităţii, era parcă ceva lume mai

multă decât de obicei, dar nu i-am dat prea mare atenţie. Am trecut pe

lângă cei adunaţi şi pe strada Napoca mi-am continuat drumul. Acasă,

erai tu şi era Mica. Am intrat în programul obişnuit al unei întâlniri de

amiază: mâncare, joacă cu tine etc. Pe la ora trei, trei şi jumătate, a venit

la noi tanti Geta, bunica lui Răducanu şi ne-a spus că în centru „a început

revoluţia”, că au fost împuşcături, că sunt morţi şi răniţi. Mai târziu, am

aflat că din partea industrială a oraşului, coloane de muncitori s-au

îndreptat spre centrul oraşului, că la hotelul Astoria au fost întâmpinaţi cu

gloanţe şi că sunt şi acolo morţi şi răniţi. Când am auzit de toate acestea,

mi-am luat paltonul şi căciula şi am vrut să ies şi eu în stradă. Mica nu m-

a lăsat. Mi te-a pus în braţe şi mi-a spus că ea nu rămâne singură cu tine,

că să fac bine să mă potolesc şi să rămân acasă. N-am avut ce face. Cum

o ştiam bolnavă cu inima, nu puteam trece peste voinţa ei. Aşa s-a făcut

că n-am ajuns pe uliţele Clujului în acea fantastică zi de 21 decembrie.

Se pare că accesul spre centrul oraşului era bine păzit. Demons-

traţiile de după masă şi dinspre seară s-au derulat doar pe străzi mai

periferice. Toate zonele mai libere erau pline de tancuri, taburi, armată. Şi

în parcul copiilor era ceva unitate militară care însă n-a prea avut ce face

până spre seară târziu. Era deja bine trecut de ora zece, zece seara

bineînţeles, când am auzit ceva rafale de mitralieră dinspre Fabrica de

bere. La scurt timp, o coloană de vreo două, trei sute de demonstranţi n-a

fost lăsată să-şi continue drumul spre centru şi a fost abătută spre str.

Coşbuc, spre parc. Aici, ca să nu poată ajunge pe str. Pavlov, spre casa

193

–––––––– Page 194––––––––

primului secretar şi spre casa de oaspeţi a partidului, coloana a fost întâm-

pinată de două rânduri de soldaţi, în poziţie de tragere, în genunchi. În

faţa lor era un ofiţer cu mănuşi albe şi cu un pistol în mână. Cum toată

această organizare se petrecea sub balconul casei noastre de pe Deva, am

urmărit cu sufletul la gură momentul întâlnirii dintre demonstranţi şi

ofiţer. Ofiţerul însă n-a ordonat foc, deşi era la foarte scurtă vreme după

rafalele auzite dinspre strada Moţilor, ci i-a rugat pe demonstranţi, ca în

şir de câte doi, trei, să treacă pe lângă soldaţi şi să se îndrepte spre hotelul

Sport şi stadion şi să nu forţeze intrarea pe strada Pavlov. Strigând

„Libertate! Libertate!”, demonstranţii şi-au continuat drumul spre

direcţiile indicate; n-au fost deci împuşcături sub ferestrele casei noastre.

Tu n-ai fost martor la toată agitaţia din casă şi de afară deoarece

la ora somnului te-am pus la culcare. Mami era de gardă. Tati, cu o seară

înainte, adică în 20 dec., împreună cu ceva colegi, a umblat prin blocurile

din cartierul Plopilor şi-a pus ceva manifeste prin cutiile poştale ale

oamenilor. După această acţiune, destul de riscantă, s-a dus acasă pe

Pietroasa. Cum era singur – mami şi în seara aceea era de gardă – după o

vreme l-a cuprins frica şi n-a vrut să mai rămână acasă. Târziu, în noapte,

cam speriat, a venit să se culce pe Aleea Tineretului. Maia l-a văzut pe

tati cam neliniştit, a încercat ea să afle motivele venirii la casa copilăriei;

dar n-a putut afla nimic. Abia mai târziu şi-a povestit tati isprava. În ziua

de 21, ziua evenimentelelor tragice de la Cluj, tati a fost la serviciu. Mami

era iară de gardă şi tati nu s-a mai dus acasă la culcare, ci a venit din nou

la Maia. În dimineaţa de 22, Clujul nu era încă liniştit. Fără nici o opoziţie

a armatei sau a securităţii, s-a ţinut un mare miting în piaţa Operei şi se

pare că tot atunci, cu câteva ceasuri înainte de căderea lui Ceauşescu, a

fost ocupat de către demonstranţi sediul Comitetului judeţean de partid.

Moga nu mai conta ca şi conducător al judeţului şi oraşului. Tati şi cu

Maia au luat parte la acest miting. Îl poţi ruga pe el să-ţi povestească ce

lozinci a strigat. Eu eram obsedat de împuşcăturile auzite dinspre Fabrica

de bere. Mica mi-a dat voie să ies până în strada Moţilor, să văd consecin-

ţele rafalelor de mitralieră. Mare mi-a fost mirarea când am văzut doar

trei morţi chiar în faţa alimentarei de la care noi ne luam raţiile de zahăr şi

ulei. Şi mai mare mi-a fost mirarea când am văzut că toţi trei erau

împuşcaţi în cap şi se părea că de foarte aproape. Atunci am înţeles că

rafalele de mitralieră, fie c-au fost doar simple simulatoare, fie c-au fost

trase în aer. De atunci, mi-a încolţit în cap ideea că probabil cei care au

împuşcat au fost strecuraţi chiar printre demonstranţi.

194

–––––––– Page 195––––––––

După acest spectacol teribil de dureros, după ce am dat cu ochii

de sânge al revoluţiei, am venit acasă să vedem ce se va întâmpla la

Bucureşti. Era anunţată televizarea marelui miting din faţa Comitetului

Central. Ceauşescu se întorsese de prin Iran, se pare şi se aştepta să ţină

un discurs în care să condamne acţiunile de la Timişoara. El şi cei din

jurul s ău contau că cei din piaţă vor striga din nou şi din toate puterile

„Ceauşescu P.C.R.” Dar n-a fost să fie aşa. N-a apucat Ceauşescu să

scoată câteva fraze că peste piaţă a răsunat un vuiet, ca de cutremur. Când

am fost în România, am citit în Jurnalul Naţional că un martor al

evenimentelor a susţinut că acest vuiet ar fi venit dintr-o maşină a

armatei. Cam în acelaşi timp, printre cei din piaţă a explodat o petardă.

După toate acestea, masa de oameni din piaţă n-a mai putut fi stăpânită.

Furia era declanşată. Degeaba a încercat Ceauşescu să potolească

spiritele, degeaba a încercat să promită oamenilor – la sugestia Elenei –

că va mări salariile cu câte 200 de lei, că oamenii nu s-au mai liniştit.

Dimpotrivă, au început să strige „Libertate!, Libertate!”, să spargă coloa-

nele de ordine şi să forţeze intrarea în Comitetul Central.

Văzând că mitingul este compromis, Ceauşescu şi ai lui s-au

retras. Pentru o vreme, televizorul a trecut pe muzică populară, ca după o

scurtă perioadă de tăcere să apară un grup de revoluţionari, în frunte cu

poetul dizident, adică anticeauşist, Mircea Dinescu şi cu actorul binecu-

noscut I. Caramitru. Cu două degete în formă de V, adică „Victorie”, şi cu

glasul tremurând ne-a anunţat că „am învins”, că Ceauşescu şi Elena, de

pe acoperişul C.C., au plecat cu un elicopter într-o direcţie necunoscută.

Peste scurt timp, ne-au fost arătate şi imaginile cu fuga celor doi. De pe

acum se putea, pe drept cuvânt, cânta şi urla „Ole! Ole!, Ceauşescu nu

mai e”. Fuga lui Ceauşescu trebuia sărbătorită. Cu tine de mână sau în

braţe, împreună cu Mica, am colindat pe la vecini. La familia Pop Iuliu –

la tanti aceea care mai târziu voia să te înveţe ca la oamenii mari să nu le

mai zici „servus”, ci „săru mâna” – s-a deschis o sticlă de şampanie. Eram

bucuroşi de victoria revoluţiei. Incredibilul s-a realizat, Ceauşescu a

plecat. Dintre toţi cei prezenţi, casa era plină de oameni, numai nenea

Iuliu nu era prea vesel. Cu paharul în mână, el mereu se întreba: „să

vedem ce va fi după aceasta? Să vedem ce va fi?”

După consumarea momentului cu şampania, ne-am dus pe la

casele noastre şi nu ne-am mai desprins ochii de la televizor. Au urmat o

serie de veşti despre soarta elicopterului, că s-a îndreptat spre Târgovişte,

că a aterizat, că cei doi au fost arestaţi acolo şi acolo etc. etc.

195

–––––––– Page 196––––––––

Spre seară a apărut la televizor I. Iliescu cu un comunicat care

punea capăt celor câteva ceasuri de haos politic şi de vid de putere. Am

fost anunţaţi de constituirea Frontului Salvării Naţionale şi de Declaraţia

pe care acesta o lansa ţării. Se conturau în această declaraţie principalele

jaloane ale evoluţiei noastre postceauşiste şi postsocialiste. Se anunţa, sub

raport politic, lichidarea tuturor structurilor dictaturii ceauşiste şi trecerea

la pluripartidism, la democraţie. În plan economic se anunţa doar evoluţia

pe căile unei economii eficiente. Nu ştiu dacă la modul conştient sau pur

şi simplu din fuga condeiului, dar a fost evitat termenul de „economie de

piaţă”. Acesta a apărut ceva mai târziu sub forma „economie socială de

piaţă” şi apoi pur şi simplu „economie de piaţă”. Eu am fost foarte atent

la aceste nuanţe, deoarece ele anunţau tipul economiei ce se preconiza

României.

Multă lume a luat revoluţia din decembrie ca fiind doar una

anticeauşistă. Eu am înţeles cam de la începuturi că este vorba de ceva

mai mult şi de ceva mai profund. Şi am înţeles acest lucru din două

simboluri: a) gaura din drapelele revoluţiei – a fost scoasă stema

României socialiste – şi b) lipsa steagurilor roşii. Nici din greşeală n-a

apărut un steag roşu. Lozinci antisocialiste nu s-au strigat în primele

ceasuri şi primele zile ale revoluţiei. Lozinca „Jos comunismul” eu am

auzit-o pentru prima dată doar la mitingul confruntărilor de luare a puterii

din 12 sau 13 ianuarie. La acest miting unul din liderii Frontului Salvării

Naţionale, pe nume Mazilu, pe post de vicepreşedinte, a lansat lozinca

acum în discuţie.

Dar să revin la ceasurile şi zilele de după fuga lui Ceauşescu.

Pentru început, această fugă mi s-a părut cam ruşinoasă;

ruşinoasă pentru doi revoluţionari de profesie, cum se considerau. În

contextul de atunci însă, gestul devenea perfect justificat. Dacă, Doamne

fereşte, cei doi picau direct pe mâna demonstranţilor se putea foarte uşor

să fie linşaţi. Ne făceam de şi mai mare minune în ochii opiniei publice.

Soarta fugiţilor a fost decisă practic în trei zile; foarte sumar

judecaţi, imediat condamnaţi şi împuşcaţi. După executare, devenea

limpede că revoluţia nu mai putea avea căi de întoarcere. Cu toate

acestea, aşa-zişii „terorişti” mai trăgeau câte o rafală, două. Cu timpul şi

aceştia s-au mai potolit şi s-au dus liniştiţi pe la casele lor. Ironia istoriei

face însă, dragă copile, ca nici astăzi, după 20 de ani şi după atâtea guver-

nări, bietul popor român să nu ştie nici cine au fost aceşti „terorişti” şi nici

cam de pe unde au răsărit.

196

–––––––– Page 197––––––––

În ţară, revoluţia se dezvolta cu o fantastică repeziciune. Se

derula fără nici o opoziţie decapitarea vechilor structuri de conducere. Se

opera această decapitare la nivel de judeţe, oraşe, comune, de

întreprinderi, instituţii, colective. Vechii conducători, buni sau răi, nu mai

puteau rămâne în scaunele lor. Peste tot revoluţia avea nevoie de lideri

noi.

Ca la semnul unei baghete magice, mijloacele de informare au

devenit cu totul altceva. Dacă pe vremea celor doi, nu puteam vedea, auzi

şi citi decât despre vizitele lor de lucru şi despre politica lor înţeleaptă,

după revoluţie au ajuns să fie pline de interes şi de culoare. Îţi era mai

mare dragul să deschizi televizorul şi să-ţi clătăreşti ochii prin ziare.

Aveai ce vedea, aveai ce citi. Era un deliciu, o spun fără nici o urmă de

insinuare. Ceea ce mi se părea cumva mai comic era că toate ziarele îşi

ziceau în subtitlu că sunt „independente”, pe când în paginile lor erau

pline de părtinire. În spatele acestei părtiniri sau partinităţi erau, bineîn-

ţeles, partidele nou apărute pe scena politică a ţării. Despre P.C.R. nu mai

vorbea nimeni. Fără nici o vorbă, el a fost considerat dizolvat. În schimb,

pe lângă linia politică a Frontului Salvării Naţionale au reapărut ca din

senin cele trei partide mai de seamă din perioada interbelică, partide pe

care vremurile comunismului le-au cam măcelărit prin închisori. Cu toate

acestea, ne-am trezit foarte rapid cu liberalii lui Cîmpeanu, liberalii lui

Brătianu, ţărăniştii lui Coposu şi Raţiu, social-democraţii lui Cunescu. Pe

lângă aceştia şi-au mai anunţat existenţa republicanii, umaniştii, ecologiş-

tii, monarhiştii şi alţii şi alţii. Pe ecranul televizorului şi în paginile

ziarelor, toate acestea au început să se bată pentru putere. La primele

alegeri libere şi democratice s-au confruntat, dacă bine îmi aduc aminte,

mai bine de 50 de partide.

Valurile revoluţiei au ajuns curând şi pe coridoarele Universităţii.

Când, în dimineaţa zilei de 23 dec., m-am dus la Catedră, totul arăta ca

după o mare deslănţuire de furie. Peste tot era plin de sticlă spartă, de

portrete şi steme ale Republicii socialiste rupte şi călcate în picioare. Într-

o sală de seminar, sală situată chiar în incinta Catedrei, era şi un dulap cu

cărţi. Cum printre cărţi au fost şi ceva volume de ale tovarăşului, dulapul

avea geamurile sparte, iar cărţile cu pricina erau toate rupte şi împrăştiate

prin toată sala. Era vorba de o veritabilă dezlănţuire a libertăţii de acţiune

şi de opinie.

Răsturnarea celor de pe scaune de conducere s-a făcut, de cele

mai multe ori cu evidente accente revoluţionare. Îmi aduc aminte de

197

–––––––– Page 198––––––––

şedinţa în care a fost detronat Rectorul A. Negucioiu şi trupa lui de

prorectori. În cadrul acestei şedinţe, nici nu apucă Rectorul să anunţe cam

despre ce trebuie să fie vorba – trebuia organizată paza „împotriva

teroriştilor” – că un cadru didactic mai revoluţionar se şi anunţă că el nu

face de pază alături de aceia care cu două zile înainte au condamnat

Timişoara şi au afirmat că pe acolo a fost vorba doar de „huligani”. În

acelaşi timp, din partea unui grup s-a şi lansat ideea „Jos Negucioiu”.

Acesta s-a cam înroşit, s-a cam bâlbâit, dar şi-a dat seama că nu are

încotro şi împreună cu cei doi prorectori care-l însoţeau, a părăsit prezi-

diul şedinţei. Din discuţiile aceleiaşi şedinţe, Universitatea s-a ales cu un

alt lider, în persoana lui Ionel Haiduc. Acesta fusese prorector în legisla-

turi anterioare, era un profesor tobă de chimie şi cu mare renume în plan

internaţional. Ionel Haiduc este astăzi Preşedinte al Academiei Române.

Schimbarea şefului nostru de catedră s-a realizat în termeni relativ

academici. Cel care a condus colectivul nostru aproape 35 de ani, prof. N.

Kallós, a înţeles sensul evenimentelor şi a anunţat că este cazul alegerii

unui nou lider. Fără nici o bătălie pentru putere, a fost propus T. Cătineanu

şi toată lumea a fost de acord.

Între timp, studenţii s-au dovedit a fi cei mai revoluţionari.

Aproape la toate facultăţile, în şedinţe lungi şi furtunoase,

studenţii s-au apucat să facă ordine în rândul cadrelor didactice, să discute

activitatea profesională şi politică a fiecăruia şi să voteze dacă să mai

rămână sau nu în facultăţi. Studenţii secţiei noastre n-au făcut nici ei

excepţie de la această manifestare a spiritului revoluţionar. După ce ei şi-

au încheiat dezbaterile, am fost şi noi, profesorii, convocaţi în sala nr.12

ca să luăm act de hotărârile lor. Când am intrat în sală, pe tablă era o listă

destul de lungă cu numele celor consideraţi indezirabili. Eu nu eram pe

listă. Uitându-mă la nume, poate că pentru unele aş fi votat şi eu, pentru

altele aş fi avut rezerve. Nu s-au purtat niciun fel de discuţii, studenţii au

lăsat să se înţeleagă că nu este timp pentru parlamentări. Îmi pare rău că

n-am copiat această listă ca s-o am drept amintire. Unii din cei care şi-au

găsit numele pe listă au luat lucrurile în serios, s-au dus la pensionare şi

nici n-au mai pus piciorul prin Universitate. Alţii însă, au aşteptat să se

mai potolească spiritele şi şi-au văzut mai departe de treabă.Unii sunt şi

astăzi cadre ale Universităţii. Nefiind pe tablă, eu am păţit altceva.

Peste aproximativ o lună, eu trebuia să am examen cu studenţii

din anul II. Aceştia s-au gândit că ar putea profita de ocazie şi să evite

confruntarea cu mine. De aci şi de aceea, în şedinţa cu pricina, unul din

198

–––––––– Page 199––––––––

anul II – unul care tot semestrul n-a scos o vorbuliţă la seminarii – s-a

ridicat şi a zis că noi „nu avem nimic cu profesorul Irimie, cu calităţile lui

de dascăl”, dar noi „nu vrem să dăm examenul de Teoria cunoaşterii”.

Prin forţa lucrurilor cursul este un curs de orientare marxistă ori „noi ne-

am săturat de marxism”. Deşi am citat din memorie, să fii sigur, copile, că

aşa suna argumentarea. Era foarte adevărat că în economia de idei a

cursului era vorba şi despre Marx şi marxism. Era însă vorba şi despre

Platon şi Aristotel, despre Hume şi Descartes, despre Kant şi Hegel, mai

ales despre Kant. Despre Kant era chiar mai mult decât despre Marx. Mai

era vorba, în consideraţii întinse, despre L. Blaga şi D.D. Roşca. Invocând

numele celor de mai sus, prezentam pe larg poziţiile empirismului,

raţionalismului şi criticismului. Din cugetarea epistemologică contempo-

rană, dădeam atenţie neopozitivismului, neoraţionalismului, raţionalismu-

lui critic şi noii filozofii a ştiinţei. Aduceam pe această cale în discuţie

texte din R.Carnap, J. Piaget, K. Popper, Th. Kuhn ş.a.

Dacă realmente ar fi fost vorba doar despre rezervele faţă de

Marx şi marxism mi s-ar fi putut cere să fac biletele de examen doar cu

alte nume şi alte orientări. De fapt era vorba de teama de examen care,

trebuie să recunosc, nu era chiar aşa de uşor.

Pe studenţi i-am înţeles şi nu m-am supărat. Era normal să evite o

confruntare cu mine, dacă o asemenea evitare, în împrejurările de atunci,

devenea posibilă. M-a deranjat faptul că în spatele studenţilor a stat

„prietenul” meu, cel despre care, într-o altă scrisoare, ţi-am mai scris vreo

două rânduri. Am aflat despre demersurile „prietenului” chiar din gura

celui care a fost purtătorul de cuvânt al celor din anul II. Tot el mi-a

exprimat regrete pentru conduita lui „naiv revoluţionară”. Din alte surse

am mai aflat că atunci când studenţii din anii mai mari au auzit că cei din

anul II nu vor să dea examenul cu mine, unul din anul III s-ar fi urcat în

picioare pe bancă şi ar fi zis „Ce, bă! Nu vreţi să daţi examenul cu Irimie?

Atunci, sunteţi nişte pule!”

Cum să te miri de antimarxismul studenţilor, dragă Sergiu, când

în acelaşi timp, colegi de catedră şi de catedre învecinate – Socialism

ştiinţific şi Economie politică – peste noapte s-au vopsit în „nemarxişti” şi

„antimarxişti’. În aceste culori noi, au început lupta pentru putere. Unul,

de pildă, dând din gură şi din coate a înotat prin apele revoluţiei până la

postul de decan, de acolo rapid la cel de Rector şi apoi ceva mai târziu la

cel de Ministru. Tot peste noapte unii au ajuns să se considere că ei n-au

fost niciodată „comunişti”, că au fost chiar din pântecele mamei lor

199

–––––––– Page 200––––––––

„ţărănişti”, „liberali”, „monarhişti” etc. Ba, un coleg de la Catedra de

socialism, care pe la începuturile carierei sale a fost mare activist U.T.C.

(Uniunea Tineretului Comunist), a ajuns chiar în rândurile unei secte

neoprotestante. Ţăcănindu-se de-a binelea, se zice că după revoluţie îşi

ţinea cursurile cu Biblia pe masă.

Dar ce să-i faci, copile? Orice revoluţie scoate la iveală, uneori

până în primele rânduri, nu numai personalităţi şi oameni de bună

credinţă, care la modul sincer vor să pună umărul la noile obiective ale

mişcării istorice, ci şi mulţi, uneori chiar prea mulţi, oportunişti. Când

auzi sau dai cu ochii de ei, aproape fără să vrei, îţi vin în minte versurile

lui Eminescu:

„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei;

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Unda de ironie şi momentele critice strecurate pe alocuri în cele

de mai sus, n-aş vrea, Doamne fereşte, să-ţi lase impresia că am fost pe

atunci sau că aş putea fi astăzi un nostalgic, că aş fi putut regreta sau că aş

putea regreta astăzi venirea revoluţiei. Cum să regreţi căderea

Ceauşeştilor? Cum să regreţi chiar căderea socialismului? Cum să nu-ţi

pară bine că s-a terminat cu dictatura, cu minciuna, cu osanalele cântate

celor doi? Cum să nu te bucuri de venirea democraţiei, de întoarcerea

noastră la valorile ei? Cum să nu-ţi bată inima mai tare când, în plină

iarnă, vedeai că totuşi pe coridoarele Universităţii, bate un vânt de

primăvară? Devenea limpede din chiar primele zile ale revoluţiei că ţara

se va aşeza pe alte linii de mişcare, pe alte făgaşuri ale devenirii ei

economice, politice, sociale şi culturale.

Cu toată adeziunea la realizările imediate şi la promisiunile de

perspectivă ale revoluţiei, eu nu m-am lansat în valurile ei. Dacă n-am

avut şansa să cobor în stradă şi să fiu cu revoluţia în ceasurile ei fierbinţi,

mi-am zis că nu mă pot lăsa să ajung în categoria acelora despre care s-ar

putea zice: „după război, mulţi eroi se arată”. Pe lângă aceasta, cu mult

înainte de ’89, eu nu mai aveam nici o răspundere în vreo structură de

genul conducerii şi mă învăţasem să-mi văd de treburile mele. Cu această

„învăţare” nu mă gândeam deloc la vreo nouă angajare socială sau

politică. Cursul de teoria cunoaşterii s-a încheiat aşa cum ţi-am scris că s-

a încheiat. Pentru semestrul care urma nu mai aveam în normă decât un

curs de teoria conducerii, curs în care făceam de fapt un fel de cibernetică

200

–––––––– Page 201––––––––

socială. Deşi cursul era facultativ, am avut studenţi şi l-am putut încheia

în mod onorabil. În rest mi-am văzut de scris. Am scris ultimul meu

studiu din perioada universitară – „Conducere şi democraţie” – studiu

apărut în Studia Universitatis din1990. Pe lângă aceasta am mâzgălit în

continuare pagini şi păginuţe pentru „Entropie şi negentropie”, păginuţe

care se mai află şi astăzi pe undeva pe acasă.

În perioada semestrului mai sus invocat, s-a întâmplat plecarea

lui mami şi tati. După veştile primite, se contura tot mai clară şi mai

necesară perspectiva plecării cu tine în Germania. În acest caz, ca să nu

încurc lucrurile în Universitate mi-am decis pensionarea. În România aş

mai fi putut fi pe alocuri util, în Germania, pentru tine, eram necesar.

După ce am scris cuvântul „pensionare” aş putea trece foarte

firesc la următoarea fază a vieţii mele, faza Münchenului. Încă nu o fac.

Vreau să mai zăbovesc un pic în jurul revoluţiei din ’89, în jurul uneia din

problemele ei de fond. Am în vedere următaorea posibilă întrebare: De ce

oare revoluţia din România a cerut atâta vărsare de sânge, inclusiv

sângele celor doi? De ce păcatele, n-am putut avea şi noi parte de o

„revoluţie de catifea”, ca în alte părţi?

Pentru a putea răspunde cât de cât unei asemenea întrebări,

trebuie să recurg la o anume discuţie despre faza ceauşistă a socialismului

românesc. În acest sens să-ţi amintesc că Ceauşescu nu şi-a început

domnia chiar aşa de rău. Şi-a început-o prin afirmarea limpede a unei

„independenţe” – acesta era termenul – faţă de poruncile Moscovei. În

evoluţia istorică, ideea însă nu-i aparţine. Ea a fost lansată şi pusă în

mişcare în şi prin „Declaraţia“ din 1964, declaraţie ce aparţine încă

politicii lui Gh.Gh. Dej. Meritul lui Ceauşescu este că, chiar de la începu-

turi, a preluat şi continuat litera şi spiritul amintitei „Declaraţii”. Punctul

de vârf al acestei continuări l-a reprezentat refuzul României de a

participa alături de tancurile sovietice şi ale altora la invadarea, într-o

noapte, a Cehoslovaciei. Lui Brejnev – conducătorul de pe atunci a

Uniunii Sovietice – i s-a părut că cehii şi slovacii ar putea încerca o

anume clătinare a socialismului lor şi atunci a pus tancurile pe ei.

Ceauşescu nu numai că n-a comandat tancurilor noastre să mărşăluiască

spre Cehoslovacia, dar a şi condamnat foarte răspicat toată această

invazie. Un act de curaj, trebuie să recunoaştem. Acest curaj politic i-a

adus nu numai binemeritatele aplauze ale românilor, dar şi meritatele

aprecieri venite din plan internaţional. Şi americanilor şi europenilor din

Apus le convenea ca cineva, din chiar interiorul sistemului socialist, să îi

201

–––––––– Page 202––––––––

mai înţepe cu câte ceva pe sovietici. Ca să încurajeze aceste înţepături,

americanii ne-au dat „clauza naţiunii celei mai favorizate” – un fel de

avantaje în comerţul cu S.U.A., avantaje pe care eu niciodată nu le-am

prea înţeles – iar cancelariile Europei apusene i-au deschis liderului

nostru toate porţile.

În plan intern, pe baza împrumuturilor de dolari s-a simţit o

anume înviorare. Întreprinderi noi, cartiere de locuinţe, salarii stabile, ba

chiar şi ceva mărfuri de import prin magazine. Mai găseam şi noi câte o

băutură, ţigară sau ciocolată mai bună, mai primeam şi noi, măcar în jur

de sărbători, câte o portocală sau banană. În zona ideologicului, prima

perioadă a domniei lui Nicolae ne-a dat dreptul să cântăm şi să jucăm

Hora Unirii – un fapt deloc neglijabil – şi ne-a învăţat că tricolorul trebuie

pus înaintea steagului roşu. Oricum, într-un sens mai general, se simţea

parcă adierea unor deschideri.

Cu timpul însă, fondurile de împrumut s-au cam terminat, iar

eficienţa economică a investirii lor nu ne-a prea ajutat la onorarea

scadenţelor de plată. În numele acestor scadenţe, tovarăşul şi tovarăşa ne-

au pus să strângem cureaua. Prin anii ’80 am ajuns să nu mai avem nici

ciocolată românească. Am ajuns să nu mai avem unt, lapte, carne, pâine.

Zahărul şi uleiul s-au raţionalizat, iar pentru celelalte alimente de bază se

făceau cozi interminabile. În zilele de duminică şi sărbători, umblam cu

maşinile alternativ; într-o duminică, maşinile cu număr cu soţ şi în alta

cele fără soţ. La benzină cozile erau de câţiva kilometri. Pentru un plin de

benzină, odată, eu am făcut o coadă de o zi şi jumătate.

Toată această cădere economică o trăiam în atmosfera unor

rapoarte triumfaliste. Oamenii vedeau că trăiesc din ce în ce mai rău, în

timp ce din Cuvântările tovarăşului aflau că le merge de la bine spre

foarte bine. Se minţea, dragă copile, şi de sus în jos şi de jos în sus. Nici

un conducător nu avea curajul să raporteze că nu şi-a depăşit planul.

Vizitele de lucru prin ţară erau pline de spectacol, de raportări false, de

osanale şi de „indicaţii preţioase”.

În planurile stricte ale conducerii, el s-a debarasat de toţi aceia

care i-ar fi putut da şi ceva sfaturi bune. În schimb, şi-a adus-o pe Elena

să-i fie „mâna lui dreaptă”. În acest fel, dictatura noastră a devenit una

„bicefală”. Ei i s-a dat să conducă sănătatea, învăţământul şi cultura. O

adevărată catastrofă. Eu însumi ştiu de zeci şi zeci de propuneri de

promovare – foarte solid motivate –, propuneri care din cauza ei n-au

putut fi onorate. Eu însumi ştiu de zeci şi zeci de burse şi specializări în

202

–––––––– Page 203––––––––

străinătate care n-au putut trece de „Cabinetul doi”. Atunci când ea auzea

de promovări universitare şi de plecări în străinătate i se făcea roşu sau

negru în faţa ochilor.

Dictatura celor doi devenise din ce în ce mai aspră şi mai

cuprinzătoare. Securitatea era infiltrată peste tot şi prima ei grijă era să nu

mişte nimeni în front, să nu se zică, Doamne fereşte, ceva rău despre

„conducerea înţeleaptă a celor doi”.

Toate aceste se exercitau pe fondul şi în climatul unui oribil cult

al personalităţii. După scoaterea din uz a tablourilor lui Stalin, au ajuns la

rând şi Marx, Engels, Lenin, au ajuns la rând liderii conducerii interioare.

La demonstraţii nu se mai defila decât cu portretele celor doi şi cu lozinci

din „opera” tovarăşului. Cu ajutorul pupincuristilor din jurul celor doi li

se urcaseră realmente la cap că sunt „geniali”; lui că este „geniul Carpaţi-

lor”, iar ei că este „savant de renume mondial”.

Presa era plină de ei, de ce făceau, de ce ziceau, pe unde se miş-

cau etc. etc. Din emisiunile televizorului ni se acrise sufletul de refrenul

„Partidul –Ceauşescu – România” şi de lozinca „Ceauşescu – P.C.R.”.

Lipsurile economice le-am mai fi putut suporta – România nu

este o ţară în care să se moară de foame – dar manifestările dictaturii şi

cultului personalităţii deveniseră de nesuportat.

Dacă la începuturi, lumea l-a aplaudat pe Ceauşescu la modul

sincer, prin anii ’80, nu-l mai suporta nimeni, cred că nici cei din imediata

apropiere. Lumea a început să se distreze pe seama lui, să imagineze fel

de fel de bancuri. Venind vorba despre aşa ceva, hai să-ţi scriu şi ţie vreo

două, trei. Hai să încep cu „Sucă”. Pentru a înţelege bancul trebuie să

recurg la o uşoară explicaţie. Pe vremurile la care mă refer, era în

România un foarte mare şi iubit actor, pe nume Amza Pelea. De revelioa-

ne şi cu multe alte ocazii, ne distra cu poveştile lui despre Sucă. El apărea

ca fiind un fel de Nea Mărin de prin Oltenia, iar Sucă un fel de prostănac

al satului. În textul lui, bancul zice că, într-o bună zi, Ceauşescu şi Amza

Pelea îşi dispută popularitatea printre olteni. Amza zicea că el este mai

cunoscut şi mai iubit, tovarăşul zicea că el. La un moment al disputei

Amza zice: „Tovarăşe Ceauşescu, haideţi să nu ne mai certăm, haideţi să

mergem într-un sat şi să vedem. Zis şi făcut. În maşină şi spre Oltenia.

Într-un sat, la o poartă, un moş, pe o bancă. Cei doi opresc maşina şi

coboară. Când îi vede, moşu se şi repede la Nea Mărin şi îi zice: O! Nea

Mărine, Nea Mărine, dar ce te aduce prin satul nostru?” Între timp moşul

deschide portiţa şi strigă: „Tu, Săftico, tu, hai iute că uite ce musafir

203

–––––––– Page 204––––––––

avem. Taie găina c-o venit Nea Mărin pe la noi”. Ştergându-şi mâinile de

şurţă, vine Săftica şi se minunează şi ea de vizita lui Nea Mărin.

După aceste clipe de întâlnire, Amza îi întreabă pe cei doi: „Bine,

bine, dar pe tovarăşul care-i cu mine nu-l cunoaşteţi? De venirea lui nu vă

bucuraţi?” „D’apoi noi nu prea ştim cine-i, Nea Mărine. Ne-am gândit c-o

fi şoferul”. „Cum şoferul? Nu l-aţi mai văzut niciodată? Nu vă uitaţi la

televizor?” „Ba ne uităm, Nea Mărine. Când e vorba de snoavele tale

suntem numai ochi şi urechi”. „Păi gândiţi-vă, poate că totuşi o să-l

recunoaşteţi”. O! Nea Mărine, parcă ştiu, – zice Săftica – doar nu cumva o

fi Sucă?”

Într-un alt banc, oamenii s-au legat de cuvântările lui lungi şi

plicticoase. Se zicea că pe undeva prin străinătăţuri, tovarăşul ar fi dat de

un W.C. în care, atunci când a ridicat capacul a început o muzică de toată

frumuseţea. Încântat de invenţie, şi-a zis că şi el vrea aşa ceva în W.C.-ul

său din sediul C.C. Zis şi făcut. Cheamă instalatorii şi le spune despre ce

este vorba. Se aşază oamenii pe lucru şi în două zile instalaţia este gata.

La recepţia minunii cu muzică îi cheamă şi pe unii din imediata apropiere.

Intră I.Gh. Maurer şi când iese zice: „Daa… interesant. Şi eu am să-mi

fac aşa ceva acasă, numai că eu o să-mi pun ceva muzică simfonică”.

Intră tov. Bobu şi când iese, după mai multe minute de laudă, zice că el îsi

va instala ceva muzică populară. Ceauşescu, zice bancul, şi-a comandat

muzică patriotică, muzică din care nu lipsea refrenul „Partidul –

Ceauşescu – România”.

Intră şi tovarăşul la probă. Stă un sfert de oră, stă două, stă un

ceas, stă două … Când a ieşit se ştergea cu batista pe frunte, că era tot

transpirat. Cei din jur se reped cu întrebările: „Ce-i? Ce s-a întâmplat?”

„Nu s-a întâmplat nimic, dragii mei, numai că atunci când am tras apa a

început un ropot de aplauze, ovaţii, urale „Ceauşescu – P.C.R.”, încât nu

m-am putut abţine şi a trebuit să ţin un discurs.”

Vizitele de lucru au fost ridiculizate în bancul cu papagalii. Se

zice că la una din vizitele sale prin ţară şi-a anunţat dorinţa de a vizita şi

gospodăria şi casa unui ţăran colectivist. Gospodăria urma să fie aleasă de

către tovarăşii de la judeţ. După aprobările de rigoare, cei de la judeţ s-au

apucat de lucru. Gospodăria în cauză nu putea arăta oricum, trebuia să fie

aşa ca pentru o vizită de onoare. I s-a văruit omului casa, i s-au vopsit

gardurile, i s-a făcut un pod nou din ciment la intrarea în curte, ba i s-a

făcut şi un fel de canalizare de la W.C-ul de după şură. Chiar pentru ziua

vizitei i s-au adus în grajd o vacă cu un viţel, în coteţ, o scroafă cu purcei.

204

–––––––– Page 205––––––––

Tot numai pentru ziua vizitei i-au adus în casă un frigider, o maşină de

spălat, ba chiar un prăjitor electric de pâine. În c ămară s-a trezit omul cu

rezerve de zahăr, ulei, orez, portocale, banane şi multe, multe alte

bunătăţi. În frigider, s-au aşezat frumos mezeluri şi brânzeturi de care

omul n-a văzut niciodată.

Când totul era pus la punct cum scrie la carte şi convoiul cu

vizita se apropia de sat, gospodina îşi aduce aminte de papagali. Ce să

facă? Ce să facă? Îşi cheamă bărbatul şi îi spune” „Măi, omule, ce ne

facem cu papagalii? Dacă aceştia se apucă să înjure?”

Când apărea Nicolae la televizor, stăpânul casei îl mai trimitea în

aia a mamei. De la un timp şi papagalii, cum îl vedeau, începeau: „Duche

pida mădi”, „Duche pida mădi”.

Ca să nu rişte vreun necaz din cauza papagalilor, stăpânul le ia

colivia şi ţuşt cu ea în cămară. „Las’ că nu se vor uita chiar în cămară, dă-

i la dracu”.

Soseşte convoiul, intră tovarăşul şi suita în curte, în casă şi se

minunează cu toţii de viaţa frumoasă şi îmbelşugată a colectiviştilor

noştri. Tot lăudând binefacerile socialismului pentru satul românesc, dă

tovarăşa cu ochii de uşa pe care scria frumos – CĂMARĂ. „Ia să vedem

ce bunătăţi de compoturi şi murături putem vedea pe aici”. Când

papagalii dau cu ochii de el, încep să bată din aripi şi să strige „Causecu –

Pe – Che – Re, Causecu –Pe –Che – Re”.

„Vai de mine, dar cum puteţi ţine aşa papagali deştepţi şi frumoşi

în cămară? Ia să le construiţi de mâine, poimâine o căsuţă luminoasă şi

bine aerisită numai pentru ei”. Şi face semn celor din suită să noteze şi să

nu uite de indicaţii.

După ce totul se termină cu bine, vin gazdele fericite la papagali

să-i mângâie, să-i felicite, să-i întrebe: „Bine, măi dragilor, dar cum v-o

venit vouă în minte să strigaţi Ceauşescu – P.C.R.? De unde aţi ştiut voi

că trebuie să aplaudaţi?” „Apoi, am văzut şi noi la televizor şi am învăţat.

Şi apoi, după cele două ceasuri de stat la întuneric şi la răcoare ce era să

strigăm?” Bravo, dragi papagali, aţi fost de milioane, v-aţi descurcat bine.

Bravo!”

Într-un alt banc se râde în cascade pe tema unor momente sau

aspecte intime dintre cei doi Ceauşeşti. Pentru a înţelege prima poantă şi

prima cascadă de râs, trebuie să recurg la o uşoară paranteză.

Într-o anume perioadă a domniei ceauşiste, Primul Ministru era

I.Gh. Maurer. Un om cu o deosebită eleganţă politică. El era şi deputat în

205

–––––––– Page 206––––––––

Marea Adunare Naţională din partea Clujului. Cu prilejul unei aşa-zise

campanii electorale ne-a ţinut o amplă cuvântare. Îmi aduc aminte ca

acuma că, printre altele, ne-a vorbit foarte insistent despre principiul: mai

bine mai puţin, dar mai bine. În aceeaşi zi, la Bucureşti, tovarăşul lansa cu

foarte multe surle şi trâmbiţe lozinca: Cincinalul în patru ani şi jumătate.

Se cerea depăşirea cincinalului cu o jumătate de an mai devreme. Când

seara la televizor am auzit de lozinca lui Ceauşescu, mi-am dat seama că

divorţul dintre cei doi este deja pe rol. Am înţeles că Maurer nu mai are

multe zile ca şef al Guvernului. Aşa a şi fost.

Şi acum bancul. Se zice că într-o bună zi Ceauşescu se întâlneşte

cu Maurer. După ce se salută, Ceauşescu îi zice: „Ce mai faci, măi Ghiţă?

Se pare că ţi-a prins bine eliberarea de la Guvern. Uite, ce bine îţi merge,

întinereşti, întinereşti”. „Nu eliberarea poartă vina, măi Nicolae, altceva

este la mijloc”. „Dar ce poate fi, măi Ghiţă? că chiar prea bine arăţi”. „Ei,

am şi eu secretele mele, îi zice Maurer, secrete pe care chiar dacă ţi le-aş

spune, tu tot nu le-ai putea înţelege”. Când aude Ceauşescu de secrete, cu

gura pe el şi insistă şi insistă. „Uite, măi, dacă chiar insişti, hai să-ţi spun:

Când am fost ultima dată la Paris mi-am făcut un transplant. Şi trebuie să-

ţi spun că totul merge foarte bine. Nu numai eu, dar şi nevasta parcă a

început să mai întinerească”. „Aşa! Aşa! Care va să zică, transplantul este

secretul”.

Ajuns acasă, Ceauşescu nu are ce face şi îi spune lui Elena. Când

aude Elena că şi doamna Maurer a început să întinerească, cu gura pe

Nicolae: „Nicolae la transplant, Nicolae la transplant”. Îi promite

Ceauşescu că se va duce şi el la Paris. Ajuns la Paris şi la Clinica cu

pricina, după ceva discuţii prealabile, doctorii îl întreabă: „Bine, bine,

domnule Ceauşescu, dar de care vreţi, una capitalistă sau una socialistă?”

„Cum mai puteţi întreba aşa ceva? Sigur că vreau una socialistă”. „Dar

socialistă nu avem aici decât pe a domnului Maurer”. „Aoleo! A lui

Maurer nu”. „Dar, necazul este că acuma nici capitalistă nu avem la

îndemână. Ştiţi, în ultima vreme noi am lucrat şi lucrăm foarte mult cu

cele de maimuţoi. Am făcut multe operaţii de acest gen şi lumea se arată

foarte mulţumită”. „Maimuţoi! Maimuţoi! Vai Doamne, dar ce să mă

fac?” „Noi vă sfătuim să vă faceţi transplantul că doamna va fi foarte

mulţumită”. „Apoi, chiar că trebuie să-l fac pentru că nu mă pot duce

acasă netransplantat”.

Se face operaţia şi ajunge Nicolae acasă. Când se dă Elena pe

lângă el, el îi zice: „Draga mea, în pom”. Fără prea multe explicaţii, el

206

–––––––– Page 207––––––––

aduce scara şi îi spune să se urce. „O să vezi tu c-o să-ţi fie foarte bine”.

Realmente merge treaba bine. Dintr-un anume punct de vedere nici o

reclamaţie. Cu timpul însă, el simte şi vede că Leana este cam rănită pe la

spinare. Nu zice ea mare lucru, dar el se gândeşte la un retransplant. Cu

gândul că îi va face o surpriză, se duce din nou la Paris. De data aceasta,

doctorii îi spun că ei înţeleg situaţia ei şi dorinţa lui, dar că pentru acel

moment nu aveau decât de berbec. „De berbec! De berbec!”- mormăie el.

După un timp de gândire zice: „D’apoi fie şi de berbec… oricum, este

ceva pe pământ”.

Când ajunge Nicolae de la retransplant şi intră în curte, Elena era

deja în pom. „Hu! Hu!” Îi zice ea din pom. Dar el îi răspunde: „Draga

mea, la toamnă şi la munte”.

Pe când circula acest banc, se zicea că pentru el, cel care-l spune

poate primi 20 de ani, iar cel care-l ascultă cel puţin 10. Oricum, bancul

circula cu mare viteză şi nu întotdeauna cu prea mare grijă. Eu cred că

nici cei de la securitate nu se încumetau să le spună că prin ţară circulă un

asemenea banc. Ea, mai ales, ar fi făcut prăpăd.

Pe când îţi scriam poantele bancului de mai sus, mi-a sărit în

minte un alt banc al acelor vremuri. Un banc cu o tematică asemănătoare.

În scrierea acestuia însă nu se mai poate respecta regula fără „p” şi fără

„f”. Poanta bancului, dacă vrei să nu-i pierzi tot miezul şi tot hazul,

trebuie aşezată în exact termenii în care ea a fost născocită şi pusă în

mişcare. Dar care este poanta?

Se zice că într-o bună zi, pe când Elena era plecată prin

străinătăţuri să-şi mai adune ceva titluri şi diplome, Ceauşescu s-a hotărât

s-o înşele; s-a hotărât să vadă şi el cum merg lucrurile atunci când calci pe

dincolo de liniile vieţii de familie. Cu acest gând şi-a chemat un securist

de încredere şi i-a dat sarcina să-i caute o femeie frumoasă; nu voia să se

abată de la Elena chiar cu oricine. Se aşterne ofiţerul pe treabă şi se

prezintă la şef cu o româncă de toată frumuseţea. Femeie în jur de 40 de

ani, păr negru, ochii verzui, sâni ca două mitraliere, picioare impecabile

… femeie care fără a fi fost o curvă avea totuşi la activ ceva experienţă.

Când o vede Nicolae, se uită bine la ea şi îi zice: „dezbracă-te”. Femeia

ştiind de ce a fost adusă, fără nici un gest de strip-tease se dezbracă pur şi

simplu. El se mai uită o dată la ea şi îi zice: „întoarce-te”. Femeia se

întoarce. „Mai întoarce-te o dată”. „Şi încă o dată”. „Acuma, îmbracă-te”.

Foarte nedumerită, femeia se îmbracă. El se apropie de ea şi îi zice: „Uite

ce dragă, pentru că mi-ai îndeplinit dorinţele zilei de azi, te rog să-mi spui

207

–––––––– Page 208––––––––

cu ce te pot recompensa. Ştii cine sunt şi îţi poţi da seama că sunt în

măsură să-ţi îndeplinesc orice dorinţă. Femeia cam descumpănită de

evoluţia lucrurilor, stă o clipă pe gânduri şi apoi zice: „dezbracă-te”

Ceauşescu se dezbracă. „întoarce-te”. După a treia rotire, îi zice

„îmbracă-te”. Omul se îmbracă. De acuma, el foarte nedumerit îi zice:

„Draga mea, nu prea înţeleg de ce ai făcut aşa. Puteai să-mi ceri casă,

maşină, slujbă etc. etc. De ce m-ai întors de câteva ori roată?” Şi atunci

ea, într-o nealterată limbă românească îi zice: „Am vrut şi eu să văd, care-

i pula aia bleagă, care fute-o ţară-ntreagă”.

Aşa-i că acest banc nu are nici un gust dacă nu-l spui cu „p” şi cu

„f”? Cu „p” şi „f” cele două versuri sunt de o inspiraţie formidabilă.

Vreau să-ţi mai spun un banc, dar pe altă temă, o temă mai

politică şi mai ideologică.

Se zicea că de la o vreme, Niculae şi Elena au observat şi ei că

maşina socialismului românesc nu mai prea merge. Nu mai prinde viteză,

nu mai poate urca, face foarte des rateuri etc. etc. Încercând s-o mai

controleze de una alta, într-o zi, în garaj, se bagă Nicolae sub maşină, îi

desface şi capota, mai mişcă aici, mai mişcă câte ceva dincolo, dar

degeaba. Când vede Elena că „mecanicul” Nicolae nu se prea descurcă, îi

zice. Ea stătea undeva mai departe pentru că nu voia să-şi murdărească

blana de vulpe argintie. Deci îi zice: „Ştii, dragă, ar trebui să-i consultăm

pe sovietici, că doar de la ei am cumpărat maşina”. „Ce vorbeşti dragă de

sovietici, tu nu ştii care sunt relaţiile noastre cu ei? Dacă-i rugăm să ne

ajute, mai mult ne-o strică, decât să ne-o repare”. „O! că ai dreptate. Dar

atunci ar trebui, poate, să ne ducem la Marx, că sovieticii doar de la el au

luat schiţa – proiect a unei asemenea maşini”. „Da, aceasta ar fi o idee.

Hai să încercăm la Marx”. Îl scoală din morţi şi îi spun despre ce este

vorba. „O! dragii mei, zice Marx, dar eu m-am ocupat de economia

societăţii capitaliste şi nu de maşinile ei. Dar, încercaţi la Engels, el parcă

a scris prin Dialectica naturii şi câteva rânduri despre termodinamică”. Se

duc la Engels. „O! dragii mei, zice Engels, dar voi aţi luat maşina de la

sovietici, ori maşina socialismului sovietic nu are aproape nimic de-a face

cu aceea pe care am schiţat-o noi, adică eu şi cu prietenul meu Marx.

Maşina socialismului sovietic este o invenţie pur leninistă, aşa că vă

îndemn să vă duceţi la Lenin” Se duc cei doi la Lenin. Acesta sculat din

Mausoleul din Moscova, vine la maşină să vadă ce are. Îşi pune halatul şi

şapca de lucru şi ţuşt sub maşină. Când iese de acolo le zice: „O! dragii

mei, cum vreţi voi să vă tragă bine maşina, să urce şi să prindă viteză,

208

–––––––– Page 209––––––––

când voi mai toată energia motorului aţi canalizat-o şi o folosiţi la claxon.

Numai cu claxoane nu poate merge nici o maşină, nici chiar aceea a

socialismului românesc”.

Nu departe de genul bancurilor de mai sus, s-au aşezat şi se

aşează cele şase paradoxuri ale paradoxalei realităţi româneşti. Produse

de acelaşi folclor politic subteran, acestea circulau şi ele, din gură în gură,

pe poziţia de glume amare. Suita paradoxurilor suna cam aşa:

– Cu toate că în România nu există dreptul la grevă, oamenii nu

lucrează;

– Deşi oamenii nu lucrează, planurile se depăşesc;

– Cu toate că planurile se depăşesc, rafturile magazinelor sunt

goale;

– Deşi magazinele sunt goale, cămările sunt pline;

– Deşi cămările sunt pline, toată lumea este nemulţumită:

– Deşi lumea este nemulţumită, toată lumea aplaudă.

Da, copile, se aplauda în vremurile acelea frenetic, numai că era

vorba de aplauze false, teribil de false. Toată această falsitate rezulta din

dictatura severă pe care cei doi au instituit-o şi din cultul personalităţii pe

care l-au iniţiat şi cultivat. Spre deosebire de oricare altă ţară socialistă din

perimetrul european, dictatura proletariatului a ajuns să fie la noi dictatura

partidului şi dictatura acestuia, dictatura celor doi. Cei de la cooperativa

ochiul şi urechea – adică cei de la securitate – erau peste tot. Totul se

înregistra, controla, raporta. De aci şi de aceea, la noi nu putea fi vorba de

niciun fel de mişcare de opoziţie, cât de cât organizată. La noi nu se putea

naşte ceva de genul Solidarităţii din Polonia sau de forma Primăverii de la

Praga. La noi nu se putea mişca în front. Dezidenţii noştri se numărau pe

degete şi se manifestau ca iniţiative individuale. În consecinţă, la noi era o

mare dezidenţă ascunsă, adâncă, de masă. De existenţa acesteia au ştiut

foarte bine cei care s-au ocupat de pornirea revoluţiei din România.

Aceştia – nu se ştie nici astăzi care au fost şi cam de pe unde au venit – au

fost foarte la curent cu stările de spirit anticeauşiste, cu faptul că

mămăliga românească este nu coaptă, ci pur şi simplu răscoaptă. Ştiau că

nu era nevoie decât de două, trei chibrituri ca această mămăligă să

explodeze. Ştiau că pe Ceauşescu nu-l mai iubea nimeni, nici în interior şi

nici în exterior, nici de la Apus şi nici de la Răsărit. Ei au contat mult şi

au contat bine pe faptul că odată deslănţuită mânia maselor nu va mai

putea fi oprită.Dezlănţuită de o petardă şi de o undă de chemare la

libertate, lumea de la mitingul din 22 dec. n-a mai putut fi oprită, până n-a

209

–––––––– Page 210––––––––

ajuns în cabinetele celor doi şi până nu le-au aruncat portretele şi operele

pe fereastră. De dădeau cumva şi de ei se prea putea ca şi ei să fi avut

aceeaşi soartă.

Prin dictatură şi cult al personalităţii, Nicolae şi Elena au anulat

orice şanse vreunei revoluţii de catifea. De aci şi de aceea, se poate zice,

metaforic vorbind, că cei doi, prin politica lor, au pregătit armele vărsării

de sânge pe străzile Timişoarei şi Bucureştiului şi că tot ei şi-au curăţat

puştile necesare propriei lor execuţii.

Sub raport juridic, procesul lor a fost o caricatură. Dar procesul a

fost un proces politic şi ca atare nu poate fi judecat după normele unui

proces normal. Ar fi culmea ca, după nu ştiu câţi zeci de ani, invocând

lipsurile juridice ale procesului şi fazele mai de Doamne-ajută din domnia

lor, să-i declare eroi naţionali. La un asemenea gând nu-mi vine să-ţi zic

decât: Doamne fereşte!

x

x x

Particularităţile conducerii ceauşiste – dictatura severă şi insupor-

tabilul cult al personalităţii – explică doar caracterul singular al revoluţiei

române, doar crucile care au rămas în urma ei. Aceste particularităţi nu

explică deloc revoluţia în sine, declanşarea şi victoria ei, nu explică,

metaforic vorbind, smulgerea stemei socialiste din chiar steagul ţării.

Căderea socialismului românesc s-a înscris într-un proces istoric

mai larg şi se explică prin chiar cauzele derulării acestuia. Se explică prin

cauzele care au condus la căderea întregului sistem al socialismului

sovietic şi est-european, se explică prin ceea ce a condus şi la căderea

binecunoscutului Zid al Berlinului şi, nu în ultimul rând, la destrămarea

colosului denumit Uniune Sovietică.

Dar de ce oare, după o istorie destul de lungă – 70 de ani pentru

perimetrul întinsei Uniuni Sovietice şi 50 de ani pentru ţările est-europene

– socialismul a trebuit să cedeze presiunilor societăţii capitaliste? De ce

oare, de cum s-a promis că tancurile sovietice nu vor mai fi puse în

mişcare, societatea care se considera a fi pentru eternitate se prăbuşeşte ca

un castel făcut parcă din câteva cărţi de joc?

Răspunsul la acest mănunchi de întrebări ar necesita analize

întinse şi consideraţii complexe. Asemenea analize se vor face cu

siguranţă, la timpul potrivit, de către acei istorici, economişti şi politologi

210

–––––––– Page 211––––––––

care se vor apleca asupra acestui teribil de curios şi surprinzător proces

istoric. Eu mă voi referi doar la câteva consideraţii, doar la ceea ce cred

că ar fi absolut necesar pentru înţelegerea fragmentului de istorie la care

ai participat cu o nevinovată atitudine de copil, fragment care, până la

urmă a influenţat atât de profund coordonatele prezentului şi viitorului

vieţii tale.

Dincolo de oameni, dincolo de modul lui Lenin de a-l citi pe

Marx, de modul lui Stalin de-a prelua „poruncile” lui Lenin, chiar dincolo

de personalităţile politice ale momentului – Gorbaciov, Regan, Kohl etc.

pentru ţara noastră Iliescu – cauzele de fond şi de fapt ale căderii socialis-

mului trebuie căutate în lipsurile pe care sistemul le-a avut pe cele două

paliere ale oricărei vieţi sociale-palierul economic şi cel social-politic.

Neajunsul neajunsurilor economiei socialiste s-a aşezat în chiar

„piesa” ei de fond – proprietatea socialistă. În ciuda unor consecinţe

pozitive în plan social – un dram de mai multă egalitate, de mai multă

armonie socială, de mai multe şanse evoluţiei personale etc. – această

proprietate s-a dovedit mai puţin productivă decât proprietatea capitalistă.

Aceasta, în perspectivă istorică, în ciuda tuturor limitelor ei – producerea

de exploatare, de inegalităţi, de conflicte sociale etc. – a fost şi a rămas

incomparabil mai eficientă decăt surata ei socialistă. Din solurile proprie-

tăţii private a ţâşnit incomparabil mai multă iniţiativă, inovaţie, creaţie,

mai multă bogăţie socială. Nu este deloc întâmplător că marile perfor-

manţe ale evului nostru ştiinţific şi tehnic – fizică atomică, cibernetică,

genetică, cosmonautică – au fost produse ale zonelor capitaliste ale socie-

tăţii contemporane. În acest fel, proprietatea privată s-a dovedit a genera

şi a întreţine cote mai înalte de productivitate a muncii. Înarmat cu

mijloace de producţie mai performante, muncitorul capitalist producea

mai mult şi mai de calitate dcât fratele lui din ţările socialiste. În ciuda

faptului că pe undeva în scrierile lui, V.I. Lenin atrăgea atenţia asupra

faptului că dacă socialismul vrea să învingă de-adevăratelea capitalismul,

atunci el trebuie să-şi asigure victoria în zonele productivităţii muncii.

Acest lucru nu s-a realizat. După cucerirea puterii politice şi după ce

oamenii muncii au aflat că ei sunt de pe acuma şi proprietarii fabricilor şi

ogoarelor nu şi-au prea suflecat mânecile şi nu s-au prea înghesuit la

hărnicie. Mulţi dintre ei s-au gândit mai degrabă cum să-şi găsească un

loc mai călduţ în aparatul de partid şi de stat. Rândurile acestui aparat a

luat aşa dimensiuni, încât nu s-a născut deloc din senin expresia: „unul cu

sapa, trei cu mapa”. La teza filozofiei marxiste că „munca l-a creat pe

211

–––––––– Page 212––––––––

om”, s-a găsit imediat replica folclorică „dar nici lenea n-a omorât pe

nimeni”.

Neputinţa socialismului de a ţine cât de cât pasul cu performan-

ţele de competitivitate ale economiei capitaliste se mai explică şi prin

brutala încălcare a legii valorii. Înlocuirea acesteia cu aşa zisa lege a

planificării s-a dovedit a fi catastrofală. Aceasta a condus la preţuri fixate

arbitrar, la preţuri care nu mai oscilau cât de cât în jurul valorii reale a

produselor. Fără asemenea preţuri o economie nu prea poate conta pe un

mers înainte. Fără contradicţiile cererii şi ofertei, economia socialistă a

rămas fără motoarele interioare ale dezvoltării ei. Drept urmare, distanţele

dintre capitalism şi socialism în domeniile calităţii vieţii – câştiguri,

confort etc. – nu numai că nu se anulau, ba dimpotrivă se adânceau.

Pentru a avea la îndemână o imagine plastică vizavi de aceste distanţe, ţi-

aş aduce în discuţie, dragă copile, o sugestivă comparaţie: mercedesul şi

trabantul. Datorită performanţelor de calitate ale economiei capitaliste,

oamenii acesteia „călătoreau” cu mercedesuri de ultimul tip, oamenii

socialismului trebuiau să se mulţumească cu viteza şi confortul traban-

tului. Distanţele mercedes-trabant ar putea fi uşor urmărite pe toate palie-

rele şi în toate zonele vieţii economico-sociale; de la drumurile publice

până la condiţiile de lucru din fabrici şi uzine, de la W.C.-urile publice

până la confortul din locuinţe, hoteluri, restaurante etc.

La necazurile de ordin economic s-au adăugat nu mai puţinele

necazuri de ordin social-politic. În acest sens, necazul necazurilor a fost

acela al partidului unic. Lichidarea brutală a claselor a condus prin chiar

logica lucrurilor la lichidarea, tot foarte brutală, a partidelor politice. În

locul luptei democratice pentru putere, s-a instituit dictatura proletaria-

tului, dictatură care a devenit, tot prin logica interioară a sistemului, o

dictatură a partidului, iar aceasta, la rândul ei, o dictatură a liderului de

partid. Toţi liderii comunişti se considerau a fi pe deasupra legii şi pe

deasupra tuturor. În numele unei democraţii noi, democraţia a fost elimi-

nată de pe scena vieţii politice. Alegerile, şi pe linie de partid şi în structu-

rile vieţii de stat, au devenit nişte veritabile falsuri, nişte acte de neîndoiel-

nică caricatură. Peste tot funcţiona vorba lui Stalin, vorbă rostită, se zice,

încă prin 1919: „Important nu este cum votează oamenii, ci cum se

numără voturile”. Aşezându-se lucrurile sub însemnele unui asemenea

principiu, „Aleşii poporului” erau dinainte aleşi. Oamenii se duceau

degeaba la urnele de vot.

212

–––––––– Page 213––––––––

Că realmente lucrurile se derulau după o asemenea formulă, m-

am convins pe pielea mea în cel puţin două împrejurări. Prima se referă la

o conferinţă de partid, în Sala Mare a Casei Universitarilor, conferinţă la

care, după dezbateri care nu erau dezbateri, trebuia să se aleagă delegaţii

Clujului la o conferinţă pe ţară. Eram şi eu printre cei cu drept de vot. Pe

prorectorul J. Demeter – cel despre care câteva rânduri ţi-am scris şi ceva

mai sus – l-am şters de pe listă cu propria mea mânuţă. Cu toate acestea

omul a fost anunţat ca ales „în unanimitate”. Cea de-a doua împrejurare

este aceea în care am fost şi eu preşedintele unei secţii de votare. Potrivit

instrucţiunilor, la anumite ore ale zilei trebuia să comunicăm numărul

celor care au trecut deja pe la vot. Prima comunicare trebuia făcută la o

oră de la deschiderea votării. Luând lucrurile destul de în serios, imediat

după ora 7 m-am dus la telefon şi am comunicat o cifră care era foarte

aproape de situaţia reală a votărilor. Când am comunicat cifra, de la

celălalt capăt al firului mi se spune: „Ce 20 tov. Irimie? Poate vreţi să

ziceţi 120?” „O sută douăzeci nici într-un caz. Eu v-am spus că până la 7

au votat 20 şi acuma mai sunt vreo 2-3 prin cabine. Dumneavoastră

scrieţi ce vreţi”. „Bine, bine, o să scriu eu ceva”. Când am văzut cum se

joac ă tovarăşii cu cifrele, i-am spus adjunctului să comunice el mai

departe cifrele cu votanţii, deoarece eu nu mă mai duc la telefon.

În cursul aceleiaşi zile, pe la ora 5-6 d.m., apare în control prima-

rul din acele vremuri – Constantin Chirilă. Se uită peste liste şi vede că

mai erau destul de mulţi oameni care încă nu veniseră la vot. M-a criticat

că n-am făcut o destul de bună mobilizare la vot. N-a trecut nici o

jumătate de oră de la vizita primarului că am şi auzit la radio că „la Cluj-

Napoca s-a încheiat votarea şi că s-a trecut deja la numărarea voturilor”.

Noi, cei din Comisie, ne-am uitat miraţi unii la alţii şi ne-am văzut mai

departe de treabă.

Am luat destul de în serios şi numărătoarea voturilor. Am făcut

un proces-verbal în care toate adunările, pe orizontală şi verticală, să fie

corecte. Am avut ceva probleme doar cu buletinele care trebuiau anulate.

Instrucţiunile pentru „anulat” lăsau anumite portiţe de interpretare. Pe

foarte multe buletine erau şterşi toţi propuşii stăpânirii şi în locul lor erau

scrise lozinci de genul: „Vrem pâine şi lapte”, „Vrem alegeri adevărate”,

„Vrem libertate” etc. Pe multe buletine era trecut drept singurul ales

„Lulu”. Acest Lulu era un copilandru handicapat psihic, care trăia pe

uliţele Clujului. Toată lumea îl cunoştea. Era neviolent şi se putea mişca

în libertate. Ba era şi destul de simpatic. Mânca mai ales pe la cantine şi

213

–––––––– Page 214––––––––

dormea prin gară sau pe la portarii unor internate. Sâmbăta şi duminica,

de cum se auzea de vreo nuntă, rupea ceva flori din careva parc şi rapid

cu ele la mireasă, cu o întreagă poezie drept urare, o poezioară destul de

plină de haz. Ştia bine că după poezie se trezeşte cu o porţie bună de

mâncare.

Şi aşa, dragă copile, au ajuns clujenii să-l dorească pe Lulu drept

primar ori drept deputat în organul legislativ al ţării, organ care pe atunci

se numea Marea Adunare Naţională. Cam până la Lulu a mers bătaia de

joc a unor clujeni faţă de alegerile din România. Unii oameni au înţeles,

înaintea mea, că alegerile sunt de fapt doar o mare mascaradă.

Buletinele de vot cu înjurături, lozinci şi „Lulu” nu le-am predat

stăpânirii. Celor din comisie le-am spus că trebuie să le predau separat.

De fapt le-am dus acasă, le-am arătat şi lui Mica şi apoi le-am rupt şi am

tras apa peste ele. Când mi-am zis că ar fi bine să nu le las printre

celelalte buletine, m-am gândit, în naivitatea mea de pe atunci, că cineva

s-ar putea uita peste ele şi le-ar putea pune la dispoziţia securităţii, pentru

identificarea autorilor lor. Pe atunci încă nu ştiam de principiul lui Stalin,

nu ştiam că nu contează ce şi cum votează oamenii, nu ştiam că de fapt

alegerile erau doar o mare formalitate. Când am dus sacul cu listele de

alegători şi cu buletinele de vot mi s-a spus pur şi simplu să-l arunc într-o

anume sală, peste zeci şi zeci de alţi saci. Atunci mi-am dat seama că

până la ceasul topirii lor, nimeni nu se va mai interesa de soarta sacilor

votării. Mi-am dat seama că de fapt aleşii poporului erau de mult anunţaţi

mai sus şi că de cel puţin câteva ceasuri numele lor se află deja în paginile

Făcliei de a doua zi.

Aşa s-a ajuns ca alegerile să fie deturnate de la menirea lor şi să

devină false alegeri. Fără mai multe partide, fără lupta lor pentru putere,

fără alternanţe la guvernare, viaţa politică a vremurilor şi locurilor socia-

lismului a ajuns să fie o adevărată caricatură. În locul democraţiei,

socialismul a produs şi a pus în mişcare oribile dictaturi. În interiorul

acestora, contradicţia contradicţiilor era aceea dintre conducător şi condu-

şi. Partidul unic, indiferent de numele lui, era definit ca fiind „forţa politi-

că conducătoare”. Partidul unic era acela care făcea legile şi care suprave-

ghea aplicarea lor. Organele de stat – parlament, guvern, ministere etc. –

nu erau decât instrumente ale aplicării politicii partidului. Partidul avea

întotdeauna dreptate, el era infailibil, el se situa în afara legii şi deasupra

ei. Conducătorul partidului era autoritatea supremă. Toată lumea trebuia

să i se supună. Cine îndrăznea să vocifereze sau să iasă din front era pus

214

–––––––– Page 215––––––––

rapid pe seama organelor de opresiune – poliţie, justiţie, securitate. Tot

rapid putea urma o judecare sumară şi apoi o deportare sau execuţie.

Pentru justificarea practicilor sale dictatoriale, tătucul Stalin a

născocit teza „ascuţirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre comu-

nism”. Pe cât de absurdă sub raport teoretic, o asemenea teză s-a dovedit

extrem de nefastă sub raport practic. În numele ei, acelaşi Stalin a

împânzit teritoriul întinsei Uniuni Sovietice cu închisori şi plutoane de

execuţie. Romanele lui Soljeniţîn nu s-au născut din senin, s-au născut

dintr-o realitate urâtă şi tristă, teribil de urâtă şi teribil de tristă.

După moartea lui Stalin, câte ceva s-a mai schimbat, dar dicta-

turile socialiste tot dictaturi au rămas. Practicile lor au devenit ceva mai

rafinate. Conduşii însă nu s-au îndrăgostit de conducătorii lor şi nici de

programele „înaintării neabătute spre comunism”. Când masele au simţit

că aceştia ar putea fi eventual detronaţi, n-au sărit în apărarea lor.

Dimpotrivă. Cu participarea masivă a oamenilor muncii, liderii comunişti

au fost detronaţi cu viteza cu care nemţii, dintr-o parte şi din alta, au

demolat binecunoscutul zid al Berlinului.

Mai multe despre căderea comunismului, dragă copile, din orele

de istorie şi eventual din cărţile care s-au scris şi se mai scriu pe această

temă. Cu bine.

x

x x

Câteva întrebări îmi stăruie în vârful condeiului şi nu mă lasă să

fac un pas mai departe, nu mă lasă să trec la următoarea fază a vieţii mele.

După această spectaculară cădere a comunismului se mai poate oare vorbi

despre Marx? Mai are oare opera lui vreo anume actualitate? Pe unde a

greşit bătrânul atunci când a schiţat viitorul comunist al omenirii? Sunt

oare aceste greşeli vinovate de neaşteptata prăbuşire? Se va mai putea

oare conta pe o revenire la comunism sau la vreun alt fel de comunism?

Cine ar vedea acuma această suită de întrebări, pe bună dreptate

şi-ar putea zice: „Cum dracu se mai poate cineva întreba de actualitatea

lui Marx? Cum să mai poţi vorbi, fie şi doar interogativ, despre vreo

anume revenire la socialism şi/sau comunism? Oare omul acesta n-a

înţeles şi nu înţelege că istoria s-a pronunţat definitiv în procesul marxis-

mului şi al comunismului?

215

–––––––– Page 216––––––––

Mai ales în România, asemenea reproşuri mi s-ar adresa din toate

părţile. Îmi aduc aminte că acum doi sau trei ani, într-o emisiune la

televizor, cineva care a îndrăznit să scrie o lucrare despre Marx era

aproape să fie pus la zid. În ochii moderatorului emisiunii, Marx era

principalul vinovat de toate păcatele comunismului. El era vinovat chiar

şi de crimele lui Stalin. Ba, a fost adus în discuţie şi păcatul de-a se fi

încurcat cu slujnica casei. Degeaba a încercat Ianoşi – aşa se numea

autorul lucrării – să explice că Marx nu trebuie redus la lectura pe care i-a

făcut-o Lenin, că nici Lenin nu trebuie redus la ceea ce a făcut Stalin din

ideile lui. Degeaba s-a insistat pe faptul, că tocmai căderea comunismului

pune acut problema unei noi recitiri a lui Marx, a unei reconsiderări a

operei lui. Degeaba s-a afirmat că opera unui mare creator nu poate fi

privită şi judecată prin prisma unor slăbiciuni din sferele vieţii lui private

etc. etc. Moderatorul – ca autoritate a televiziunii – a rămas ferm pe

poziţiile sale: Marx – un depăşit şi un respins, opera lui la lada de gunoi.

În Germania lucrurile se prezintă altfel. Pe aici, numele lui Marx

se pronunţă încă cu un mare respect, numele lui, potrivit unor sondaje

recente, figurează încă pe lista celor zece mari personalităţi pe care naţia

germană le-a dat culturii universale. Pe aici, aniversările şi comemorările

bătrânului nu sunt uitate. Nu mică mi-a fost mirarea când, fiind cu

prietenul Toni la un concert, în chiar programul lunar de concerte, am dat

peste chipul bărbosului şi am putut citi o pagină întreagă de text aniver-

sar. Se pare că în Germania s-a spart viziunea monolitică aşezată în

expresia „Marx-Engels-Lenin şi Stalin”. Aici s-a înţeles că expresia n-a

fost decât o invenţie a stalinismului; expresie care nu avea şi nu putea să

aibă nici o acoperire în raporturile de fapt şi de fond dintre ideile

moştenite ale celor patru. Nemţii n-au uitat că din opera lui Marx s-au

inspirat nu numai autorii comunismului, dar şi cei ai social-democraţiei.

Unele din petele negre ale socialismului de tip sovietic, şi nu

numai, pot fi realmente puse pe seama unor pagini ieşite de sub condeiul

lui Marx şi Engels. Este vorba de paginile pe care Lenin şi Stalin, mai

târziu Mao şi alţii le-au buchisit cel mai mult. De acest gen sunt de pildă

paginile în care cei doi s-au referit la locul şi rolul luptei de clasă în

derularea istoriei. Încă în primele rânduri ale Manifestului comunist s-a

afirmat şi se afirmă că întreaga istorie este o istorie a luptei şi/sau luptelor

de clasă. Afirmaţia în sine nu are nu ştiu ce mare cusur. Ea pune în

lumină o idee care cu greu ar putea fi, în întregul ei, pusă sub semnul

îndoielii. Istoria a fost şi este, în multe din evenimentele ei, manifestare a

216

–––––––– Page 217––––––––

unor contradicţii de clasă. Dar nu numai. În arena aceleiaşi istorii s-au

confruntat adeseori şi multe alte conflicte – triburi, cetăţi, state, popoare,

naţiuni, culturi, religii. Nu întotdeauna manifestările acestor genuri de

conflicte pot fi puse pe seama unor contradicţii de clasă. Reproşurile care

i s-ar putea face lui Marx şi Engels sunt cele legate de suprasolicitarea

contradicţiilor de clasă în judecarea destinelor societăţii capitaliste. Lupta

de clasă dintre proletariat şi burghezie a fost considerată ca fiind acea

dimensiune a societătii care, în modul cel mai firesc, urma să ducă la

revoluţia proletară şi apoi la dictatura proletariatului. Lecţia despre lupta

de clasă, revoluţie, dictatură şi dictatură a proletariatului a fost cel mai

bine învăţată de Lenin şi Stalin, iar după exemplul lor de toţi liderii

comunişti. În mâinile acestora, paginile în care se vorbea despre democra-

ţie şi despre preferinţa cuceririi paşnice a puterii n-au mai contat. Lenin s-

a legat de ideea de revoluţie prin toate firele fiinţei lui. Iute din fire, el nu

şi-a mai pus problema să aştepte, să vadă, să încerce, să discute, să facă

reforme, să organizeze alegeri etc.; a recurs direct la revoluţie. Şi-a arestat

adversarii şi rapid i-a pus la zid.

După instituirea puterii sovietelor, Lenin n-a mai dăinuit prea

mult. Au urmat vremurile lui Stalin. În mâinile acestuia dictatura proleta-

riatului nu s-a îndulcit. Dimpotrivă. Ghilotinele socialismului se înmul-

ţesc. Dictatura proletariatului devine dictatură personală. Aceste meta-

morfozări, după cum ţi-am scris şi ceva mai sus, au fost mereu motivate

prin nefasta teză a „ascuţirii luptei de clasă”.

Oare ce-ar fi fost dacă Marx n-ar fi scris atâta cât a scris despre

revoluţie şi despre dictatura proletariatului? Oare cum ar fi arătat puterea

clasei muncitoare dacă Marx ar fi pledat pentru democraţie şi democraţie

a proletariatului? Oare Lenin şi Stalin l-ar fi ascultat? Dar să temin cu

prostiiile. Despre istorie nu se discută în termenii „oare ce-ar fi fost dacă

…”

Nu departe de afirmaţiile despre clasele sociale se aşază cele zise

de Marx despre masele populare, despre ele ca principalul factor al

evoluţiei istorice. Personalităţile erau considerate ca un factor secundar.

Un asemenea mod de a vedea lucrurile, afirmă doar o jumătate de adevăr.

Cealaltă jumătate se aşează în afirmaţia că personalităţile fac istoria. Ele

sunt cele care fac ideile şi programele, ele deţin voinţa necesară realizării

acestora. De multe ori, masele n-au fost şi nu sunt altceva decât „cele care

au mers aiurea – ziceam noi în glumă – după conducători”. Din punctul

de vedere al raporturilor dintre mase şi indivizi teza că doar masele au

217

–––––––– Page 218––––––––

făcut şi fac istoria, cade mult în zona discutabilului. În lumina viziunii

marxiste, indivizii n-au fost şi nu sunt prea luaţi în seamă. Ei au contat şi

contează doar ca fii ai poporului. Ce erau sau ce ar fi putut fi ei, ca

individualităţi, ca oameni făcuţi din carne şi sânge, ce au fost sau ce ar fi

putut fi prin nevoile lor, prin pasiuni şi iubiri, prin dorinţe şi aspiraţii, prin

necazuri şi bucurii, prin teama de viaţă şi frica de moarte nu prea intra în

discuţie. Interogaţia filozofică vizavi de om şi de condiţia umană a cam

fost lăsată pe seama altor filozofii. Băgaţi în carcasele structurilor

societăţii, indivizii nu prea aveau sentimentul realizării lor multilaterale şi

plenare. De aci şi de aceea, de cum s-au ivit zorii unui plus de libertate,

oamenii au spart carcasele societăţii, au ieşit în stradă şi au cerut înainte

de toate „Libertate, Libertate!” Cu această lozincă au început peste tot

demolările socialismului.

Din paginile în care Marx a încercat să schiţeze profilul societăţii

socialiste şi/sau comuniste – societate fără clase, fără exploatare, cu multă

egalitate şi dreptate socială etc. – două fraze au devenit celebre: „fiecăruia

după munca sa” şi „fiecăruia după nevoile sale”.

Dacă nu şi în prima, în cea de a doua s-a strecurat cu siguranţă o

mare doză de imposibil, de utopie. Marx a fost un romantic, poate ultimul

mare romantic. Numai dintr-o minte prea romantică putea ţâşni ideea unei

societăţi în care oamenii să lucreze numai dacă vor. Şi toate acestea

numai din dragoste curată şi nesiliţi de nimeni. Pământul însă ar fi să

geamă de bogăţie, iar oamenii lui să se înfrupte mai ceva decât o puteau

face, pe vremea lor, Adam şi Eva. Ajunse pe mâinile celor cu propa-

ganda, cele două fraze au ajuns să fie „culmile de aur ale comunismului”,

„viitorul de aur al omenirii” etc. La Ceauşescu nu era nicio cuvântare,

fără câteva asemenea slogane.

Cu timpul, oamenii şi-au dat seama de caracterul nerealist al

promisiunilor socialiste, şi-au dat seasma că distanţele dintre promisiuni

şi posibilităti nu se micşorează, ci cresc. Atunci când au apărut lozincile

„Jos comunismul”, oamenii, în loc să se mobilizeze întru apărarea

rânduielilor comuniste, şi-au pus şi mâinile şi umărul la demolarea lor.

Şi acum destul, destul cu reproşurile, destul cu criticile. Să

încercăm, dragă Sergiu, să-i luăm şi apărarea lui Marx, să-l apăram de cei

care îl contestă total şi global. Dar de ce să-l apăr eu, eu un oarecare.

Marx se poate apăra şi singur. Se poate apăra prin opera lui, prin ideile

care nu şi-au pierdut adevărul, valoarea, actualitatea.

218

–––––––– Page 219––––––––

În categoria acelora care îl neagă total şi global se manifestă două

orientări, două genuri de argumentare. În prima, mai veche, se zice că

Marx a fost mare şi a avut dreptate doar pentru capitalismul din vremea

sa. Pentru acesta, doctrina lui economică şi ideile lui social-politice se

potrivesc ca o mănuşă. Pentru capitalismul de astăzi, Marx nu mai poate

avea nicio relevanţă. Opera lui este de acum o operă de arhivă, o operă la

care se pot adresa cei care se ocupă de istoria doctrinelor economice şi de

istoria filozofiei sociale.

Celor care umblă pe la asemenea argumente, Marx le-ar putea

zice: „Eu recunosc că astăzi capitalismul arată altfel decât cel de pe

vremea mea. Eu nu aveam calculator, nu mă puteam juca pe Internet, nu

puteam vorbi de energia atomică şi nici de zborul omului în cosmos. Eu

recunosc că muncitorul de azi are alte condiţii de muncă şi de viaţă. El

produce ajutat de maşini ultrasofisticate, câştigă destul de bine, are

locuinţă confortabilă, are şi maşină, chiar dacă nu neapărat un mercedes.

La un an, doi îşi poate permite chiar şi un concediu în Mallorca. Eu

recunosc deci deosebirile dintre proletariatul de pe vremea mea şi clasa

muncitioare de la acest început de mileniu. Dar, dar, dar oare mecanis-

mele economice de fond şi de esenţă ale capitalismului s-au schimbat?

Oare nu tot prin acţiunea legii plusvalorii banii fac bani, capitalul produce

capital? Oare producerea de plusprodus n-a rămas raţiunea de-a fi şi

pentru capitalismul contemporan? Oare s-a scos cumva exploatarea din

joc? Dac ă ar fi aşa, atunci capitalismul de azi ar fi societatea cea mai

comunistă.

Am admis că oamenii muncii îşi pot permite şi ei să umble pe

autostrăzi foarte frumoase, cu maşini confortabile. Dar patronii şi/sau

managerii lor nu umblă cumva cu avioane personale şi iahturi de familie?

Am admis că oamenii muncii îşi pot face concedii la Mallorca sau în

Caraibe. Dar stăpânii lor? Nu de mult am citit undeva că un asemenea

stăpân şi-a permis un bilet de câteva zeci de milioane de dolari ca

sovieticii să-l plimbe puţin prin cosmos. Până la urmă de unde vin toate

aceste distanţe de venituri şi posibilităţi? Pe vremea capitalismului clasic,

cum îi ziceţi voi, aceste distanţe erau cam de la bicicletă la maşină.

Acuma nu vedeţi că ele sunt de la cer la pământ? Judecaţi, vă rog, mai

bine, uitaţi-vă mai atent la miezul lucrurilor şi veţi putea ajunge la

constatarea că de fond şi de fapt, capitalismul de azi, denumit mai nou

economie de piaţă sau societate democratică nu este altceva decât aceeaşi

Mărie, mai durdulie şi cu altă pălărie”.

219

–––––––– Page 220––––––––

Se mai poate adăuga oare ceva la această imaginară autoapărare?

Eu cred că nu.

Să-i luăm acum puţin în discuţie pe adversarii globali sau totali.

Aceştia sunt foarte recenţi. Pe ei i-a produs căderea comunismului. Ei

sunt de genul moderatorului de la Televiziunea Română, moderator

despre care câte ceva ţi-am scris cu ceva mai sus. Din cele scrise ai cam

putut desprinde cam care sunt argumentele puse în mişcare. Se zice, în

linii mari, că odată cu comunismul a căzut şi toată ţesătura ideatică a

marxismului. În groapa comunismului a fost trimisă nu numai moştenirea

lui Lenin şi Stalin, dar şi aceea a bătrânilor Marx şi Engels. De acum

ideile lor pot fi lăsate pe acolo pe unde sunt şi să-şi doarmă somnul de veci.

La acest mod de argumentare, Marx ar putea zice: „ Domnilor

mei, cum mă faceţi pe mine vinovat de prostiile lui Lenin şi, mai târziu,

ale lui Stalin. Ei au compromis proiectul meu de societate viitoare. Dacă

greşelile au fost în construcţie şi nu în proiect, cine trebuie judecat? N-am

scris eu negru pe alb că revoluţia proletară trebuie pornită şi socialismul

trebuie construit în ţările cele mai avansate din punct de vedere econo-

mic? M-a ascultat Lenin? Nu. S-a apucat să facă socialism şi comunism

tocmai în Rusia, tocmai pe acolo pe unde jumătate din relaţiile de

producţie erau încă feudale sau semifeudale. Eu mă aşteptam mai demult

ca o asemenea construcţie să eşueze. M-am mirat şi mă mir şi acuma că a

rezistat atâtea decenii. Tot vizavi de Lenin. Am scris eu, oare, pe undeva

că şi mica proprietate privată va produce capitalism zi de zi, ceas de ceas

şi în proporţie de masă? Nu-mi aduc aminte de aşa ceva. Apropo de

nivelul lichidării claselor exploatatoare am zis pe undeva că ele trebuie

lichidate fizic, că trebuie, fără niciun discernământ, puse la zid? A găsit

oare Stalin în opera mea că „lupta de clasă se ascute pe măsura înaintării

spre comunism”? Să nu vă supăraţi, acestea sunt lucruri, mai bine spus

idei, de care nu mă puteţi face vinovat. Vă rog să nu confundaţi barba

mea şi a prietenului Engels cu bărbiţa lui Lenin ori cu mustaţa lui Stalin.

Să nu le confundaţi nici cu chelia lui Mao şi nici cu barba lui Fidel

Castro. Mai gândiţi-vă, şi veţi putea găsi, că multe din ideile pe care eu şi

Engels le-am pus în mişcare mai sunt şi pentru astăzi destul de valabile”.

„Cum să mai fie valabile după un aşa fiasco istoric? În chiar

prima frază a Manifestului ziceaţi că „o stafie umblă prin Europa, stafia

comunismului”. Nu vedeţi că acuma ea nu mai umblă pe nicăiri? Nu

vedeţi în ce zone periferice au ajuns partidele comuniste din Europa? Nu

vedeţi că nici în China comunismul nu mai este comunism? Acolo

220

–––––––– Page 221––––––––

comuniştii l-au demolat. Din comunismul chinez n-a mai rămas decât

numele partidului, partid care nu vrea să cedeze puterea.”

„Este adevărat că la ora actuală mişcarea comunistă de pretutin-

deni trece printr-un declin drastic. Acest declin s-ar putea întinde încă

peste câteva decenii. Dar, ia uitaţi-vă puţin, la ce face acuma economia de

piaţă. Nu vedeţi cum se obrăzniceşte? Cum apelează la mijloace ale

capitalismului sălbatic? Nu vedeţi ce presiuni face chiar şi asupra social-

democraţiei? Cum o forţează să se „modernizeze”? Cum o împinge mai

spre dreapta? Cum o face să mai renunţe la programele ei de protecţie

socială? Asemenea programe, se zice, au fost bune şi necesare atâta

vreme cât era şi comunismul pe lume. Dar acuma? Acuma de ce mai

trebuie chiar atâta grijă socială? De ce concedii aşa de lungi? De ce bani

pentru şomaj pe aşa lungă perioadă? De ce atâta ajutor social? De ce

săptămâna de lucru doar de 36 de ore? De ce tot învăţământul gratuit? De

ce sănătatea atât de protejată? Etc.

„Eu sper ca social-democraţia europeană, după pasul spre

dreapta, să facă şi doi paşi spre stânga. Altfel, la stânga ei va rămâne un

spaţiu social şi politic destul de mare, spaţiu în care s-ar putea cristaliza

mişcări sociale mai radicale, mişcări în care chiar şi „stafia” să-şi poată

găsi anumite linii de mişcare. Că aceste mişcări se vor cristaliza sub un

steag roşu sau sub vreunul multicolor nu prea contează. Pentru discuţia de

faţă contează doar că mişcările social-politice de stânga, fie ele mai

radicale, nu vor putea ocoli unele din ideile pe care eu şi prietenul Engels

le-am pus în mişcare. În afară de aceasta, aţi putea lua în seamă că nici

chiar comunismul, recent demolat, n-a fost făcut numai şi numai din

lucruri rele. Era prin ele şi ceva mai puţină exploatare, ceva mai multă

siguranţă a zilei de mâine, era un dram de mai multă egalitate economică

şi socială, mai multă egalitate a şanselor de afirmare personală, era gratu-

ită şcoala de jos până sus, era bine asigurată protecţia sanitară etc. etc.

Credeţi cumva că chiar pe degeaba unii au nostalgia lui? Credeţi că fără

nici o motivaţie, chiar şi acum după 20 ani, unii se duc cu flori la

mormântul lui Ceauşescu? Că unii dintre nemţi vor să facă zidul înapoi?

Oricum, lucrurile cu „stafia comunismului” sunt ceva mai complicate

decât vor apologeţii economiei de piaţă să le prezinte.

Să nu vă grăbiţi să mă consideraţi „un câine mort”. Aşa se zicea

într-o vreme despre Hegel. Aprecierea a stat în picioare doar până au

apărut neohegelienii. Vedeţi ca nu cumva, peste încă vreo 2, 3 ori 5

decenii să înceapă lumea să vorbească de neomarxism.

221

–––––––– Page 222––––––––

Cât priveşte ideile mele de filozofie socială aş îndrăzni să afirm

că ele nu şi-au pierdut deloc actualitatea. Spuneţi-mi, vă rog, dacă există

vreun pardon de la teza că economicul determină politicul şi ideologicul,

în general. Gândiţi-vă, de pildă, la cazul recent al războiului din Irak. Nu

cumva interesele de ordin economic au generat tot circul diplomatic şi

militar? Nu petrolul a făcut de fapt războiul? De ce credeţi că s-a minţit

atâta? De dragul frumoaselor irakiene? De dragul poporului irakian? Nu,

domnilor mei, s-a minţit şi au fost puse în mişcare tancuri şi avioane de

dragul subsolului irakian. Şi astăzi, ca şi pe vremea mea, interesele de

ordin economic fac şi au făcut politica, legea, morala. Într-un mod ceva

mai complicat, cu mai multe medieri şi condiţionări, fac chiar şi filozofia

şi religia. Cu o bună mânuire, fără patimă şi fără exagerări, teza de mai

sus va rămâne şi pe mai departe valabilă. Va fi valabilă, zic eu, până la

vecii vecilor. Fie şi numai din unghiul de vedere al acestui adevăr, despre

moartea totală şi globală a mea şi a marxismului s-ar putea vorbi cu o

anumită grijă.”

Nu ştiu de ce dracu m-am întins atâta cu această imaginară

pledoarie pro domo a bătrânului Marx. Pur şi simplu m-am lăsat furat de

valul scrisului. De fapt, nici Marx şi nici destinul ideilor lui, nici

socialismul şi viitorul lui, nici economia de piaţă cu fazele ei nu mai au de

ce să mă intereseze. Sunt deja un om bătrân care şi-a pus coasa-n prun.

Cred că am scris de dragul de-a scrie. Am scris, poate, pentru a-mi

răspunde propriilor întrebări. Ce să fac dacă atât construirea socialismului

din România, cât şi căderea lui, au făcut parte din unele pagini ale vieţii

mele.