in Cărți de Ion Irimie

Dragă Sergiu

Către finalul scrisorilor dedicate informației îți scriam că probabil mă voi apuca de un alt ciclu de scrisori, ciclu în care, pe sărite, să abordez, când mai pe larg, când mai pe scurt, ceva teme de o mai mare şi mai explicită nuanță filozofică.

Mi-am zis pe atunci că doar „probabil”, deoarece mă bătea gândul să mă las de scris, să pun „coasa-n cui”, cum s-ar zice pe la noi. Se pare însă că nu pot, se pare că încă nu mă pot lăsa de „coasă”. C-o mânuiesc cu rost, că o mânuiesc fără rost, aproape că nu contează. Contează doar că musai să mai stau la masă şi să mai fac ceva părăginite. Simt că ele îmi fac bine şi la minte şi la trup.

Am zis mai sus că voi scrie „pe sărite” deoarece nu am de gând să mă mai angajez la vreo temă care să ocupe o carte. Voi sări de la o temă la alta fără să mă gândesc la vreo legătură între ele. Voi încerca să iau fiecare temă ca pe un ceva în sine, un ceva care să se motiveze prin sine şi nu prin legăturile ei cu cele din jur. Acum, deci, va fi vorba despre un alt fel de a scrie, un fel diferit de cel pe care l-am folosit atunci când am scris despre informație. Atunci, am avut un fir roşu, am plecat de undeva şi am vrut să ajung undeva. De data aceasta voi pleca de oriunde şi voi ajunge, poate, niciunde. Dacă vreau ca prin această suită de scrisori să ajung undeva, atunci acest undeva ar putea viza un singur lucru – interesul tău pentru un pic de filozofie. Acuma ştiu că tu vei avea alte drumuri profesionale decât cele pe care le-am avut eu. Cu toate acestea, aş vrea să te fac să înțelegi că pe orice căi ale profesiei te vei mişca, de un dram de gânduri filozofice tot vei avea nevoie. Nici un intelectual care se respectă, nu se poate lăsa doar pe mâinile unei filozofii luate din zonele conștiinței comune; el trebuie să se apropie cât de cât de ceva gânduri ale filozofiei sistematice. N-aş vrea să ajungi în situația acelor intelectuali care, ca regulă, adoptă punctul de vedere al dublului adevăr – adică știință câtă încape, iar dincolo de ea, religie tot câtă încape.

Nu vreau să spun prin aceasta că religia, ca religie, ar fi un ceva de aruncat peste gard. Vremurile încă nu sunt coapte pentru aşa ceva şi nici nu se vor coace prea curând. Vreau să spun doar că știința şi religia sunt lucruri diferite, ba chiar opuse. Ele, după opinia mea, nu încap în aceeaşi teacă. Religia se motivează, atât cât se motivează, pe alte planuri ale vieții individuale şi sociale decât pe cele ale unor existențe de gen cunoaştere şi de gen rațiune.

Am mai scris în prima frază că îți voi scrie „mai pe larg şi mai pe scurt”. Am vrut să spun prin aceasta că va fi vorba de abordări inegale. Inegale ca problematică şi inegale ca incursiuni prin ale literaturii. Cât priveşte problematica, aş dori să mă apropii de teme mai puțin abordate sau de teme vechi, dar puse dintr-o altă perspectivă. Aş vrea să nu-ți scriu doar redundanță, aş vrea ca, cel puțin din când în când, să poți da peste ceva biți de informație nouă. Cât priveşte literatura, voi încerca să fiu foarte atent cu citatele. Nu-mi place scrisul făcut doar cu idei ale altora. Un asemenea scris, că vrei, că nu vrei, conduce la acelaşi gen de redundanță – redundanță semantică.
Aceasta nu înseamnă că nu voi invoca şi idei, aprecieri şi caracterizări ieşite de sub condeiul altora. O voi face însă cu multă grijă la economie.

Cu aceste frumoase intenții, m-aş apuca de prima temă, din cele care mi-au trecut până acuma prin minte – Homo philosophus.

Omul a fost definit şi caracterizat în diverse feluri. Granițele dintre el şi lumea din care s-a desprins au fost trasate cam tot aşa. Dintre aceste zeci de granițe, aceea care a luat prima, se pare, forma scrisului şi care, pe această cale, a ajuns până la noi, a fost şi este aceea din povestea biblică. Această poveste ne spune că originile noastre sau aflat în mâinile Creatorului, în ceea ce a făcut El în ziua a-6-a.

Cât priveşte specificul ființei umane, textul biblic mare lucru nu ne spune. Referirile la „asemănarea” cu Dumnezeu nu ne sunt de prea mare ajutor deoarece nu ni se spune nimic despre Dumnezeu.

De fapt şi de fond, omul creat de Dumnezeu nu era încă omul autentic, omul care a ajuns până la noi: Adam şi Eva erau doar două păpuşi. Ei nu se purtau ca doi oameni pentru că încă nu erau oameni.

Ei nu munceau, nu gândeau, nu se iubeau, ci se plimbau aiurea prin Grădina Edenului. Aşa cum suntem, suntem parcă mai degrabă opera
şarpelui în conlucrarea lui cu Eva. Marea păcătoasă este principala
coautoare la facerea noastră. Suntem fructul unui păcat, unei neascultări, fructul încălcării unei porunci. Povestea cu „mărul” din „pomul cunoaşterii binelui şi răului” este plină de mai multe semnificații. Din lista acestora, în cazul de față, ne-ar putea interesa doar referirile la păcat, la nesupunere, la încălcarea poruncii. După săvârşirea păcatului, care a fost primul gest al oamenilor ca oameni? Primul gest a fost un gest al ruşinii. De aici acoperirea goliciunilor lor. Ruşinea a fost şi este primul şi elementarul gest de moralitate. În zona moralei ne este ruşine, ruşine de alții, de judecata lor, de modul lor de a ne aşeza în zona binelui sau a răului. Primele gesturi ale oamenilor, potrivit acestui punct de vedere, n-au fost de genul producerii a ceva, nici al cunoaşterii a ceva, nici măcar de genul iubirii, ci doar de cel al ruşinii. După ce a muşcat din măr, Adam a început să țină cont de prezența Evei, iar Eva de prezența lui Adam. Cu acoperirea goliciunii lor a început omenirea. Aşa ne spune textul biblic. În lumina lui, omul a început să fie om prin a fi Homo moralis. Moralitatea ni s-a zis şi ni se zice este prima notă a umanului, prima delimitare de ceea ce este lumea animală. Animalele nu au morală, ele nu se ruşinează, nu operează cu aprecieri de genul bine şi rău, ele nu se judecă reciproc. Ceea ce bioeticienii au denumit şi denumesc „morală” în scară animală este fie un abuz de cuvinte, fie o foarte palidă analogie cu ceea ce este morală în sensul de fapt şi de fond al cuvântului. Despre morală, zic eu, dragă Sergiu, putem vorbi numai şi numai cu referire la colectivitățile umane. Numai în ele acționează gestul ruşinii.