in Capitole

Aduceri Aminte – MOSCOVA ŞI DOCTORATUL

La Bucureşti, am avut vreo două zile de şedinţe; diferiţi activişti

de la Partid şi U.T.C ne-au instruit cum să ne purtăm prin Moscova. În

timpul acestor instructaje, destul de inutile dealtfel, eu mă gândeam mai

mult cum să ajung la Puiu să-mi iau rămas bun şi de la ea. Ştiam de la

sora ei că s-a mutat şi că locuieşte pe B-dul Ilie Pintilie; numărul l-am

uitat. Cum n-am putut-o anunţa de vizita mea, ţin minte că am aşteptat-o

cam mult prin faţa blocului.Văzând că nu-i acasă, m-am gândit că poate-i

ieşită undeva pe la cumpărături. M-am gândit bine; după vreo două

ceasuri de aşteptare o văd că vine. S-a mirat că mă vede şi bineînţeles m-a

întrebat cu ce treburi prin Bucureşti. I-am spus că n-am vrut să plec la un

aşa drum lung, şi în timp şi în spaţiu, fără s-o mai văd o dată şi fără să-mi

zică şi ea o urare de succes prin străinătăţuri. Despărţirea a fost foarte

firească, a fost ca între doi buni prieteni. Era încă cu Jenel.

A doua zi, potrivit programului, împreună cu ceilalţi colegi din

Cluj – eram vreo 5-6 – m-am prezentat la Aeroport. Era prima mea

întâlnire cu un aeroport, era prima dată când vedeam avioane mai de

aproape. Până atunci eu nu văzusem avioane decât pe cer. Ce să-ţi spun,

copile dragă, îmi era o frică de zborul cu avionul încât mă tot gândeam

dacă să n-o dau dracului de Moscovă. Această frică a luat dimensiuni

cosmice când am aflat că plecarea avionului se amână cu câteva ore

deoarece aeroportul din Moscova nu ne poate primi din cauza vremii. Era

sfârşitul lui decembrie. După repetate amânări, suntem anunţaţi că nu mai

plecăm decât a doua zi. Cum nu mi-am putut imagina că şi avioanele s-ar

putea înzăpezi, eu mi-am cheltuit toţi banii; nu mai aveam nici măcar

pentru o felie de pâine. Cazarea ne era gratuită, masa însă nu. O colegă

din Bucureşti ne-a dat celor din Cluj ceva bani să avem de cină şi de

dejun. A doua zi iar s-au repetat amânările. Spre orele 13-14 ne-am

îndreptat totuşi spre avion. Aveam inima cât un purice.

Zburăm noi ce zburăm şi suntem anunţaţi că vom ateriza la Kiev;

Moscova din nou se închisese. La Kiev am fost bine cazaţi la un hotel şi

ni s-a dat o cină bună la restaurant. N-a fost rău. A doua zi, pe la 14-15

decolăm din Kiev cu direcţia Moscova. Ajungem pe deasupra Moscovei

când era numai bine întuneric. Ceea ce ţin foarte bine minte este faptul

despre care ţi-am mai spus: cerul plin de stele deasupra avionului şi

87

———————– Page 88———————–

pământul plin de stele sub avion, adică luminile Moscovei. N-am să uit

niciodată feericul acestei panorame, frumuseţea şi emoţia de a zbura între

două universuri de lumini.

Cu tot ateismul meu, când m-am văzut cu picioarele pe pământ,

mi-am făcut o cruce şi mi-am zis: Doamne mulţam!

Cum sosirea noastră a fost dată peste cap de ocolul pe la Kiev, la

aeroport nu ne-au aşteptat decât ruşii; de la ambasada noastră, nu era

ţipenie de român. Ruşii ne-au luat în primire, ne-au înghesuit în vreo

câteva maşini Volga şi la Universitatea Lomonosov cu noi. O clădire

modernă pentru anii când a fost construită, un colos arhitectural, o

mândrie a Moscovei, un loc de vizită pentru toţi turiştii care au trecut şi

trec prin Moscova. În jurul corpului central, o construcţie impozantă de

32 etaje, sediul unor facultăţi, erau cămine şi iar cămine, toate făcute după

aceeaşi schemă de construcţie. La un asemenea cămin era un parter

destinat cazărilor de 2-3 nopţi, pentru cei nou veniţi. Era deja pe la ora

10-11 seara.

M-a impresionat curăţenia şi condiţiile de cazare; mici aparta-

mente de câte două camere. Dintr-un hol mic se intra la dreapta la duş şi

la stânga la W.C.; în faţă două camere – pravaia şi levaia (dreapta şi

stânga) – cu cel mult două paturi.

În timp ce ne cazam, în holul căminului ne întrebam ce facem de

bani pentru a doua zi; de cină primisem în avion. Cum colegul Drondoe

Gr. făcuse şi studenţia în Uniunea Sovietică o întreabă pe femeia de

serviciu – o bătrânică mică şi bondoacă, dar ca o sfârlează – dacă nu ştie

cumva pe unde or fi cazaţi ceva români ca să ne împrumute cu ceva

ruble; a doua zi era duminică. Când aude bătrânica că noi suntem fără

ruble, se face toată praf şi nu ştiu de unde şi cum a făcut rost de ruble şi

ne-a dat la toţi – vreo 20 – ca a doua zi să avem ce mânca. Am rămas cu

toţii uluiţi de gestul bătrânicii; grija ei, alergătura pe la colege de serviciu

ne-a impresionat pe toţi. A fost această bătrânică prima întâlnire pe viu cu

sufletul mare al rusului de rând, dacă este rus adevărat. Ţin minte că a

doua zi, într-o imensă sală de mese, gândită după sistemul autoservirii,

am mâncat crenvurşti cu muştar, un muştar tare ca focul. Era mâncarea de

dejun care aducea cel mai mult cu ceea ce ştiam din România.

Luni dimineaţa, pe la zece, a venit cineva de la Ambasadă şi ne-a

dus la Minister pentru a fi repartizaţi la facultăţi şi centre universitare.

Colegul Drondoe a vrut să se reîntoarcă la Leningrad, Pop Traian, deşi

făcuse şi el facultatea la Leningrad, a optat pentru Moscova. Eu am optat

88

———————– Page 89———————–

de asemenea pentru Moscova; ştiam că Leningradul este mai la nord şi

îmi era frică de frigul iernii. După această repartizare ştiam că voi fi

aspirant, pe româneşte doctorand, la Facultatea de Filozofie a

Universităţii Lomonosov din Moscova, Catedra de Materialism dialectic,

conducător ştiinţific profesor Gheorghiev. Dar până la întâlnirea cu

Gheorghiev mai avea să treacă ceva timp. Mai trebuia să fiu repartizat şi

în cămin şi mai trebuia să treacă sărbătorile de iarnă, mai ales revelionul.

Lucrurile s-au derulat de aşa manieră că am ajuns în camera mea

de cămin chiar în ajunul Revelionului 1960, pe la ora două după masa.

Nu intru bine în cameră şi nu apuc să-mi despachetez lucrurile, că intră în

cameră vecinul de apartament. Ne dăm mâna, ne spunem numele, el

Abaianţev, eu Irimie, îmi spune că este din Vladivostoc, îi spun aşa cum

m-am priceput că sunt din România, îmi spune că a trecut prin România

când a fost trimis pe front în Ungaria etc. În acest dialog, mai mult din

cuvinte izolate şi din semne decât din propoziţiuni sau fraze, mă întreabă

vecinul meu ce fac diseară. Îmi pun palma la cap şi îi arăt patul, ceea ce

însemna că mă culc. El îmi face semn cu mâna că nu şi îmi zice „nelzea,

nelzea – sevodnia praznic” (nu se poate, nu se poate, astăzi este sărbătoa-

re). După acest „nelzea” iese din cameră ca din puşcă. Eu nu ştiam ce să

cred. După vreo cinci minute se întoarce şi îmi spune că diseară trebuie să

mă duc cu el; nu este voie să stau în noaptea de revelion singur. Îmi mai

spune şi îmi mai arată că el a dat telefon la familia la care este invitat şi a

anunţat că mă ia şi pe mine cu el. Eu nu ştiam ce să zic; până la urmă am

zis „Haraşo”, adică bine. „Haraşo” ştiam să zic fără probleme. El îmi

arată ceasul şi îmi face semn că la 7 „mî paideom” – adică plecăm.

Abia după ce Abaianţev a ieşit din cameră m-au cuprins grijile:

măi omule, îmi ziceam, cum pleci tu cu un om pe care l-ai cunoscut doar

de câteva minute pe uliţele Moscovei? Cum te duci tu la seară de chef

undeva, unde nu cunoşti pe nimeni? Ce faci tu cu limba? Ce faci tu cu

băutura? etc. etc. Mii de gânduri mi-au trecut prin cap. Dar să-mi refuz

vecinul, la primul lui gest de atâta bunăvoinţă şi atenţie, nu se putea, să-i

explic că mi-e teamă, iar nu se putea.

Şi, tot gândindu-mă şi frământându-mă în timp ce îmi desfăceam

bagajul, iată că se apropie ora 7. Abaianţev a făcut un duş, s-a bărbierit, s-

a parfumat şi ca un june, iată-l că vine să mă ia.

M-am pregătit şi eu cât am putut mai repede şi iată-mă cu

vecinul meu spre metrou. Cu cât ne apropiam de metrou şi rândurile

mulţimii se îngroşau, frica mea creştea. Când m-am văzut într-o mare de

89

———————– Page 90———————–

oameni mai ceva decât la ieşirea de la un meci de fotbal, mă gândeam:

Doamne, dacă mă desprind cumva de braţul lui Abaianţev sunt pierdut;

mă ţineam de el ca un disperat. El a observat frica mea şi îmi tot zicea:

„ne boites, ne boites” – nu-ţi fie frică, nu-ţi fie frică. În fine ajungem la

adresa revelionului. Era o singură cameră, foarte frumos aranjată şi la

mijloc o masă, nu prea mare, plină de fel de fel de bunătăţi şi de pahare.

Am înţeles după numărul scaunelor că mai era aşteptată încă o

pereche. Era vorba de o prietenă a gazdei cu prietenul ei Kolea. Am

înţeles rapid că de fapt gazda, o femeie cam de 30 de ani, era prietena

sezonală a vecinului meu. Eu cam stricam pe acolo echilibru, poate şi

planurile, dar ce să-i fac, aşa a vrut Abaianţev. Din tot ce era pe masă cel

mai mult mi-au plăcut ciupercile murate; acestea şi erau cea mai de seamă

noutate culinară. Dragă Sergiu, ce să-ţi spun, am făcut un revelion de

toată frumuseţea; s-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, s-a cântat etc. etc.

Dimineaţa, pe la 7-8, ne îmbrăţişam cu toţii de rămas bun. Kolea nu voia

să se despartă de mine decât dacă ne schimbăm căciulile. El voia să-i dau

căciula mea de la Sibiu şi el să-mi dea o căciulă rusească, de aia cu urechi

mari care se leagă sub barbă. Cu greu s-a descurcat Abaianţev, cu greu

mi-am recuperat căciula de pe capul lui Kolea.

Deşi a trecut totul cu bine, când m-am văzut în cămăruţa mea,

din nou a dispărut ateul din mine şi mi-am făcut o cruce mare şi mi-am

zis: „Doamne mulţam, că sunt viu şi că sunt cu căciula mea”.

Aşezat pentru somn, până să-mi vină Moş Ene pe la gene m-am

gândit la gestul lui Abaianţev – să nu mă lase el singur în noaptea de

revelion! Mă întrebam pe atunci dacă un asemenea gând i-ar fi trecul

vreunui român. Acuma, după o experienţă de zece ani de Germania, sunt

convins că trebuie să fii Toni şi Ernestine ca aşa ceva să se poată întâmpla

şi în Germania. Cu nemţii care nu sunt Toni şi Ernestine poţi sta mult şi

bine singur, singur şi nici un vecin să nu-şi facă din aceasta o problemă.

x

x x

După ce au trecut cele două zile de Revelion ’60, iată-mă la

Facultatea de Filozofie, care mai era pe atunci în vechea clădire a

Universităţii, undeva prin centrul Moscovei. Era vorba de prima mea

întâlnire cu conducătorul ştiinţific şi de aflarea orarului săptămânal al

activităţilor noilor doctoranzi. Am aflat că tot a doua zi am ore de limba

rusă, că o dată pe săptămână trebuie să particip la seminarul doctoran-

90

———————– Page 91———————–

zilor, că undeva prin martie trebuie să susţin un referat pe o temă de

istoria filozofiei şi că trebuie, în decurs de o săptămână, să-mi definitivez

titlul şi planul lucrării de doctorat. Cum elaborarea acestui plan era

problema cea mai urgentă, m-am apucat de lucru. Am scris câteva pagini

de capitole şi subcapitole. Cu ajutorul unui coleg care ştia deja ruseşte le-

am tradus şi dat conducătorului. Mi-a promis că până a doua zi se va uita

peste ele şi că vom încerca să le definitivăm. La această întâlnire îmi văd

paginile aproape toate tăiate. „No drace! Ce s-o fi întâmplat”, mi-am zis

eu. Profesorul îmi spune „daragoi moi…”, dragul meu, planul acesta este

pentru o lucrare de docenţă – un titlu ştiinţific mai înalt decât cel de

doctor – nouă ne trebuie de aici numai un capitol. Ce este înaintea acestui

capitol se va rezuma în introducere şi ce este după se va rezuma în

încheiere. Eu aş zice să te ocupi numai de „razdrajimost”, adică numai de

capitolul despre excitabilitate. Şi ca să se facă legătura cu ceea ce eu

vizam a fi până şi după „razdrajimost”, am convenit ca titlul să fie

„Excitabilitatea ca formă a reflectării şi treaptă necesară în trecerea la

senzaţie”. Nu eram eu prea împăcat cu această formulare cam lungă, dar

miezul temei îmi convenea; trebuia să discut acea verigă a evoluţiei

formelor de reflectare care se aşeza la graniţa dintre viu şi neviu. Tema

îmi permitea să fac o discuţie despre reflectare în genere, despre formele

ei de manifestare, despre evoluţia acestor forme până la forma cea mai

simplă a reflectării psihice – senzaţia. Totul mi se părea o.k., trebuia doar

să mă apuc de lucru. Dar până la acest început mai trebuia pregătit un

referat la Istoria filozofiei şi mai trebuiau date trei examene: unul de

Materialism dialectic, unul de Istoria filozofiei şi unul de Materialism

istoric. Între timp limba rusă, limba rusă şi iar limba rusă.

Referatul de istoria filozofiei era sarcina cea mai apropiată. M-

am angajat să scriu un referat despre „Estetica transcendentală” a lui

Kant. Era vorba de prezentarea din perspectivă marxistă a conţinutului de

idei din prima parte a lucrării „Critica raţiunii pure”. M-am angajat la

această temă, deloc uşoară, deoarece în una din verile de dinaintea venirii

la Moscova am citit şi conspectat cum trebuie lucrarea lui Kant. Toată

vara n-am citit nimic altceva. Aveam conspectele cu mine aşa că ideile

îmi erau la îndemână. M-am apucat încet de scris. Am scris vreo 20 de

pagini, le-am tradus cu ajutorul unei românce, studentă la Facultatea de

Limba Rusă şi m-am prezentat la seminarul cu pricina. Profesorul

Oizerman şi colegii de seminar s-au declarat mulţumiţi şi mi-au aprobat

referatul. N-a fost nevoie să-l refac şi să-l mai prezint o dată. Peste hopul

referatului eram trecut.

91

———————– Page 92———————–

Hopul cel mai mare era însă examenul de Materialism dialectic,

examen planificat pentru ziua de 8 iunie 1960, chiar ziua în care

împlineam 29 de ani. Pentru acest examen, după cei patru ani de activitate

la Cluj, problema nu era de conţinut, ci de limbă; trebuia bineînţeles să

răspund în ruseşte. Dar cum ne puteam pregăti răspunsul cu ajutorul

dicţionarului, lucrurile s-au rezolvat cu bine. Îmi aduc aminte că trebuia

să vorbesc despre raporturile dintre necesitate şi întâmplare. M-am

descurcat fără probleme şi am primit nota „foarte bine”. Mă puteam

întoarce în ţară cu fruntea sus. Până la întoarcere mai trebuiau să treacă

două săptămâni, deoarece chiar în ziua examenului, seara, am plecat într-

o excursie pe Volga şi la Marea Neagră. Am plecat din portul Moscovei

şi ne-am îndreptat pe Volga în jos spre Rostov. Cum era ziua mea, seara,

la cină, cu colegul de doctorat Stroe Gheorghe şi cu colegul Boboş

Gheorghe, de la Drept, am comandat câteva sticle de vin românesc –

eram pe vapor – şi mi-am sărbătorit ziua. A fost frumos, îmi aduc aminte

cu plăcere de seara aceea. Pe Volga am mers cam o săptămână; condiţii

foarte bune de cazare, de masă, de apă, de aer, de panorame.

Trei lucruri sau trei momente ar merita consemnate din excursia

de pe Volga. Primul ar fi vizitarea Stalingradului – pe atunci aşa se

numea – oraşul bătăliei care a stopat înaintarea nemţilor şi a schimbat

cursul celui de-al Doilea Război Mondial. M-a impresionat nu numai

muzeul cu urme ale frontului dar şi liniile oraşului renăscut. Dărâmături

nu mai erau decât acolo unde ele au fost anume lăsate ca mărturii ale

trecutului, ca locuri turistice.

Cel de al doilea moment are o coloratură foarte personală. Într-o

bună zi, spre după-masă, poate orele 4-5, vaporul staţiona într-un port

oarecare. Cum era foarte cald, toată lumea s-a dat să facă o baie. Eu nu

m-am prea înghesuit la aşa ceva, pentru că nu ştiam să înot. M-am udat

un pic la mal şi de pe o piatră mă uitam la ceilalţi cum se joacă cu apa.

Deodată, din apă apare o frumuseţe de femeie cum, zic eu, până atunci nu

mai văzusem. Am rămas uluit. M-am uitat lung după ea, am urmărit

graţia cu care păşea peste pietrile malului, graţia cu care s-a îndreptat spre

vapor, spre o bancă pe care s-a aşezat să se usuce. Când mă tot frământa

gândul să mă duc sau nu să-i spun că este o frumuseţe, văd că se apropie

de ea un ofiţer care i-a lăsat pe bancă o carte. Am înţeles că este soţul ei.

Cum ofiţerul n-a rămas lângă ea şi cum ea s-a apucat de citit, m-am dus

spre ea şi i-am spus doar atât: să citească povestirea „Sneg”, adică

„Zăpada” din volumul de povestiri al lui Paustovschi. În această povestire

92

———————– Page 93———————–

este vorba despre cineva care vede o singură dată, doar câteva clipe, o

femeie şi n-o uită toată viaţa. Presimţeam atunci că aşa ceva mi se va

întâmpla şi mie. Am presimţit bine. N-am uitat nici astăzi capul acela ud,

ochii aceia verzi, tenul ei alb, sânii pe care în imaginaţia mea tânără i-am

desvelit de sutien, picioarele care făceau o armonie perfectă cu tot restul.

Seara, mai gândindu-mă la ea îmi ziceam: Aşa ceva trebuie să fi avut

Praxiteles – marele sculptor atenian – drept model atunci când a dăltuit-o

pe Afrodita din Cnidos sau pe aceea din Arles. De atunci, de multe ori

mi-a revenit chipul ei în minte şi de multe ori mi-a plăcut să mă joc cu

întrebările: Oare pe unde o fi? Oare ce-o fi făcând? Oare cât de fericită

sau nefericită a făcut-o propria şi fireasca ei frumuseţe? După cum vezi,

cu asemenea întrebări mă mai joc şi acuma.

Prima şi ultima mea excursie cu vaporul, cu un vapor de trei etaje

şi nu cu o bărcută oarecare, s-a terminat la Rostov. S-a terminat la Casa

de Cultură a oraşului, cu o seară culturală urmată de dans. Primul neobiş-

nuit al unei asemenea manifestări a fost garnitura de rusoaice frumoase pe

care am văzut-o acolo. Niciunde şi niciodată, nici măcar la televizor, la

concursurile de frumuseţe, nu mi-a fost dat să văd adunate la un loc atâtea

fete frumoase. Şi te durea inima să le vezi dansând între ele, deoarece

băieţii erau foarte puţini; încă se simţea sărăcia de băieţi generată de

perioada războiului. Cum seara voia să fie o seară multiculturală şi noi cei

de pe vapor – români şi alţii – trebuia să prezentăm ceva pe scenă. Noi,

românii, grupaţi în jurul lui Boboş, am cântat, ţin minte, „Trandafir de la

Moldova” şi „Mă dusei să trec la Olt”.

După ce colegul Boboş le-a explicat spectatorilor cam despre ce

a fost vorba în cele două cântece, a mai zis: Şi acum colegul Irimie vă va

cânta solo „M-a făcut maica frumoasă”. Până să mă desmeticesc şi să văd

cum să refuz, Boboş îmi pune microfonul în mână şi mă împinge în

mijlocul scenei. Nu mai aveam ce face, fals, nefals, cu succes, fără

succes, trebuia să cânt. Şi am cântat:

„M-a făcut maica frumoasă,

Să nu-mi deie loc de casă,

Şi m-a făcut frumuşea,

Asta-i toată averea mea,

Numai una mi-a greşit,

Părul nu mi l-a încreţit,

Dar mi-a făcut ochii verzi,

Când te uiţi în ei te pierzi”.

93

———————– Page 94———————–

Bineînţeles, că de atunci şi până azi n-am mai cântat de unul

singur în microfon. Pe scenă am mai fost, în grup, dar cu microfon pe

scenă niciodată.

De la Rostov ne-am îndreptat tot grupul, cu trenul, spre Suhumi,

o staţiune la Marea Neagră. O staţiune foarte frumoasă. Pitorescul ei

constă în aceea că-i aşezată la întâlnirea unor versante ale munţilor

Caucaz cu Marea Neagră. Dacă stai cu spatele la mare, ai în faţă o

extraordinară panoramă de munte – munţi de peste 2500 de metri – dacă

stai cu spatele la munte, ai în faţă o mare albastră care undeva departe se

întâlneşte cu cerul. Clima este subtropicală, vilele staţiunii sunt printre

palmieri, prin jur păduri de zonă tropicală. Ţin minte că de prin

împrejurimi am tăiat două beţe de bambus din care voiam ca tata să-şi

facă două beţe de mers la oi, aşa cum nu putea avea nimeni în sat. Din

păcate, le-am cărat la Moscova, de la Moscova la Bucureşti şi acolo le-am

uitat în Gara de Nord. Mi-a părut tare rău după ele.

Din excursia la Suhumi ţi-aş mai putea spune, copile, că într-o zi

am făcut o excursie la lacul Riţa, aşezat între munţi, la o înălţime de peste

două mii de metri. De fapt este vorba nu de un simplu lac, ci de o mare

adevărată, aşezată şi ţinută bine între munţi.

La plecarea din Suhumi, eu am trecut pentru o zi şi prin cea mai

renumită staţiune sovietică din zona caucaziană a Mării Negre şi anume

Soci. Am fost singurul din grup care am plecat cu o zi mai repede din

Suhumi ca să petrec o zi şi la Soci. A doua zi m-am alăturat grupului în

trenul care urma să ne înapoieze la Moscova.

După această unică şi foarte frumoasă excursie din perioada

moscovită a vieţii mele, a urmat, bineînţeles, binemeritata vacanţă. Eram

de data aceasta venit în vacanţă de la studii prin străinătăţuri.

x

x x

Ajuns la Cluj, am tras la momuco, noua mea gazdă. Am uitat să-

ţi scriu că înainte de plecarea la Moscova m-am mutat de la familia Şeiro,

adică de la Ireny neni, la familia Tabaşnic, la momuco neni. Mutarea a

fost cauzată de o pisică. Cu ceva luni înainte de mutare, Ireny neni şi-a

făcut rost de o pisică. Nimic deosebit. Deosebit era doar faptul că în

optica mea o pisică stă noaptea pe afară şi mănâncă dintr-o farfurie a ei,

aşezată undeva în curte. Ori pisica lui Ireny neni mânca din aceeaşi

farfurie cu Ireny şi dormea prin casă, îşi făcea treburile prin toate

94

———————– Page 95———————–

colţurile, inclusiv prin camera mea. Mă tot gândeam cum să scap de

pisică. S-o otrăvesc nu puteam, s-o fac să fugă de acasă nu ştiam cum.

Într-o bună zi, pe când eram singur pe acasă, aşa mare şi serios cum eram,

îmi trece prin minte o joacă, îmi trece prin minte să-i leg pisicii de coadă

o cutie de chibrituri cu ceva pietricele în ea. Zis şi făcut. Dragă Sergiu,

cum zdrăngăneau pietricelele în cutie, fugea pisica mea ca o nebună în

toate părţile. O fac să iese din curte şi cu zdrăngănitura după ea pleacă

pisica mea în lume şi dusă a fost. Seara, strigă şi caută Iren prin toată

curtea, pe la toţi vecinii, dar nicio pisică. Eu mă făceam că nu ştiu nimic;

o consolam pe Iren cu afirmaţia că o fi pisica în călduri şi că poate umblă

pe undeva după drăguţi şi că o să reapară ea după vreo zi, două. Dar nici

după o săptămână pisica nu şi-a făcut apariţia.

După joaca aceasta, atmosfera relaţiilor dintre mine şi Irény neni

s-a cam stricat şi m-am gândit că este mai bine dacă îmi caut altă gazdă.

De altfel şi Irény neni făcea aluzie la un asemenea demers. Aşa mi-am

găsit-o pe momuco pe str. N. Bălcescu, ceva mai departe de casa lui

Cheţi, dar mult mai aproape de Universitate.

Momuco era soţia unui foarte cumsecade inginer de poduri, un

evreu cu viziuni foarte raţionaliste. Momuco – o femeie şi ea tare cumse-

cade, dar cam simpluţă în cugetare şi o adeptă foarte mare a cultului

baptist. Când am discutat închirierea, domnul Tabaşnic, după ce a auzit ce

sunt şi unde lucrez, m-a rugat un singur lucru: pe teme de religie să nu

angajez cu doamna nici un dialog. M-am ţinut eu de promisiune o vreme,

însă cu timpul îi mai ziceam câte ceva doamnei. Ţin minte, de pildă, că

am tot vrut s-o fac pe momuco să meargă la cinema şi să vadă filmul

„Facerea lumii”, un film de desene animate, făcut după desenele unui

caricaturist ceh. După ce Dumnezeu face căţelul, acesta dă fuga încoace şi

încolo, latră un pic, nu-şi găseşte un stâlp şi atunci face un pişi exact pe

picioarele creatorului. Cu toată munca mea de lămurire, momuco n-a vrut

să meargă la film.

Mai ţin minte că, uneori, o auzeam seara rugându-se cu glas tare

în camera ei. Eu ştiam că domnul este pe şantier şi totuşi îi strigam:

„Momuco, cu cine vorbiţi?” Ea îmi răspundea: „Cu Domnul”. Eu îi

ziceam: „Trimiteţi-l şi la mine”. Atunci, ea îşi băga capul spre camera

mea şi îmi zicea: „O! Ionike, Ionike, Iadul o să te mănânce”. Eu îi

spuneam: „Nicio grijă, momuco, acolo eu o să fiu responsabil cu

propaganda”. Interesant că nu se supăra pe mine. Am rămas la ea în

gazdă până m-am însurat.

95

———————– Page 96———————–

După această lungă paranteză să mă întorc la zilele de vacanţă.

Chiar în ziua sosirii la Cluj, după cum era şi firesc, mi-am planificat spre

seară o vizită la Cheţi. Ea nu era acasă, încă nu venise de la Universitate.

După o uşoară discuţie cu mama şi sora ei, le spun că vreau să ies în

întâmpinarea ei; ştiam pe unde vine. Era deja bine înserat. Când să cobor

pe strada Gheorgheni, o văd că vine însoţită de colegul ei Mîrză. Erau de

mână. Gestul acesta de intimitate m-a deranjat. M-am ferit din drum să nu

mă vadă şi i-am urmărit până la momentul despărţirii. După acest

moment, grăbesc pasul şi o ajung din urmă. Îi spun că nu mă aşteptam la

o aşa revedere, o conduc până la portiţă şi îi spun că povestea noastră s-a

încheiat. A încercat ea să-mi explice nu ştiu ce, dar degeaba. Ea ştia că

vin, ştia că o s-o caut şi mă aşteptam la un alt fel de primire. I-am pupat

elegant mâna şi i-am urat să fie fericită. Cu aceasta, dragă copile, o

poveste şi o iubire destul de lungă şi cu destul de frumoase gânduri de

viitor a luat sfârşit. Mai târziu, degeaba mi s-a mai scris la Moscova,

degeaba mi s-au mai trimis pachete cu prăjitur ă şi cârnaţ că finalul a fost

final. Tu ştii că dacă spun un lucru, pe acela se poate conta.

După despărţirea de Cheţi, coborând pe strada Gheorgheni, am

cumpărat vreo 2-3 sticle de vin şi m-am dus la familia Boriceanu şi le-am

zis: „Boricenilor! Gata povestea cu Cheţi, haideţi să bem”. Am băut şi am

cântat cu Boriceanu până noaptea târziu. M-am întors la momuco şi

destul de trist, dar parcă şi destul de uşurat sufleteşte.

Au urmat apoi întâlnirile cu colegii, alţi prieteni, discuţii despre

lunile petrecute la Moscova. După câteva zile, mintea mea tânără a

început să caute alte piste de angajare sentimentală. Mi-am adus aminte

de Ligia, de despărţirea de ea, de promisiunea că totuşi atunci când voi

veni de la Moscova o voi căuta. M-am interesat de ea şi am aflat de la

sora ei, tanti Balo, că este în practică de vară la Arhivele Statului – ea era

studentă la Istorie. N-am stat mult pe gânduri şi m-am dus s-o caut. Ne-

am stabilit o zi şi un loc de întâlnire.

Această zi şi acest loc erau să fie locul şi momentul unei relaţii

care, în timp, avea să ducă departe, avea să ducă până la mami şi apoi

până la tine. După această primă întâlnire au urmat altele şi altele, au

urmat plimbări prin parcul oraşului şi prin jurul lacului, au urmat câteva

fotografii, au urmat ceasuri de frumoase şi consistente discuţii. Nici o

îmbrăţişare, nici un sărut, nici o deschisă declaraţie de iubire. Am aflat cu

prilejul acestor întâlniri şi discuţii că povestea cu George se încheiase, că

de fapt, nici n-a fost o poveste care să poată duce prea departe. Încet,

96

———————– Page 97———————–

încet, cum Ligia îmi plăcea destul de mult, m-am prins afectiv într-un

mod ireversibil. Cu această nouă angajare sentimentală în suflet, m-am

dus pentru câteva zile la Buia. Ai mei s-au liniştit, au văzut că între a fi la

Cluj sau a fi la Moscova nu este o diferenţă prea mare, au văzut că nu m-

au mâncat ruşii şi nici rusoaicele şi eram din nou printre ei.

Zilele de vacanţă în Buia s-au derulat în tonul şi atmosfera de altă

dată. Doar că prietenii şi neamurile se uitau la mine cu alţi ochi; eram

venit de la ruşi, de la Moscova.

Întors la Cluj, am reluat întâlnirile şi plimbările cu Ligia, cu

aceea pe care tu o cunoşti sub numele de Mica. Tu ştii că atunci când eu

am devenit pentru tine Micu, ea a devenit Mica. Dar până la momentul

Micu şi Mica s-au mai petrecut multe.

La sfârşitul lui august a trebuit să fiu la Bucureşti şi de acolo la

Moscova. La Moscova, pe lângă orele de limba rusă, mă aştepta

examenul de istoria filozofiei. Nu mi-a fost uşor să buchisesc în ruseşte

lucrări ale lui Aristotel, Platon, Descartes, Kant, Hegel şi alţii. Aveam o

listă de opere ale clasicilor filozofiei universale pe care trebuia să le citim;

oricare putea fi pe biletul de examen. În fine, cu o limbă ceva mai bogată

decât la primul examen, am trecut şi peste Istoria filozofiei. Am primit

nota „bine”. Eram mulţumit.

Cu lipsa unor cursuri sistematice de Istoria filozofiei, în timpul

facultăţii, rezultatul mi se părea onorabil.

În plan sentimental, am cam rupt legăturile palide pe care le

aveam cu unele rusoaice, legături pe care le-am întreţinut mai ales din

motive de limbă. Este una să ai o profesoară la catedră şi este altceva să ai

una mai vie, una cu care să conversezi atunci când mergi cu ea de mână şi

printre propoziţiuni îi mai furi şi câte o îmbrăţişare. Sentimental, Ligia,

adică Mica, mă interesa înainte de toate. I-am scris o scrisoare, nici un

răspuns, i-am scris a doua, la fel. Între timp, s-au terminat pozele pe care i

le-am făcut la Cluj. Cu aceste poze i-am scris şi câteva rânduri, i-am scris

limpede că îi trimit pozele pentru că sunt cu ea şi sunt ale ei şi că dacă

nici acuma nu primesc din partea ei ceva răspuns, atunci să considere

prietenia noastră încheiată. Şi a fost ca această prietenie să nu se încheie şi

a fost ca această corespondenţă să se înteţească şi a fost ca după

declaraţiile de iubire pe care i le-am făcut, în apropierea vacanţei de vară,

să declar colegilor că 50% eu la vară mă însor. „Cum 50%, măi Ionică?”

mă întrebau ei. Şi eu le răspundeam: „Eu vreau, dacă mai vrea şi ea,

treaba este ca şi făcută”.

97

———————– Page 98———————–

Dar de la încolţirea acestui gând şi până la realizarea lui mai era

să fie cale lungă.

Cu toată dorinţa de a ajunge cât mai repede pe acasă, Revelionul

1961 l-am făcut în uriaşul hol al Universităţii şi în holurile unor cămine

din jur. Un revelion fără nici un fel de angajare mai aparte. Gândurile şi

sentimentele îmi zburau bine spre Cluj. Cu toate acestea ţin minte că am

dansat de m-au durut picioarele în veselia şi hărmălaia care s-a creat după

gongul trecerii în noul an. M-am îmbrăţişat cu zeci de ruşi şi rusoaice,

indiferent dacă îmi erau cunoştinţe sau nu. Pe acolo cam aşa este obiceiul;

cu un asemenea prilej se naşte un fel de prietenie generală. Ziceai pur şi

simplu „S novîm godom” şi te puteai da să îmbrăţişezi aproape pe

oricine. Dacă era vreo fată mai drăguţă, o puteai şi pupa pe obraz, fără ca

dintr-un asemenea gest să rezulte vreo supărare.

Am păstrat şi în noaptea de Revelion o anumită distanţă faţă de

prietenele mele mai vechi, deoarece nu voiam să mă complic; eram

hotărât să mă însor în ţară şi să nu despart pe nimeni, prin graniţă, de

familie şi de patrie. Mi se părea un lucru de prea mare responsabilitate şi

nu voiam să mă las prins în nici un fel de complicaţii. În afluenţa aceea de

fete, nici nu este de mirare că orice gest mai îndrăzneţ faţă de o fată, era

primit cu gândul la căsătorie sau cel puţin la o aventură. Acuma,

retroactiv privind lucrurile, trebuie să-ţi spun, copile, că îmi pare rău de

cuminţenia pe care am promovat-o în perioada moscovită a vieţii mele.

Condiţii de aventură amoroasă aveam destule.

În prima perioadă am locuit în cămine mixte, după un timp, în

urma unei cărţi apărute în străinătate despre viaţa din căminele sovietice,

s-a trecut la sistemul cămine de băieţi şi cămine de fete. Intrarea însă

dintr-un fel de cămin în altul se putea face destul de uşor. Duminicile şi în

zilele de sărbătoare, intrarea la fete sau intrarea la băieţi se făcea fără

control. Ca să-ţi dai seama, dragă copile, cât de uşor era să te complici cu

o rusoaică – acuma la 15 ani îţi pot scrie şi lucruri de genul acesta – să-ţi

spun că o dată, dorind să fac o plimbare cu o prietenă, o chema Raia, m-

am dus la ea la ora convenită şi ce crezi, chipurile chiar atunci ieşea de la

duş şi încă nu apucase să-şi ia halatul sau capotul pe ea. M-a primit aşa ca

s-o văd şi s-o pot admira de sus până jos, cu tot ce avea.

A îndrugat ea ceva scuze, eu îi zic „nicevo”, adică nu-i nimic şi îi

spun că eu o aştept afară. Mă mai plimbasem eu cu ea în aşa zisele ore de

limba rusă şi pe la începuturile acestor plimbări ea îmi zicea „Malenkii

Prinţ” – Micul Prinţ. Era o rusoaică bună, prietenoasă, cu mulţi membri al

98

———————– Page 99———————–

familiei căzuţi pe front; mai avea doar ceva mătuşi în viaţă. De altfel, ar

trebui poate să-ţi spun că, de fapt, fetele rusoaice nu sunt nici mai

cuvioase şi nici mai prăpădite decât fetele altor naţii, fetele generaţiei,

atunci tinere – 20, 30 de ani – au fost foarte serios încercate de una din

consecinţele cele mai de seamă ale războiului – lipsa sexului masculin.

De aceea, eu nu m-am mirat deloc, atunci când într-o zi de sărbătoare,

fiind de serviciu la pult – adică la telefonul de pe etaj – după ce pe la un

negru s-au perindat vreo 5-6, pe la ora nouă seara, vine negrul la mine şi

îmi spune: „daragoi moi… dragul meu, dacă cineva mai sună, spune că eu

mai mult nu pot – bolşe ia ne mogu”.

x

x x

În anul de doctorat pe care acuma ţi-l creionez, pe lângă

buchisirea cărţilor din lista examenului de Istoria filozofiei, pe lângă orele

de limba rusă, o bună parte din timp am petrecut-o în echipa de dansuri a

studenţilor şi doctoranzilor români. Acolo, chiar în incinta clădirii centra-

le a Universităţii, era o foarte mare sală de cultură. În fiecare seară era

acolo program. Ca regulă, toate naţiile prezente în Universitate aveau o

seară culturală a lor, seară în care trebuia să prezinte un program cu

specific naţional. Pentru seara românilor am încropit şi noi o echipă de

dansuri din vreo 6-7 perechi şi un cor de vreo 10-12 studenţi şi doctoran-

zi. Pentru repetiţiile de dans ne cânta la pian Radu Negru, acela care

astăzi este unul din pianiştii de mare succes internaţional. Împreună cu

Toni l-am ascultat şi aplaudat şi la München. După succesul avut cu prile-

jul susţinerii programului, cei din echipa de dansuri am fost fotografiaţi şi

am ajuns pe coperta unei foarte răspândite reviste sovietice. După acelaşi

succes a trebuit să jucăm şi pe multe alte scene din Moscova. La un 8

Martie – ziua femeii, zi de mare sărbătoare la ruşi – am dansat la Clubul

femeilor, club în care am avut drept spectatoare pe toate doamnele

protipendadei politice din vremea aceea, inclusiv pe doamna Hruşciov.

Erau plăcute aceste ieşiri culturale, erau un prilej de a ne mai colora viaţa.

După aceste câteva pagini despre viaţa mea culturală, să-ţi spun

câte ceva şi despre modul în care m-am descurcat cu mâncarea.

Era şi aceasta o problemă importantă. Cu timpul, m-am obişnuit

cu mâncărurile din Stolovaia, adică sala de mese a cantinei. Mâncam des

pelmeni, un fel de colţunaşi cu carne şi soleanca – o ciorbă cu fel de fel de

zarzavaturi şi tot atâtea feluri de carne. O porţie de soleanca putea foarte

bine acoperi şi felul unu şi felul doi.

99

———————– Page 100———————–

După un timp am părăsit cantina şi amiaza o luam la

„profesorskaia” – un fel de Casa Universitarilor. Mâncarea era mai bună

şi servită la masă. Aici trebuia să-ţi comanzi mâncarea după listă. Ţin

minte că odată am văzut eu pe listă ceva care se chema „ocun jarenîi” –

peşte prăjit. Când a sosit chelnerul, deoarece termenul „obuv” îmi era mai

în ureche, i-am zis „obuv jarenîi” adică încălţăminte prăjit ă. Face

chelnerul ochii mari şi îmi spune că n-a înţeles. Îmi dau seama că am

greşit, iau lista şi tot la deget a trebuit să apelez. Cu timpul, toate aceste

stângăcii s-au dus şi mă descurcam şi eu la profesorskaia ca toţi oamenii.

Foarte des mă duceam la masă cu noul meu coleg de apartament,Mişa,

Deomin Mihail îl chema de fapt, dar toată lumea îi zicea Mişa. Când mă

duceam cu el la masă, luam cu noi, ca regulă, şi o sticluţă cu coniac

românesc, adus de mine de acasă; nu mult, aşa pentru două trei înghiţituri,

pentru poftă de mâncare.

După o vreme, pentru zilele de duminică îmi găteam singur. În

cămin, la fiecare etaj, era o bucătărie cu 5-6 aragaze şi unde, diferitele

naţii îşi puteau găti după gusturile lor. Aveam vase, îmi cumpăram ce

trebuie – carne, ulei, zarzavaturi etc. – şi mă puneam pe gătit. Cel mai des

puneam la cale câte o oală de ciorbă de fasole boabe cu ceva afumătură, –

ciorba aia care ţie nu-ţi place – şi invitam la mine în cămăruţă pe Mişa, pe

Boboc, pe Pop Traian, pe Boboş şi trăgeam câte o amiază de ne ţinea de

foame două zile.

Cei amintiţi mai sus şi reprezintă prieteniile cele mai de seamă pe

care le-am avut în perioada mea moscovită, prietenii care au ţinut nu

numai pe durata acelei perioade, ci şi mult după aceea.

Mişa era colegul meu de apartament de după plecarea lui

Abaianţev. Era doctorand la aceeaşi catedră cu mine pe o temă de ateism.

Era un om foarte cumsecade, un sufletist, m-am înţeles foarte bine cu el.

El mi-a corectat lingvistic lucrarea, cu el am corespondat multă vreme

după plecarea din Moscova. Pop Traian mi-a fost şi mi-a devenit coleg de

catedră până în ceasurile pensionării. Boboc, deşi la Bucureşti, îmi este şi

astăzi un foarte bun prieten. Iar cu Boboş, coleg de Universitate, şi astăzi

când ne întâlnim, ne aducem aminte cum cântam noi la Moscova „Săracii

aspiranţii…”. Tot cântecul nu se poate scrie.

Şi uite aşa copile, cu zile multe de bibliotecă, cu ore de limba

rusă, cu seri de viaţă culturală, cu ceasuri de prietenie, a trecut şi al doilea

an de doctorat. Iată-mă plecat în vacanţa de vară cu gândul la însurătoare.

Aveam deja 30 de ani.

100

———————– Page 101———————–

Când am ajuns la Cluj, Mica nu era la gară. M-a aşteptat sora ei,

tanti Balo. Mica era la Examenul de stat, examenul de absolvire a

facultăţii. Motivul era serios, aşa că nu aveam de ce să mă supăr. După ce

a terminat cu examenul, am lăsat-o vreo două, trei zile să-şi tragă sufletul

şi apoi, la o plimbare, i-am povestit ce le ziceam colegilor cu cele 50% şi

că aştept să văd ce zice ea despre cealaltă parte până la 100%. I-am spus

să se gândească şi să-mi spună după o zi, două care-i părerea ei. Zicând

da, ne-am şi apucat să ne adunăm actele necesare – vizită medicală,

certificate de naştere etc. Cu dosarul complet ne-am dus la Primărie şi am

stabilit data căsătoriei – 27 iulie 1961.

După stabilirea acestei date, am dat o fugă până acasă să le spun

ce-am făcut. După bucuria revederii, spre seară, îi adun pe toţi în casă şi

le spun: „Dragii mei, joi, adică exact peste cinci zile, eu mă însor”. Ai mei

au îngălbenit. Mumiţa se aşază pe un scaun şi fără prea mult curaj îmi

zice: „Măi Ionică, doar nu ţi-ai adus cumva o rusoiaică? Îi liniştesc că nu,

le spun că aleasa mea îi o româncă, îi din Cluj, că a terminat acuma

facultatea, că o cheamă Ligia etc. etc. După toată această scurtă

explicaţie, mama bătrână mă întreabă: „Dar măcar vreo poză de a ei ai,

măi copile?” „Am mamă”, îi răspund eu şi le scot poza din buzunar. Se

uită mama bătrână la poză, o ridică la lampa de gaz ca s-o vadă mai bine

– la noi încă nu era curent electric – şi îmi zice: „Îi frumoasă, măi copile,

însoară-te”.

După două zile de Buia m-am întors la Cluj să văd de cele

necesare căsătoriei – verighete, flori, vin etc. Nuntă n-am făcut, a rămas

ca eventual mai târziu, după ce mă întorc de la Moscova, dacă o fi posibil,

să facem post-festum o nuntă în Buia. Dar lucrurile au evoluat aşa că

aceasta nu era să fie.

La căsătoria mea, dintre cei de acasă n-a venit decât muma –

mumiţa cum îi ziceai tu – şi tuşa Rica.

Eu n-am făcut mare publicitate cu ziua şi ora căsătoriei. Unii

colegi şi prieteni comuni au aflat totuşi – N. Both, A. Negucioiu ş.a.- şi

ne-au onorat cu prezenţă şi flori.

La cina de după cununie, organizată acasă la Ligia, n-am avut

invitate decât douăsprezece persoane. Nu era spaţiu pentru mai mult.

Printre aceştia, bineînţeles familia Boriceanu.

Când era masa mai în toi, apare al treisprezecelea musafir – Bîrză

V. Chemat de Boriceanu de la Bucureşti.

101

———————– Page 102———————–

Poate ar fi interesant să-ţi spun că acest număr 13 a intervenit de

trei ori în procesul însurării mele. Verighetele noastre au avut numărul 13,

numărul de ordine pentru oficierea căsătoriei a fost 13, la masă cel de al

13 –lea musafir. După cum vezi, nu întotdeauna ţine superstiţia cu nr.13.

Nici unul din aceşti 13 nu mi-a fost de prost augur. Aş putea spune că

dimpotrivă.

Deşi fără lăutari, deşi fără lume multă, deşi fără tata şi mama

bătrână, deşi fără fraţi şi fără o soră, fără colegii de catedră şi fără prietenii

care aş fi vrut să fie alături de mine cu un asemenea prilej, seara căsătoriei

mele a fost o seară frumoasă, a fost aşa că n-am putut-o uita. O iubeam pe

Mica şi eram fericit de pasul pe care l-am făcut.

După ce am trecut peste toate felurile de mâncare, pe care mama

lui Mica le-a pregătit, urma ca musafirii, aşa puţini câţi erau, să plece pe

la casele lor. Curios a fost faptul că şi eu am plecat la casa mea, la

momuco. În micul apartament al mamei lui Mica, o mansardă cu o came-

ră şi bucătărie, urma să doarmă muma şi Rica. În drum spre casă, trecând

pe lângă o vitrină plină cu păpuşi, mă opreşte Boriceanu şi îmi zice: „Măi

Ionică, noi spargem geamul şi îţi luăm o păpuşă să nu te culci chiar singur

în chiar noaptea aceasta, doar eşti om însurat”. Am râs de băşcălia lui

Boriceanu şi le-am zis că de pe acuma am eu păpuşa mea vie şi că încă o

noapte, două vor trece ele cumva.

A treia zi, cu ceva bilete obţinute de la Asociaţia studenţilor, am

plecat la Predeal – o frumoasă staţiune de munte din România – într-o

tabără studenţească de două săptămâni.

Într-o cameră a unei vile de pe dealul Clăbucet, avea să înceapă,

copile dragă, acel fir de viaţă care exact după nouă luni avea să ducă la

mami şi de acolo, peste aproape treizeci de ani, să ducă la tine.

După frumosul voiaj de la Predeal a urmat nunta lui tanti Lena.

Această nuntă, planificată cu mult înainte de anunţarea căsătoriei mele, a

şi fost principalul motiv al amânării nunţii mele pentru vara următoare, ca

apoi să nu se mai facă niciodată.

Două nunţi în una nu se obişnuia pe la noi şi apoi atâţia invitaţi

unde să încapă în cele două camere ale casei noastre din Buia. La noi în

sat încă nu era Cămin cultural, nu era o sală mai mare care să fie destinată

unor asemenea ocazii. Oricum, nunta din Buia a fost un foarte bun prilej

ca Ligia să-mi cunoască familia şi neamurile, iar ei s-o cunoască pe ea.

Toată lumea a fost încântată de alegerea mea, iar Ligia a fost mulţumită

de noua ei familie. După nuntă, câteva zile la Cluj şi apoi, exact la o lună

102

———————– Page 103———————–

de la căsătorie, plecarea la Moscova. Urma o nouă perioadă de bibliotecă,

de limba rusă, de umblat cu dansurile, de ceasuri de prietenie, de gătit

duminica, de plimbat seara măcar o jumătate de oră în jurul Universităţii

etc. La scurt timp după sosirea la Moscova, o scrisoare de la Mica mă

anunţa că ea a fost repartizată ca asistentă la Catedra la care eram şi eu;

eram de acum nu numai soţ şi soţie, ci şi colegi de catedră. În această

repartizare eu nu am jucat nici un rol. De la şeful de catedră am aflat

ulterior că problema era rezolvată în acest sens înainte de căsătoria

noastră.

La Moscova mă aştepta examenul de Materialism istoric, adică

de filozofie socială. Cu acest examen nu aveam de gând să-mi pierd prea

mult timp. Nu mă prea interesa nota, mă intresa doar să-l promovez. Aşa

a şi fost. Fomina – profesoara – m-a băgat în nişte date concrete despre

evoluţia economiei sovietice şi nu i-am prea ştiut. Subiectul mai teoretic

l-am ştiut, dar cifrele noului cincinal sovietic de ce dracu să le ştiu. Am

primit nota „suficient”. Era bine, eram mulţumit. Bine că nu m-a pus să

mai dau o dată examenul. Mi s-ar fi încurcat toate planurile cu vacanţa de

iarnă. În aceste planuri era vorba, în primul rând, de venirea acasă. Cum

de pe acum „în ţară” şi „acasă” însemna Ligia, am făcut un efort financiar

– vacanţele de iarnă nu se decontau – şi am venit la Cluj de sărbători. M-

am bucurat că în această vacanţă am putut mângâia burtica în care bătea

inimioara aceleia care mai târziu avea să fie pentru tine „mami”, iar

pentru mine „gâza”.

Dar zilele şi nopţile au trecut ca fulgerul şi din nou la drum. La

Moscova mă aştepta faza cea mai grea a perioadei denumită doctorat, mă

aştepta pregătirea tezei. În numele acestei pregătiri am făcut ceasuri şi zile

multe la etajul 22 al clădirii centrale a Universităţii – acolo era biblioteca

Facultăţii de Filozofie – şi zile multe la „Biblioteca V.I. Lenin” din

centrul Moscovei.

După ce am citit cam tot ce se scrisese în literatura sovietică pe

tema reflectării, mari progrese în formularea unui răspuns sau măcar a

unui punct de vedere cu privire la ceea ce ar putea fi reflectarea ca

fenomen universal n-am făcut. Peste tot se făcea mare caz de „teoria

leninistă a reflectării” şi această teorie nu exista nicăieri. Ştiam eu dintr-o

notă a lui Lenin din Caiete filozofice, că ideile lui Hegel despre reflectare

sunt cam încâlcite. M-am gândit să văd şi eu ce este cu această „încâlcire.

Cu acest gând m-am apucat să buchisesc părţi mari din „Ştiinţa logicii”,

una din lucrările de bază ale moştenirii filozofice hegeliene. Textul lui

103

———————– Page 104———————–

Hegel, citit de mine în limba rusă, îmi era realmente dificil de asimilat.

Aveam nevoie de ceva literatură de comentare. Printre volumele de

Istoria filozofiei a lui Fischer am dat peste volumul 8, dedicat, în mare

parte, lui Hegel. Cu aceasta m-am mai dumirit. Am ajuns s ă înţeleg că de

fapt la Hegel există o teorie largă a mişcării de reflectare. Am înţeles că

„încâlciturile” lui Hegel nu sunt chiar şi numai „încâlciri”, că în textul şi

subtextul acestora sunt multe idei care ar trebui valorificate. Chiar dacă

simţeam că încă nu sunt în stare să formulez o definiţie simplă şi clară a

reflectării ca fenomen universal, eram liniştit că pot aduce în teză ceva

idei care nu erau prezente în lucrările şi articolele aflate în circulaţie.

Şi aşa, dragă Sergiu, buchisind la Hegel, buchisind la alţii, a venit

ziua de 1 mai 1962, zi de mare sărbătoare la ruşi. Nu ştiu prin inspiraţia

cui, mi-am zis că nu mă duc la demonstraţia din Piaţa Roşie; nu ţineam

neaparat să-l văd pe Hrusciov pe viu, deşi merita pentru detronarea lui

Stalin şi pentru scoaterea lui din Mausoleu. Am rămas în cămin, mi-am

făcut programul administrativ: un duş mai lung cu spălarea lucrurilor mai

uşoare, bărbierit, curăţenie în apartament etc. Pe când eram gata cu toate,

mi-am zis, hai să mă duc până la pult să văd cine-i de serviciu şi ce mai

este pe acolo. Erau la pult cam 100 de scrisori, felicitări, telegrame. La

ruşi, dacă de 8 Martie n-ai felicitat femeile din jurul tău, prietene sau

simple cunoştinţe, ai cam terminat-o cu ele. Aşa şi cu 1 Mai; trebuie să

curgă felicitările din toate părţile. Nu trec peste 20-30 de scrisori că dau

peste o telegramă: Irimie Ioan. Desfac nerăbdător telegrama şi ce crezi,

tanti Balo mă anunţa că am o fetiţă. Am rămas uluit. Nu ştiam ce să fac,

nu ştiam unde să alerg de bucurie. Mă duc repede în cameră şi iau lista cu

telefoanele prietenilor români să-i anunţ vestea şi să-i invit seara la mine

ca să sărbătorim evenimentul. Era vorba de acelaşi grup de prieteni –

Boboc, Boboş, Pop Traian, Mişa, Stroe, Enescu. Aveam de acasă coniac,

aveam şi un butoiaş cu vrei 12 litri de vin – da, da, mi-am dus din

România un butoiaş cu vin – şi am făcut, dragă copile, o petrecere în

cinstea naşterii mamei tale, încât noaptea pe la unu, două cântam de se

auzea pe tot etajul „Săracii doctoranzii…”. Hai, de data aceasta să-ţi spun

tot cântecul:

„Săracii doctoranzii

Nu văd pizda cu anii,

Dar de-o prind la ei în bloc,

Nu rămâne nici un floc”.

104

———————– Page 105———————–

După acest mare eveniment, lunile până la vacanţă mi s-au părut

şi mai lungi. Cu toate acestea băteam tare pe bibliografia tezei, în aşa fel,

încât în vacanţă, pe cât posibil să încep redactarea.

x

x x

Când am ajuns acasă, Anca era cât o franzeluţă în căruciorul şi

pătuţul ei. Era un copil frumos şi cuminte. Aşa mică cum era, i-am zis

gâză şi „gâză” a rămas pentru mulţi, mulţi ani.

În zilele vacanţei, Mica se ducea la Catedră, iar eu o îngrijeam pe

Gâză; îi făceam laptele, sucul de morcovi, ceaiurile, o schimbam, o

plimbam etc. Printre picături, mai mâzgăleam ceva hârtiuţe în numele

redactării tezei.

x

x x

Rapid s-a dus vacanţa şi iată-mă din nou la Moscova, cu un

singur gând în cap, gândul la teză şi cu două doruri mari, dorul numit

Ligia şi dorul numit Anca.

Prea mult timp nu aveam pentru teză – patru luni nu era prea

mult pentru a scrie 200-250 de pagini. În legătură cu primul capitol – cel

despre reflectare – cam ştiam ce pot face şi ce idei noi să încorporez în

teză, ideile „încâlcite” ale lui Hegel. Problema pe care aceste idei mi-o

puneau era aceea că nu puteam spune textual că, de fapt, nu exista o

teorie leninistă a reflectării, că există doar o teorie hegeliană a reflectării.

De Lenin nu mă puteam atinge. Dacă Stalin era scos de pe lista clasicilor

marxismului, Lenin era încă la locul lui. Cumva m-am descurcat. Am

lăsat doar în subtext să se înţeleagă că dacă vrem să spunem ceva despre

reflectare ca reflectare, trebuie să apelăm la ideile lui Hegel despre

existenţa unui anume specific al mişcării de reflectare, despre existenţa

produselor de relaţie şi mai ales despre reflectarea unui anumit ceva în

altul ca un „altul al său”. Nu eram eu prea sigur că l-am înţeles prea bine

pe Hegel, dar afirmaţia că nu toate ideile lui despre reflectare sunt

„încâlcite” o spuneam subliniat. Efortul de a aduce în discuţie moştenirea

hegeliană pe tema reflectării a şi fost punctul forte al susţinerii tezei mele

şi a acceptării ei.

Cu capitolul despre razdrajimost, adică excitabilitate, nu m-am

prea omorât. Am luat ce era în literatura biologică a temei şi ceea ce îmi

permitea să afirm că ea este forma de echilibrare intersistemică care se

105

———————– Page 106———————–

aşază între simpla afinitate chimică şi senzaţie. Afirmam că ea este

specifică acelor interacţiuni biologice, care încă nu angajează manifestări

ale unui sistem nervos şi drept urmare, nici fenomene de ordin psihic.

Drept, nedrept, corect. necorect, aceasta era poziţia mea de

atunci. Pe vremea aceea, la noţiunea de informaţie, în sensul cibernetic al

termenului nu am ajuns.

Ca să nu-ţi fac acum un adevărat rezumat al tezei – şi cât am

scris mi se pare prea mult – să-ţi scriu despre evoluţia lucrurilor, relativ

exterioare tezei, lucruri care au concurat şi ele la procesul susţinerii ei.

Să-ţi spun că m-am hotărât să-mi scriu lucrarea în limba rusă. De

obicei, cei mai mulţi doctoranzi români şi-au redactat lucrarea în limba

română, au venit în ţară şi şi-au tradus-o, ca apoi s-o susţină. Eu m-am

gândit să scriu în ruseşte, chiar dacă în fraze mai scurte şi cu riscul

pierderii unor nuanţe. Colegul mei de apartament – Mişa – s-a arătat

dispus să mă ajute, să-mi citească paginile scrise şi să le stilizeze după

regulile interioare ale limbii lui materne.

Pe la sfârşitul lui noiembrie, conducătorul meu ştiinţific mă

întreabă: Ivan Ivanovici, cum stai cu lucrarea? În Rusia oamenii se

adresează unii altora nu prin numele de familie, ci prin numele de botez al

celui în cauză şi al tatălui. De aceea Vasile Vasilevici mi-a zis „Ivan

Ivanovici”.

Eu îi spun că am scris cam 150 de pagini şi am ajuns la cap. III al

lucrării, capitolul despre senzaţie. Îi mai spun că ar trebui să bat la maşină

ceea ce am deja scris şi stilizat de colegul meu Mişa. Îmi spune că va

încerca să-mi citească textul nebătut la maşină. M-am bucurat de această

bunăvoinţă şi de acest efort. După lectură mă cheamă şi îmi spune că-i

„haraşo” şi că este chiar „dostatocino”, adică este bine şi este destul. Îmi

recomandă să rezum cap. III în câteva pagini pe care să le bag în

concluzii. Să mă apuc să-mi scriu concluziile. M-am bucurat mult; mă

gândeam că aşa poate mă voi putea înscrie în grafic.

Mi-a mai recomandat să bag în introducere sau în concluzii ceva

texte din cuvântările lui Hruşciov. Eu nu aveam nici măcar o trimitere la

aceste cuvântări. Ce dracu de texte puteam eu găsi despre reflectare ori

despre excitabilitate? Am găsit în Programul partidului, program elaborat

pe vremea lui Hruşciov, ceva despre raporturile ştiinţă-filozofie şi m-am

rezumat la atât. Din Hruşciov niciun cuvânt. Cred că lucrarea mea a fost

singura lucrare pe teme de filozofie, care a venit în ţară, fără să-l aibă pe

Hruşciov nici măcar la bibliografie.

106

———————– Page 107———————–

Am terminat cu scrisul şi mi-am bătut textul la maşină. Această

operaţiune trebuia făcută pentru discutarea lucrării în colectivul de

catedră. În faţa acestei discuţii aveam ceva teamă. În catedră erau doi

profesori de Materialism dialectic, conducătorul – Gheorghiev – şi

Malţev. Ca regulă, Malţev făcea praf orice teză condusă de Gheorghiev şi

mai rar, invers. Auzisem că n-a fost nici o teză a vreunui doctorand al lui

Gheorghiev, ca Malţev să nu propună refacerea şi rediscutarea ei.

Confruntarea în catedră devenea mult mai dificilă decât susţinerea ei

finală şi în public. Cu toată această atmosferă, am trecut cu bine discuţia

în catedră. Malţev m-a lăudat pentru efortul de a-l valorifica pe Hegel şi

în concluzie, n-a propus refacerea lucrării şi rediscutarea ei. Mi-a făcut

câteva observaţii mărunte, care nu-mi puneau nici o problemă.

După această discuţie, eram fericit, eram sigur că mă voi întoarce

în ţară cu titlul de doctor.

Până la susţinerea în public, mai trebuiau parcurse câteva faze.

Trebuia să introduc cele câteva recomandări făcute în discuţia din catedră.

Trebuia să-mi rebat la maşină textul pentru compactare. Trebuia să-mi

scriu autoreferatul – adică vreo 20-30 de pagini de rezumat al lucrării.

Trebuia ca acest rezumat să fie tipărit în vreo 50 de exemplare. Mi-am dat

seama că toate aceste operaţiuni nu le pot onora în decursul unei luni de

zile – decembrie. Aveam nevoie de o prelungire de două luni. Am scris la

Minister şi am explicat stadiul în care mă aflu cu susţinerea şi am cerut

prelungirea perioadei mele de doctorat, fără a mai avea pretenţii de bursă;

urma să mă întreţin din economii. Nu era nici o problemă, aveam

economiile necesare.

Necazul cel mai mare era acela că venea Crăciunul şi Anul Nou

şi eu nu mă puteam duce acasă, nu puteam fi cu Ligia, nu puteam fi cu

Gâzuliţa.

Revelionul l-am făcut simplu, mai mult acasă. Când am ieşit şi

eu să văd cum petrece lumea, am dat peste o rusoaică plângând. Era

prietena colegului Bădina Ovidiu, care nu mai voia să ştie de ea. Am

consolat-o eu cât am putut, dar nu-l puteam întoarce pe Bădina din drum.

Era hotărât să nu o aducă cu el în ţară.

După Revelion, a urmat luna alergăturilor: la băbuţa care îmi

bătea autoreferatul la maşină, la tipografie pentru tipărirea lui, la referenţii

oficiali pentru obţinerea referatelor lor etc. etc.

Autoreferatul trebuia trimis la vreo 40 de adrese. Susţinerea se

putea face numai la 30 de zile de la trimiterea lui. Era timpul cerut pentru

107

———————– Page 108———————–

lectură şi pentru trimiterea de aprecieri. S-a fixat susţinerea pentru

primele zile ale lui Martie 1963. Deşi după discutarea în catedră ar fi

trebuit să nu am prea multe emoţii, când am urcat scările spre sala

susţinerii mi s-au muiat picioarele. Noroc cu prietenul Mişa care mă

conducea spre sală şi care mereu îmi spunea: „Ne boites Ionike, vseo

budet haraşo” – nu te teme Ionică, totul va fi bine. Aşa a şi fost. Nu mai

ştiu cu ce număr de voturi, în orice caz, aproape de unanimitate, am fost

declarat doctor în filozofie. Au urmat aplauze, îmbrăţisări, felicitări etc.

Seara, după cum era obiceiul, am organizat la mine în cameră o

cuvenită petrecere. Printr-un coleg care fusese de Revelion în ţară, am

primit 5 kg de coniac Zarea, am mai cumpărat ceva votcă, ceva mâncare

şi s-a încins o petrecere care pentru unii colegi ruşi a durat aproape două

zile. Când dau de votcă şi de coniac, ruşii ştiu cum să petreacă.

După această petrecere, a urmat pregătirile necesare despărţirii

mele de Moscova. Mi-am trimis cărţile prin poştă, mi-am cheltuit toate

rublele, am cumpărat pentru Anca un cărucior cum nu avea nimeni în

ţară, mi-am împachetat lucrurile, mi-am luat rămas bun de la cunoştinţe şi

prieteni.

După ce aveam şi taxiul comandat, m-am dus la pult şi am sunat

la o cameră în care ştiam că locuieşte o familie de arabi. Doamna era o

femeie frumoasă. Am mai schimbat eu cu ea câte o privire cu înţeles de

simpatie când ne întâlneam pe coridor sau pe la bucătărie. De intrat în

vorbă n-am îndrăznit. Îmi era frică să nu se prindă arabul gelos şi să bage

cuţitul în mine sau în ea. Totuşi nu voiam să plec fără să-i spun că n-o să

ne mai vedem. După ce am sunat, m-am dus spre cameră. Doamna era în

uşă. Când i-am spus că am sunat pentru a-mi lua rămas bun, m-a tras de

mână în holul apartamentului şi ne-am despărţit printr-o îmbrăţişare lungă

şi o sărutare dulce, îmbrăţişare şi sărutare pe care nici astăzi nu le-am

uitat.

După acest moment, la taxi şi la gară. Am fost condus de condu-

cătorul ştiinţific, de mulţi colegi şi colege, prieteni şi prietene. Ultimul cu

care m-am îmbrăţişat a fost Mişa. Cu lacrimi în ochi, făcând nu cu batista,

ci cu fularul, trenul m-a rupt şi m-a despărţit pentru totdeauna de locul în

care mi-am trăit frumoşii ani ai perioadei mele de doctorat.