in Capitole

Aduceri Aminte – DUPĂ PENSIONARE SAU ETAPA MÜNCHEN

Era în primăvara anului 1989. Cam la un an de la naşterea ta.

Tati şi mami, pe când tu dormeai sau te zbenguiai prin pătuţ, discutau că

pentru vară ar dori să facă un mic concediu undeva în străinătate.

Problema cea mai frământată era aceea a aprobării şi apoi, legat de

aceasta, a ţării pe care „să o atace” pentru două, trei săptămâni. Ne-au

spus şi nouă de intenţie şi ne-au spus şi ţara pentru care s-au hotărât –

Cehoslovacia. Aici, ziceau ei, am putea avea cele mai mari şanse de

aprobare. În acele vremuri, în România, obţinerea unei aprobări de

plecare în străinătate era o problemă extrem de complicată. Trebuia făcută

o cerere, aceasta trebuia discutată la locul de muncă – birou de partid şi

conducere administrativă – apoi aprobată la Municipiu şi, în fine, la

securitate. Cu atâtea neamuri în străinătate – mami o avea pe tanti Lena în

America, tati pe Ligia şi pe Dinu în Germania – pe altceva decât pe

Cehoslovacia ei nu puteau conta. Germania era complet ieşită din calcul,

Ungaria şi Polonia la fel. Pe aici graniţele erau mai elastice şi la ai noştri

le era frică de fuga din ţară. În Cehoslovacia, în anii aceia, se conta că

regimul graniţelor este mai sever şi graniţele mai bine păzite. Pentru

Cehoslovacia se putea încerca. Tu urma să rămâi în grija noastră, să rămâi

la Mica şi la Micu. Cu toată garanţia pe care o putea oferi rămânerea ta în

ţară, cei mai de sus – partid şi securitate – nu le-a aprobat la ai tăi nici o

plecare. Se temeau că nici chiar din Cehoslovacia nu se vor mai întoarce,

că chiar şi de aici, prin cine ştie ce fel de minuni, ar putea-o întinde şi să

ajungă ori în America, ori în Germania. Necaz mare, discuţii multe,

reproşuri pe măsură. Reproşurile mi se adresau mai ales mie; „alţii pleacă,

alţii aranjează, iar tu…” Le-am zis: nu se poate, nu se poate, veţi încerca

altă dată, pe atunci poate se vor mai schimba lucrurile. Când mă apăram

printr-o asemenea frază, nu bănuiam că gura păcătosului adevăr grăieşte,

că nu peste mult lucrurile se vor schimba chiar de tot. Au venit zilele

revoluţiei.

După revoluţie, la nici o lună de zile, tati şi mami primesc o carte

poştală cu vestea că le sunt gata paşapoartele şi că li s-a aprobat plecarea

în Cehoslovacia. În zilele primirii acestei informaţii, Dinu era în

România; avea ceva examen de doctorat la Politehnică. Auzind şi el de

scrisoare, le zice: „Măi copii, dacă aveţi paşapoartele în mână, dacă încă

vă puteţi lua concediu, dacă viză pentru Germania de acuma nu vă mai

223

———————– Page 224———————–

trebuie, maşina este jos, ne urcăm în ea şi veniţi pentru concediu în

Germania. Eu am de gând să plec poimâine”. Zis şi făcut. Şi iată-i pe ai

tăi porniţi spre străinătăţuri.

De tine, tati şi mami s-au despărţit la noi, pe Deva, aşa ca tu să-ţi

vezi de ale tale ca într-o zi obişnuită. Abia mai târziu ţi-am spus că tati şi

mami au plecat cu Dinu şi sunt deja în Germania. Ţi-am mai spus că n-o

să stea mult şi atunci când vor veni, îţi vor aduce multe jucării. Auzind de

juc ării, n-ai făcut prea mare problemă de vestea plecării lor. Chiar la

plecare, nimeni nu ştia şi nici măcar nu bănuia că „excursia” de două, trei

săptămâni se va prelungi la trei, patru luni şi apoi la ani şi zeci de ani. Pe

atunci nimeni nu bănuia că acea plecare avea să schimbe destinul lor,

destinul tău şi apoi chiar şi destinul meu.

După câteva zile de München, la Dinu, tati şi mami au plecat la

Wuppertal, la Ligia şi Mario. După ce s-au tot minunat ei de valea

Wuppertalului, de orăşelele ce s-au aşezat de-a lungul acesteia, după ce s-

au tot mirat de tramvaiul suspendat (Schvebenbahn) şi de vechimea lui,

într-o bună zi, zice Mario către tati: „Măi Radule, ai auzit şi tu că în zilele

acestea la Hannover sunt zilele expoziţiei de aparatură de calcul. Uite, îţi

dau ceva mărci şi să te duci să vezi şi tu cam ce este pe acolo şi să nu te

duci acasă chiar cu mâna goală. Măcar vezi, cam ce se mai lucrează în

domeniul tău la nivel mondial”. Din nou, zis şi făcut. Pleacă tati singur la

Hannover. Pe acolo minuni peste minuni. Dar din sacoşa acestora două au

fost cele mai mari şi cu cele mai întinse consecinţe. Este vorba, mai întâi,

de întâlnirea lui tati de la standul I.B.M-ului. Acolo, după nu ştiu ce

discuţii, cineva pe loc ar fi vrut să-i facă o angajare. Aceasta i-a dat lui

papi ideea că s-ar putea angaja în Germania şi să se întoarcă în ţară „om

făcut”, cum s-ar zice. Câţi români nu vin pe aici şi umblă luni de zile

pentru a-şi găsi un loc de muncă. Iată că lui tati, după prima discuţie pe

probleme profesionale, i se oferă aşa ceva. Tati n-a acceptat propunerea,

voia să mai vadă, să se mai gândească şi mai ales să discute problema şi

cu mami. Cu Mario şi Ligia, de asemenea. Dar adrese posibile de angaja-

re şi-a adunat de la standurile expoziţiei.

A doua mare minune a fost întâlnirea cu un proaspăt absolvent,

din domeniu, bineînţeles, dela Universitatea din Passau. Cu acesta a

discutat mai mult despre profesorul Broy; tati îl ştia din literatură. Din

această discuţie s-a născut ideea că ce-ar fi să fie un doctorat la Broy.

Ideea i se părea lui tati prea îndrăzneaţă.

224

———————– Page 225———————–

Încărcat cu aceste două gânduri – o eventuală angajare ori un

eventual doctorat la Broy – tati se întorcea la Wuppertal. După discuţii de

un fel şi altul, se apucă tati să-şi facă oferte pe care să le trimită la diverse

adrese de posturi. Trebuia text de cam o pagină, cu poză pe un colţ, cu

date personale, cu date despre studii, lucrare de diplomă etc. Pe când,

împreună cu mami, îşi tot admira pozele pentru Bewerbunguri, primeşte o

carte poştală de la „colegul” din Passau: „Prof. Broy se mută la München,

acuma îşi organizează colectivul – încearcă”. Cum încercarea moarte n-

are, se trimite un Bewerbung la Technische Universität München. Pe

când se lucra la alte Bewerbunguri, se primeşte un telefon de la secretara

lui Manfred Broy: „Herr Grosu, profesorul Broy s-a uitat peste

Bewerbungul dumneavoastră şi vă aşteaptă la o discuţie, la un

„Stundengespräch”. După această veste, tati şi mami se aşează pe tren ca

să nu întârzie la „termin”. Mami, mai emoţionată decât tati, îl aştepta într-

un parc din apropiere. După vreo două ceasuri apare tati, nici entuzias-

mat, dar nici supărat. I s-a promis rezultatul peste două, trei zile. Mai mult

sceptici decât optimişti, tati şi mami se întorc la Wuppertal. N-au crezut

că nemţii chiar se vor ţine de cuvânt cu două-trei zile. Şi totuşi, nu ajung

bine la Wuppertal, că vine un nou telefon de la aceeaşi secretară: „Herr

Grosu, profesorul Broy vă acceptă ca doctorand şi vă roagă să veniţi să

definitivăm formalităţile de angajare”. Şi aşa, zurück la München. La

angajare apare discuţia despre data începerii angajării. „De când?’ întrea-

bă tati. Secretara îi zice: „de mâine”. „Păi chiar de mâine n-aş dori. Eu aş

vrea să mai fac un drum în România, am acolo copilul, părinţii etc.”

„Atunci de când? De la 1 iulie este bine?” „Da, 1 iulie este foarte bine”.

Ziua discuţiei era pe la începutul lui iunie.

Şi aşa, dragă Sergiu, tati s-a întors din „excursia” în care a plecat

cu Dinu, doctorand la prof. Manfred Broy, Departamentul de Informatică,

Technische Universität München.

Noi, cei de la Cluj, ce era să mai zicem? Nimic, nimic, chiar

nimic. Ne-am supus suitei de întâmplări abia povestite, suită căreia i se

poate zice şi destin. În acest destin al lui tati s-a înscris apoi destinul lui

mami, destinul tău şi prin tine şi datorită ţie şi destinul meu.

Aceasta este, pe scurt, povestea care ne-a pus pe amândoi pe

drumul şi/sau drumurile Germaniei.

Cele două, trei săptămâni de „concediu” în România au trecut ca

vântul. La plecarea alor tăi, tu încă nu realizai ce înseamnă aceasta, nu

realizai că în curând o să vină şi plecarea ta. Dar până la despărţirea

225

———————– Page 226———————–

definitivă de copiii din curtea de pe Deva, mai era ceva timp. Ai tăi încă

nu aveau locuinţă, iar mami încă nu era aranjată pentru ceva cursuri de

limbă. Tati ştia destul de bine limba, aşa că se putea descurca, mami însă

trebuia să ajungă la Goethe Institut.

Până să se aranjeze toate problemele începutului, tu ai rămas la

noi. Zilnic te duceam în parcul copiilor sau în parcul Babeş, zilnic te

întâlneai cu Răducanu şi cu copiii din curte.

Plecarea alor tăi şi perspectivele plecării tale au pus în mod foarte

serios în faţa mea şi a lui Mica problema pensionării. Ne-am dat limpede

seama că tu nu poţi creşte numai la noi, iar ei încă nu aveau posibilităţi să

te ţină pe lângă ei, fără ajutorul unuia dintre noi. Se deschidea limpede

perspectiva perindării noastre prin Germania. Ideea era să facem acest

lucru prin alternanţă. Eu eram vizat să fiu primul. Din legăturile cu tati şi

cu mami, data plecării tale s-a conturat pentru primele zile ale anului ’91.

În numele acestei plecări, îmi revenea grija de-a pune la punct

maşina, Dacia noastră, 1-CJ-900. De prin octombrie am început să umblu

cu ea pe la meşteri. I-am verificat şi răzverificat toate sistemele – motor,

răcire, aprindere, frâne, lumini etc. I-am pus, că nu avea, oglinzi laterale şi

centuri de siguranţă; auzisem că fără aşa ceva nu poţi circula pe autos-

trăzile apusului. Tare mult m-a chinuit gândul că Dacia noastră n-o să

reziste la un aşa drum lung. O vedeam înzăpezită, o vedeam că nu mai

vrea să tragă etc. Îl auzeam pe tati înjurând toate Daciile şi mă vedeam pe

mine reproşându-i că de ce nu are alta mai bună etc. Şi totuşi, altfel decât

cu Dacia nu puteam pleca toţi patru. Şi iată-ne, în primele zile ale anului

Domnului 1991, luând drumul spre Germania.

Chiar la plecare, tu ai fost o mică figură. De pe Deva ne-am dus

pe Aleea Tineretului să ne luăm rămas bun de la Maia şi Puiu. Erai în

maşină şi Puiu te-a rugat să ieşi din maşină să-ţi poată da un pupic de

despărţire. Tu i-ai zis: „Nu, nu, am mai ieşit eu odată din maşină, tot aicea

şi tati şi mami au plecat şi pe mine aici m-au lăsat. Nu, nu, eu nu mai ies

din maşină”. Într-adevăr odată aşa s-au petrecut lucrurile. Până să te

trezeşti că tu ai rămas şi până să te prindă bine plânsul, ai tăi erau dincolo

de podul Garibaldi. De data aceasta nu aşa era să fie, de data aceasta era

să pleci şi tu şi era să plec şi eu cu tine.

Pe drum eu trebuia să am grijă de tine, de foame, de sete, de

somn. Erai încă miculuţ, copile; aveai doar cu ceva peste doi anişori şi

jumătate. Pe bancheta din spate, te întindeai cu perinuţa în aşa fel, încât

erai când cu capul, când cu picioarele în poala mea. Cum eu cam

226

———————– Page 227———————–

cunoşteam drumul, cel puţin până la Viena, nu mă prea interesa peisajul

şi nici localităţile prin care treceam. Eram cu ochii pe tine şi cu urechile la

bătăile maşinii. Ţin minte că deşi era început de ianuarie, am avut noroc

de un timp splendid, ca de primăvară. Nu prea era zăpadă, drumul uscat

ca vara, zi însorită şi cu o temperatură realmente plăcută. Toate au mers

ca pe roate, cum s-ar zice, până la o parcare. Eram deja în Germania şi era

o parcare frumoasă şi amenajată nemţeşte. Când să pornim pentru ultima

etapă a drumului, Dacia mea nu mai vrea să se aprindă. Tot sucea tati la

cheie, tot dădea pe acceleraţie, dar nimic, nici o mişcare. Eu am îngălbe-

nit. Acuma mi-o capăt, mi-am zis în sinea mea. Tati însă a fost destul de

calm. Cum mai era lume în parcare, l-am rugat pe tati să ceară un pic de

ajutor de la cineva. Da de unde. Cum să arate tati că el circulă cu Dacia şi

încă cu una aşa de neputincioasă. Între timp, însă, mi-am adus aminte că,

odată, un meşter mi-a atras atenţia că cheia mea de contact este cam uzată

şi că s-ar putea ca într-o bună zi să nu mă mai asculte. La acest gând am

luat cheia de rezervă – era în cutia din bordul maşinii – şi i-am dat-o lui

tati. Pune tati cheia în joc şi maşina noastră porneşte ca dracu. Am

răsuflat uşurat şi, de acuma, eram convins că Dacia ne va duce totuşi până

la destinaţie.

La vreo două ceasuri de la pornire, intram pe uliţele Münchenului.

Era deja destul de seară. Luminile oraşului ardeau trăznet, iar maşinile

mişunau în toate direcţiile. Eu credeam că rapid vom fi acasă; nu ştiam că

Münchenul este chiar aşa de mare şi că noi trebuie să-l trecem de la sud

până la nord.

Atmosfera de noapte a unui oraş mare nu m-a făcut să cad pe

spate; mai văzusem eu aşa ceva. Ceea ce mi-a provocat prima uimire a

fost trecerea pe la un McDonald’s şi cumpărarea a ceva cald pentru cină,

fără să coboare cineva din maşină. Când am văzut cum se face comanda,

cum se primeşte marfa, cum se plăteşte, mi-am zis: „Mă, dar ai dracului

mai sunt nemţii ăştia, te pot hrăni şi prin geamul maşinii”. Pe atunci nu

ştiam că „nemţii ăştia” erau numai bine americani. Numai mai târziu m-

am dumirit că de fapt magazinele McDonald’s sunt un fel al americanilor

de a veni peste nemţi.

Nici pe tine, minunile intrării în München nu te-au prea interesat;

ţi-ai văzut de somn sau te-ai jucat cu ceva maşinuţă. Acasă, însă, te-ai

trezit de-a binelea. Aici te aştepta macaraua pe care ai comandat-o încă

din Cluj. În camera noastră, într-un colţ, era minunea. Era galbenă, era

mai mare ca tine, avea butoane peste butoane şi putea ridica fel de fel de

„piese” de construcţie. Te-ai jucat până ce ai adormit lângă ea.

227

———————– Page 228———————–

Dimineaţa, am făcut cu mami primul drum la „Plus”. Am luat

noi un cărucior şi mami mi-a arătat: Uite, Micule, de aici iei lapte şi

iaurturi, de aici brânzeturi, de aici pâine, ulei, zahar ş.a. Nu trebuie să zici

nimic, la casă dai banii şi îţi vezi de treabă. Aici, separat, este raionul de

mezeluri. Aici trebuie să zici câte ceva. Poţi arăta cu degetul, dar trebuie

să ştii să zici: „Hundert Gramm” – o sută de grame. Dacă vrei să cumperi

mezeluri de astea tăiate şi diferite, atunci zici: „Gemischt”- amestec. Cu

aceasta, cumpărăturile au fost gata. Din ziua aceea mami n-a mai făcut

cumpărături pentru casă decât rarisim. Din ziua aceea, copile, te-am luat

în grijă absolută, aşa cum am preluat toate problemele casei. Tati şi mami

erau prea ocupaţi cu ale lor şi nu mai aveau când să se mai gândească şi la

aşa ceva. Tati mergea la Universitate, iar mami mai avea câteva luni la

cursurile ei de limbă.

La câteva zile de la sosire, mami a vrut să-ţi caute ceva grădiniţă,

chiar şi una particulară, cu plată. Am umblat noi pe la câteva adrese, dar

n-au vrut să te primească. Ziceau că eşti încă prea mic, nu aveai încă nici

trei ani şi încă nu te puteai descurca de unul singur la W.C. Aşa că ai

rămas la „grădiniţa” mea, toată draga de ziulică. Tot timpul eram împreu-

nă. Împreună la cumpărături, pe uliţele din jur, la locurile de joacă de

printre case. Aveai o tricicletă cu coadă, cumpărată de Ligia şi, atunci

când nu mai dădeai din picioare, te împingeam eu de la spate. Seara, de

multe ori, ne duceam la S-bahn, s-o aşteptăm pe mami, să vină de la

Goethe Institut. În timpul care-mi mai rămânea după toate cele zise, mă

apucam să buchisesc şi eu ceva limbă germană. Am înţeles că altă cale nu

am. De la fetele lui lele Griţa n-am învăţat decât două cuvinte: Ich liebe

dich şi Gutentag.

Din acele prime luni ale vieţii noastre în Germania îmi aduc cu

plăcere aminte de modul tău de a te descurca cu copiii de joacă. Nu ştiai

nimic, dar nu aveai niciun complex de limbă; tu vorbeai pe româneşte, ei

îţi ziceau pe nemţeşte şi joaca sau datul pe topogan mergea fără probleme.

În aceeaşi ordine a ideilor, îmi aduc aminte de excursia la Passau,

excursie organizată de Goethe Institut cu ocazia încheierii cursurilor din

acea primăvară. Mami ne-a înscris şi pe noi doi pentru excursie. Ne-am

dus cu autocarul şi apoi ne-am plimbat cu vaporul pe Dunăre. Pe vapor

era o fetiţă poloneză. Tot timpul erai după ea. Cum v-aţi putut juca şi

înţelege atât de bine, tu vorbind româneşte, ea în poloneză, nici astăzi nu

prea pot pricepe.

228

———————– Page 229———————–

Şi aşa, copile, cu una, cu alta, cu ceva într-o zi, cu ceva în alta,

timpul a trecut ca vântul. Ne-am trezit că s-au scurs cele trei luni pentru

care aveam viză. Mami a obţinut o prelungire pentru încă trei luni. Dar şi

acestea s-au scurs. Ne-am trezit că noi doi trebuie să ne luăm calea spre

România, să plecăm „în vacanţă” la Mica. Era începutul lui iulie 1991.

Prima parte a lunii a fost plină de o mare bucurie: vestea că mami

a primit post la Harlaching – o binecunoscută clinică în München. Era

pentru mami o foarte mare realizare. La această veste am dansat,

realmente, cu Mica prin casă. Atunci nu ştiam că va fi de fapt ultimul

nostru dans.

A doua parte a lunii era să fie una foarte, foarte tristă.

Era în ziua de 18 iulie. O zi urâtă, o zi cu nori negri deasupra

Clujului, nori care anunţau o apropiată furtună. Spre amiază, eu trebuia s-

o duc pe Camelia la gară, pleca în vacanţă la Blaj. Oare tu o mai ţii minte

pe Camelia? Era studenta aceea care a locuit la noi ca Mica sa nu fie

singură, fata aceea cu care tu dansai prin casă, după nu ştiu ce muzică.

Pe când m-am întors de la gară, furtuna o luase peste dealul

Feleacului şi se întrezărea iară soarele. Când am ajuns acasă, tu te jucai cu

Mica. În mijlocul camerei mari era întins un covor, peste covor o faţă de

masă, alături un coş plin cu de-ale mâncării. Mi-a spus Mica că voi

sunteţi la iarbă verde şi că mâncaţi amiaza. Mi-a plăcut joaca.

După ce am mâncat şi eu, ne-am aşezat cu toţii la un pic de

odihnă. Era vremea somnului tău de după masă. Noi doi ne-am aşezat pe

patul din camera mică, iar Mica pe patul din camera cu televizorul. Pe

când să aţipim, ne trezim că se mişcă paturile de sub noi şi că se

balansează lustrele. Era cutremur. Până să ne dăm seama, lucrurile s-au

liniştit. De somn însă nu mai putea fi vorba. Am mai stat un pic tolăniţi şi

apoi noi doi ne-am dus în parcul copiilor. Când ne-am întors era bine

trecut de ora şapte seara. Era numai bine vremea să cinezi. Un crenvurşt

fiert şi un lapte cald ne aşteptau pe sobă. Pe patul din camera cu televizo-

rul am început să-ţi dau de mâncare. Mica s-a apucat să spele în baie o

cuvertură ca, vezi Doamne, să nu-mi rămână mie nespălată. Casa se

pregătea totuşi de plecarea ei în Germania. Pe când era în baie, la

televizor a început telejurnalul. Cum ştiam că vrea neapărat să-l vadă şi

să-l asculte, noi i-am strigat: „Ligia tăăţi” – aşa ai prescurtat tu cuvântul

actualităţi. Dinspre baie nicio mişcare. Am mai strigat o dată „Ligia,

ştirile, Ligia, hai, Iliescu vorbeşte despre cutremur”. Am auzit atunci uşa

de la baie mişcându-se. Credeam că vine. N-a venit pe scaunul ei din faţa

229

———————– Page 230———————–

televizorului, ci am auzit că s-a lăsat pe patul din camera mică. Cum era

uşa deschisă am crezut că vrea să asculte de acolo, de pe pat, ştirile. La

nici un minut după acest gând al meu, tu mi-ai spus că nu mai vrei papa,

că îţi trebuie pipi. Când m-am dus spre baie ca să-ţi aduc bili, o văd pe

Mica întinsă, cu spume la gură, cu ochii peste cap şi cu o mână peste

dunga patului. Mi-am dat imediat seama că este ceva grav. Am dat fuga

la domnul Gheorghiu, la bunicul lui Răducanu şi l-am rugat să vină

repede până la noi. Când o vede pe Mica, îi ia pulsul şi-mi zice: „Domnu

Ionică, puls mai are, daţi repede un telefon la Salvare”. Cum nu ştiam

numărul, mi s-a părut că este mai bine dacă sun la tanti Mariuţa Sucală şi

s-o rog pe ea ca să sune; ea lucra chiar la Salvare şi cu siguranţă, mă

gândeam eu, ea va fi mai urgent servită. Am rugat-o să vină şi ea la noi.

Salvarea a venit, realmente, în câteva minute. Cu nenea Mitea Maruşciac

am coborât-o pe Mica pe targă, am băgat-o în Salvare şi… dusă a fost. Am

rugat-o pe tanti Mariuţa să meargă cu ea; eu trebuia să rămân cu tine. Nu

aveam cu cine să te las; Camelia nu mai era. Ajuns sus, am dat repede un

telefon la tanti Balo, i-am spus ce s-a întâmplat şi am rugat-o pe ea să

meargă la Clinică. Cam după vreun ceas, vine tanti Balo să rămână cu

tine ca să pot face şi eu o fugă până la Mica. Tanti Balo ne-a spus că Mica

nu s-a trezit din comă şi că doctorii sunt foarte îngrijoraţi de gravitatea

stării ei. Pe când mă îmbrăcam să merg la Clinică, a sunat telefonul şi

nenea Tavi, soţul lui tanti Balo, mă anunţă să nu mai plec nicăieri – Mica

nu mai era. Decedase cu câteva minute în urmă. Am rămas uluit, fără

glas, fără lacrimi, fără nimic. Nu-mi venea să scot o vorbă. Tanti Balo

încerca să te culce; era, pentru somnul tău, destul de târziu. Dar nici tu nu

aveai somn. Fără să poţi realiza dramatismul situaţiei şi momentului,

afişai şi tu o tristeţe ascunsă.

După puţin timp a venit la noi şi nenea Tavi. Multe n-am discutat

pentru că toţi eram fără cuvinte. Totul s-a desfăşurat prea fulgerător.

După plecarea lor, m-am aşezat lângă tine, te-am luat în braţe şi ţi-am

spus: „Ai auzit, copile, Mica noastră nu mai este, Mica a murit şi n-o s-o

mai vezi şi n-o să te mai poţi juca cu ea niciodată”. Te-am strâns la piept

şi ţi-am spus că „de acuma vom fi numai noi prin casă, Mica nu va mai

fi”. După un foarte scurt timp, parcă pentru a mă consola, mi-ai zis,

expresis verbis: „Măi Micule, dar asta nu-i natural? Dacă oamenii nu ar şi

muri, acuma ar trebui să fie tot unul lângă altul pe pământ”. Ţi-am spus

că ai dreptate, că moartea îi ceva normal, numai că totuşi Mica s-a dus

prea repede. Încă nu împlinise 55 de ani, îi mai trebuiau două luni.

230

———————– Page 231———————–

După ce m-am mai liniştit, dacă după aşa ceva poate fi vorba de

vreo linişte interioară, mi-am adunat puterile ca să sun în Germania. Nu

mi-a fost deloc uşor să-i spun lui mami şi lui tati că Mica nu mai este.

Discuţie multă n-am avut forţă să întind. Le-am spus doar că înmormân-

tarea o voi planifica pentru Luni ca să aibă şi ei tot timpul să vină. După

telefonul în Germania, am sunat imediat la Blaj, s-o rog pe Camelia să

vină înapoi cu primul tren. Era singura persoană cu care te puteam lăsa

fără probleme. A doua zi aveam de umblat pentru toate formalităţile

necesare înmormântării: certificat de deces, necrolog, mormânt, anunţ la

ziar, cruce, preot etc. În toate acestea am fost ajutat doar de tanti Balo şi

unchiul Tavi.

În noaptea aceea, noapte în care somnul n-a prea vrut să vină şi

pe la mine, m-am gândit să mă duc dimineaţă la clinică şi să-l rog pe

profesorul Vlaicu, şeful clinicii, să dispună să nu i se facă autopsie lui

Mica. De regulă, toţi cei care decedează în clinică sunt supuşi automat

unei autopsii. Când i-am spus profesorului că Mica a decedat printr-un

acut accident cerebral şi când i-am mai spus că era de mult o hipertensivă,

că era mai bine de 20 de ani cu un singur rinichi, imediat a dat telefon la

Anatomie patologică şi a dispus să nu se facă autopsie. M-am bucurat că

nu i-am lăsat s-o mai ciopârţească.

Înmormântarea a fost simplă şi sobră, aşa cum a fost şi Mica. În

jurul sicriului, multe, multe flori şi destul de multă lume, dacă ne gândim

că era perioada de concediu. Mica a fost, dragă Sergiu, o iubire de oameni

prin toate fibrele fiinţei ei. Cei care au apucat cât de cât să o cunoască, i-

au răspuns cu iubire şi cu foarte multă apreciere. Mie mi-a fost greu, mi-a

fost greu să-mi aduc aminte de zilele şi ceasurile în care am supărat-o.

Mi-a părut rău că totul s-a desfăşurat atât de fulgerător, încât n-am mai

apucat să-i spun încă o dată că, dincolo de supărările pe care i le-am făcut,

am iubit-o cu adevărat şi că a rămas în mine destul de multă iubire pe

care, nu ştiu de ce, nu i-am arătat-o.

După înmormântare, a doua sau a treia zi, cu aceeaşi Dacie,

1.Cj.900, mami şi tati s-au întors în Germania. Cam tot atunci a plecat şi

Camelia la Blaj. Am rămas doar noi, doar noi amândoi.

Zi şi noapte eram împreună; împreună la cumpărături, la joacă, la

baie, la plimbare, în curte etc. Erai aşa de mic, încât nici măcar în curte cu

copiii nu voiai să stai fără mine.

După vreo două, trei săptămâni, ai tăi au venit în concediu în

România. Era programată o vacanţă la mare cu familia Rednic, adică cu

231

———————– Page 232———————–

Simona, Nicolae şi Răducu cu codiţă. După cele întâmplate cu Mica, se

punea problema ca după vacanţă, tot eu să mă întorc cu voi în Germania.

Biata Mica, n-a apucat să vadă şi ea locuinţa voastră din München, n-a

apucat să-i cunoască şi ea pe Toni şi Enerstine. Pentru întoarcerea mea

aveam nevoie de o nouă viză. Când ne-am dus la Sibiu, cei de la Consulat

nici n-au vrut să stea de vorbă; eu îmi epuizasem timpul de 6 luni şi cu

toate argumentele şi documentele necesare, o excepţie de la regulă n-au

vrut să facă. De la mare însă, tati a tras o fugă la Bucureşti, cu aceeaşi

cerere şi cu aceleaşi documente. Cei de la Ambasadă i-au primit cererea şi

mi-au dat viză fără nici o problemă.

Dată fiind viza, iată-ne din nou în maşină şi iată-ne din nou în

drum spre München.

De data aceasta am făcut drumul prin Cehoslovacia. Trebuia să

ocolim Austria pentru că nu aveam viză de tranzit. Obţinerea acestei vize

era pe atunci o problemă destul de complicată; un drum la Bucureşti, stat

noaptea la coadă etc. În drum am trecut prin Bratislava şi ţin minte că am

mâncat într-un restaurant aşezat la mare înălţime, chiar pe podul de peste

Dunăre. Somnul de noapte ni l-am planificat într-o localitate aproape de

Praga. Ajunşi în cursul dimineţii în Praga, ne-am permis câteva ceasuri de

vizitare a oraşului. I-am văzut piaţa centrală, cetatea şi căsuţa renumitului

scriitor Kafka. Am ajuns acasă, doar noaptea târziu. Tu dormeai de mama

focului. Ţin minte că nu te-ai trezit nici măcar când mami a încercat să te

dezbrace şi îmbrace de noapte.

Din această a doua etapă a vieţii noastre în Germania, momentele

cele mai importante şi mai pline de aduceri aminte au fost cele legate de

grădiniţă. Având de pe acum trei ani şi aproape jumătate, o directoare mai

înţelegătoare te-a acceptat. Necazul mare a fost că n-ai vrut să stai la

grădiniţă fără mine. Ai plâns de mama focului. Degeaba s-a purtat Frau

Braun extrem de cald şi de atent cu tine, tu nimic şi nimic, o ţineai morţiş

că tu vii cu mine acasă. Când a văzut care este situaţia, Frau Braun mi-a

oferit un scaun şi mi-a dat să înţeleg că pot să rămân şi eu cu tine. Ţin

minte că ne-am aşezat în jurul unei măsuţe, se juca un joc. Eu nici n-am

apucat să mă prind la regulile jocului, că tu printre lacrimi, aşezai piesele

de parcă cunoşteai jocul de când lumea. Frau Braun te ţinea aproape în

poală şi te tot mângâia. După jocul acesta, eu m-am retras cu scăunelul

într-un colţ, iar tu încet, încet te-ai apropiat de alte grupuri de copii, cu

alte jucării. Aşa, m-ai făcut, om de peste 60 de ani, să mai fiu o dată,

pentru vreo câteva zile, copil de grădiniţă. După vreo două, trei zile, ne-

232

———————– Page 233———————–

am înţeles ca eu să nu mai stau în sala voastră, ci să te aştept în săliţa în

care erau hăinuţele. În acest caz, din zece în zece minute, deschdeai uşa să

vezi dacă mai sunt sau nu acolo. S-a repetat şi această modalitate de

familiarizare cu grădiniţa vreo câteva zile. După aceasta ne-am înţeles să

te aştept afără, în curte, la nişte scări care se vedeau foarte bine din săliţa

cu hăinuţe. Eu şedeam cuminte pe scări, iar tu, din când în când, apăreai

la fereastră ca să controlezi prezenţa mea.

După vreo câteva zile, ţi-am spus, copile, că dacă se va întâmpla

să nu mă vezi la scări, să nu te sperii şi să nu te apuci să plângi. Dacă nu

sunt, aceasta înseamnă că pentru câteva minute m-am dus până la Plus să

fac cumpărături. Să fii sigur că la ora 12 vin să te iau şi să te duc acasă.

Aceste câteva minute le-am prelungit cu ceva azi, cu ceva mâine, până ce

te-ai învăţat că sigur n-am să te uit la grădiniţă.

După ce am trecut de toate lacrimile începutului, am intrat într-

un normal care a ţinut exact trei ani. După drumul la grădiniţă, eu plecam

la cumpărături, îmi vedeam de problemele casei şi îmi mai rămânea şi

ceva timp pentru buchisirea lui der, die, das. Nu aveam eu de gând să mă

fac specialist de limbă germană, dar atâta cât să mă descurc în problemele

vieţii cotidiene tot trebuia să învăţ. Trebuia să învăţ singur. Timp şi bani

pentru ceva cursuri nu aveam. O lehrerină care să mă ajute nu mi-am

găsit. Cu toate acestea, după vreun an de buchiseală, mi-am luat curajul să

mă mai uit prin câte un ziar sau să mai răsfoiesc ceva reviste – Der

Spiegel şi Hörzu. Der Spiegel-ul îl primeam cu regularitate de la Toni. La

Hörzu eram noi abonaţi. În cele din urmă, m-am încumetat să pun mâna

şi pe ceva romane. Mai cu dicţionar, mai fără, am ajuns ca până astăzi,

după cum ai putut singur vedea şi observa, să citesc câţiva metri de

literatură în limba germană. La citirea traducerilor parcă mergea ceva mai

uşor; la lectura autorilor germani, dificultăţile mi se păreau ceva mai mari.

În orice caz, nu pot spune nici astăzi, după mai bine de zece ani, că

înţeleg tot ceea ce citesc sau că mă pot angaja la un dialog fără să simt

dificultăţile de limbă. De regulă, îmi iau o măsură de protecţie: recunosc

de la bun început că eu vorbesc „gebrochen deutsch”. Dar nici nu-mi mai

fac mari probleme. Am auzit şi mi-am însuşit vorba care circulă în

legătură cu dificultăţile folosirii lui der, die, das: Infinitul este timpul

necesar ca cineva să înveţe limba germană.

Cu tine, cu grădiniţa, cu casa, cu buchiseala mea, lunile s-au

scurs şi au venit zilele vacanţei. Ţin minte că ne-am dus la schi undeva

prin Austria. Acolo ai tăi te-au înscris la ceva curs de schi. Mie îmi era

233

———————– Page 234———————–

mai mare mila, când te vedeam cât de mic eşti şi cum trebuie să înoţi cu

schiurile prin zăpadă. Ţie însă îţi plăcea. La schi nu m-ai pus şi pe mine să

fiu cu tine. Nici nu puteam. Eu n-am pus în viaţa mea schiu pe picioare.

Aveam însă sarcina să te duc şi să te aduc de la locul întâlnirii cu

instructoarea. Ai tăi nici pe acolo n-au prea fost pe urmele tale. Ei erau pe

dealurile şi pârtiile lor.

Ca vântul au trecut lunile primăverii şi iată-ne porniţi pentru

vacanţa de vară spre România. Până la Budapesta am avut cuşetă. De

acolo până la Arad şi mai departe am călătorit în vagoane obişnuite. La

Arad am schimbat trenul pentru Oradea şi la Oradea pentru Cluj. Am

călătorit cam 24 de ore. Îmi aduc aminte că nu mi-a fost chiar aşa de uşor

şi cu tine prin braţe şi cu bagajele după mine. Nu ştiu cum de am avut

curajul să mă ambalez la aşa ceva. Dar pe atunci eram mai tânăr. Îmi aduc

aminte că tot în acea vacanţă ai făcut o viroză cu febră mare şi vărsături.

Într-o noapte târzie, târzie m-ai făcut să schimb de trei ori patul în care

dormeam. Din nou stau şi mă gândesc cum de am avut curajul să stau cu

tine luni de zile fără niciun ajutor. Din nou trebuie să-mi zic: pe atunci

eram cu ceva mai tânăr.

După calapodul primului an, s-a derulat şi cel de-al doilea –

grădiniţă, casă, Spielplatz, vacanţe la munte, etc. În vara următoare când

am venit din nou în România. De data aceasta, am stat mai puţin la Cluj,

am stat mai mult la Buia şi la Motiş. Pe atunci trăia mumiţa şi moşu.

Atunci am făcut „excursia” pe care am invocat-o, la începutul acestei

suite de relatări şi aduceri aminte. De la Motiş – satul lui Alexandra,

verişoara ta de gradul doi – vreau să-ţi aduc aminte doar de momentul în

care, într-o mare prietenie, mâncai cu un ţigănuş din aceeaşi îngheţată; o

dată lingeai tu, o dată ţigănuşul, o dată tu, o dată el. Totul era o.k. Când

te-am văzut, nu ţi-am zis nimic, dar l-am luat pe ţigănuş de mână şi ne-am

dus la Cofetăria din apropiere şi i-am cumpărat şi lui o îngheţată. Ne-a

fost bine la Motiş, am avut casă bună, aer curat şi multă linişte. Te-ai

jucat cu toat ă ceata de copii de pe uliţa Alexandrei. Era foarte frumos

seara când trecea chiar pe la poarta casei lui tanti Rela, ciurda de vaci, de

bivoli şi nu în ultimul rând de capre.

La Buia ai văzut şi tu cum se mulge vaca, cum suge viţelul, ai

mâncat împreună cu Paul – nepotul lui unchiu Nicu – mămăligă cu lapte

şi mămăligă cu brânză. Tot acolo te-ai jucat cu mânzul lui unchiu Sandu,

mânz pe care tu l-ai botezat „Poli”.

234

———————– Page 235———————–

După vacanţă, din nou la programul din München – grădiniţă,

casă, joacă la groapa de nisip, la cutia cu Lego, la străzile cu maşinuţe ori

la şinele cu atâtea feluri de trenuleţe etc. Cu una, cu alta anii de grădiniţă

s-au dus şi ne-am trezit că te conducem la prima ta zi de şcoală. Nu mai

aveai în spate un rucsac mic, ci un ghiozdan care era parcă mai mare

decât tine. Dar erai mândru de el. De acuma, pe lângă joacă, mai trebuiau

făcute şi lecţiile pentru acasă. Grijile mele s-au suplimentat şi ele cu

controlul temelor. Adevărul este că nu mi-ai făcut nu ştiu ce probleme. Ai

fost, de la bun început, un elev care ai înţeles că ai sarcinile tale de şcoală,

sarcini pe care trebuie să le faci bine, să le faci aşa de bine, încât Frau

Woltäreck să fie foarte, foarte mulţumită.

Şcolar fiind, vacanţele nu le mai făceai cu mine la Cluj sau la

Buia, le făceai cu ai tăi pe la munte, pe la mare. Aşa micuţ cum erai, în

vacanţele de iarnă şi primăvară erai prin Austria, iar în zilele de vară prin

Italia, Turcia, Croaţia, Grecia etc. Ce deosebire faţă de mine; eu până la

plecarea la Blaj aproape că n-am ieşit din Buia.

Pe oriunde eram, la început de septembrie trebuia să fim amân-

doi la München, la programul de schi. Împreună cu alţi copii de la Club,

pentru o săptămână trebuia să fii pe nu ştiu ce gheţar. Erai încă mic şi nu

te descurcai singur. Trebuia să vin cu tine. Aşa, am avut şi eu prilejul să

cunosc încă vreo trei, patru staţiuni montane din Austria. Era frumos. Tu,

cu trupa, schiai pe vârfuri de munte, iar eu mă plimbam toată ziulica pe

căi şi cărări ce şerpuiau printre atâtea culori ale toamnei.

Din perioada ta de elev la Grundschule lasă-mă să-ţi aduc aminte

de dimineţile de sâmbătă şi duminică, dimineţi în care, de cum te sculai,

te puneam la lecţiile din cărţile de citire şi de aritmetică aduse de mine din

România. Am vrut să te fac, să ştii citi şi socoti şi în limba mamei tale.

M-am bucurat că n-ai opus niciodată vreo rezistenă cât de cât serioasă

încercărilor mele de-a te învăţa despre „ce” şi „ci”, „ghe” şi „ghi” etc.

Nu pot trece cu gândul peste anii tăi din Grundschule, fără să-ţi

aduc aminte de ciocnirile tale cu Simon. Îl cunoşteam pe Simon şi îi

cunoşteam familia încă din perioada grădiniţei. Cu câteva zile înainte de

prima voastră zi de şcoală, mama lui Simon a venit la mine cu întrebarea

dacă nu vreau şi dacă nu cumva pot ca după şcoală să vină şi Simon la noi

să ia masa cu tine şi să stea până vine ea de la servici, pe la două, două şi

jumătate. M-am gândit că o tovărăşie la şcoală, spre casă, acasă, la masă,

la joaca de după masă nu-ţi strică şi am fost de acord. Copilul era doar

unul din prietenii tăi de la grădiniţă, era un copil liniştit şi complet nepre-

235

———————– Page 236———————–

tenţios la mâncare. Mânca realmente orice. Se familiarizase aşa de bine

cu felul meu de-a găti, încât sarmalele şi ardeii umpluţi au ajuns să fie

mâncările lui preferate.

Apropo, de mâncatul împreună, îţi mai aduci aminte de „căsuţa”

pe care v-am construit-o printre ramurile liliacului din curte? Îţi mai aduci

aminte că am improvizat acolo şi o masă şi vă dădeam de mâncare chiar

la această masă? Era frumoasă joaca de-a mâncatul în pom.

După masă, urmau, de regulă, ciondănelile cu Simon. Era bine

când ne jucam prin grădină de-a hoţii şi poliţiştii, de-a ascunselea etc. Dar

când era vorba de fotbal ieşeau scântei. Ţie îţi plăcea fotbalul american,

lui Simon cel european, lui Simon îi plăcea Lothar Matheus, ţie îţi plăcea

de Kahn. Pentru tine era mai bun sucul de portocale, pentru Simon cel de

mere etc. Din dispute pe asemenea teme ieşea între voi rapid câte o încăie-

rare de toată frumuseţea. Tot timpul trebuia să fiu între voi. Altfel, ca din

senin, mă trezeam că sunteţi cu pumnii şi picioarele unul împotriva celui-

lalt. Când bătaia se sfârşea cu ceva supărare, Simon, parcă acum îl văd, se

urca pe zidul de la poartă, se uita mereu pe stradă şi din cinci în cinci

minute mă întreba: „wann kommt die Mutter?” „wann kommt die Mutter?”

Iar eu, uneori, îi răspundeam: „Morgen, nür morgen”. El începea să

plângă. Îl luam jos de pe zid şi îi spuneam că „die Mutter kommt gleich”.

Cu toate ciondănelile, încăierările şi supărările de atunci, între

voi doi s-a cimentat o prietenie care văd că ţine şi astăzi. Mă bucur. Ca şi

coleg de Gymnaziu, Simon se dovedeşte şi acum a fi un prieten de mare

sinceritate şi încredere. Dacă va fi cumva, ca şi la facultate, să fiţi

împreună, atunci, poţi conta, copile, pe o prietenie pe viaţă.

Şi aşa, cu lecţii, cu Simon, cu pianul, cu tenisul, cu schiul, încet,

încet, s-a apropiat prima zi de Gymnaziu. Tot eu am fost acela care, în

maşina lui Beny, te-am condus spre anii tăi de licean. Îmi aduc aminte că

atunci când m-am întors de la Kurt-Huber-Gymnazium, m-am întors cu

lacrimi în ochi. Mi-au dat lacrimile la gândul că ce mult s-ar fi bucurat şi

Mica dacă ar fi apucat şi ea această zi şi mi-au dat lacrimile atunci când

m-am gândit la distanţa dintre ziua plecării mele la Blaj şi prima ta zi de

liceean.

Mă gândeam că anii de liceu vor fi altfel decât cei din Grund-

schule. Mă gândeam că vei lucra cu profesori pe materii, că ei vor fi ceva

mai exigenţi, că vei avea mai multe teme pentru acasă şi mai puţine

vacanţe. Dar nici vorbă. Aceeaşi şcoală lejeră. Temele aproape tot aşa de

subţirele şi vacanţele tot aşa de dese. Structura anului şcolar aici, în

236

———————– Page 237———————–

Germania, este făcută parcă după principiul:un pic de şcoală, un pic de

vacanţă, un pic de şcoală, un pic de vacanţă şi aşa până la terminarea

şcolii. Vizavi de această situaţie, mă gândeam la bieţii elevi din şcolile

româneşti. Nu mai ştiu acuma cum stau lucrurile, dar nu cred să existe şi

pe la noi şase vacanţe. Dacă acest lucru nu-l ştiu chiar aşa de sigur, ceea

ce ştiu bine este că pentru temele de acasă un liceean normal trebuie să

lucreze două, trei ceasuri. Nu le rezolvă într-o jumătate de oră cum faci

tu. Ceea ce mai ştiu sigur, este că pentru perioada vacanţelor un elev de

liceu are câte ceva de făcut pentru matematică şi pentru lecturi particu-

lare. Tu, copile, toată vacanţa joacă şi joacă. După cât timp acorzi tu

şcolii, mă mir că te afli totuşi printre cei din fruntea clasei. În acest caz,

ori tu eşti foarte deştept, ori şcoala este prea lejeră. Oricum, şcoala îţi

ocupă doar cam jumătate din capacităţile tale intelectuale şi tot cam

jumătate din timpul pe care un licean normal ar trebui să-l acorde lecţiilor.

Ceea ce mă mai miră este că nici o formă a învăţământului nu

cultivă spiritul de concurenţă, spiritul de-a fi primul, al doilea, al treilea în

clasă şi pe şcoală. Nu există un sistem de premiere a celor mai buni. Nu

există deloc sistemul olimpiadelor pe şcoală, pe oraş, pe land, pe ţară. Mă

miră faptul că, într-o societate în care concurenţa este o caracteristică de

bază a vieţii economice şi sociale, şcoala să nu se angajeze în niciun fel la

cultivarea unei asemenea stări de spirit. De ce oare nici măcar mediile

anuale ale elevilor să nu se anunţe în clase? De ce oare încheierea unui an

şcolar să nu fie un fel de sărbătoare pentru clasă, pentru şcoală, pentru cei

mai buni?

Dacă din punctul de vedere al acestor ultime idei, mă gândesc la

învăţământul românesc, cred că el este aşezat pe nişte structuri şi formule

de lucru mai bune.

Dar nu vom schimba noi sistemul de învăţământ din Germania.

Nici nu e cazul să-l schimbăm. Din alte puncte de vedere el îşi are

avantajele lui. E o notă bună că nu e aşa de încărcat, că vacanţele sunt

vacanţe şi nu pline de sute şi sute de pagini de lecturi particulare şi zeci de

probleme de matematică. E o notă bună şi faptul că se permite să faci un

an sau un semestru la un liceu din altă ţară. De această caracteristică a

învăţământului nemţesc ai beneficiat şi tu. Ai avut posibilitatea să faci

cunoştinţă cu un semestru de învăţământ american. Aceasta a fost nu

numai în avantajul tău, ci şi al lui tati. Aţi putut fi împreună.

După sejurul american, dragă copile, ne-am trezit în anul final,

anul abiturului. Acest an, după cum îţi poţi aduce aminte, l-am petrecut

237

———————– Page 238———————–

numai amîndoi. Tata, ca de obicei, la New York, iar mama, ca mare

surpriză, la Harward. Prin anul petrecut la Harward, mami a trecut printr-

o înaltă experienţă profesională, experienţă la care visează orice medic

din lume. Mare lucru că mami a fost invitată de americani să lucreze cu

ei. Anul de la Harward a fost deosebit de benefic nu numai prin ceea ce a

putut învăţa, dar şi prin rolul Harwardului în propulsarea ei profesională.

Anul de la Harward a fost decisiv, zic eu, pentru câştigarea concursului la

Freiburg. Cu câştigarea acestui concurs, mami şi-a realizat visul de la

care, mai sus, nu mai are la ce visa. Despre mami se poate zice acuma că

s-a împlinit profesional. De acum, să mai facă ceea ce poate face doar în

plan ştiinţific. A fi profesor universitar, a fi şef de clinică şi încă a unei

clinici precum aceea din Freiburg sunt fapte de mare împlinire. Despre

mami se poate zice că a realizat maximul din ceea ce putea realiza cineva

din România pe meleaguri străine. Este această performanţă o mare

onoare şi pentru meleagurile noastre de origine şi pentru învăţământul

medical clujean.

Dar s-o lăsăm pe mami şi să mă întorc la noi, la tine şi la mine, la

viaţa noastră din München. Această viaţă, după cum ştii, s-a desfăşurat

normal. Lipsa lui mami aproape că n-am simţit-o. Cu lipsa lui tati eram

mai de mult obişnuiţi. Noi ne-am văzut în linişte de treburile noastre.

Dimineaţa la oră foarte fixă, te sculam, îţi trăgeam ciorapii, îţi făceam

masaj, îţi puneam pe masă, ba chiar şi în farfurie laptele şi fulgii de

porumb. Când plecai la şcoală îţi ziceam: Copile, să fii cuminte şi să

răspunzi. Când veneai de la şcoală, masa era gata şi era, aproape ca în

poveste, nici prea caldă, nici prea rece. Pe masă te mai aştepta cana cu un

suc proaspăt de mandarine şi portocale, ba şi farfurioara cu fructele

proaspete.

Ceva probleme am avut numai cu skeiboartul. Pe tema lui ne-am

mai ciondănit. Pe tema lui, câteodată, îţi mai aduceam aminte de abitur.

Mereu m-ai liniştit că totul va fi bine. Până la urmă a fost foarte bine, dar

nu destul de foarte bine. Mai târziu te-ai convins şi tu. Te-ai convins când

ai văzut că s-a intrat la medicină cu media 1,7 şi tu aveai 1,8. Dacă mai

aveai o zecime, nu ajungeai să faci primul an de facultate prin altă ţară.

Dar aşa a fost să fie. N-ai fost singur vinovat. De vina a fost faptul că nici

tu şi nici mami n-aţi fost destul de bine informaţi despre regulile de

admitere la facultate în stil german. Dacă am fi pus mai bine în calcul

severitatea acestor reguli, cu un plus de atenţie, ai fi putut realiza o medie

cu una, două zecimi mai bună.

238

———————– Page 239———————–

Şi aşa, dragă Sergiu, ai realizat nişte performanţe şcolare pe care

puţini copii veniţi de prin străinătăţuri le-au realizat. De aceea, totul a fost

până la urmă o.k.

Abiturul a fost ultima fază a vieţii noastre comune. De acum

ştiam că nevoia de mine s-a încheiat, că pot urma fazele distanţării

noastre spaţiale. Am realizat că va veni în curând despărţirea mea de

München. Cu acest gând aş putea chiar încheia relatările mele la capitolul

München. Încă n-am s-o fac. Vreau să mai zăbovesc şi să-ţi mai scriu câte

ceva şi despre alte momente şi aspecte ale acestui capitol. Ar fi vorba

despre câteva impresii mai generale şi despre câteva stări de suflet.

Mai sus ţi-am scris că luminile Münchenului noaptea nu m-au

impresionat. Curând însă am fost impresionat de curăţenia cartierului, de

trotuarele măturate ca în casă, de curţile şi grădinile puse la punct,de

covoarele verzi din curţi şi dintre blocuri. După ce a venit zăpada, m-a

impresionat temeinicia cu care se măturau trotuarele, cu care se presăra

pietriş ca să nu alunece trecătorii. Spre primăvară, m-a impresionat plan-

tarea de flori la toate balcoanele şi porţile, dar chiar la toate balcoanele şi

porţile. Când vedeam toate acestea nu puteam să nu-mi fugă gândul la

România şi să nu-mi pară rău că printre blocurile noastre cresc mărăcini

şi se aruncă sticle de plastic. În balcoanele de pe la noi, în loc să se

planteze flori, se întind chiloţi şi bluze la uscat. Nu cred că diferenţele

acum în discuţie ar putea fi o problemă de bani, mai degrabă una de

mentalitate, de exemplu de la casă la casă, de obişnuinţă.

Ceea ce contrasta cu toată curăţenia străzii erau rahaţii de câine.

Pe la începuturi, cu aceasta m-am obişnuit ceva mai greu. Pe trotuarele

abia măturate, la fiecare colţ şi fiecare stâlp răhăţei peste răhăţei. Aceasta

pentru că sunt prea mulţi câini prin Germania, dar nu vagabonzi ca prin

oraşele noastre, ci câini spălaţi, pieptănaţi, parfumaţi şi îmbuibaţi cu toate

bunătăţile. De ce oare unii nemţi şi unele nemţoaice – şi nu sunt puţini şi

nici puţine – în loc să-şi plimbe nepoţii şi/sau nepoatele îşi plimbă mai

degrabă câinii? Ba un vecin, despre care ştiu sigur că avea o nepoţică, îşi

scotea la plimbare, prins într-un fel de ham, pisicul. Cu nepoţica, însă, nu

l-am văzut niciodată de mână. Se pare că bunicii şi bunicele din România

fac mai bine că îşi văd de nepoţi şi nepoate, în loc de câini şi pisici. Cum

aş fi arătat eu dacă aş fi rămas în România şi aş fi plimbat prin parc ceva

căţel în loc să vin în Germania şi să te plimb şi îngrijesc pe tine? Ar fi fost

cam comic, nu? Oricum, eu cred că locul câinelui este la şură şi la stână şi

nu prin apartamentele oamenilor.

239

———————– Page 240———————–

Despre temeinicia neamţului când se angajează la o treabă mi-a

„povestit” pe viu o întâmplare, petrecută şi văzută la câteva zile după

sosirea noastră în Germania. Era într-o bună dimineaţă, când ne-am dus

amândoi spre Plus pentru cumpărături. La o intersecţie se săpa un şanţ

pentru introducerea unui cablu pentru semafor. Ne-am apropiat şi ne-am

uitat cum se spărgea asfaltul şi cum un escavator mai mic săpa şanţul. Se

pare că toată operaţiunea nu s-a terminat în ziua aceea; a mai rămas să se

asfalteze. Peste noapte însă a nins şi s-a aşternut şi o pojghiţă de gheaţă.

Când a doua zi ne-am dus iară spre Plus, ce vedem? Doi muncitori, cu o

butelie de aragaz după ei, topeau pojghiţa de gheaţă şi uscau terenul pentru

a se putea face asfaltarea. Când am văzut scena cu aragazul, iară mi-a fugit

gândul în România. Pe la noi, mă gândeam, dacă nu rămânea şi şanţul

neacoperit, asfaltarea sigur n-ar fi fost făcută până spre primăvară. Cu

părere de rău mă întrebam atunci de ce oare neamţul poate face ceea ce

face cu o temeinicie de 100%. De ce dracu şi războiul l-au făcut de hundert

prozent? Se face aşa pur şi simplu pentru că sunt nemţi. La noi însă…

De punctualitatea nemţească ştiam câte ceva din România.

Ştiam, de pildă, dintr-o poveste mereu povestită de colegul Roth. Acesta

avea o corespondenţă de colaborare cu cineva din Germania. Într-o

scrisoare, prin februarie, acesta i-a scris că el îşi va petrece concediul în

Bulgaria şi că în luna august, la data cutare, va trece prin Cluj şi îi

propune o întâlnire la ora şase după masă, în holul hotelului Continental.

Roth a şi uitat de întâlnire. Cu două zile înainte, însă, se trezeşte cu o

telegramă de la colegul neamţ, telegramă în care era anunţat că totul

rămâne valabil, numai că nu la Continental, ci la Napoca.

De punctualitatea nemţească ştiam câte ceva şi din literatura

despre Kant. Se zice că marele filozof ieşea la plimbare cu o aşa

punctualitate că cei din Königsberg îşi fixau ceasurile după plimbările lui.

Se mai zice că o singură dată Kant s-a abătut de la programul său de

plimbare, atunci când a dat de lectura lucrării lui J.J. Rousseau, „Emil”.

Cu toate cele auzite şi citite, nu-mi închipuiam că punctualitatea

nemţească poate fi chiar aşa. M-am convins pe pielea mea, cum s-ar zice,

atunci când tu ţi-ai sărbătorit, în Germania, ziua de naştere. Erai în primul

sau al doilea an la grădiniţă. Ai avut ca invitaţi peste zece copii. Era

anunţată întâlnirea la ora patru. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut

că şi pentru un asemenea neînsemnat eveniment punctualitatea rămâne

sfântă; la patru fără unu, două minute, toate mamele au fost cu copiii de

mână, la portiţă. La plecare, la fel, la şase şi jumătate fix, mamele au fost

240

———————– Page 241———————–

după odraslele lor. La acest test de punctualitate iarăşi mi-a zburat gândul

la România, la modul nostru de-a abuza de sfertul academic. De ce nu

putem fi ceva mai punctuali, chiar că nu prea înţeleg. Punctualitatea

înseamnă doar respect faţă de tine şi faţă de altul şi apoi aceasta nu cere

nici un fel de cheltuială, nu are nevoie de niciun fel de valută.

La capitolul corectitudine, nemţii sunt din nou cu un pas înaintea

noastră. La noi, ca regulă, când are cineva de rezolvat o problemă, ime-

diat se gândeşte la o „pilă”, adică la o relaţie, la vreun neam, la vreo

cunoştinţă care să-i faciliteze rezolvarea problemei. Dacă stă la semafor,

românul, mereu grăbit, se uită mai întâi după poliţai; dacă nu este, atunci

se mai uită să vadă dacă vine sau nu vine vreo maşină, dacă nici maşină

nu vine, atunci ţuşti, peste zebră şi peste culoarea roşie.

În Germania, după câte am putut eu să-mi dau seama, lucrurile

stau puţin altfel. Aici, mai întâi se caută legea, regula, calea dreaptă. În

Germania, unde-i lege, nu-i tocmeală.

La noi lanţul relaţiilor se întinde mult peste normal. Dintr-un

mod de viaţă socială ca în Germania, mai ales viaţă juridică şi morală, nu

s-ar fi putut naşte schiţa lui I.L.Caragiale „Lanţul slăbiciunilor”. Dacă n-ai

auzit de această schiţă, copile, te rog s-o rogi pe mami să-ţi arate unde o

poţi găsi – o avem în casă – şi s-o citeşti. Se merită.

Când vine însă vorba despre relaţiile de vecinătate şi de prietenie,

parcă sunt de preferat realităţile din România. Aici vecinii nu sunt doar

case şi familii care stau alături sau aproape, ci case şi oameni care sunt în

raporturi sociale foarte strânse. Raporturi mai bune sau mai rele. Raportu-

rile bune pot merge la a fi ca fraţii, cele rele pot merge până la certuri şi

scandaluri care să se audă pe toată strada. În România este cel mai normal

ca un vecin să te cheme la un pahar de vorbă şi este cel mai firesc să fugi

la o vecină după un pumn de sare ori după un strop de paprică. În

România poţi bate oricând la uşa unui vecin pentru a-i cere o mână de

ajutor. Prin Germania lucrurile stau puţin altfel. Raporturile de vecinătate

sunt corecte, poate foarte corecte, dar şi anoste. N-au spontaneitate, n-au

gust, n-au sare şi piper. Aici fuga la vecină pentru o ceapă sau doi cartofi

pare a fi aproape imposibilă. Chematul la un schnaps sau la o berică pare

a fi o treabă rară, dacă nu rarisimă. Ca regulă, nu poţi bate la uşa unui

vecin dacă în prealabil nu i-ai dat un telefon să-ţi anunţi vizita. În acest

sens, noi doi avem o experienţă pe viu. Era în seara primei noastre plecări

în vacanţă în România. Eu mi-am zis că nu-i frumos să plecăm şi să nu ne

luăm rămas bun de la familia Ablinger. Te-am luat de mână şi am urcat la

241

———————– Page 242———————–

ei. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că ne-au ţinut pe amândoi la uşă

şi doar prin uşă ne-au dat mâna şi ne-au zis: „gute Reise”. Deşi ne

înţelegeam foarte bine prin curte şi grădină, nici cel mai mic gest de poftit

măcar în antreu. Ca să fiu sincer nu m-am simţit chiar aşa de bine şi mi-a

părut rău că nu i-am lăsat să afle de la mami şi tati că noi am plecat.

Cred că spontaneitatea şi caracterul mai cald şi mai colorat al

raporturilor de vecinătate l-au făcut pe un sas să declare: „În Germania

trăim mai bine, în România am trăit mai frumos”. Am auzit această decla-

raţie cu urechile mele într-o emisiune TV. Era vorba de un sas care

plecase demult din România şi era venit să-şi vadă încă o dată satul

copilăriei şi tinereţii.

Orice regulă îşi are excepţiile ei, excepţii care, după cum se ştie

şi după cum se zice, nu fac decât să întărească regula. În cazul celor zise

despre vecinătatea de tip german, excepţia se cheamă Toni şi Ernestine.

Tu ştii, copile, ce au însemnat ei în viaţa familiei noastre, în

adaptarea noastră la condiţia de Ausländer. Când am ajuns noi doi în

Germania, prietenia cu familia Schmiedl Anton şi Ernestine era deja bine

pornită. După cum ne-a povestit mami, ea a început din iniţiativa lui

Ernestine. Ea a băgat de seamă că în casa de peste drum au apărut doi

tineri care încă nu au maşină. S-a gândit atunci că poate ar dori să-şi

închirieze garajul. Aveau trei maşini şi numai două garaje. Cu gândul

închirierii a venit la mami şi s-au înţeles pentru 80 de mărci pe lună. Lui

Anca i se părea atunci, la începuturi, o adevărată afacere. Dar cât a propus

Ernestine, atât a rămas. După acest târg au urmat invitaţii la o cină şi aşa

s-au cimentat relaţiile. Prietenia a evoluat aşa de bine că atunci cănd tati şi

mami trebuiau să vină după noi în România şi Dacia noastră era pe butuci

din nu ştiu ce motive, Andy le-a împrumutat maşina ei. Lucru rarisim; un

neamţ să-şi împrumute maşina. Dar Andy şi Anca erau deja ca două

surori. După ce am venit noi, pe tine te-au luat drept nepot, iar pe mine m-

au tratat ca pe un frate.

Tu ştii că noi am avut şi avem şi astăzi uşă deschisă la Toni şi

Ernestine! Oricând putem bate la uşă pentru o mână de ajutor. La fiecare

Crăciun, sub pomul lor, există daruri şi pentru fiecare din noi. De Anul

Nou, dacă ştie că vom fi în München, Toni cumpără artificii-rachetă şi

pentru tine. De când suntem pe aici, ei nu au avut nici un Geburstag fără

să fim şi noi printre invitaţi. Toni m-a luat cu el de cel puţin 50 de ori la

concerte la Gasteig sau Rezidenz. Tu ştii că ori de câte ori Ernestine pune

câte ceva pe iarnă, 1-2 borcane sunt pentru noi, că ori de câte ori face câte

242

———————– Page 243———————–

o prăjitur ă, ne dă telefon şi ne cheamă la gard că ea are ceva pentru tine.

Mai ştii că şi eu, la rândul meu, dacă fac o salată de vinete, o porţie bună

este pentru ei, dacă fac chifteluţe, 10-15 sunt pentru Toni, dacă fac

sarmale îşi au şi ei porţia lor etc. Dacă le dau un telefon să-i întreb de sunt

acasă şi de pot merge până la ei, îmi spunea: „Johannes, wir sind für dich

immer da” – Johannes, noi oricând suntem pentru tine aici. Dacă îi sun

doar aşa să-i mai întreb de sănătate, invitaţia la un klein Schnaps sau ein

Bier vine cu atâta firesc, încât face învitaţia de nerefuzat.

Când vezi atitudinile lui Toni şi Ernestine şi le pui în cumpănă cu

atitudinile celorlalţi foarte cumsecade vecini, stai şi te întrebi: Doamne,

dar de unde atâta solicitudine, bunăvoinţă, prietenie, înţelegere, toleranţă

etc. în mintea şi sufletul acestor doi oameni? Ei nu sunt oare tot nemţi?

Sunt nemţi, dar de o anume nuanţă.

Poate nu ştii că Toni este un neamţ din Cehoslovacia, un neamţ

alungat din locurile copilăriei lui imediat după război. După cel de al

Doilea Război Mondial, nemţii din ţările Europei de Est au avut multe de

suferit. Au fost numiţi nazişti şi căsăpiţi în fel şi chip.

Românii, de pildă, le-au luat saşilor pământul şi i-au trimis în

Rusia la muncă pentru patru ani. Tata lui tanti Griţa, de exemplu, a fost

trimis în Rusia, în ciuda faptului că a fost singurul sas din sat care a luptat

pe front în armata română şi nu în cea germană. Mama lui Griţa a rămas

singură şi fără pământ, cu cinci fete, între 5 şi 14 ani.

Cehii şi slovacii au fost şi mai răi, i-au scos pe saşii lor din ţară

ca pe nişte animale. În acest proces, într-o bună seară, mama lui Toni a

primit poruncă de plecare. Luându-şi agoniseala de o viaţă, cu doi copii

de mână şi doar cu câteva lucruşoare, biata femeie s-a trezit împinsă cu

puşca în trenul care avea să plece spre München. Alţii au nimerit în

trenuri care aveau direcţia unor oraşe din Est. Din München au ajuns,

pentru început, la Ingolstadt. Toni avea doar 12 ani, destul ca nişte lucruri

să-i rămână bine fixate în suflet. Experienţa de viaţă din acele vremuri l-

au făcut să ştie şi să înţeleagă ce-i aceea să pleci din patria mamă, să ştie

ce înseamnă să te adaptezi la o nouă ţară, chiar dacă această adaptare este

una voită şi dorită.

Sunt sigur că Toni, de multe ori când o vedea pe Anca pe la ei, s-

a gândit la primii lui ani de Germania. Într-o Germanie distrusă de război,

el trebuia să-şi croiască un drum în viaţă. De cum a apucat să-şi termine

anii de şcoală, s-a apucat de lucru. Visul unor frumoşi ani de studenţie era

spulberat. Cu toate acestea, Toni este un om cu o largă cultură, cultură

243

———————– Page 244———————–

asimilată ca autodidact. Ca meloman are o cultură muzicală, de gen

clasic, care trece cu mult peste orizonturile unui absolvent de Conserva-

tor. Nici acum n-a depus armele lecturii; citeşte zilnic, citeşte mereu. Din

păcate, l-au lăsat urechile; nu mai aude decât cu aparat. De aceea, în

ultima vreme, concertele s-au mai rărit. Oricum, Toni este şi rămâne un

om cu care poţi discuta pe aproape orice temă care este de un interes cât

de cât general. Este un social-democrat convins şi îşi onorează cu

conştiinciozitate nemţească sarcinile de membru de partid.

Ernestine, dragă Sergiu, este o bavareză de pe lângă Passau. A

copilărit la ţară, într-o familie cu şapte copii, plus o verişoară rămasă orfa-

nă. Tatăl ei, atunci când o nepoată a rămas fără părinţi, şi-a zis: Unde

mănâncă şapte, mai poate mânca şi al optulea. În timpul lui Hitler, familia

n-a vrut să se dea de partea nazismului şi de aceea n-a beneficiat de

avantajele pe care le aveau cei care s-au dat cu regimul. Mi-a povestit, de

multe ori, cât de greu s-au descurcat în copilărie. Fată deşteaptă şi

frumoasă, cum s-a înălţat un pic, a plecat la München să-şi vadă de viaţă.

La servici a pus Toni ochii pe ea şi familia a fost gata. Cei trei copii –

Cristian, Andy şi Thomas – sunt de pe acuma, după cum ştii, pe la casele

lor. Toţi trei – absolvenţi de Universitate.

În ciuda faptului că Toni are serioase probleme cu urechea, că îl

aşteaptă în curând o operaţie pentru varice, Ernestine are probleme

complicate cu ochii şi cu tusa, o tusă care de ani de zile nu are diagnostic

şi nu are leac, de câte ori îi întreb „wie geht euch?” îmi răspund că ei fac

bine, ba chiar foarte bine. Nu se plâng niciodată. Sub raport economic şi

social nici nu ar avea de ce să se plângă, sub raportul sănătăţii fiecare îşi

duce crucea cu multă seninătate.

Oricum, aceşti doi oameni mi-au asigurat cea mai mare parte din

nevoile mele de prietenie. Ei au fost aici, ceea ce au fost şi au rămas

Semeniucii în România. Cu ei pe aproape, cu ei peste drum, mi-a fost mai

uşor cu tine. Fără ei nu ştiu dacă aş fi rezistat atâţia ani de Germania. Pe

lângă familie, omul mai are nevoie şi de prietenie.

Nevoia de viaţă socială mi-a fost acoperită într-o anume măsură

şi de clanul Griţa, adică Griţa, Zuza, Neta şi Miş. Relaţiile de bună

vecinătate din Buia s-au transformat aici într-o veritabilă prietenie. De

fapt cam aşa se întâmplă. În străinătate conaţionalii – dacă se recunosc ca

şi conaţionali – devin prieteni, consătenii devin aproape rude. M-am

bucurat de prezenţa lor în München, nu numai pentru că tanti Griţa, pe

când era ceva mai sănătoasă, ne-a mai ajutat la câte ceva prin casă – câte

244

———————– Page 245———————–

un călcat, câte un pic de curăţenie etc.- dar şi pentru că, cu întregul grup,

ne-am mai întâlnit la câte o zi de naştere sau la câte o partidă de remy. Şi

ei au făcut ca zilele de München să-mi treacă ceva mai uşor. Dacă mă

gândesc puţin mai detaşat la cele trei surori şi văd cât pot fi de diferite

stau şi mă întreb: Oare fetele acestea au stat în braţele aceleiaşi mame?

Tanti Griţa întotdeauna bună, cumsecade, generoasă, gata oricând să facă

ceva bine pentru alţii. Ajută în stânga şi în dreapta cu un firesc ieşit din

comun. Acum, de când cu dializa şi cu picioarele, doar două lucruri

regretă foarte mult: că nu mai poate merge în România şi că nu mai poate

veni pe la noi. Tanti Neta, mai vorbăreaţă, dreaptă, directă, dar nu lasă

nicicând ceva din ceea ce consideră că-i dreptul ei. Zuza, bani şi bani. N-

ar da ceva pentru un nevoiaş, Doamne fereşte, n-ar ridica pentru cineva

un pai fără să întindă mâna să fie plătită. Dar ce să le faci, trebuie luate

aşa cum sunt. Nenea Miş este, între ele, omul de calm şi de echilibru.

x

x x

Pentru perioada de viaţă la care acuma mă refer, prieteniile din

Germania s-au împletit şi au alternat cu cele din România. Din acest

punct de vedere, în România am fost un adevărat răsfăţat. De cum

ajungeam în casă şi de cum dădeam telefon la tanti Mia şi nenea Vanea,

întrebarea: „Dar de văzut când ne vedem? Diseară sau mâine?” „Păi

astăzi, le ziceam eu, vreau să-mi trag puţin sufletul după noaptea asta de

autocar, aşa că mâine spre seară sunt la voi”. După aceasta, alte două, trei

întâlniri erau întotdeauna obligatorii.

După Semeniuci, urma familia Şchiau. De cum mă anunţam că

sunt pe acasă, venea întrebarea lui Soruca: „Şi la noi la masă când vii?

Poţi mâine? Te aşteptăm cu drag”. Prietenia cu familia Şchiau este ceva

mai nouă, ea s-a conturat numai în anii de Germania. Cu Bubu mă ştiam

încă din studenţie, ne-am cunoscut într-o tabără la Sovata. Îl mai ştiam de

la echipa de teatru a Universităţii, era un membru de bază, un talent.

Pe fondul tuturor antecedentelor, prietenia s-a cimentat în

prelungirea prieteniei lui mami cu Simona şi a amiciţiei tale cu Răducu şi

Nicu-Voicu. Îţi mai aduci aminte cum aici, în München, vă jucaţi

împreună de-a „sandviciul”. Când unul, când altul eraţi pe post de şuncă

şi caş. Păcat că plecările tale la tati au făcut ca întâlnirile voastre să devină

din ce în ce mai rare şi, drept urmare, ca amiciţia voastră să se mai

răcească. În schimb, prietenia mea cu bunicii lor a devenit din ce în ce

245

———————– Page 246———————–

mai caldă. În micile mele „vacanţe”, de două, trei ori tot ne întâlneam.

Adeseori plecam de la ei cu ceva carte mai nouă sub braţ. De la ei am

citit, de pildă, Jurnalul lui Mircea Zaciu, un binecunoscut literat clujean,

coleg şi prieten cu Bubu, bună cunoştinţă şi cu mine. Tot de la ei am citit

„Memoriile” lui Silviu Curticeanu, un fost student de al meu, din chiar

prima mea generaţie de studenţi. Era un copil foarte deştept. Cu timpul a

ajuns să fie şeful de cabinet al lui N. Ceauşescu. Opiniile lui despre

Ceauşescu şi Elena nu puteau să nu mă intereseze.

Pe lista foarte bunelor prietenii din Cluj se afla şi familia Comşa

Emil. El a fost cadru didactic la Politehnică, iar ea, Rodica, este vecina

mea din Buia. A locuit, pe când era copilă şi copilandră, a doua casă mai

sus de noi. Şi la ei, de cum dam un telefon să-i mai întreb ce mai fac şi

cum o mai duc cu sănătatea, mă trezesc cu o invitaţie la masă şi la un ceas

de vorbă. Rodica era prea copilandră pe când eram eu un tinerel prin sat.

De aceea n-am îndrăznit niciodată s-o ţin de vorbă la portiţă. Numai aşa

se explică faptul că a rămas pe mâna lui Emil. Altfel…

Să nu uit să-ţi scriu două-trei rânduri despre „drăguţele” mele din

bloc, cum le zicea tati – Stela, Vali şi Reli. Ele sunt prietenele mele de

remy şi cele care îmi îngrijesc treburile casei pe când sunt în Germania. În

timp ce sunt prin Cluj, de cel puţin două, trei ori, se face, când la una,

când la alta, câte o mămăligă cu brânză, încadrată între câteva ceasuri de

remy. Mai mult. De cum intru în casă şi deschid frigiderul, văd în el

prietenia lui Vali. De cum o sun pe Stela şi îi spun că am ajuns, îmi spune

să cobor până la ea, că are ceva cald pe sobă pentru mine. Primele două

zile nu trebuie să-mi gătesc deoarece trăiesc din răsfăţul „drăguţelor”

mele. Pe lângă „drăguţele” din bloc am una şi în blocul vecin. Este vorba

de Otilia lui Mircea Croitoru. Cu acest Mircea, bun prieten şi el dealtfel,

se pare că am câteva asemănări. Pe baza acestora, într-o bună zi, pe când

eram în Librăria Universităţii, o domniţă m-a acostat cu „domnule

Croitoru”. După această întâmplare, din când în când o întrebam pe Otilia

dacă n-ar vrea şi dacă n-ar putea să mă confunde şi ea măcar o dată cu

Mircea Croitoru al ei. Bineînţeles, totul era în tonul unei nevinovate

glume prieteneşti.

Printre prieteniile invocate mai sus se aşează şi cele care provin

din vechea mea viaţă de catedră. Am în vedere buna prietenie cu Călina

Mare, cu fostul şef Kallos Nicolae şi cu fostul meu profesor de filozofie şi

apoi coleg, Roth Andrei. Şi pe la aceştia trebuia să ajung cel puţin o dată.

246

———————– Page 247———————–

Altfel ieşea cu supărare. Din păcate, acuma când îţi scriu, Roth nu mai

este printre noi.

Pe lângă prieteniile pe care trebuie să le onorez cu vizite, mai

sunt cele care-mi apar prin parc şi pe stradă. Dacă încerc o plimbare de

duminică dimineaţa prin parc, până la Opera Maghiară să zicem, dacă nu

dau de I. Vlad, să fac cu el o tură, două, dau cu siguranţă de Ghiţă Sucală.

Dacă încerc o plimbare prin centru, de la Librăria Universităţii până la

Opera Română, sigur întâlnesc doi, trei prieteni sau două, trei bune

cunoştinţe.

În fiecare perioadă de vacanţă la Cluj, fac cel puţin una, două

vizite pe la foşti colegi de catedră – Rotaru Traian, Muscă Vasile, Iluţ

Petru. Din garda mai nouă, de după revoluţie, mă bucur dacă mă întâlnesc

cu M. Micle, Ciomoş Virgil sau Cimpoieru Ion. Îmi vizitez cu destulă

regularitate pe acei foşti studenţi care au făcut parte din anul de studiu la

care am fost pentru ultima dată responsabil de an – un fel de diriginte în

sistem universitar. A fost un an foarte bun şi m-am înţeles foarte bine cu

ei. Mulţi sunt astăzi universitari. Îi am în vedere pe Mihali Ciprian,

Tripon Ciprian, Horvath Ştefan, Maghiari Tivadar, Stan Ioan, Albulescu

Ioan. Lui Horvath eu îi ziceam Ionaş, iar lui Albulescu îi ziceau colegii

Toma. Prin Mihali şi frumoasa lui Mariana – studentă a aceluiaşi an – am

organizat astă-vară o întâlnire la o bere. Mi-a picat bine întâlnirea şi o să

mai organizez asemenea întâlniri.

Trebuie să recunosc că, ori de câte ori mă întâlnesc cu foşti

studenţi, inima îmi bate mai tare. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când

păşesc pe coridoarele Universităţii sau îi deschid sălile prin care am stat

în bancă sau prin care am glăsuit de la catedră. Altfel nici nu se poate.

Doar pentru studenţi am trăit şi doar pe coridoarele Universităţii mi-am

lăsat peste 40 de ani de viaţă.

Nu pot încheia relatările despre frumoasele mele „vacanţe” la

Cluj, fără să amintesc de tanti Balo şi de unchiul Tavi. După optprezece

ani de la dispariţia lui Mica, ei mi-au rămas bunii mei cumnaţi.

Întotdeauna una-două vizite trebuie să fac şi pe la ei.

Răsfăţul din Cluj se prelungeşte în cel din Oradea. Aproape de

fiecare dată am ajuns pentru două-trei zile şi pe la buna mea verişoară

Mili, pe la părintele Mara şi pe la copiii lor Nicuşor şi Ligia. Deşi am fost

o dată cu tine prin Oradea, tu nu cred că îţi mai aduci aminte de ei. Din

păcate, şi atunci când a fost Ligia la München, tu ai fost în America.

Răsfăţul din Oradea îl începe tuşa Mili, care se întrece pe sine în a mă

247

———————– Page 248———————–

răsfăţa cu de-ale mâncării. Îl continuă părintele, care nu mă iartă de cel

puţin o plimbare mai lungă pe malul Crişului sau prin ceva pădure pe la

Felix. El cu filozofia lui, eu cu a mea, dar întotdeauna ne-am înţeles

perfect. Este acest părinte Mara un popă mai deosebit. Am pentru el tot

respectul.

După plimbările cu părintele, urmau ieşirile cu Nicuşor. Cu el

plecam să ne scăldăm şi mai ales să ne clătărim ochii prin bazinele de la

Băile Felix, bazine cu apă termală. De când Nicuşor s-a însurat şi s-a

mutat la Arad, locul lui l-a luat Ligia. Cu ea ieşim de regulă la o berică şi

la un dialog mai lung pe tot felul de probleme de viaţă.

De la Oradea n-am plecat niciodată spre Cluj fără 2-3 litri de

ţuică de Bihor. Cu ţuică de la părintele Nicolae, îţi zic ţie, aici în

München, „servus Ionică”, ca tu să îmi răspunzi „să trăieşti, Costică.” Cu

ţuică sau fără ţuică, în Oradea m-am simţit întotdeauna extraordinar, m-

am simţit un mare răsfăţat.

Dacă mă gândesc aşa în fugă peste pendulările mele Germania-

România şi România-Germania, aş putea zice că majoritatea plecărilor şi

sosirilor au fost plăcute, au fost făcute cu şi din dorinţa vie de-a ajunge

dintr-un loc în altul. Când plecam din Germania îmi părea bine că mă duc

acasă, când plecam din România îmi părea bine că mă duc tot acasă. M-

am simţit bine sub stările de spirit ale acestor pendulări. Numai două din

„vacanţele” făcute în România s-au terminat urât, s-au terminat la spital.

Prima a fost atunci când am ajuns de urgenţă sub cuţitul operaţiei de

hernie. Eram pe punctul de-a pleca spre München. Aveam biletele de tren

cumpărate şi bagajele aproape făcute, când m-am trezit cu criza de hernie

inghinală peste mine. De partea dreaptă; pe stânga eram deja operat din

studenţie. Cu toate încercările de-a depăşi forma de criză şi de-a putea

pleca n-a fost chip. Puiu şi cu Maia au chemat salvarea şi la Chirurgie I cu

mine. De gardă era prietenul meu din ale tinereţii valuri, Gicu Ionescu.

Acesta, la nici un ceas de la internare, m-a şi „măcelărit”. A trecut totul cu

bine. De cum a trecut perioada de convalescenţă, am plecat şi m-am

prezentat la post. Pe atunci, tu erai încă la grădiniţă. În lipsa mea mi se

pare că aţi apelat la tanti Griţa.

Cea de a doua vacanţă încheiată cu spital a fost mai cu cântec.

Într-o bună seară, pe când citeam un referat de doctorat, m-am trezit cu un

mic fulger în faţa ochilor. Când m-am dus la oglindă, ochiul stâng era

roşu, roşu. A doua zi – era zi de miercuri – m-am dus la Clinică la

Cristina Vlăduţiu, la prietena familiei. Când mă vede frumoasa doamnă,

248

———————– Page 249———————–

îmi spune că chiar trebuie să intre la curs şi mă roagă să vin a doua zi.

Cum nu ştiam despre ce poate fi vorba şi cum nu aveam nici o durere, i-

am spus că-i bine şi aşa. A doua zi, după ceva consultaţie şi după datele

de la un anume aparat, se bate Cristina peste frunte şi îmi zice: „Ce-am

făcut! Ce-am făcut! Domnu Ionică aveţi o desprindere de retină şi aveţi

nevoie urgent, dar foarte urgent, de operaţie. Eu aş zice să vă înapoiaţi

rapid la München. Şi pe la noi se operează, dar cu un risc de cam 50%”.

„Dar frumoasă doamnă, îi zic eu, paşaportul meu este la poliţie. Numai

alaltăieri mi-am depus actele pentru a primi un paşaport nou”. „Nu-i

nimic, vă dau o trimitere la operaţie de mare urgenţă în Germania şi o să

vă elibereze pe loc paşaportul de care aveţi nevoie”. Aşa s-a şi întâmplat.

Când am arătat trimiterea cu toate parafele Clinicii mi s-a spus: „Domnu-

le profesor, la ora două veţi avea şi paşaportul vechi cu viza, dar şi

paşaportul nou”. Cu paşapoartele în mână, m-am întors acasă şi am

încercat un telefon la München. Am avut noroc că tati era acasă. I-am

spus despre ce este vorba şi că plecarea cu trenul este exclusă din două

motive: din cauza ochiului şi din cauza grevei din Ungaria. La aceste

două veşti proaste, tati mi-a zis: „Măi Micule, azi este joi, mâine este

vineri. Mâine şi aşa nu-ţi face nimeni nimica, iar până luni te vom

recupera noi cumva”. După ce tati a vorbit cu mami şi mami cu cei de la

oftalmologie din München, m-am trezit cu un telefon de la tati care mi-a

spus: „Măi Micule, povestea ta este realmente de ultraurgenţă, dacă îi

prea târziu rămâi fără un ochi. Noi am vorbit cu Simona şi cu Niculaie să

te ia astăzi pe la 6-7 cu maşina şi să te aducă până în gara din Budapesta.

Noi vom veni din München să te luăm. Zis şi făcut. În chiar miez de

noapte am făcut transbordarea.Venind spre München, spre ziuă, am avut

un neaşteptat accident; ne-am ciocnit cu o căprioară. Am fost practic la un

pas de moarte toţi trei. Am avut noroc cu prezenţa de spirit a lui tati. După

ciocnire, atent, atent a trecut pe banda a doua, apoi pe întâia şi în final pe

zona de refugiu. A urmat telefonul la poliţia din Austria şi apoi la un

atelier să ne remorcheze. Din impactul cu căprioara ni s-a paradit, pe

lângă altele, şi radiatorul. Fără înlocuirea lui nu puteam nicicum ajunge la

München. La atelierul la care am ajuns încă nu începuse activitatea. Am

putut pleca, reparaţi doar aşa ca să putem ajunge până acasă, doar pe la

ora 10-11. La München am ajuns pe la ora 14. N-am mai ajuns pe acasă,

ci direct pe un pat de spital. Era deja zi de vineri. Sâmbătă am fost pregă-

tit pentru operaţie. Duminică dimineaţa, pe când în România se ciocneau

ouăle roşii, eu eram pe masa de operaţie. A lucrat dr. med. Wertheimer pe

249

———————– Page 250———————–

ochiul meu vreo două ceasuri. S-a lucrat doar cu anestezie locală. După

operaţie a urmat mai bine de o săptămână de clinică. Nu ştiu dacă tu îţi

mai aduci aminte, dar ai fost de câteva ori la mine. Au mai fost pe la mine

Puiu şi Maia – erau pe atunci la voi – Toni şi Ernestine, cei din clanul lui

tanti Griţa şi mama lui Simon. Ea mi-a adus un aparat mic de radio,

aparat cu care puteam asculta la ureche muzică. Când, după ieşire, am

venit la control, alte câteva găuri erau prin ochiul meu, găuri care au cerut

o altă internare de urgenţă şi alte intervenţii, de data aceasta cu un aparat

laser. Primăvara acelui an a fost toată pusă sub însemnele acestor compli-

caţii cu ochii. Pe atunci nu ştiam că peste vreo 7-8 ani am să fiu din nou

pe mâna lui Wertheimer, cu glaucom şi cataractă la ambii ochi. De fapt,

ochii mi-au dat de atunci şi până astăzi destule probleme. Pe un rezultat

de la Wertheimer erau trecute la poziţia diagnostic, nici mai mult şi nici

mai puţin de şapte boli. În România, Cristina Vlăduţiu îmi zicea: „Domnu

Ionică, pe ochii dumneavostră se poate exemplifica tot cursul de oftalmo-

logie”. Să sper că după recenta operaţie de cataractă, operaţie care se pare

a adus la limite normale şi semnele glaucomului, să fie mai bine şi să nu

mai am chiar aşa de multe probleme. Să dea Domnul!

M-am cam întins cu povestea ochilor mei; dar ce să fac? Face şi

aceasta parte din povestea vieţii mele.

x

x x

Dacă cele despre boli şi spitale sunt relatări de mai tristă

amintire, hai să schimb discuţia şi să-ţi scriu ceva mai plăcut, ceva poves-

tioare care să cadă mai bine şi sufletului şi condeiului. Şi ce poate fi mai

plăcut pentru suflet decât ceva care să se mişte în jurul iubirii. „Cum ai

scris? Iubirii? Vai de mine, măi Micule, – îţi vei putea zice – doar nu

cumva vrei să-mi scrii că şi pe la anii tăi se mai poate vorbi de iubire?

Doar nu cumva, înainte de-a da în mintea copiilor, cei mai în vârstă cad în

mintea tinereţii?” „Copile, şi da şi nu. Dar uite, în ce mă priveşte, cam

despre ce poate fi vorba”.

Mulţi ani după moartea lui Mica am crezut că acest capitol s-a

închis la modul definitiv. Am crezut realmente că nu va mai fi nici un

chip de femeie care să mă intereseze altfel decât ca prietenie. Cu timpul,

însă, a trebuit să realizez că lucrurile nu stau chiar aşa, că, parcă, fiecare

vârstă îşi poate avea iubirile ei. Cu timpul m-am trezit că în lumea

sentimentelor mele se mişcă ceva, ceva care nu mai este doar prietenie.

250

———————– Page 251———————–

M-am trezit că în jurul unor nume de femeie inima îmi bate puţin altfel,

îmi bate ceva mai tare. Nu-mi putea ea bate ca pe vremea lui Puiu, dar

totuşi…

Prima femeie, care în acest răstimp a umblat pe la bătăile inimii

mele, se cheamă Dorina. Am cunoscut-o într-o seară târzie în gara Teleki

din Budapesta. Eram în drum spre România pentru a ajunge la înmor-

mântarea lui tata. După vreo zece ore de aşteptare, şedeam cuminte pe o

bancă de pe peron şi trăgeam cu urechea să aud dacă nu cumva mi se

anunţă trenul. Deodată, văd că de banca cu pricina se apropie o doamnă

care trăgea un geamantan mic cu rotile. Era mai micuţă, părea un pic mai

tânără decât mine, iar ca frumuseţe mi se părea aşa şi aşa. S-a aşezat la

celălalt capăt al băncii. Trag eu cu coada ochiului la ea şi m-am gândit –

te pomeneşti că doamna aşteaptă şi ea trenul spre România. După un timp

îmi iau curaj şi o întreb în germană ce tren aşteaptă. Mi-am dat seama că

nu m-a prea înţeles, dar mi-a spus totuşi „România”. Atunci mi-am luat

un şi mai mare avânt şi am întrebat-o dacă vorbeşte româneşte. Mi-a

răspuns că desigur. Şi dialogul, pe această bancă de frumoasă amintire, a

început. Întâmplarea a făcut să avem acelaşi vagon. După schimbul de

vorbe de pe peron, a devenit de la sine înţeles că ne vom aşeza în acelaş

compartiment, „să ne mai ţinem de urât” şi „să ne facem călătoria mai

uşoară”. Aşa a şi fost. Ne-am întreţinut aproape tot drumul. Din discuţii

de tot felul, am aflat că este româncă, dar că trăieşte de mai mulţi ani în

New York. La Budapesta a fost în vizită la ceva verişoară. Ca profil

intelectual, am aflat că este psiholoagă; absolventă de Bucureşti. De aici

am dat peste multe cunoştinţe comune; pe mulţi din foştii ei profesori îi

cunoşteam fie personal, fie din literatură. Am mai aflat că este singură, că

soţul i-a murit de cancer şi că n-au avut copii. Din una în alta, mi-a spus

că are foarte serioase intenţii de a se întoarce în România. Mi-a explicat

că pensia pe care o va putea primi în America nu-i va permite să se

descurce cât de cât onorabil. În ţara cea mai şi cea mai, pensionarea este

altfel organizată decât în Europa. În România însă – îmi zice ea – cu

dolarii pe care îi va primi drept pensie o va putea duce bine, dacă nu

cumva chiar foarte bine.

I-am povestit şi eu despre mine, despre voi, despre motivele

călătoriei etc. etc.

Înainte de-a ne despărţi, ne-am dat adresele. Ne-am zis că poate

ne vom mai aduce aminte unul de altul şi că poate ne vom da câte un

semn de viaţă. Aşa a şi fost. După vreo două, trei săptămâni, i-am scris pe

adresa din Sighişoara o vedere cu „Salutări din München”. Am primit un

251

———————– Page 252———————–

răspuns de vreo două-trei păginuţe. I-am scris şi eu o scrisoare şi uite aşa

corespondenţa s-a înfiripat. M-am prins în jocul acestei corespondenţe.

Îmi plăcea să-i scriu şi aşteptam realmente cu nerăbdare scrisorile ei. De

fapt nici nu ştiu ce mi-a plăcut mai mult, mi-a plăcut femeia Dorina sau

corespondenţa cu Dorina. Femeia era departe, era peste ocean, corespon-

denţa îmi era mai aproape, mai la îndemână. Oricum îmi bătea inima

pentru Dorina

În şi prin paginile corespondenţei s-au conturat cu timpul nu

numai liniile apropierii – în multe probleme gândeam la fel – dar şi cele

ale distanţării. Ea, de pildă, nu prea putea înţelege rămăşiţele de adoles-

cenţă din mine. Mereu se întreba cum de mai pot gândi în termenii

gratuitului, cum de mă mai pot entuziasma de vreo idee citită în vreo

carte sau de vreo metaforă descoperită pe undeva. Ea gândea aproape

totul prin prisma întrebărilor: la ce bun?, asta la ce foloseşte? etc. Într-o

scrisoare, reproşându-i excesul de spirit american, i-am scris că ea m-a

făcut să înţeleg de ce anume pragmatismul, ca linie filozofică, s-a născut

tocmai în America. Îi spuneam că regret îndepărtarea ei de scara de valori

ale Europei, scară care a fost, şi a rămas, mai bogată şi mai complexă.

Aceste distanţări s-au conturat şi mai clar în cele două întâlniri de

la Cluj. Prima întâlnire s-a derulat relativ normal. Ea a avut şi momente

frumoase. A doua, însă, a fost un adevărat fiasco. Dorina voia să se

mărite, pe când eu… Eu ştiam foarte bine că pe atunci nu puteam pleca de

lângă tine, că nu te puteam lăsa numai cu mami. Şi aşa povestea s-a stins.

Dorina trăieşte acum la Sighişoara, şi-a cumpărat acolo o casă. De

sărbători ne mai sunăm şi ne mai întrebăm de sănătate.

Cea de-a doua femeie care mi-a pus la încercare sentimentele se

cheamă Monica. Această încercare este ceva mai nouă şi ceva mai

complicată. Angajarea afectivă mi se pare a fi de altă intensitate.

Monica a fost colegă cu mami la Gothe Institut. Acum vreo zece,

unsprezece ani a fost invitată pe la noi şi ne-am cunoscut. Atunci când ne-

am dus la Tubingen să vizităm o expoziţie de pictură – retrospectivă

Cezanne – am luat-o şi pe ea cu noi. Atunci ai văzut-o, dar nu cred că îţi

mai aduci aminte de ea. După această mică excursie au mai urmat doar

două, trei telefoane şi se pare o mică plimbare. După acestea, povestea,

care nici măcar nu se înfiripase, s-a stins. S-a stins pe motiv că Monica,

într-o bună zi, la telefon, mi-a spus că ea se mărită cu cineva care o

iubeşte „enorm”. I-am urat succes în noua sa aventură şi cu aceasta fertig.

Eu eram pe atunci în perioada în care nu-mi puneam problema unor noi şi

mari angajări sentimentale. Cu toate acestea, Monica îmi plăcea, îmi

252

———————– Page 253———————–

plăcea să mă văd cu ea, îmi plăcea să discut cu ea. S-a dovedit încă de pe

atunci o foarte bună parteneră de discuţie. Cu toate acestea, ani buni,

Monica a dispărut pe undeva prin spaţiu. După multă vreme s-a arătat din

nou la orizont. Una din fetele ei, Mihaela, angajndu-se la o a doua

facultate, a ajuns să fie studenta lui mami, ba chiar să-şi facă la ea

lucrarea de licenţă, adică primul doctorat cum se spune aici. Prin Mihaela

am ajuns din nou la telefonul Monicăi. Am sunat-o doar cu gândul de-a o

întreba de sănătate. Un telefon azi, altul mâine, o întălnire mâine, alta

poimâne şi aşa dialogul s-a reluat şi povestea a început să se înfiripe.

Avantajul acestui joc nou cu ceva sentimente stă în aceea că şi Monica

pendula cu zilele vieţii ei între München şi Cluj. După ceva telefoane şi

întâlniri prin München, după ceva întâlniri şi telefoane prin Cluj, m-am

trezit cu chipul Monicăi pe undeva pe sub pleoape. Îmi apărea în minte de

cum închideam ochii. Uneori îmi liniştea, alteori îmi tulbura somnul.

Dimineaţa apărea în mine un ceva care mă îndemna spre telefon, un ceva

care mă punea să-i zic bună dimineaţa. La toate acestea, am stat şi m-am

întrebat: Doamne, dar ce-i cu mine? Doar nu cumva a dat peste mine vreo

primăvară?„Înc-o dată, iar şi iară, a iubi e primăvară” zice Blaga în finalul

uneia din poeziile sale. Nu ştiu dacă jocul cu Monica ar putea fi numit

iubire. Să-i spun pur şi simplu prietenie este cu siguranţă prea puţin, să-i

zic fără rezerve iubire, poate că-i prea mult.

Ceea ce ştiam pe atunci era că aveam nevoie de întâlnirile cu ea,

de schimbul de idei şi de impresii pe care-l puteam face. Discuţiile cu

Monica le căutam cu atât mai mult cu cât erau cu aceea care uneori îmi

apărea pe sub pleoape. Bineînţeles că nu pe toate temele eram pe aceeaşi

lungime de undă. Când venea vorba de politică, de pildă, una, două

săreau scântei. Dar, într-o vreme, îşi aveau şi acestea farmecul lor.

Eram sigur că adierile de primăvară denumite Monica se vor

potoli, că vor trece aşa cum trec nişte zile frumoase de mai. Stiam că vor

veni zilele verii şi apoi ploile şi frunzele toamnei. Stiam că încet, încet

anotimpurile vieţii mele se vor aşeza cum trebuie. Speram că freamătul şi

farmecul jocului de-a Monica se va aşeza în albia unei îndelungate

prietenii. Dar… Dar n-a fost să fie aşa. Pe motive de filozofie a vieţii, fiind

în România, ne-am certat. Când am plecat de la ea, ştiam bine că totul s-a

sfârşit. Deşi dimineaţa am primit un telefon cu fel de fel de explicaţii, eu

n-am găsit drumul de întoarcere. Poate că nu l-am găsit deoarece,

sporadic, altcineva mi se furişa pe sub pleoape. Dar acest furişat aparţine

capitolului care vine.