in Capitole

Homo Philosophus – PROBLEMA ÎNSTRĂINĂRII

Dragă Sergiu,

Încă pe când scriam la Homo philosophus mă gândeam că a

doua suită de scrisori pe teme de filozofie să fie despre înstrăinare.

M-am gândit la o aşa temă din două motive. Primul ar fi acela că

tema este de un destul de mare interes filozofic. Ea este un fel de

problemă centrală a filozofiei umanului, o problemă de mare, mare

subtilitate. Ea se referă la cea mai nevăzută dialectică din toată

dialectica condiţiei umane. Este tema modului nostru de a ne mişca

împotriva noastră, este tema autobiciuirii noastre, ca indivizi şi

colectivităţi.

Al doilea motiv ţine de faptul că problema mi-a fost mai

demult la suflet. Cu vreo treizeci de ani în urmă am mai scris câte

ceva pe unele din momentele ei. Pe atunci, m-am cam axat pe

momente ale istoricului ideii, pe atunci, multe din cele care erau de

spus, nu se puteau spune; climatul filozofic şi ideologic era aşa cum

era. Aş fi avut de spus lucruri care n-ar fi trecut de cenzură. Pe când

am scris „Pe tema înstrăinării de la Fichte până la Marx” nu puteam

scrie, de pildă, că socialismul, pe lângă dezinstrăinările pe care pe

alocuri le aduce cu sine, produce el însuşi multe forme de înstrăinare.

Nu puteam zice că evoluţia spre comunism nu este magistrala

eliminării tuturor înstrăinărilor. Nu prea puteam scrie împotriva

curentului, împotriva unei teze care venea de la tătucul Marx şi care

era aşa de acceptată în toată literatura marxistă. Şi aşa, din cauza

frazei finale a studiului abia citat, frază în care afirmam doar că

înstrăinarea este o coordonată a general umanului, era ca articolul să

nu apară. Pe când articolul era la Revista de filozofie, am primit o

scrisoare cu rugămintea de a renunţa la aliniatul final. Le-am răspuns

93

———————– Page 94———————–

că, dacă-i vorba de aşa renunţare, mai bine să nu se publice nimic.

Cum, de până la urmă, totuşi, l-au publicat, nu ştiu.

Dat fiind articolul la care m-am referit, mă aflu în faţa

următoarei alternative: Ce să fac cu cele scrise acum 30 de ani? Să mă

apuc să ţi le transcriu aşa cum au apărut, sau să mă apuc să le scriu

aşa cum le-aş putea scrie astăzi?

La o lectură a textului mi-am dat seama că mare lucru nu am

ce schimba. Să scriu mai mult pe istoria conceptului nu are rost. Să

corectez, nu prea am ce. În acest caz ce să fac? M-am gândit să rezum

textul, să-l mai scurtez, ca apoi, să-l completez cu cele nespuse pe

vremuri şi cu cele pe care le-aş avea acuma de spus.

Cu acest gând, dragă copile, hai să pornesc la drum.

În definirea şi caracterizarea Omului, în efortul de a-i

surprinde acea esenţă care să rezume toate celelalte esenţe, am putea

considera că nota notelor fiinţei umane este aceea a creativităţii.

Aceasta rezumă parcă însuşirea conştienţei de sine, cuprinde fenome-

nul gândirii şi pe cel al limbii, dă o expresie mai adecvată elemen-

tului muncă, surprinzându-l în însăşi specificitatea şi esenţialitatea sa.

Omul este singura fiinţă înzestrată cu reale funcţiuni demiur-

gice. El şi-a construit şi îşi construieşte, în şi din elementele mediului

natural, un mediu propriu, mediul socialului. În numele acestei făuriri,

în şi pe fondul lumii substanţialo-energetice, el îşi plămădeşte un

univers suis-generis al umanului. El este singurul care îşi interpune,

între sine şi natură Eul, care-şi mediază în mod deferit raporturile sale

cu lumea înconjurătoare.

94

———————– Page 95———————–

Veriga esenţială a acestei medieri este, fără îndoială, aceea a

ideaticului. Acesta este principalul punct de sprijin al creaţiei, domeniul

fundamental al inventivităţii. Aici sunt laboratoarele speciale ale

atitudinii demiurgice. În mental omul traduce limbajul lucrurilor şi cel

al ideilor.

Aici se construieşte universul interior, se transpune în om

ceea ce este în afara sa. Aici omul reflectă în sine opusul său şi se

reflectă în sine pe sine însuşi. Avem în acest caz de-a face cu o dublă

şi complicată stare de conştiinţă – conştiinţa obiectivităţii ontice,

conştiinţa a ceea ce nu e conştiinţă şi în acelaşi timp conştiinţa de

sine sau conştienţa conştiinţei. Lumea ideilor, ca lume a unei lumi ce

ni se opune, îşi dobândeşte o independenţă relativă, un mod al ei de-a

se făuri şi de-a se mişca. În procesul acestei autofăuriri, de la

componentele fundamentale, care sunt întotdeauna ideile cunoaştere,

se ajunge la ideile scopuri, la domeniile visării, la sferele afectivităţii,

la coordonatele voinţei şi caracterului.

Lumea conştiinţei este prima zonă a afirmării omului, a etalării

forţelor sale. Liniile fundamentale ale creativităţii din interiorul

mentalului sunt descoperirea ştiinţifică, dăltuirea poetică, şlefuirea

conceptelor filozofice, formularea principiilor morale, lansarea liniilor

conducerii politice etc.

Produsele creativităţii umane au, din punct de vedere al

raportării omului la sine şi apoi al raportării sale la lume, consecinţe

diferite. Aceste produse au ecouri variate în modul omului de a-şi

concepe esenţa, de a-şi înţelege sensurile propriei existenţe, de a-şi

aprecia raporturile cu lumea, de a-şi judeca forţele şi slăbiciunile.

Nu este vorba de a analiza aici, adică în economia acestor

pagini, aceste consecinţe, în mod polivalent, de a dezveli rosturile

cunoaşterii ştiinţifice, ale cugetării filozofice etc., este vorba doar de a

95

———————– Page 96———————–

surprinde şi discuta aceste consecinţe din punct de vedere al coloritului

general, al modului lor de a se proiecta în zonele condiţiei specifice

umane.

Din această perspectivă, aceste consecinţe se înscriu pe două

coordonate fundamentale şi contradictorii. Una este aceea a afirmării

sau auto-afirmării omului, a manifestării supremaţiei sale în colţul

nostru de lume, e coordonata lărgirii şi adâncirii cunoaşterii, a creşt-

erii puterii noastre de transformare, e latura care vizează sentimentul

general al libertăţii, conştiinţa generală a succesului, e latura

prometeicului din noi. Alături de consecinţele afirmării, ba chiar în şi

prin acestea, se manifestă şi negarea omului, căderea lui în lumea

limitelor şi neputinţelor sale, în condiţia lui de a nu putea şti

niciodată totul şi de a nu putea face orice. Creaţia umană este

însoţită întotdeauna şi de un sentiment al nerealizării şi de conştiinţa

eşecului; în om există întotdeauna şi o latură sisifică.

Oricât de antagonice ni se par aceste tendinţe, ele coexistă în

om, se împletesc în activitatea sa. Ele caracterizează împreună

condiţia umană şi modul în care, în interiorul acesteia, se aşază

performanţele noastre de cultură şi civilizaţie.

Dialectica aceasta ciudată şi fină, mozaicul dinamic al

afirmărilor şi negărilor, contrastele optimismului şi pesimismului,

raporturile dintre forţele şi slăbiciunile fiinţei umane, trecerile de la

entuziasm la descurajare, caracteristice atât indivizilor, cât şi istoriei,

originile acelui sentiment al înălţărilor şi în acelaşi timp al depresiunilor

adânci au fost de mult probleme ale meditaţiei filozofice. De mult au

apărut idei care au surprins notele afirmării omului, apropierii lui de

esenţa sa, notele stăpânirii produselor activit ăţii sale. Au apărut de

mult şi ideile care conştientizau aspectele subordonării inverse,

aspectele dominării omului de către propriile sale produse, mai pe

96

———————– Page 97———————–

scurt ale întoarcerii omului împotriva lui. În şi prin creaţiile sale, omul

devine nu numai stăpân, ci şi sclav, el nu numai că se afirmă, dar se şi

neagă; nu numai că se eliberează de presiuni ale legilor naturii şi

istoriei, dar înaintează el însuşi spre lumi în care nu mai este lider, în

care, cel puţin pentru un timp, recade în nelibertate.

Punerea mai mult sau mai puţin clară a acestor probleme,

formularea mai mult sau mai puţin explicită a unor soluţii, indicarea

cât mai clară a unor finalizări etc., s-au făcut istoriceşte din perspective

şi de pe poziţii filozofice foarte diferite. În ciuda acestei diversităţi,

problematica abia creionată gravitează în jurul aşa-numitei probleme a

înstrăinării.

Chiar dacă unele momente ale temei au intrat mai demult în

fluxul cugetării filozofice, existenţa ei pe ordinea de zi a filozofiei

datează de prin perioada filozofiei clasice germane . Sub condeiele lui

Fichte, Hegel şi Feuerbach tema e pusă şi dezbătută la modul frontal şi

esenţial.

Începuturile le găsim fără îndoială în filozofia lui Fichte, în

modul acesteia de a pune în mişcare conceptele de Eu şi Non-Eu şi

de a le judeca raporturile. În această judecare, primul moment este

acela al postulării Eului ca fiind primordial, ca fiind prima şi

neîndoielnica certitudine. În prima lui mişcare, Eul zice că el este

mereu identic cu sine, că este Eu = Eu. În această autoafirmare, încă

nu avem nimic ce să amintească de înstrăinare. În eforturile Eului de

a se determina pe sine ca sine, intervine însă nevoia unui oponent. În

numele unei asemenea exigenţe interioare, în şi prin al doilea pas al

mişcării sale, Eul îşi pune în faţă Non-Eul. În şi prin punerea

97

———————– Page 98———————–

acestuia, Eul se afirmă şi se neagă în acelaşi timp. Eul îşi produce

opusul, exteriorul, obiectul, îşi pune adversarul ca să nu zicem

duşmanul. În şi prin punere şi opunere, Eul se afirmă ca fiind altceva

decât Non-Eul, iar Non-Eul ca altceva decât Eul, un fel de negativ al

Eului. În şi prin acest negativ, Eul „iese” din sine pentru a se „

întoarce” la sine, îşi pune esenţa pentru a-şi altera esenţa şi îşi

alternează esenţa pentru a-şi regăsi esenţa. Eul se identifică şi se

contemplă pe sine numai sub condiţia Non-Eului. Am pus ghilime-

lele la iese şi la întoarce, deoarece cele două mişcări nu sunt două.

Exteriorizările şi/sau obiectivările Eului în Non-Eu nu sunt exterio-

rizări şi obiectivări veritabile. Non-Eul nu devine realitate spaţio-

temporală. Toată mişcarea se petrece în interiorul Eului, în zona

subiectivităţii acestuia. De aici tot subiectivismul filozofiei fichteene.

De aici efortul acestei filozofii de a se prezenta ca fiind un subiecti-

vism mai consecvent decât cel prezent în transcendentalismul

kantian. De fapt, subiectivismul kantian, este doar epistemologie, pe

când cel fichtean este prin excelenţă ontologic. În liniile lui, un

fenomen specific uman este ridicat la scara explicării întregii

existenţe, ba chiar a explicării lui Dumnezeu.

Momentele abordării fichteene a problemelor înstrăinării îşi

găsesc reluarea, de pe alte poziţii general filozofice şi cu alte mijloa-

ce conceptuale în filozofia hegeliană. La Hegel, tema înstrăinării este

reluată într-un mod mai explicit şi mai bogat. Înstrăinarea nu numai

că îşi primeşte numele, dar şi apare ca moment al mai multor

raporturi şi consecinţe, al mai multor genuri de relaţii. Mai întâi, şi

acesta este raportul fundamental, înstrăinarea este legată de actul

demiurgic prin care ideea absolută se exteriorizează în natură.

„Natura este spiritul înstrăinat de sine”1, ne spune Hegel simplu şi

răspicat. Fiind esenţa naturii, spiritul obiectiv şi impersonal se afirmă

98

———————– Page 99———————–

şi se neagă în actul prin care îmbracă forma naturii. Natura este actul

ideii, opusul ei, este îndepărtarea ideii de sine, este fenomenalizarea,

obiectivarea şi degradarea acesteia. În ipostaza naturii, spiritul

absolut renunţă la sine, îşi pierde esenţa – notele libertăţii şi

spiritualităţii – şi îmbracă haina fenomenalităţii – necesităţii,

substanţialităţii, gravitaţiei, spaţialităţii etc. El, aici, în natură şi ca

natură, nu se mai poate mişca liber, e încarcerat; nu mai e activitate,

ci nonactivitate, în sensul plin şi propriu al acestui cuvânt.

În procesul ieşirii spiritului din sine, al îndepărtării acestuia

de esenţele sale, acţionează legea fundamentală a oricărei înstrăinări:

cu cât natura e mai natură, cu atât spiritul e mai puţin spirit, cu atât

înstrăinarea acestuia de sine prin sine devine mai adâncă. Înstrăin-

area este direct proporţională cu distanţarea unei esenţe de

determinaţiile sale.

Din starea lui degradată şi alienată, spiritul nimănui se

reîntoarce la sine numai şi numai în cursul unei evoluţii lungi şi

anevoioase.Treptele acestei evoluţii sunt cele ale „ ridicării” spiritului

din natură şi ale înaintării prin istorie spre „conştiinţa libertăţii”2 .

Notele înstrăinării însoţesc şi treptele mişcării spiritului spre

sine, reîntoarcerii sale. Ele apar în anumite forme şi grade şi în

activitatea spiritului personificat. Ele însoţesc nu numai demiurgicul

absolut al spiritului absolut, ci şi demiurgicul relativ al spiritului

relativ, demiurgicul activităţilor umane. Hegel a sesizat, într-o formă

speculativă binenţeles, consecinţele duble ale activităţii conştiente a

omului. El a surprins satisfacţiile afirmării, bucuriile înălţării, situaţiile

de „stăpân”, elementele sau momentele „conştiinţei fericite”. A

întrevăzut însă, tot abstract şi speculativ, şi condiţia de „slugă” şi

momentele „conştiinţei nefericite”. În procesul complex al obiectivării

99

———————– Page 100———————–

în istorie, omul ca om are nu numai bucurii şi satisfacţii, el culege

adesea şi sentimente de gen înfrângere, neputinţă, cădere şi resemnare.

În acest mod de a pune şi de a soluţiona problemele înstrăi-

nării se văd de departe, dragă Sergiu, poziţiile general filozofice ale

idealismului obiectiv. Tema este forţată să se adapteze cerinţelor

acestei platforme filozofice. Neajunsul fundamental al acestei forţări

este că fenomenul uman al înstrăinării este universalizat, hiperbolizat,

rupt speculativ de om şi transformat într-o caracteristică generală a

mişcării absolute a spiritului absolut. A mişcării acestuia de la

existenţa lui „în sine” la aceea a existenţei lui „în altul” – în natură şi

istorie – şi apoi, de aici, la existenţa lui „ în sine şi pentru sine”, adică

a manifestărilor lui în şi prin om şi omenire, în şi prin conştiinţa

individuală şi socială. În evoluţia lui socială, spiritul urcă pe trepte

ale culturii până la modul lui de a fi filozofic, şi de aici până la a

ajunge filozofie hegeliană. În şi pe treapta modului hegelian de a

filoza, zice chiar Hegel, autoafirmarea ideii ca idee, a spiritului ca

spirit se încheie. Aici, ideea absolută se regăseşte pe sine, se adună

din alterităţile sale, se împacă cu sine, se conştientizează ca fiind

conţinutul şi esenţa lumii. De acum, ideea absolută ştie că este primă

şi fundamentală, că este alfa şi omega existenţei ca existenţă.

Pe calea metamorfozărilor speculative, caracteristici ale

creaţiei umane devin caracteristici ale demiurgului absolut. Obiecti-

vările omului în ceea ce face devin obiectivări şi exteriorizări ale ideii

nimănui în natură şi în istorie; înstrăinările fiinţei umane devin

înstrăinări ale existenţei ca existenţă. Modelul omului devine, în

optica filozofiei hegeliene, model al arhitecturii universale. Lumea

apare ca fiind făcută după chipul şi asemănarea omului.

Criticând multe din ideile filozofiei hegeliene, L. Feuerbach

reia tema înstrăinării din cu totul alte perspective. Pentru el

100

———————– Page 101———————–

înstrăinarea nu mai este un fenomen universal, ci unul specific uman.

Aceasta este surprinsă şi descrisă în sfera de fapt a existenţei ei, sfera

socio-umanului. Situând-o prin excelenţă în zonele conştiinţei şi

considerând-o ca notă a manifestărilor acesteia, Feuerbach acordă

atenţie doar uneia din formele înstrăinării – înstrăinarea religioasă.

Omul, ne zice Feuerbach, se înstrăinează pe sine de sine, îşi

etalează şi anihilează propiile sale esenţe în şi prin obiectivarea sa

fantastică în ideea de Dumnezeu. Teza fundamentală a criticii

feuerbachiene a religiei este aceea că nu omul e făcut după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, Dumnezeu nu este nimic

altceva decât reflexul înstrăinat al omului. „Fiinţa divină, scrie

Feuerbach, nu este nimic altceva decât fiinţa omului despărţită de

îngrădirile omului individual, adică real, corporal, obiectivată, adică

intuită şi venerată ca altă fiinţă; toate determinările fiinţei divine sunt

3

de aceea determinări ale fiinţei umane” .

Omul îşi desprinde de sine propriile sale atribute esenţiale

(acţiunea, voinţa, inima, în terminologie feuerbachiană), le ridică la

rang de absolut şi prescriindu-le în această ipostază unei fiinţe cu

existenţă de sine stătătoare, creează imaginea divinului, persoana

iluzorie a Dumnezeului unic.

În acest act de creaţie fantastică, omul îşi surprinde în fond

propriile sale năzuinţe spre absolut, spre supremaţie, spre atotcunoaş-

tere, atotputere, atotperfecţiune etc. În afirmarea acestor înălţătoare

năzuinţe, chiar dacă doar în plan fantastic, omul se şi neagă pe sine,

îşi „vinde” propriile determinaţii definitorii altcuiva.

Omul în loc să crească în propriii săi ochi prin aceea că a

plăsmuit imaginea divinului, că şi-a dat sieşi o expresie atât de înaltă,

el decade, se mutilează, se minimalizează, îşi pierde ceva din propria

demnitate. Aceasta este şi componenta fundamentală a cea ce se

101

———————– Page 102———————–

numeşte înstrăinare religioasă, componentă în care îşi face loc

imediat legea fundamentală a oricărei înstrăinări; cu cât mai înaltă

afirmare, cu atât mai joasă negare. În terminologia feuerbachiană şi

cu referire expresă la cazul înstrăinării prin religie, această lege ia o

formă teribil de explicită; „Religia este dezbinarea omului cu sine

însuşi; el aşază în faţa sa pe Dumnezeu ca pe o fiinţă opusă lui.

Dumnezeu nu este cea ce este omul – omul nu este ceea ce este

Dumnezeu. Dumnezeu este fiinţă infinită, omul – fiinţă finită;

Dumnezeu este perfect, omul – imperfect; Dumnezeu este etern,

omul – trecător; Dumnezeu este atotputernic, omul e neputincios;

Dumnezeu e sfânt, omul e păcătos. Dumnezeu şi om sunt extreme:

Dumnezeu este pozitivul la modul absolut, ansamblul tuturor realită-

ţilor, omul e negativul în mod absolut, ansamblul tuturor nimicnici-

ilor….Acest dezacord între Dumnezeu şi om este dezacordul omului

cu propria sa fiinţă”4 .

Cam lung textul, dar îşi merită toţi banii? Din el se desprinde

cu uşurinţă că, deşi Dumnezeu nu este decât omul ridicat la scară

absolută a calităţilor sale, printr-o dialectică ciudată, el devine polul

opus, polul la care se adună numai nonatributele fiinţei sale.

Dumnezeu i-a „furat” omului totul, mai bine spus, omul s-a golit pe

sine de tot, s-a golit în aşa fel, încât a devenit aproape un nimic. Dacă

el mai vrea totuşi să se afirme prin ceva, poate face acest lucru tot

prin Dumnezeu, prin a-i implora bunăvoinţa şi atotbunătatea. Se vede

de aici cât de adâncă este decăderea religioasă, cât de mult se

îndepărtează religiosul de esenţa şi/sau esenţele sale. În şi prin

înstrăinarea de tip religios, omul decade în loc să se înalţe, se neagă

în loc să se afirme, îngenunchiază în loc să lupte, se roagă în loc să

acţioneze, devine în propriii săi ochi un neputincios. Omul se

prăbuşeşte sub povara propiilor sale creaţii fantastice.

102

———————– Page 103———————–

Limitele abordării feuerbachiene a problemelor înstrăinării

sunt, dragă Sergiu, cel puţin două: Întâi, Feuerbach n-a văzut şi n-a

teoretizat decât un gen de înstrăinare, o formă a manifestării acesteia.

N-a văzut că aceasta este o dimensiune şi o consecinţă care, în forme

şi grade diferite, însoţeşte orice gest al afirmării omului. În al doilea

rând, pentru Feuerbach înstrăinarea funcţionează doar în sfere ale

conştiinţei, iar dezânstrăinarea se poate realiza tot prin schimbări

doar în interiorul acesteia. În cazul dezânstrăinării religioase se pune

doar problema modificării concepţiilor şi convingerilor, doar

problema unor schimbări ideatice, afective şi atitudinale. Nevoia

unor schimbări în chiar zonele vieţii reale, economice, politice,

sociale, – nu se prea pune.

În ciuda schimbărilor ei, dragă Sergiu, opera lui Feuerbach

reprezintă un moment remarcabil în literatura filozofică a temei, un

moment care se interpune între tratarea ei hegeliană şi cea marxistă.

Ideile lui L. Feuerbach fac şi în acest domeniu trecerea la Marx şi la

marxism.

În evoluţia gândirii lui Marx, dragă Sergiu, tema înstrăinării

s-a bucurat de atenţie mai ales în lucrarea lui de tinereţe

Manuscrisele economice – filozofice din 1844. În multe pagini ale

acesteia, pe lângă momente care-l amintesc când pe Hegel, când pe

Feuerbach, se află şi multe idei care nu sunt de împrumut.

În formularea opiniei sale, Marx porneşte de la teza că

înstrăinarea este un fenomen care ţine de condiţiile condiţiei umane.

Dintre formele pe care înstrăinarea le poate lua, Marx a acordat atenţie

mai ales înstrăinării economice. Mai mult, consideră „munca

înstrăinată” ca fiind rădăcina sau sursa celorlalte forme ale înstrăinării.

Munca înstrăinată se concretizează, înainte de toate, în cele

mai palpabile consecinţe ale autoînstrăinării, adică în principalele

103

———————– Page 104———————–

fenomene economice – proprietate, bani, capital, salarii etc. Toate

acestea sunt în viziunea lui Marx consecinţe ale înstrăinării

„produselor muncii ”, ale îndepărtării produselor de producătorii lor,

ale întoarcerii acestora împotriva lor, ale răsturnării de fapt a

raporturilor de subordonare. Locul subordonării produselor faţă de

producător, este luat de subjugarea în zeci de feluri a producătorului

de către produsele sale.

Dar fenomenul înstrăinării e mai mult şi mai complex. El

conţine în sine şi momentul înstrăinării în chiar actul producerii

produselor . În acest caz, munca îşi pierde atributul său esenţial, în loc

să-l afirme pe om, ea îl neagă; în loc să-l fericească, îl nefericeşte; în

loc să se găsească pe sine ca gen şi individ, el se pierde; în loc să se

umanizeze, el se dezumanizează.

Înstrăinarea în şi prin procesul muncii e o înstrăinare mai de

esenţă, mai ascunsă, mai subtilă, mai greu de sesizat. Într-un anumit

fel, ea poate fi privită ca o rădăcină a înstrăinării în produse, aşa cum

la rândul ei, înstrăinarea în şi prin produse poate fi considerată ca o

sursă a „autoînstrăinării activităţii”5.

Din cele două forme, sau mai bine spus nivele, ale înstrăi-

nării, Marx deduce şi pe al treilea, pe cel mai înalt şi mai general;

nivelul înstrăinării generice. În surprinderea şi caracterizarea

acestuia, Marx arată cât de cuprinzător este fenomenul, cum angajea-

ză el toate dimensiunile esenţei umane, toate raporturile omului cu

natura şi apoi cu sine şi cu semenii săi.

Cât priveşte raporturile dintre cele două feţe ale fiinţei umane

– feţele biologic şi social sau natural şi cultural – înstrăinarea

introduce sau poate introduce forme şi grade de nefericite dezechili-

bre. Prin mecanisme ale înstrăinării, de pildă, se ajunge sau se poate

ajunge ca întinse categorii de oameni, din motive strict economice, să

104

———————– Page 105———————–

nu se mai poată gândi decât la nevoile strict existenţiale ale vieţii lor

– adăpost, hrană, sex. Pentru înfăţişările lor spirituale, culturale ori

morale nu le mai rămâne nici timp şi nici mijloace.

Pe de altă parte, sub acţiunea aceloraşi mecanisme, dar sub

presiunile altei motivaţii, alţii ajung şi ei să-şi neglijeze domeniile

spiritualităţii, ajung şi ei să se gândească doar la case, maşini, bani,

sex. Nevoile minţii şi ale inimii sunt lăsate şi de către aceştia pe

seama altora. Vorbind mai sintetic, unii trăiesc în dezechilibrele abia

amintite din motive de sărăcie şi alţii din motive de prea mare

bogăţie. În ambele situaţii, ceea ce ar trebui să fie doar mijloace

pentru o existenţă specific umană, se transformă în singure şi

veritabile scopuri. Semnalând această răsturnare de roluri, Marx scrie

pe bună dreptate că munca înstrăinată transformă „esenţa” omului

doar în „mijloc pentru menţinerea existenţei sale”6.

Înstrăinarea generică, ca formă a înstrăinării omului în zonele

dublei sale naturi, presupune şi atrage după sine şi „înstrăinarea

7

omului de om” .

Dacă omul se înstrăinează în şi prin produsele sale, dacă

acestea se îndepărtează de producător şi ajung să-l domine, dacă omul

se înstrăinează în şi prin chiar munca sa, dacă aceasta nu-l face fericit,

atunci toate astea oare pe cine fericesc? „ Dacă produsul muncii, scrie

Marx, nu-i aparţine muncitorului, dacă i se opune muncitorului ca o

putere străină, aceasta este posibil numai pentru că produsul aparţine

unui alt om, şi nu muncitorului. Dacă pentru muncitor activitatea sa

este un chin, ea trebuie să procure altuia desfătare şi bucurie. Nici zeii

şi nici natura, ci numai omul însuşi poate fi puterea străină care îl

domină pe om”8.

Înstrăinarea muncitorului, rezumată în fenomene precum

proprietate, salariu, capital, exploatare, face ca bogăţia unora să devină

sărăcia altora; fericirea unora se face cu preţul nefericirii altora.

105

———————– Page 106———————–

Prin intermediul unor mecanisme destul de complicate,

relaţiile omului cu lucrurile, devin relaţii interumane, iar dominarea

omului de lucrurile pe care le produce se concretizează în dominarea

omului de către alt om. Această dominare devine cea mai apăsătoare şi

ea vizează alterarea a cel puţin două din cele mai de seamă note sau

caracteristici ale fiinţării specific umane; nota libertăţii şi solidarităţii.

Dominat de alţii, muncitorul nu mai e liber. El nu mai poate

alege decât, eventual, stăpânul. El nu-şi mai aparţine decât în măsura

în care-i aparţine celui care-l plăteşte. Dominarea omului de către alt

om, instituie individualul în locul socialului, individualismul în locul

solidarităţii sau spiritului colectiv, egoismul în locul altruismului.

În şi prin aceste instituiri, omul se alterează pe sine de sine la

modul cel mai adânc. Indiferent de formele dominării, chipul fiinţei

umane se îndepărtează de ceea ce este sau de ceea ce ar trebui să fie.

Note ale condiţiei umane sunt coborâte la note ale subumanului.

Notele îndepărtării omului de om iau forme şi grade diferite în

funcţie de apartenenţa la unul sau altul din cei doi poli ai antagonis-

mului social.

În condiţiile societăţii cu exploatare, ne spune Marx, exploa-

taţii sunt mai puţin oameni prin condiţiile subumane ale vieţii lor

fizice, exploatatorii sunt mai puţin oameni prin multe note ale

profilului lor spiritual, mai ales moral.

Aceste dezumanizări diferite şi opuse se manifestă, doar în

genere, doar ca tendinţe. De la cazul general, însă există sau pot

exista fel de fel de abateri care nu fac decât să întărească regula.

Referindu-se la modul în care Marx a descris formele sau

nivelele înstrăinării economice, consecinţele acestora pentru oameni

şi pentru condiţiile lor într-o anumită societate, R. Garaudy a scris că

înstrăinarea în procesele muncii se manifestă ca „deposedare”,

106

———————– Page 107———————–

înstrăinarea în „actul producerii” apare ca „depersonalizare”, iar

„înstrăinarea generică” e, în fond, „dezumanizare”9. Aceste caracteri-

zări sintetice şi sugestive indică dintr-o dată că înstrăinarea

economică, prin manifestările ei pe verticală, înaintează de la

cuprinderea raporturilor dintre om şi lucruri spre cuprinderea

raporturilor dintre om şi om şi apoi dintre om şi societate, ca să

ajungă la alterarea a ceea ce este mai omenesc în om.

Chiar dacă Marx a analizat prin prisma conceptului de

înstrăinare condiţia economică a omului, el n-a rămas la ideea că

înstrăinarea economică ar fi, pe orizontala vieţii noastre, singura

formă a înstrăinării. El vorbeşte despre prezenţa înstrăinării în

„domeniul dreptului, politicii”10, ba chiar despre filozofie ca „…alt

mod de existenţă a înstrăinării esenţei umane”11.

Mai mult decât atât, în viziunea lui Marx, aceste forme de

înstrăinare nu stau pur şi simplu unele lângă altele; ele interacţio-

nează. În această interacţiune, ne zice Marx, înstrăinarea economică

are rolul de condiţie fundamentală, de filon generic pentru o bună

parte a tuturor celorlalte. Determinarea şi condiţionarea nu au un

caracter mecanic, automat, ele nu şterg graniţele relativelor indepen-

denţe dintre formele principale ale afirmării şi în acelaşi timp ale

negării esenţei umane.

Marx nu s-a rezumat la semnalarea teoretică a fenomenului

înstrăinării, la analiza consecinţelor negative pe care acesta le are în

condiţiile societăţii capitaliste; el a indicat şi căile fundamentale ale

dezînstrăinării, căile comunismului.

Textul care urmează, dragă Sergiu, este pe deplin edificator:

„Comunismul e deja conceput ca reintegrare sau reîntoarcere a

omului la sine însuşi, ca suprimare a autoînstrăinării omului”12.

Comunismul mai apare ca fiind, în opinia lui Marx, mişcarea socială

107

———————– Page 108———————–

spre „…naturalism desăvârşit = umanism, ca umanism desăvârşit =

naturalism; el este adevărata rezolvare a conflictului dintre om şi

natură şi dintre om şi om, adevărata soluţionare a conflictului dintre

existenţă şi esenţă, dintre obiectivare şi autoafirmare, dintre libertate

şi necesitate, dintre individ şi specie. El este dezlegarea enigmei

istoriei şi e conştient că este această dezlegare”13.

Dacă un asemenea gând încoronează modul lui Marx de a

prezenta dialectica înstrăinarea – dezânstrăinarea, dacă în el se

fixează un program şi un ideal, atunci nota continuităţii în opera lui

Marx devine uşor de sesizat. Marx nu e un altul în Capitalul şi în

Manifest faţă de cel din Manuscrise . Capitalul nu înseamnă o

abordare a Manuscriselor, cum se scrie pe alocuri. Capitalul

continuă de pe alte poziţii, cu alte mijloace de cercetare, cu un alt

limbaj, de pe platforma unor altor dimensiuni de analiză, problema-

tica pusă în Manuscrise, problematica condiţiei economice a omului

societăţii capitaliste, problematica emancipării generale a omului şi

omenirii. Continuitatea de soluţie se concentrează în ideea comunis-

mului. Ceea ce Manuscrisele afirmau în termeni mai mult sau mai

puţin speculativi, Capitalul demonstrează logic şi istoric. În opera de

maturitate a lui Marx, comunismul nu mai apare ca o simplă şi

abstractă mişcare de dezânstrăinare economică, politică etc., ci ca

acţiune istorică de amploare, cu menirea de a realiza „expropierea

exploatatorilor”. Dacă înstrăinarea economică se concretizează în

„capital”; „ proprietate” etc., atunci omul trebuie să-şi înceapă

procesul istoric al reînălţării sale, al ridicării din autoînstrăinare prin

desfiinţarea proprietăţii, prin organizarea economică a unei alte

societăţi, pe alte baze şi după alte principii. În lumina unor asemenea

posibile consideraţii se poate uşor zice că „bătrânul” Marx nu se

dezice de „ tânărul” Marx.

108

———————– Page 109———————–

Conceptele lui Marx de „ om total” şi „emancipare totală”14,

ca afirmare a unor realităţi care ar putea fi atinse pe treptele comuniste

ale istoriei, funcţionează, după părerea mea, dragă copile, nu numai ca

„mişcare reală”15, cum zicea Marx, ci şi ca un permanent ideal, ca un

ceva care orientează şi va putea mereu orienta mişcarea de viitor a

istoriei. Ideea „emancipării totale”, în funcţie de complexitatea,

frumuseţea şi perfecţiunea fenomenului pe care-l vizează, va putea

întotdeauna îndeplini funcţiunile idealului, funcţiunile indicării unor

performanţe de realizare umană spre care putem tinde, dar pe care nu

le vom putea niciodată atinge la modul absolut.

Din această mişcare istorică în care „realul” comunist mereu

ajunge şi mereu nu ajunge parametri „idealului”comunist, rezultă un

gen de contradicţii cu deosebite funcţiuni sociale, cu deosebite

resurse pentru progresul social real.

În lumina unui asemenea mod de înţelegere a lucrurilor, de

înţelegere a modului în care Marx a conceput principial raporturile

dintre înstrăinare şi comunism rezultă, cred eu, dragă Sergiu, că

dimensiunea înstrăinare – dezînstrăinare apare ca o componentă

fundamentală şi universală a condiţiei umane, o caracteristică

generală a procesului şi progresului istoric. Înstrăinarea nu este un

ceva care va părăsi cândva la modul absolut scena istoriei; ea este un

ceva care mereu, în anumite grade şi forme, îl va însoţi pe om în

mersul complicat al desăvârşirii sale.

După rezumatul abia încheiat, trei întrebări se impun cu o

anumită stringenţă. Una din ele mai simplă şi cu un răspuns mai la

îndemână, alte două ceva mai complicate.

109

———————– Page 110———————–

Prima întrebare ar putea suna cam aşa: Ce mai poate rămâne

valabil din textul de acum 40 de ani? La ce afirmaţii aş putea subscrie

şi acum?

Răspunsul este simplu copile, este foarte simplu: totul

rămâne valabil. În reluarea atentă a textului n-am dat peste nicio frază

pe care s-o schimb sub raportul conţinutului. N-am dat peste nicio

frază de care să-mi fie ruşine. Deşi, de atunci am mai citit destule

despre Fichte, Hegel, Feuerbach şi Marx, aş putea cel mult garnisi

cele scrise cu ceva texte mai noi, dar de schimbat nu am ce schimba.

Rămân şi acum la cele scrise mai de mult. În numele unei aşa situaţii,

rezumatul de mai sus nici nu este propriu-zis un rezumat. Este mai

degrabă o anume selecţie de fragmente. Am sărit peste ceea ce mi se

părea că nu prea ar avea relevanţă pentru economia de idei a acestor

pagini, pentru intenţiile pe care vreau să le aşez acum în ele. Cele

reţinute mi se par suficiente pentru a putea scrie ceva mai departe.

Pentru a putea scrie ceea ce n-am putut scrie pe vremuri şi pentru a

putea scrie câte ceva despre înstrăinările şi dezînstrăinările pe care

istoria mai recentă, fără să vrea, le-a adus cu sine. Deşi, nu-i prea

lungă, istoria recentă este plină de răsturnări spectaculoase în lumea

înstrăinărilor şi dezînstrăinărilor.

A doua întrebare ar fi: Ce mai rămâne din teoria lui Marx

despre înstrăinare? Ce mai rămâne după neaşteptata cădere a

socialismului?

După căderea socialismului, dragă Sergiu, toţi adversarii

marxismului au jubilat, iar unii dintre ei s-au şi apucat să vorbească

despre moartea definitivă a ideilor „bărbosului”. Se zicea că această

cădere este eşecul deplin al învăţăturii sale.

Eu nu am de gând să polemizez cu aşa adversari, nu am de

gând să discut acum despre Marx în ansamblul ideilor sale şi nici să-

110

———————– Page 111———————–

ţi scriu acum, despre cam cum văd eu moştenirea ideatică denumită

marxism. O asemenea sarcină ar urma să rămână, zic eu, pe seama

vremurilor în care s-ar putea vorbi despre vreun neomarxism, în

cazul în care aşa vremuri vor mai veni vreodată. Eu cred că vor veni.

Câte ceva despre soarta lui Marx de după căderea socialismului ţi-am

scris în Aduceri aminte . Deocamdată, un singur lucru aş mai zice. Şi

anume: după cum merg acum lucrurile cu evoluţia globală a societăţii

capitaliste, societate la care acum i se zice economie de piaţă sau

lume liberă, nu-i deloc exclus ca să mai vină vremuri în care „stafia”

comunismului să „bântuie” din nou, nu numai prin Europa ci şi pe

alte continente.

În cele de faţă aş vrea să fie vorba doar despre cele zise de

Marx cu privire la înstrăinare.

În acest sens, aş îndrăzni să afirm că rămân în picioare toate

cele zise despre „munca înstrăinată” sau „înstrăinarea prin muncă”.

Rămân explicaţiile bătrânului cu privire la mecanismele înstrăinării şi

la îngemănarea acestora cu mecanismele exploatării. Rămân valabile

referirile la consecinţele de gen înstrăinare pe care le aduce cu sine

proprietatea privată şi goana după capital. Rămân perfect valabile toate

cele zise despre formele şi nivelele înstrăinării – înstrăinării produselor,

înstrăinării în procesul muncii şi apoi înstrăinării generice.

Dar ideea asupra căreia aş dori să insist este aceea cuprinsă

în conceptul de „autoînstrăinare”.

De mute ori, pe lângă „înstrăinare”, Marx a scris şi

„autoînstrăinare”. Această alăturare nu mi se pare a fi nici întâmplă-

toare şi nici exterioară. Ea spune ceva foarte important. Spune că, de

fapt şi de fond, înstrăinarea este autoînstrăinare. Numai aşa

înstrăinarea se aşază în zona contradicţiei ei specifice. Numai aşa

înstrăinarea nu se lasă dizolvată în toate păcatele sau relele societăţii cu

111

———————– Page 112———————–

proprietate privată. Dacă o aşezăm în sfera contradicţiilor dintre

„dezvoltarea forţelor de producţie” şi „dezvoltarea personalităţii”, cum

face G. Lukacs16, atunci o putem uşor dizolva în obiectivare, reificare,

ideologizare, manipulare etc. Or, nu toate relele şi/sau nerealizările din

sfera socio-umanului sunt de gen înstrăinare. Nici măcar toate

„deposedările” nu sunt înstrăinare. Deposedările prin furt, jaf, forţă nu

au consecinţe înstrăinante. Nu au asemenea consecinţe pentru cel

deposedat. Ele pot avea aşa consecinţe pentru hoţ, în cazul în care

acesta „cu mâna lui” şi-a făcut rost de o condamnare.

Înstrăinarea ca înstrăinare trebuie să fie un ceva de genul

autoînstrăinării. Să se supună legii bumerangului. Să fie un ceva care

pornind de la tine să se întoarcă împotriva ta. Să fie un ceva care să se

supună zicalei „ţi-ai făcut-o cu mâna ta”. Înstrăinarea ca înstrăinare

trebuie să se înscrie în zona contradicţiilor „tale cu tine”, în cazul

înstrăinărilor de gen individual, sau ale lui „noi contra noastră”, în

cazul înstrăinărilor colective. Un aşa gând, cred eu, dragă Sergiu, se

ascunde în expresia autoînstrinare. Un asemenea gând, chiar dacă nu

atât de limpede, putem găsi şi în economia ideii de înstrăinare la

Fichte, Hegel, sau Feuerbach. Ceea ce la aceştia este mai ascuns, la

Marx devine mai explicit.

Comentarii ceva mai largi ne cer afirmaţiile lui Marx despre

„suprimarea” autoînstrăinării, suprimare la care eu i-aş zice

dezînstrăinare. Această suprimare este pusă de Marx pe seama

comunismului, iar comunismul, după cum ştie aproape toată lumea,

pe seama suprimării proprietăţii private. „De aceea, zice Marx,

suprimarea pozitivă a proprietăţii private, apare ca apropiere a vieţii

umane, înseamnă suprimarea pozitivă a oricărei înstrăinări”17

(s.n.i.i). În interiorul unui aşa proces, ne mai zice Marx, omul se

112

———————– Page 113———————–

afirmă „omnilateral”, se realizează ca „om total”18. Faza omului total

ar fi faza comunismului plenar ca „umanism desăvârşit”.

Primul lucru care se poate spune pe marginea acestor idei,

dragă Sergiu, este că ele sunt prea frumoase ca să poată deveni

vreodată şi realitate. În creionarea de către Marx a idealului

comunist, ca ideal al dezînstrăinării totale, se rezumă romantismul

bătrânului, se concentrează nota idilică, utopică a viziunii sale despre

viitorul omului şi omenirii. Chiar dacă un alt utopism decât

utopismul clasic, tot un utopism este. Unii i-au zis „utopie raţională”.

Raţională, raţională, motivată, motivată, – motivată logic şi istoric –

dar viziunea în cauză tot rămâne prea departe de omul real şi de

evoluţia lui istorică. Rămâne departe de orice fază a mişcării istorice

reale. În această mişcare nu vom avea niciodată de-a face cu un marş

triumfal al dezînstrăinărilor şi numai al dezinstrăinărilor. Nu vom

putea avea de-a face cu aşa ceva, după cum nu vom putea avea de-a

face nici cu o altă mare promisiune a bătrânului şi anume aceea de

salt, prin socialism, din „imperiul necesităţii în cel al libertăţii”, din

vremuri ale unei evoluţii istorice spontane în cele ale unei evoluţii

conştiente şi numai conştiente. De fapt, între aceste două promisiuni

interdependente şi promisiunea cu „suprimarea” înstrăinării există o

legătură ideatică destul de evidentă. În numele acestei legături se

poate zice, de asemenea, că nici în comunism nu vom avea de-a face

cu „salturile” promise. Evoluţia omului şi omenirii, atâta vreme cât

va dăinui ea pe sfânta noastră planetă, se va mişca mereu şi mereu

din unele imperii ale necesităţii şi libertăţii, în altele, tot ale necesităţii

şi libertăţii, tot ale spontaneităţii şi conştienţei.

Idealul comunist, aşa cum a fost el creionat de Marx, dragă

Sergiu, seamănă forte, foarte mult cu modul lui Kant de a vorbi

despre legea morală din noi, despre „binele suveran”, despre impera-

113

———————– Page 114———————–

tivul categoric. Şi, funcţionarea acestui imperativ ne aminteşte de

ceva prea frumos ca să poată vreodată deveni şi adevărat. Şi la Kant

avem de a face, de altfel, cu destulă utopie.

Dar idealul comunist, dragă Sergiu, a încălzit spiritele celei

de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi a întregului secol XX.

Din această încălzire s-au născut partidele comuniste din toată lumea

şi statele socialiste din anumite părţi ale acesteia.

Istoria reală a socialismului este legată, prin excelenţă, de

numele lui Lenin şi Stalin. Ei au considerat că ideile lor fac un corp

comun cu cele ale lui Marx şi Engels. Într-un anume sens, şi până la

un punct, o asemenea considerare este corectă, în bună măsură însă

nu. Cu toate legăturile de idei dintre cei patru, zişi clasicii marxism-

leninismului, între ei există şi distanţe mari. În numele acestor

distanţe, Marx rămâne şi va rămâne Marx. Astăzi a devenit clar că în

mâinile lui Lenin şi Stalin, mai ales Stalin, ideile marxismului au fost

mai degrabă maltratate, mutilate, decât dezvoltate.

În scrierile lui Lenin şi Stalin, ideile lui Marx despre

înstrăinare nu s-au bucurat de nicio atenţie. Lenin le-a considerat,

probabil, ca fiind prea legate doar de scrierile de tinereţe, doar de ceva

„manuscrise”. Pe el îl interesa prin excelenţă ideile din Capitalul şi din

Manifest. Stalin, dacă nu le-a găsit la Lenin, nu considera că ar putea fi

de vreun anume interes. Lui îi era suficientă ideea că socialismul

trebuie să termine cu toate înstrăinările. Tot restul i se părea prea

speculativ ca să merite să-şi mai bată capul cu ele.

În funcţie de o aşa situaţie, în literatura zisă marxist- leninistă

nu sunt prea multe pagini pe această temă. Singurul loc unde am găsit-

o discutată pe mai bine de 200 de pagini este „Ontologia existenţei

sociale” a lui G. Lukacs. Şi aici însă nu se iese din litera şi spiritul

abordării marxist-leniniste. Şi aici înstrăinarea este privită ca un

114

———————– Page 115———————–

„fenomen social-istoric”, fenomen legat organic de condiţiile societăţii

capitaliste. Şi în aceste pagini, ca şi în altele mai mărunte şi de sub

condeie mai neînsemnate, se combate expres ideea că înstrăinarea ar

putea avea „de-a face cu «la condition humaine»”19. Cu atât mai puţin

ar putea avea de-a face cu condiţiile socialismului. În deplin acord cu

teza lui Marx că „suprimarea” înstrăinării se poate face prin „suprima-

rea proprietăţii private”, socialismul ca socialism a fost considerat ca

un ceva care mereu şi mereu dezinstrăinează. Se bătea multă monedă

pe ideea că proprietatea socialistă, prin ceea ce este şi prin

caracteristicile ei, nu poate produce înstrăinare. Se considera ca ea

instituie la modul automat toate condiţiile dezinstrăinării.

Afirmaţia prea insistentă, că în socialism oamenii numai şi

numai se dezinstrăinează, m-a pus pe gânduri. Ştiind cam ce este

înstrăinarea, vedeam în jurul meu destulă înstrăinare. Ca să mă

lămuresc şi mai bine cu conceptul şi cu fenomenul, m-am apucat de

studiul pe care l-am rezumat mai sus. Pe măsură ce scriam la el, m-am

apropiat tot mai mult de ideea că nici în comunismul cel mai

comunism nu poate fi vorba de performanţele vreunei dezinstrăinări

absolute. M-am apropiat de ideea că înstrăinarea e fenomenul

bumerang care-l însoţeşte pe om de când este şi până va fi.

Teza lui Marx că suprimarea proprietăţii private duce sau

poate duce la suprimarea înstrăinării pe care acesta o poartă cu sine

este în principiu corectă. Ea spune mult adevăr, dar nu spune tot

adevărul. Nu spune şi nici nu lasă măcar să se înţeleagă că prin

această suprimare şi prin instituirea proprietăţii socialiste se creează

condiţiile unor noi forme de înstrăinare. În raport cu fenomenul

înstrăinare, proprietatea socialistă are consecinţe contradictorii,

consecinţe care trebuie judecate după regula: pe de o parte şi pe de

altă parte.

115

———————– Page 116———————–

Pe la începuturi, poate mai mult decât mai târziu, cu

siguranţă că proprietatea socialistă a fost privită cu un anume

entuziasm. Muncitorii unei uzine, când s-au văzut proprietari, cu

siguranţă că au trăit sentimentul eliberării lor de consecinţele

negative, înstrăinante ale proprietăţii private. Au trăit convingerea că

le va fi mai bine, că se vor putea ei conduce şi gospodări. Cu

siguranţă au trăit un sentiment de mai multă libertate. Cu directorul

se putea discuta altfel decât cu patronul. Muncitorul, care a luptat în

zilele revoluţiei, sigur s-a lăsat prins de convingerea că de acum,

clasa muncitoare va trăi altfel şi, poate, mai bine, că va lucra pentru

ea şi numai pentru ea. Chiar dacă salariul nu era mai mare sau cu

mult mai mare, revoluţia a adus vremurile salariului social – chirie

simbolică, şcolarizare gratuită, asistenţă medicală fără bani etc. Era

din ce în ce mai bine în procesul propriu-zis al muncii – condiţii

tehnice mai bune, fabrici noi, muncă mai lejeră etc. şi ceea ce era

foarte important, socialismul a adus cu sine o mai mare siguranţă a

zilei de mâine. Cu un dram de răbdare, şi tânăra familie putea conta

pe ceva mai bun în viitorul apropiat – loc de muncă, casă, concediu,

grădiniţă, şcoală, poate chiar maşină.

Dacă pentru sfânta clasă muncitoare, revoluţia socialistă –

revoluţie politică, economică, socială, culturală – a adus şi destule

semne de mai bine, semne cărora le-am putea zice dezinstrăinare, nu

acelaşi lucru se poate spune şi despre sfânta şi marea clasă a

ţărănimii. În edificările socialismului, aceasta a trecut prin procesele

cele mai dureroase şi mai contradictorii. Ţăranul ca ţăran, ţăran de

rând şi de oriunde, a trăit şi trăieşte numai şi numai cu două gânduri

şi/ sau imperative: „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, cum bine şi

frumos le-a zis marele nostru Liviu Rebreanu. Cât priveşte „glasul

pământului”, socialismul ca socialism nu i-a adus ţăranului niciun fel

116

———————– Page 117———————–

de dezinstrăinare. Ea a fost clasa cea mai minţită şi mai trădată. A

fost atrasă în procesul revoluţiei cu promisiunea că i se va da pământ.

Cam peste tot au fost anunţate decrete de împroprietărire. Acestea au

avut, însă, viaţă scurtă. Au fost în vigoare doar atâta timp cât

ţărănimea trebuia ţinută pe baricadele revoluţiei. Imediat după

instituirea puterii, tema împroprietăririi a fost uitată şi s-a trecut la

durerosul şi, pe alocuri, sângerosul proces al socializării agriculturii.

Idealul ţărănimii de a avea pământ, de a-l avea în proprietate, de a-l

avea în aşa fel, încât, să-l poată iubi mai tare decât şi-ar fi putut iubi

copiii şi nevasta, a fost trădat de revoluţia clasei muncitoare. Această

revoluţie, nu numai că nu şi-a onorat promisiunile împroprietăririi,

dar i-a deposedat de pământ şi pe cei care, cu sudoarea frunţii, au

apucat cât de cât, să-şi încropească o gospodărie. I s-a luat ţăranului

şi calul şi vaca, şi plugul şi grapa, i s-a dat doar obligaţia de a lucra

pământul colhozului sau colectivei, pământul care era, de fapt,

pământul statului. Statul a ajuns să fie latifundiarul latifundiarilor. La

modul concret, ţăranul a fost transformat în muncitor agricol. I se

dădea în urma muncii lui, atâta cât să poată supravieţui. Niciun gând

de agonisire ori de proprie gospodărie. Sfânta ţărănime a fost practic

desfiinţată economic şi de prea multe ori lichidată fizic.

Ţărănimea colhozurilor şi colectivelor a fost aceea care a dus

greul industrializării socialiste. Din sudoarea frunţii ei, s-au scos

banii necesari industrializării şi din rândurile ei s-a asigurat necesarul

forţei de muncă. În condiţiile socialismului, clasa muncitoare era o

clasă doar pe jumătate muncitoare, ea era, la modul de fapt, cu

mâinile în uzină şi cu gândul la grădină. Muncitorii propriu-zişi, mai

ales cei care au participat activ la facerea revoluţiei şi cei care au

devenit rapid membri de partid, au ajuns conducători. Cei din clasa

117

———————– Page 118———————–

muncitoare au ajuns să fie cei cu mapa, iar ţărănimea a rămas să fie

aceea cu sapa.

Tot ce i s-a întâmplat ţărănimii în vremurile socialismului,

n-a prea fost înstrăinare şi nici dezinstrăinare. N-a fost aşa ceva,

deoarece n-a intrat sub schema generală a înstrăinării, sub schema:

ceva făcut cu mâna ta. Ţărănimea nu şi-a făcut cu mâna ei colhoziza-

rea şi/sau colectivizarea. Ea a fost, pur şi simplu, băgată cu forţa sub

tăvălugul socialismului. Cu tot tăvălugul, la scară generală, socialis-

mul a adus şi lucrătorului de pe ogoare câteva fărâme de mai bine. A

adus o uşoară îmbunătăţire a condiţiilor de muncă – mecanizare,

chimizare, eliberare de povara impozitelor, un orar mai normal de

muncă, condiţii ceva mai bune de afirmare socială, de şcoală, sănă-

tate, viaţă culturală etc.

Fără a mai întinde vorba, se poate afirma, zic eu, că socialis-

mul cu toate păcatele lui, a adus cu sine multe elemente de afirmare

economică şi socială pentru întinse categorii de oameni. Momentele

dezînstrăinării economice s-au extins apoi şi în zonele dezînstrăinării

generice. În raporturile dintre om şi om, de pildă, s-a instituit parcă

un alt climat, un climat al unui plus de echitate socială şi de mai

sinceră solidaritate umană.

Cine nu recunoaşte fenomenele de reală dezînstrăinare aduse

de realităţile socialismului se uită la aceste realităţi numai şi numai cu

ochii răutăţii. Se vede numai cea ce a distrus socialismul şi nu se

vede şi ceea ce a construit în viaţa unor întinse categorii de oameni.

Cine vede în socialism doar petele lui negre, numai crimele şi

demolările de structuri şi de vieţi omeneşti, vede doar o parte a acelor

complicate realităţi.

Dar, dacă este rău să te uiţi la socialism doar cu ochii răutăţii,

este tot atât de rău şi să te uiţi la acele vremuri numai şi numai cu ochii

118

———————– Page 119———————–

binelui, pozitivului. O realitate complicată trebuie judecată la modul

complicat.

Ceea ce gândirea oficială a vremurilor socialismului n-a vrut

să recunoască şi să analizeze, a fost masa de înstrăinare pe care

socialismul ca socialism a adus-o cu sine. Departe de a putea fi doar

dezînstrăinant, socialismul şi-a pus în scenă – economic, politic,

ideologic – propria sa marfă înstrăinantă. Şi în socialism multe din

măsurile pe care oamenii le-au luat cu gândul de-a fi pentru ei, au

ajuns să fie împotriva lor. De fapt şi de fond, trecerea de la capitalism

la socialism trebuie considerată ca fiind un mare şi complicat proces

de dezînstrăinare – înstrăinare.

Pentru înstrăinările produse de socialism, dragă Sergiu, nu

am la îndemână nicio literatură, nici mai veche, nici mai nouă. Pe

vremuri, a scrie despre aşa ceva era un tabu, iar acum criticii

socialismului sunt prea prinşi cu alte probleme şi n-au mai apucat să

ajungă şi pe la înstrăinări. În numele unei aşa situaţii, prin forţa

lucrurilor, va trebui să scriu pe un teren gol, va trebui să mă las

condus doar de capul meu. Dacă pe undeva voi greşi, cei care vor

scrie mai târziu, mă vor corecta.

În ceea ce urmează să scriu, nu voi putea intra în prea multe

detalii. Nu voi putea recurge la date, cifre, statistici. Una, că nu sunt

în stare şi apoi nu cred că ar fi strict necesar în economia acestor

pagini. Voi scrie doar despre înstrăinările care au fost la lumina zilei

şi despre care se poate vorbi pe baza unei experienţe directe. Mă voi

putea referi bineînţeles, doar la câteva din liniile mari ale

înstrăinărilor de prin socialism.

119

———————– Page 120———————–

În fruntea acestor câteva linii se află, şi trebuie să se afle,

fenomenul propriet ăţii socialiste. Nu ştim ce s-ar fi întâmplat dacă

acest fenomen ar fi fost altfel înţeles, decât l-a înţeles Stalin. Ştim,

însă, că în înţelegerea lui stalinistă, a produs multă, multă înstrăinare.

Mai întâi, acest tip de proprietate n-a putut face nimic sau

aproape nimic în zona înstrăinării în procesul muncii. Munca la

bandă sau în uzină a fost şi a rămas o muncă monotonă, necreativă,

istovitoare, indiferent că banda de producţie funcţionează într-o

fabrică în socialism sau în capitalism.

Pe lângă banda nemiloasă, încet, încet a apărut şi chipul

înstrăinării produselor. A apărut chipul nu prea milos al noului

capital. Încet, încet a dispărut din capul muncitorului gândul şi

sentimentul că el este proprietar sau că şi el este proprietar. S-a

conturat convingerea că, de fapt, proprietatea socialistă este

proprietatea statului socialist. Treptat a devenit tot mai clar că statul

socialist este statul partidului comunist, că partidul comunist este

partidul secretarilor de partid, iar secretarii de partid sunt doar

secretari ai secretarului general. Ierarhia era clară, şi era sfântă.

Niciun spaţiu de altă mişcare. Tot, cu timpul, s-a dovedit că locul

vechilor proprietari a fost luat de marele proprietar, iar locul clasei

detronate de la putere a fost luat de o altă clasă pusă la putere, o clasă

parcă şi mai nemiloasă, parcă şi mai exploatatoare. Este vorba, dragă

Sergiu, de clasa aparatului de partid şi de stat. Acesta avea totul în

proprietate şi subordine. El conducea, el organiza, el plătea, el lua

etc. Şi era numeros acest aparat, era vizibil la tot pasul. Zilnic, în

spatele muncitorului era cineva de la partid sau de la sindicat, de la

raion sau de la centru. Nu degeaba, pe atunci, s-a născut şi circula

vorba: unul cu sapa şi doi, trei cu mapa.

120

———————– Page 121———————–

Dacă nu intrăm în amănuntele fenomenului, dacă rămânem la

nivelul înstrăinărilor de ordin mai general, mai trebuie să-ţi scriu, dragă

copile, că proprietatea socialistă a adus cu sine multă înstrăinare, nu

numai în şi prin mecanismele ei proprii de exploatare, dar şi prin multe

alte consecinţe directe. Una din aceste consecinţe a fost aşa-zisul

proces al planific ării. Legea planificării era considerată ca fiind una

din caracteristicile fundamentale ale economiei socialiste, ca fiind

aceea care trebuia să elimine legea valorii şi disfuncţionalităţile

acesteia. În numele unei asemenea legi, planurile de producţie –

cincinale, anuale, trimestriale, zilnice etc. – au ajuns să înnebunească

lumea. La cifrele de plan trebuia toată lumea să se gândească şi ziua şi

noaptea. Ceea ce era cel mai înstrăinant era, că planul, nu numai că

trebuia îndeplinit, ci mereu şi mereu depăşit. Devenea imposibil ca

acelaşi om cu aceeaşi maşină, ori acelaşi colectivist, pe acelaşi pământ

şi cu aceleaşi mijloace să producă tot mai mult de la zi la zi, sau de la

an la an. Tot acest mai mult şi mai mult îl striveau pe muncitor şi pe

colectivist şi îi înnebunea pe cei cu supravegherea şi raportarea. Dacă,

totuşi, cifrele nu se realizau, intra în joc minciuna, minciuna de jos şi

până sus şi de sus până jos, minciuna ca formă a înstrăinării socialiste.

A minţi din proprie iniţiativă sau a minţi pentru că ţi se cere să minţi e

tot una. E tot îndepărtare de una din dorinţele umane elementare –

dorinţa sincerităţii. Or, aşa îndepărtare înseamnă a face ceva împotriva

conştiinţei tale, înseamnă a te înstrăina.

Cu gândul la propriile convingeri sau cu gândul la o mai

bună poziţie socială, mulţi oameni ai socialismului au recurs la gestul

sau pasul intrării în partid. De ales între partide nu se putea; singurul

partid mare şi tare era partidul comunist. Se zicea că forma

proprietăţii colective trebuie să ducă automat la partidul unic.

121

———————– Page 122———————–

Intrarea în partid se făcea cu adeziuni, cu recomandări, cu

laude în adunarea generală, cu angajamente solemne, cu jurământ, cu

felicitări, cu toată veselia necesară. Intrările în partid se făceau, după

cum se zicea, din dragoste curată şi nesilită de nimeni, din marea

dragoste şi marea adeziune la imperativele edificării comuniste. Că

de prea multe ori, sub declaraţiile de iubire făcute idealului comunist,

s-au ascuns interese mărunte, ba uneori chiar meschine, este o altă

poveste. Rândurile partidelor comuniste au fost pline de oportunişti.

Cu gânduri bune sau cu gânduri meschine, intrările în partid

erau însoţite de evidente sentimente de afirmare, de realizare în plan

social. Cu timpul însă, carnetul de partid devenea şi o mare sursă de

înstrăinare, de îndepărtare, a ta de tine însuţi. Veneau şedinţele de

partid – şedinţe lungi, urâte, plictisitoare – veneau sarcinile de partid

când nu-ţi doreai asemenea sarcini, veneau momentele de critică şi

autocritică, veneau toate cele care te făceau să-ţi blestemi ceasul

semnării adeziunii. Ca un bumerang, carnetul de partid se întorcea

împotriva libertăţii tale, împotriva acestei sfinte dimensiuni a esenţei

umane. Şi afirmările şi înstrăinările de ordin politic se concentrau în

carnetul de partid. De prea multe ori acest carnet devenea apăsător,

mult prea apăsător. Nu te mai lăsa nici să gândeşti şi nici să acţionezi

după toate regulile libertăţii de gândire şi de acţiune.

Dialectica înstrăinării – dezînstrăinării produsă de carnetul de

partid era puternic îngemănată cu aceea generată de partidul unic ; o

altă mare caracteristică politică a vremurilor socialismului. În acest

sens, despre consecinţe dezînstrăinante parcă ar fi puţine de spus. Se

poate zice, eventual, că partidul unic a simplificat viaţa politică şi

drept urmare, a eliminat o serie de complicaţii din zonele vieţii

sociale. Oamenii ştiau că au un singur stăpân şi că de la el le poate

veni rezolvarea problemelor pe care le aveau – un loc de muncă, o

122

———————– Page 123———————–

nouă locuinţă, o nouă avansare etc. Era în acest sentiment un fel de

confort pe care mulţi îl considerau şi îl trăiau ca o binefacere.

Oamenii nu aveau treabă cu certuri între partide, nu aveau treabă cu

dispute politice şi ideologice mai de detaliu; totul era relativ simplu şi

relativ clar. Toată lumea ştia că tot ceea ce a fost „burghez” trebuie

criticat şi că tot ce ţine de socialism trebuie lăudat. Toţi ştiam că

partidul întotdeauna are dreptate. Multă lume era mulţumită cu o

asemenea situaţie şi poate că era chiar fericită. Partidul era privit ca

fiind „un bun părinte”, menit să se gândească la toate şi să gândească

pentru toţi. Cei cu o gândire mai leneşă şi mai naivă puteau crede

sincer că partidul poate duce istoria pe culmile luminoase ale

comunismului.

Dincolo de aşa posibile atitudini şi sentimente, fenomenul

partidului unic era, dragă Sergiu, sursa unor mari şi complicate valuri

de negare a unora dintre valenţele de fond ale existenţei specific

umane. Partidul unic a fost şi a rămas sursa încălcării democraţiei şi

sursa unor fenomene de aberantă dictatură.

Încălcarea democraţiei înseamnă anularea şi/sau alterarea

uneia din notele noastre esenţiale – nota libertăţii. Noi avem gândire,

avem voinţă, avem conştiinţă ca să ne confruntăm cu realităţile date

şi să ne formulăm alternative de conduită, ca să alegem între variante

de acţiune. În viaţa politică, la scară generală, numai democraţia este

pe măsura libertăţii noastre. Partidul unic, cu singura lui „democra-

ţie”, a devenit partidul unei false democraţii. De aici şi de aceea,

alegerile – indiferent dacă pentru organele de partid sau pentru cele

de stat – au devenit adevărate farse social-politice. În interiorul lor,

funcţiona principiul lui Stalin: nu contează cum votează oamenii,

contează, doar, cum se numără voturile. De la o vreme, voturile nici

123

———————– Page 124———————–

nu se mai numărau; cu zile înainte de alegeri listele cu cei aleşi şi cu

procentele convenite, erau deja prin sertarele comitetelor de partid.

Partidele unice şi încălcările democraţiei, că se vrea, că nu se

vrea, dau naştere la dictatură. Dictaturile, dragă Sergiu, au fost, sunt

şi întotdeauna vor fi surse mari de multă şi variată înstrăinare.

În vremuri de dictatură, dialectica afirmării şi negării chipu-

lui specific uman ia forme mult mai complicate decât cele pe care le

produce simpla încălcare a democraţiei. În aceste vremuri, viaţa

social-politică se structurează pe trei nivele de bază: nivelul celor de

jos, celor care sunt mereu şi mereu, doar, subordonaţi; nivelul de

mijloc, celor care sunt şi superiori şi subordonaţi şi, în fine, nivelul de

vârf, nivelul pe care tronează dictatorul.

Pe fiecare din aceste nivele fenomenul înstrăinare –

dezînstrăinare, îmbracă forme particulare. Cei de pe poziţia sclavului

şi numai a sclavului se afirmă şi se neagă prin toate gesturile

subordonării. Ei se salvează şi se fac fericiţi prin ascultare. Alt spaţiu

de mişcare nu le rămâne; ei ajung să fie doar nişte simple unelte cu

înfăţişare umană. Ajung să fie un fel de roboţi butonaţi de alţii.

Cei care sunt pe zona de mijloc, sunt, am putea zice, pe

jum ătate oameni, pe jumătate roboţi. În raport cu subordonaţii lor, ei

se manifestă ca o forţă; ei comandă, au iniţiative, ei îşi afirmă

libertatea. Ei se bucură de unele reuşite locale. Dar această bucurie

nu ţine mult. Ea se spulberă de cum îşi mută privirea în sus, de cum

îşi dau seama de multele lor dependenţe, dependenţe de cei pe care

trebuie să-i asculte. Când dau cu ochi şi cu gândul de atâtea

dependenţe s-a cam terminat cu conştiinţa şi/sau sentimentul libertă-

ţii. În orice formă ar fi, pierderea libertăţii e înstrăinare.

S-ar putea crede că sentimentul libertăţii rămâne nealterat

atunci când este vorba de treapta dictatorului. S-ar putea crede că

124

———————– Page 125———————–

înstrăinarea nu umblă pe la un asemenea nivel. El îşi poate permite

aproape orice; poate gândi, poate avea iniţiative, poate emite comenzi

şi poate face controale, cu un cuvânt îşi poate afirma pe deplin

personalitatea. Calităţile fiinţării specific umane ar putea rămâne cu

totul nealterate. Cine i le-ar putea altera? El şi le alterează. El îşi

doreşte cu aşa ardoare scaunul dictaturii, încât se înstrăinează pe sine

de sine tocmai prin această mare dorinţă. Îşi teme poziţia şi începe

să-i fie frică de toată lumea – prieteni şi subordonaţi. Devine

suspicios. Devine păzit şi superpăzit. Se uită cu neîncredere la toţi cei

din jur. Se teme până şi de florile care i se dau şi de aplauzele pe care

le aude. Dacă nu simte ipocrizia acestora, îi şi mai rău. Înseamnă că

şi-a pierdut cu totul simţul realului, înseamnă că l-a cuprins

realmente nebunia.

Dacă devine sau nu conştient de această nebunie, nu

contează. Contează doar că cei din vârfurile piramidei sociale sunt

supuşi jocurilor înstrăinării şi dezînstrăinării, jocurilor îndepărtării şi

apropierii ale esenţei şi/sau esenţele umanului.

Cele zise despre înstrăinările prin carnetul de partid, prin

partidul unic sau prin dictatură s-au legat organic, când direct, când

indirect, de cele ce s-au petrecut în domeniul ideologicului. În acest

domeniu, caracteristica cea mai de seamă a fost fără îndoială aceea a

dogmatismului. Este vorba de atitudinea dogmatică faţă de opera

clasicilor marxism-leninismului, mai ales faţă de opera ultimilor doi

– Lenin şi Stalin. Mai este vorba de o atitudine, parcă şi mai

dogmatică, faţă de litera documentelor de partid. Dacă, de unele

afirmaţii ale lui Marx şi Engels se mai putea admite ceva observaţii

sau abateri, de la cele scrise sau zise de Lenin şi Stalin şi apoi de la

cele zise în documentele de partid nu era nici un pardon. Litera

125

———————– Page 126———————–

acestora era un fel de literă de evanghelie. Totul se mişcă în jurul

principiului: Partidul întotdeauna are dreptate.

Pe la noi, pe vremea lui Ceauşescu, într-o vreme, se putea

oricât şi oricând critica ideile lui Stalin, uneori chiar şi ale lui Lenin;

nu se putea lega nimeni însă, de cele rostite de tovarăşul Ceauşescu.

Cuvântările lui, prinse în volume bine editate, aveau locul şi rolul

literei sfinte. În ultima fază a domniei lui, nu mai era pe lume decât

„opera” sa. La învăţământul de partid, aceasta trebuia buchisită de

toată lumea.

Vinovaţi de atitudinea dogmatică faţă de moştenirea ideatică

a lui Marx şi Engels nu sunt aceştia. Ei n-au afirmat niciunde că

ideile lor ar fi singurele adevărate sau că ideile lor ar conţine tot

adevărul. Ei şi-au considerat realizările teoretice ca realizări mereu

supuse dialogului critic şi dezvoltării. Vinovat de cultivarea unei

atitudini dogmatice faţă de opera lui Marx este Lenin. Dogmatismul

marxist a fost şi a rămas un produs leninist. Vinovat de cultivarea

unei atitudini dogmatice faţă de opera lui Lenin a fost Stalin. Acesta

a „jurat” atât de tare pe „poruncile” lui Lenin, încât, cu timpul, a

reuşit, cel puţin în raport cu unele, să le facă praf. Vinovat de

atitudinea dogmatică faţă de opera lui Stalin a fost Stalin însuşi. În

interiorul unui aberant cult al personalităţii, el s-a cultivat pe sine.

Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre Mao şi apoi, păstrând

proporţiile, despre Ceauşescu.

Toate aceste dogmatisme se subsumează în ceea ce am

denumit mai sus dogmatism faţă de marxism.

126

———————– Page 127———————–

Dogmatismul din vremurile socialismului a sărăcit gândirea

vremii, în primul rând, prin unidimensionalitate, prin „măcinarea”

unora şi aceloraşi probleme şi idei. Ideologii vremii au ajuns într-o

situaţie asemănătoare cu aceea a muncitorului de la banda de producţie

– monotonie, sărăcie, repetiţie. Ideologul era pus să se „joace” mereu şi

mereu cu aceleaşi pagini, cu aceleaşi teme, cu aceleaşi soluţii. Despre

orice ar fi fost vorba, mai întâi trebuia văzut ce a spus Marx, Engels,

Lenin şi Stalin. Chiar dacă era vorba să se scrie ceva despre şopârle sau

despre elefanţi, cel în cauză trebuia să spună ce-au scris clasicii

marxismului despre şopârle şi despre elefanţi.

Din înstrăinarea prin unidimensionalitate s-a ajuns uşor şi pe

nesimţite la înstrăinarea prin anchilozare a gândirii, prin lenevie, prin

renunţarea la orice libertate de mişcare. Ideologul dogmatic nu mai

este un gânditor, nu mai poate fi creator. Se cultiva impresia că totul

a fost gândit şi că totul a fost scris.

Din renunţarea sau semirenunţarea la creaţia de idei,

gândirea dogmatică şi-a pierdut legăturile cu realitatea, cu dinamica

vieţii. Ea n-a mai fost în stare să ţină pasul cu problemele vieţii reale

şi nici să conducă mişcarea reală în acord cu „piesele” bune ale

gândirii clasicilor.

În condiţiile socialismului s-au înregistrat multe divorţuri

între gândire şi realitate, teorie şi practică, vorbe şi fapte.

Pe această temă poate ar fi bine să recurg la câteva exemple.

Şi, poate că cel mai bine ar fi să mă refer la exemple luate din zonele

filozofiei. Din aceste zone m-aş putea gândi, de pildă, la teza mişcării

şi dezvoltării prin contradicţii, teză de bază în economia de idei a

materialismului dialectic. Deşi despre această teză se vorbea pe toate

drumurile, în planurile conducerii vieţii economice şi politice au fost

„suprimate” tocmai acele fenomene care puteau genera contradicţii şi

127

———————– Page 128———————–

care, la rândul lor, puteau întreţine procesele dezvoltării. În plan

economic a fost anulată legea valorii, legea care putea întreţine

contradicţiile necesare dezvoltării economice. Legea planificării a

anulat de fond contradicţiile ce puteau să apară în cazul întâlnirii

produselor pe „tarabele” pieţii.

În planul vieţii politice, ignorarea aceloraşi idei a condus la

eliminarea partidelor politice şi de aici la eliminarea tuturor

confruntărilor necesare unei vieţi democratice. Ce contradicţii mai

puteau fi sub practica politică a partidului unic? De fapt şi de fond,

societăţile socialiste erau lipsite de viaţă. În ele presa nu era presă,

disputele nu erau dispute, viaţa nu era viaţă. Peste tot era doar linia

politică a partidului.

Prin aproape toate paginile literaturii filozofice se afirma că

teza tezelor gândirii marxiste este aceea în care se afirma prioritatea

economicului faţă de politic şi ideologic. La modul de fapt, prin toate

socialismele politicul era prioritar, el îşi subordona şi determina totul.

Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre teza caracterului

obiectiv al legilor vieţii sociale. Şi în acest caz, teoria era una şi

practica socială era alta. În locul legilor obiective, politicienii au pus

subiectivismul şi voluntarismul.

De o grosolană călcare în picioare s-a „bucurat” şi ideea

filozofică a rolului maselor în făurirea istoriei. În practicile socialis-

mului, masele au ajuns să fie doar acelea care trebuiau să meargă

aiurea după conducători. Aceştia au ajuns să fie factorul hotărâtor. De

aici până la cultul personalităţii nu mai era decât un pas. Toţi marii

lideri socialişti şi-au pus pe cap coroane ale unui cult al personalităţii.

În practicile efective ale socialismului, din frumosul teoretic

denumit „umanism socialist”, din lozinca „totul pentru om” n-a

rămas nimic sau aproape nimic. Omul ca om, ca om viu, ca individ,

128

———————– Page 129———————–

ca persoană şi/sau personalitate, ca ins cu aspiraţii, cu bucurii şi

necazuri, a fost uitat complet sau aproape complet. Omul ca individ a

fost cu totul dizolvat în clasă, masă, popor. Omul ca om nu mai conta

decât prin cea ce putea face în numele edificării socialiste.

Pe tema că în vremurile socialismului teoria era una şi

politica era alta s-ar putea scrie zeci de doctorate. Mă rezum la cele

scrise pentru a putea zice că în toate distorsiunile amintite şi

neamintite, direct sau indirect, şi-au băgat coada mecanismele

înstrăinării. În prea multe locuri, oamenii au dorit una şi a ieşit alta.

În cazul acţiunii dogmatismului, nu se ştie cum şi de ce din prea

multă dragoste de marxism, au ieşit poziţii ale alterării acestuia, din

prea multe eforturi pentru socialism au ieşit fenomene nesocialiste.

Din prea multă grijă faţă de înaintarea spre comunism s-a ajuns,

numai bine, la compromiterea acestei înaintări. Căderea vremelnică a

idealului comunist şi reprezintă, zic eu, dragă Sergiu, cea mai adâncă

şi mai întinsă înstrăinare din toate înstrăinările pe care socialismul de

până acum le-a adus cu sine. Curios, copile, foarte curios, o mişcare

pentru comunism să ducă la consecinţe anticomuniste. Dar asta este

înstrăinarea; una vrei şi alta iese. Vrei tot binele din lume şi iese ceva

împotriva întregului bine din lume.

În vremurile în care într-o parte a Europei era socialism, în

cealaltă parte s-a întâmplat ceva foarte curios. S-a întâmplat să se

producă un socialism, aş zice, mai socialism decât cel din ţările zise

socialiste. I-am putea zice socialism-capitalist. Fenomenul în sine

este o mare ciudăţenie, o ciudăţenie comparabilă, poate, cu ceea ce s-

a întâmplat şi se mai întâmplă în China. Fenomenul chinez, însă, vine

129

———————– Page 130———————–

din altă direcţie, din direcţia comunismului. În acest caz, am putea

vorbi de un socialism care a produs capitalism, de un fel de

comunism-capitalist. Dacă acestor două mari realităţi istorice o

alăturăm pe a treia – şi anume nesocialismul socialismului, avem

tabloul complet al marilor curiozităţi ale istoriei contemporane.

Nesocialismul socialismului a şi condus, în cele din urmă, la căderea

lui spectaculară.

Fiecare în parte, şi toate împreună, aruncă o mare mănuşă

gândirii social-politice în general, gândirii de inspiraţie marxistă în

special. Fenomenele de mai sus îşi aşteaptă explicaţia. La o primă

vedere se pare că ele nu se prea aliniază sub nici una din teoriile vieţii

sociale gândite până acum. Se pare că ele presupun un nou Marx, un

nou „Capitalul” şi poate că, nu în ultimul rând, un nou „Manifest

comunist”. Marx ar trebui foarte serios recitit din perspectiva acestor

trei şi mari provocări ale istoriei.

Departe de mine gândul de a mă angaja pe unul din fronturile

acestor fantastice provocări. Aş fi un soldat prea mic pentru un război

aşa de mare. Nici locul nu ar fi pentru aşa ceva. De aceea, lăsând tot

acest război pe seama altora, vreau să mă întorc la tema înstrăinării şi

la situaţia ei în condiţiile socialismului produs de capitalism. Pentru a

putea, cât de cât, judeca această situaţie, dragă Sergiu, să ne amintim

că esenţa esenţelor oricărui socialism este aceea a „suprimării”

exploatării, cum zice Marx. În esenţa esenţelor lui, socialismul

înseamnă lupta cu exploatarea şi cu consecinţele ei înstrăinante. O

caracteristică subtilă şi frumoasă a comunismului şi a esenţelor lui

am găsit în Condiţia umană a lui André Malraux. Potrivit opiniilor

acestuia, lupta pentru comunism este lupta pentru a reda „demnita-

tea” clasei muncitoare, pentru scoaterea ei din „umilinţă”, pentru a

130

———————– Page 131———————–

face din muncă „raţiunea de a fi” a oamenilor. Frumoasă definiţie!

Fantastică chiar!

Dacă lucrurile şi ideile stau aşa, atunci se poate destul de

uşor observa şi afirma că în ţările capitaliste ale spaţiului vest-

european, „demnitatea” clasei muncitoare era mai bine asigurată,

deoarece exploatarea era mai suprimată decât în ţările zise socialiste.

Era mai suprimată pentru că era mai bine plătită. Mai mult din

valoarea sau plus-valoarea produsă de muncitor, rămânea în mâinile

acestuia. Un muncitor din Germania sau din altă ţară europeană

apuseană, putea cumpăra mai multe bunuri de pe salariul său mediu,

decât un muncitor din Uniunea Sovietică sau România, să zicem.

Condiţiile de muncă erau şi ele mai bune, mai bine înzestrate tehnic,

mai curate, mai civilizate. Timpul de muncă era altul. Săptămâna de

lucru era în general cam de 35-36 de ore pe săptămână, faţă de 48 de

ore din ţările socialiste. Aceasta, în cazul în care nu se lucra şi

duminica, aşa cum se întâmpla de multe ori în România lui

Ceauşescu. Perioadele de concediu erau mai mari. În unele locuri

erau chiar duble faţă de cele din socialism.

La particularităţile legate de condiţiile de muncă, se adaugă

cele legate de confortul social general – învăţământ gratuit, locuinţă

dată de stat, dacă era cazul, asistenţă medicală, bani pentru şomaj,

ajutor social etc. Sub aceeaşi ordine a ideilor s-ar putea înscrie marea

libertate de mişcare, gradul mai înalt de civilizaţie, viaţa politică

normală, democraţia reală, interesanta confruntare de idei şi de

moduri de viaţă. Toate acestea s-au rezumat şi se rezumă într-un alt

nivel de trai şi într-o altă calitate a vieţii. Toate acestea au condus la

distanţările capitalismului de cea ce era prin locurile socialismului.

Existenţa acestor mari şi neîndoielnice distanţări a fost foarte

limpede şi foarte sugestiv recunoscută de Gorbaciov atunci când le-a

131

———————– Page 132———————–

zis bavarezilor, că în comparaţie cu alţii, ei parcă trăiesc „în Paradis”.

În forme şi grade diferite, „Paradisul” bavarez putea fi uşor semnalat,

nu numai în toată Germania federală, dar şi în multe alte locuri ale

capitalismului european.

În alţi termeni, aceleaşi distanţări au fost recunoscute acolo pe

unde s-au recurs la comparaţiile Mercedes şi Trabant. Se zicea şi se

mai zice, prin unele pagini ale literaturii, că viaţa în condiţiile capitalis-

mului ar putea fi comparată cu o călătorie pe autostrăzi europene cu

gradul de confort pe care ţi-l poate oferi un Mercedes de ultimă

generaţie, pe când viaţa de ansamblu din locurile socialismului ar

semăna cu a pleca la mare pe drumuri desfundate, cu viteza şi cu

condiţiile de confort pe care ţi le poate oferi un Trabant.

Dincolo de metafore şi comparaţii, distanţele acum în

discuţie se aşază cel mai bine, şi de data aceasta la modul conceptual,

în ceea ce politologic a fost şi este denumit „stat social”. Acest gen

de stat este unul din produsele politice cele mai interesante pe scena

istoriei noastre post-belice. El înseamnă un stat care nu-i lasă pe cei

nevoiaşi, pe cei neajutoraţi de soartă sau de natură, doar pe seama

Celui de Sus, sau doar pe mâna capitalului sălbatic. Acest stat îşi

asumă o anumită grijă faţă de viaţa cetăţenilor săi. Aici nu mai

funcţionează fără rezerve principiul liberalismului şi capitalismului

clasic: fiecare pentru sine, doar Dumnezeu pentru toţi. Şi, cum

Dumnezeu nu există, cei nevoiaşi rămân ai nimănui. În spaţiul social

şi politic al statului social, funcţionează la modul explicit şi

instituţionalizat principiul solidarităţii sociale. În acest stat, politica

se face nu numai după regulile reci ale raţiunii, ci şi după cele care

vin din zonele inimii, zonele iubirii de semeni. În numele unei

asemenea politici, fără a se ajunge la principiile socialismului, statul

are grijă de oamenii săi. Nu-i lasă fără casă şi fără să pună ceva pe

132

———————– Page 133———————–

masă. Nu-i lasă să trăiască în mizerie, nu-i lasă fără bani de şomaj,

fără asistenţă medicală, fără şanse egale de instruire şi afirmare

socială. Şi numai cu ceea ce s-ar primi sub formă de ajutor social şi

tot s-ar putea trăi, cât de cât, decent. În statul social, mizeria şi sărăcia

nu sunt lăsate să curgă pe stradă.

Într-un anume sens, statul social este o mare curiozitate a

istoriei contemporane, este un fel de ciudăţenie a istoriei. Cum adică,

capitalismul să producă elemente ale socialismului? Şi totuşi, statul

social nu este o simplă şi vagă promisiune. El a fost şi este prin multe

locuri o salutară şi vie realitate economică, socială şi politică.

În faţa unei asemenea realităţi se pune în modul cel mai

firesc întrebarea: De unde o asemenea ciudăţenie a istoriei? Care ar fi

cauzele şi condiţiile apariţiei şi funcţionării ei?

Răspunsul nu este chiar aşa de uşor de dat. Nu este uşor

deoarece este un fel de produs contra naturii, contra legilor egoiste

ale capitalismului, ale producerii şi reproducerii lui. Statul social nu

s-a născut din acţiunea legilor economice ale produsului şi plus-

produsului. Acţiunea firească a acestor legi nu produce şi nu poate

produce socialism sau elemente ale acestuia. Statul social, prin notele

lui definitorii, este un fel de abatere de la regulă.

Această abatere ne-am putea-o cât de cât explica, dragă

Sergiu, dacă ne gândim la contextul istoric şi geografic în care statul

acum în discuţie s-a născut şi a funcţionat. Acest stat a prins contururi

mai ales în vremurile de după cel de Al Doilea Război Mondial şi în

spaţiul geografic al Europei apusene. În acele vremuri, steagul roşu

flutura peste tot în Europa. În partea de răsărit acest steag era la putere,

iar în partea de apus era fluturat de partide comuniste care băteau şi ele

la uşile puterii. În aceste împrejurări, statul capitalist era, oarecum,

forţat să facă concesii clasei muncitoare, să se aplece cu toată atenţia

133

———————– Page 134———————–

asupra pretenţiilor ei – salarii mai bune, concedii mai mari, etc.

Socialismul era pe aproape, iar partidele comuniste erau alături. În

acest caz, dintr-o asemenea perspectivă, se poate foarte bine afirma că

statul social, în cea mai mare şi mai bună parte a lui, a fost un fel de

produs indirect al socialismului . Elementele de socialism din sânul

capitalismului s-au născut din cauza socialismului, din teama de

comunism. Printr-o mare viclenie a istoriei, capitalismul a fost pus să

producă „piese” ale socialismului, să recurgă la o anume „îndulcire” a

legilor sale. O aşa bună îndulcire, încât a devenit societatea râvnită de

cei din ţările socialiste. Din acest punct de vedere, se poate foarte uşor

afirma, că de pe urma construirii socialismului, clasa care a avut cel

mai mult de câştigat, a fost clasa muncitoare din ţările Europei

apusene. Pe acolo pe unde Stalin a fost lăsat să-şi facă jocul, s-au

născut statele socialiste. Pe acolo pe unde Stalin nu şi-a putut băga

nasul, s-au născut statele sociale.

Rădăcinile reale ale statului social s-au întâlnit şi s-au împletit

cu un gen de rădăcini ideatice. Mă gândesc, dragă Sergiu, la întinsele

tradiţii umaniste ale culturii europene şi la influenţele gândirii marxiste

în spaţiul filozofic european. Aceste influenţe s-au cristalizat mai ales

în mişcările social-democraţiei europene. Nu este deloc întâmplător că,

în multe locuri liniile de mişcare ale statului social, au fost trasate de

partide social-democrate aflate la putere. Social-democraţia, dragă

copile, a fost şi mai este o mişcare ideatică şi atitudinală inspirată de

marxism. Ea este, de fapt, o altă citire şi o altă înţelegere a Capitalului

lui Marx şi a celebrului Manifest comunist

Explicaţia îndrăznită mai sus – referirile la spaţiul vest-european

şi la vremurile de după război – rămâne bine în picioare dacă ne gândim

că regulile statului social n-au avut nicio şansă în America, de pildă.

Statele Unite au rămas sub însemnele unui capitalism clasic, liberal,

134

———————– Page 135———————–

foarte aproape de regulile unui capitalism sălbatic. Americii nu i-a

fost frică de comunism. Nu l-a prea avut nici în planul ideilor şi nici

în cel al mişcărilor politice. Socialismul mare şi ameninţător era prea

departe. De Cuba comunistă, Statele Unite au ajuns să se teamă doar

atunci când pe pământul acesteia au apărut rachete sovietice. La

rachetele lui Hruşciov, J. Kennedy a reacţionat prompt şi dur. Drept

urmare, rachetele au fost aduse acasă. Era în reacţia americană,

reacţie la orice fel de influenţe comuniste. De aici şi de aceea,

regulile statului social nu puteau prinde rădăcini pe pământ american.

Statele Unite au rămas citadela anticomunismului. Din această

citadelă au şi pornit toate acele acţiuni care, până la urmă, au şi dus la

căderea acestuia.

Ura opiniei politice americane faţă de ideile şi practicile

socialismului se poate uşor observa şi din modul americanilor de a se

uita la regulile statului social din perimetrul european. Americanilor

de sus, nu le place statul social, nu le place „bătrâna” Europă cu

principiile ei de mai mult umanism şi de mai multă solidaritate

umană. Le place numai liberalismul. Să sperăm că, încet, încet, se

vor lămuri şi ei că-i mai bine în Europa, că sunt mai bune regulile

noastre de viaţă economică şi socială, reguli în care lăcomia marelui

capital, e supusă, din când în când, unor reguli de control.

Toate cele scrise despre Europa apuseană şi post-belică, ba

chiar şi cele zise despre America, reprezintă la modul subtextual un

anume fel de a vorbi despre complicatele raporturi înstrăinare –

dezînstrăinare.

Dacă ar fi ca cele doar sugerate, să le aşez în câteva fraze, ar

trebui să-ţi scriu, dragă Sergiu, că în ciuda tuturor vorbelor propagan-

dei socialiste, în ţările Europei apusene s-a produs mai multă

dezânstrăinare decât în ţările socialismului. Şi aceasta în virtutea unui

135

———————– Page 136———————–

fapt simplu şi teribil de vizibil. Ţările Apusului şi mai ales ale

Nordului european au oferit mai multă libertate de gândire şi de

mişcare locuitorilor lor; mişcarea economică, socială, politică şi, nu

în ultimul rând, culturală. În acelaşi timp, prin locurile socialismului

s-au produs mai multe constrângeri – şi ele pe toate planurile mari ale

gândirii şi acţiunii sociale.

Pe acolo, pe unde libertatea a fost mai mare şi dezînstrăi-

nările au fost mai multe şi mai de fond. Acolo unde libertăţile sunt

mai mari şi mai multe şi posibilităţile apropierii omului de sine, de

ceea ce este şi de ce ar trebui să fie, sunt pe măsură. Între libertate, pe

de o parte şi dezînstrăinare, pe de altă parte, raporturile sunt de directă

proporţionalitate; cu cât mai multă libertate, cu atât mai multe

posibilităţi de dezînstrăinare. Şi invers. Cu cât mai multă non libertate,

cu atât mai multe constrângeri – economice, politice, morale etc. – cu

atât mai multă înstrăinare, mai multă îndepărtare de esenţele

umanului.

De ciudăţenii socio-umane şi mai mari, de o dialectică

înstrăinare- dezînstrăinare şi mai complicată, dăm în vremurile de

după căderea socialismului şi/sau comunismului.

Socialismul de care vorbim, dragă Sergiu, n-a fost cel

preconizat de Marx, n-a fost, probabil, nici cel gândit de Lenin; a fost

cel făcut de Stalin. A fost un socialism mutilat.

Chiar aşa, sau, poate, chiar de aceea, căderea socialismului a

fost o mare surpriză a istoriei contemporane. A fost şi mai este o mare

provocare teoretică şi practică. Este fenomenul social-politic cu cele

mai întinse şi mai adânci consecinţe în istoria de azi şi în aceea care

urmează să vină.

136

———————– Page 137———————–

În interiorul provocării de care am pomenit, la un loc de

frunte se află întrebarea: De unde această fantastică cădere? Cum şi

de ce aşa experienţă istorică s-a flendurit, cum s-ar zice pe la noi, ca

peste noapte? Am putea oare pune toată această prăbuşire doar pe

seama urii capitalismului american sau a capitalismului în general?

Să se fi dus pe râpă Uniunea Sovietică doar din cauza ideilor lui

Gorbaciov? Să fi căzut zidul Berlinului doar din ura nemţilor? Să se

fi dus Ceauşescu doar că nu-l mai iubea lumea? Dar dacă s-a dus el,

de ce n-a rămas socialismul? De ce s-a prăbuşit sistemul?

Departe de mine gândul de-a mă angaja la toată această suită

complicată de întrebări. Din nou, ar fi vorba de un soldat prea mic,

pentru un război aşa de mare.

În acest mare război, ca un simplu şi neînsemnat soldat, m-aş

angaja doar pe două fronturi interdependente. Ar fi vorba doar de

frontul unei cauze interne şi a uneia externe. Amândouă mi se par a fi

cauzele principale şi cauze care au acţionat una prin alta.

Cauza internă şi cu siguranţă de esenţă, ar fi aceea pe care aş

numi-o productivitatea muncii. Socialismul ca socialism a căzut din

cauza minusurilor sale la capitolul productivitate. Un capitol cheie în

orice viaţă economică. Din această cheie s-au desprins apoi, fel de fel

de alte zeci de cheiţe.

Eu ştiu că aşa afirmaţie ar trebui bine susţinută prin fel de fel

de analize economice, prin fel de fel de date comparative. Nu sunt în

stare să mă angajez la aşa ceva şi nici nu cred că aş putea aduce prea

multe argumente. Fenomenul calitativ se vede cu ochiul liber. Ba

chiar sare în ochi. În capitalism, comparativ cu socialismul, s-a

produs mai mult şi mai de calitate pe o anumită unitate de timp.

Capitalismul s-a dovedit a fi o societate mult mai dinamică, mai

inventivă. Creaţia ştiinţifică, tehnică, culturală din lumea lui a avut

137

———————– Page 138———————–

mai mare spaţiu de mişcare. Că societatea proprietăţii private a fost

incomparabil mai inventivă se poate uşor dovedi prin aceea că marile

realizări ale evului nostru ştiinţific şi tehnic – fizica atomului – cu

produsele ei bombă şi energie atomică; cibernetica, cu produsul ei

denumit simplu calculator şi genetica, cu produsul ei cod genetic – s-

au născut prin locuri ale acestei societăţi. Singurul domeniu în care,

pentru scurt timp, prin Uniunea Sovietică, socialismul a avut un

anumit avans şi o anume prioritate a fost acela al cosmo-navigării.

Rapid însă, americanii au echilibrat lucrurile.

Realizările timpului nostru ştiinţific şi tehnic s-au proiectat

rapid în zone ale productivităţii. Această proiectare i-a permis

muncitorului capitalist să lucreze mai puţin şi să producă mai mult şi

mai de calitate.

Din păcate, muncitorul socialist n-a ajuns în situaţia de a

produce mai rapid şi mai bine. Întrecerile socialiste s-au dovedit a fi

nişte jocuri de copii şi nişte forme suplimentare de exploatare.

Proprietatea socialistă n-a „onorat” spusele şi speranţele lui Marx,

nici ale lui Lenin. Acesta a atenţionat pe degeaba că bătălia pentru

socialism trebuie dusă şi trebuie câştigată pe frontul productivităţii.

Se pare că acest avertisment n-a fost reţinut de către Stalin

printre aşa-zisele „porunci leniniste”. Se pare că în acest punct, ca de

altfel şi în altele, Stalin l-a uitat pe Lenin.

Slăbiciunile socialismului în domeniul productivităţii, sunt

slăbiciuni de sistem; ele ţin chiar de „inima” societăţii socialiste, ţin

chiar de proprietatea colectivă, de slăbiciunile acesteia.

Slăbiciunile abia amintite s-au „risipit” apoi în multe altele.

Printre acestea n-au fost deloc periferice nici cele legate de formele

de înstrăinare specifice socialismului – exploatarea în stil socialist,

planificarea, dictatura, partid unic, dogmatism, cult al personalităţii

138

———————– Page 139———————–

etc. Câte ceva despre toate acestea ţi-am scris în alte pagini aşa că nu

mai revin. Singurul lucru pe care aş dori să ţi-l mai spun, copile, este

că toate înstrăinările de care am vorbit au „lucrat” ca adevărate cauze

interne ale căderii socialismului. Au acţionat ca un fel de cancer

social, care a măcinat sistemul din chiar interiorul lui. Printre altele şi

alături de altele, înstrăinările specific socialiste au făcut ca atunci

când s-a pus problemele căderii socialismului, oamenii nu au ieşit în

stradă să-l apere, ci pentru a-l demola. Ei n-au strigat vrem socialism,

ci vrem libertate.

Cauzele interne ale prăbuşirii socialismului s-au întâlnit

mereu şi mereu cu cele externe, cu cele care veneau din partea

capitalismului. De când a apărut socialismul pe lume, capitalismul n-a

mai avut zile bune şi nici nopţi liniştite. Preocuparea preocupărilor lui

politice pare să fi devenit demolarea socialismului. Din ură capitalistă,

socialismul a fost supus la izolări pe plan internaţional, la boicoturi

economice şi financiare, la ameninţări cu războiul. Până la urmă s-a

şi recurs la război. Nu se prea ştie cât „spaţiu vital” a căutat Hitler în

spaţiul Uniunii Sovietice, dar e sigur că distrugerea „bolşevismului”

era căutată.

În ciuda alianţelor din timpul celui de Al Doilea Război

Mondial, imediat după război s-a instituit „războiul rece” În interiorul

acestuia au început întrecerile de pe frontul înarmărilor nucleare.

Eforturi economice şi financiare inutile. Americanii nu aveau ţara

distrusă, aşa că puteau face uşor faţă acestor eforturi. Pentru sovietici,

cheltuielile înarmării „la rece” puneau probleme mai complicate.

Ultimul mare semn de ură capitalistă, mai ales de ură

americană împotriva socialismului sovietic şi a socialismului în

general, a fost ameninţarea cu proiectul militar denumit „scutul

antirachetă”.

139

———————– Page 140———————–

Şi de acum, dragă Sergiu, a intrat în scenă Gorbaciov.

Atunci, când se discută sau se scrie despre căderea socialismului şi

vine vorba despre autorii şi actorii acestei căderi, primul nume care

trebuie adus în discuţie este cel al lui Gorbaciov. Mulţi îl laudă, mulţi

îl critică. Eu sunt printre cei care îl laudă. Îl laud pentru că, oricât am

întoarce lucrurile şi am judeca evenimentele, el este şi rămâne

personalitatea numărul unu a istoriei noastre recente, este şi rămâne

omul de numele căruia se leagă cel mai de seamă eveniment istoric

din vremurile acestui început de secol şi de mileniu. Este vorba

despre un eveniment cu consecinţe adânci în istoria vremurilor de azi

şi a celor care vor să vină. Îl laud pe Gorbaciov, pentru că este omul

care, realmente, a făcut istorie. Pentru un anume timp şi pentru un

întins spaţiu, el a rezolvat pe căi ale păcii conflictul capitalism-

socialism, a pus capăt marelui şi întinsului „război rece”. Până la

Gorbaciov, lumea a trăit cu gândul că oricând războiul rece poate

deveni un prea mare război cald. Gorbaciov a scos din mintea

oamenilor un aşa gând şi un aşa sentiment. Într-un anume sens el a

relaxat tensiunile mari ale istoriei contemporane.

Ceea ce pare teribil de interesant este că această relaxare,

fără a se vrea, s-a făcut în favoarea capitalismului. În ceea ce a făcut

Gorbaciov, se ascunde cea mai mare ciudăţenie a istoriei prezente:

Capitalismul a învins socialismul cu mintea şi cu mâinile unui lider

comunist.

Dar, cam despre ce este vorba? Fără a mă întinde prea mult, aş

zice, dragă Sergiu, că Gorbaciov a fost acel lider comunist care, s-a

uitat cu ochi critici la societatea pe care trebuia să o conducă. Este

liderul care, de la înălţimea puterii sale, a înţeles slăbiciunile realităţilor

socialismului. A înţeles că aşa nu se mai poate, că socialismul la care

se uita nu era socialism, nu era socialismul care să ducă la comunism.

140

———————– Page 141———————–

A înţeles că socialismul trebuie regândit, în chiar elementele sale

structurale, în chiar încheieturile lui de sistem. A înţeles că, chiar sub

condiţiile menţinerii proprietăţii socialiste, ceva trebuie regândit în

chiar planurile vieţii economice, că structurile vieţii economice trebuie

descătuşate şi puse să lucreze mai eficient. Această descătuşare trebuia

să permită oamenilor un mai mare spaţiu de iniţiativă şi inventivitate.

Se preconiza o serioasă slăbire a legii planificării şi o bună reintrodu-

cere a unor reguli ale economiei de piaţă.

Tot, Gorbaciov a fost acela care a înţeles că şi în planul vieţii

politice se impun măsuri esenţiale de reconsiderare. Se preconizau

măsuri care să ducă la mai multă deschidere, la mai multă şi

veritabilă confruntare de idei, la mai multă democraţie reală.

Ideile regândirii socialismului au fost aşezate în două

concepte care, fără a mai fi traduse, au făcut înconjurul lumii:

perestroica şi glasnost.

Gorbaciov a mai înţeles că trebuie idei noi şi în zona

raporturilor din plan internaţional. El credea că s-ar putea introduce

mai multă deschidere şi sinceritate şi în acest plan. Conta pe un anume

glasnost şi în raporturile internaţionale. A înţeles, de pildă, că zidul

Berlinului trebuie să cadă, că tancurile sovietice nu trebuie să mai

înăbuşe încercările unor state socialiste de a-şi lua pe cont propriu

problemele înaintării lor spre comunism. S-a promis că evenimente de

genul celor din Ungaria şi Cehoslovacia nu se vor mai repeta.

Duşmăniile capitalismului la adresa socialismului atât au

aşteptat. Fără tancurile şi bombele Uniunii Sovietice, drumul spre

demolarea socialismului era deschis. Şi socialismul a început să cadă

în ţară după ţară. Ba a ajuns să cadă şi Gorbaciov

Curios, copile, foarte curios! Se poate uşor, ba foarte uşor

observa că noţiunile de perestroica şi glasnost au devenit rădăcinile

141

———————– Page 142———————–

ideatice ale căderii socialismului şi ale destrămării lagărului socialist,

inclusiv a Uniunii Sovietice. Din intenţiile de a se ajunge la un

socialism cu faţă umană, la un socialism cu multă democraţie şi cu

mai multă grijă faţă de om, s-a ajuns la niciun fel de socialism.

De unde această mare răsturnare a unor bune şi frumoase

intenţii? Cum de s-a ajuns să se culeagă altceva decât s-a semănat? S-a

semănat pace şi s-a cules furtună.

Dacă ar fi să răspund doar în câteva fraze la o aşa complicată

întrebare, aş zice, dragă Sergiu, că M. Gorbaciov n-a pus în calcul

două, trei lucruri foarte importante. N-a luat în seamă eroziunile pe

care neajunsurile socialismului le-au produs în conştiinţa oamenilor.

Din cauza acestor eroziuni, atunci când s-a strigat „jos comunismul”,

cei mulţi n-au sărit să-l apere, ci l-au lăsat să se prăbuşească.

Gorbaciov n-a pus în calcul nici sentimentele antisovietice care

bântuiau prin toate ţările socialiste şi chiar prin multe care ţineau de

Uniunea Sovietică. Aceste sentimente au fost cele care au destrămat

nu numai lagărul socialist, dar şi marea Uniune Sovietică. Şi încă

ceva. Nu s-a pus în calcul ura de clasă pe care capitalismul o nutrea

de decenii împotriva socialismului. O asemenea ură, mai ales de

nuanţă americană, viza, chiar şi socialismul cel mai paşnic şi cu faţa

cea mai umană. Gorbaciov n-a înţeles că statele capitaliste nu se vor

lăsa până nu vor vedea demolat socialismul şi destrămată puterea

Uniunii Sovietice.

Minusurile furişate în elaborarea şi punerea în mişcare a

noţiunilor de perestroică şi glasnost sunt considerate de unii greşeli

ideologice şi politice grave, iar de alţii idei creatoare de mare istorie.

Gorbaciov – pe cât de mare, pe atât de controversat.

142

———————– Page 143———————–

După căderea socialismului, dragă Sergiu, a început un dans

al libertăţii de toată frumuseţea. De libertate le era cel mai dor celor

de sub socialism. Nu întâmplător toate demolările socialismului au

început cu lozinca Libertate! Libertate! Orice luptă pentru libertate a

fost şi este, dragă Sergiu, aşa cum am sugerat şi ceva mai sus, o luptă

pentru dezînstrăinare. Libertatea ca libertate, în oricare din formele

ei, este condiţie primă şi fundamentală a dezînstrăinării fiinţei umane,

a apropierii ei de esenţa şi/sau esenţele ei. Căderea socialismului era

un proces care trebuia să lase în urmă, să lase doar pentru filele

istoriei înstrăinările pe care socialismul le-a adus cu sine. În principal,

ar fi vorba de genurile mari ale înstrăinării socialiste – înstrăinarea

prin proprietatea colectivă, prin partidul unic, prin dictatură şi

dogmatism, prin cult ale personalităţii.

După cum era şi firesc, acest mare proces, adică procesul

despărţirii de socialism, a început, cam peste tot, cu demolarea

partidelor comuniste şi a instituirii democraţiei. Cam peste tot şi cam

peste noapte au apărut fel de fel de partide noi, partide care, de a

doua zi, au început, lupta pentru putere.

Pe la noi, dragă Sergiu, după fuga lui Ceauşescu şi după

decapitarea lui la propriu, Partidul Comunist a dispărut pur şi simplu

de pe scena vieţii politice. Nicio instanţă nu i-a contestat decesul şi

nimeni nu i-a semnat vreun act de înmormântare. Ura democraţiei

faţă de dictatură a fost aşa de mare, că nu i-a permis nici măcar un

gest de îngropăciune. Curios, dar cam aşa s-au petrecut lucrurile.

Pe la noi, a doua zi după zilele revoluţiei au şi reapărut

partidele vechi ale României – ţărăniştii, liberalii – partide despre

care se credea că au fost cam înmormântate prin închisorile

143

———————– Page 144———————–

comuniste. Pe lângă acestea, s-au înfiinţat o adevărată puzderie de

partide noi: social democraţi, conservatori, naţionalişti, ecologişti,

umanişti, monarhişti etc.

Dezînstrăinările din zonele vieţii politice au reînviat şi

domeniile mass-mediei. Presa, radioul, televiziunea, scăpate de

cenzura comunistă, „au înflorit” peste noapte, deşi era în plină iarnă.

Toate acestea au intrat pe făgaşuri ale vieţii normale. Au ajuns să fie

cea ce trebuie să fie, să fie mijloacele informării cu cea ce se petrece

în lume. Au ajuns la menirea de a fi a patra putere în stat şi

principalul reazem al democraţiei.

După revoluţie îţi era mai mare dragul să răsfoieşti un ziar, să

asculţi radioul sau să te uiţi la televizor. Aveai ce citi, ce auzi şi ce

vedea. Era gata cu monotonia de imagini şi de idei. Aveai în

mijloacele mass-mediei oglinda unei vieţi readuse la viaţă.

Dezînstrăinările prin democraţie trebuiau susţinute de cele

prin economie. Orice am zice şi orice am face, tot economicul este

fundalul. Şi orice am zice şi orice am face, economia este

proprietate . Dintre presiunile societăţii capitaliste la adresa socialis-

mului, presiunea presiunilor a fost adresată proprietăţii socialiste.

Aceasta trebuia demolată. Socialismul trebuia lichidat în chiar

temeiurile lui.

Demolarea politică a socialismului s-a făcut rapid, s-a făcut

aproape peste noapte. În câteva ceasuri Gorbaciov n-a mai fost lider,

zidul Berlinului n-a mai fost zid, iar Ceauşescu nostru a fugit cu

elicopterul.

Demolarea economică s-a făcut mai anevoios. S-a făcut prin

reveniri la legile proprietăţii private. Această revenire, pe lângă unele

note comune, a îmbrăcat şi multe particularităţi de la ţară la ţară.

144

———————– Page 145———————–

La noi se pare că s-a recurs la formele cele mai dure. În prea

multe locuri lichidarea proprietăţii socialiste a luat calea închiderii de

fabrici şi uzine, forma declarării lor ca necompetitive, ca „mormane

de fier vechi”. Drept urmare, au fost puse la ruginit. Pe locul lor n-a

mai răsărit nimic. În multe alte locuri s-a recurs la vânzare, vânzare

aproape pe nimic. În această vânzare era foarte important să ne vină

capital străin. Toate marile noastre unităţi productive care mai puteau

cât de cât conta sub raport economic au ajuns pe mâini străine –

italieni, francezi, austrieci, indieni, coreeni etc. Pe alocuri, unităţi mai

mici şi mai ales de profil comercial au ajuns şi în mâinile unor

proprietari de pe la noi. Aceasta însă numai până când au venit marile

firme comerciale străine – Billa, Kaufland, Cora, Metro, Real, etc.

firme care au cam scos de pe piaţă mărunţişurile comerciale

româneşti. După câţiva ani, nu prea mulţi, au apărut – nu se ştie cum

şi nu se ştie de unde – milionarii şi miliardarii noştri. Se zice că s-a

furat, că s-a minţit, că a fost corupţie, că oamenii au riscat, c-a fost

legal, c-a fost ilegal etc. În orice caz, acest proces foarte confuz nu

poate fi analizat acum. Este important că şi unii români au prins

gustul proprietăţii private, gustul capitalului.

În domeniul agriculturii, procesul lichidării proprietăţii

colective s-a derulat foarte rapid. S-a decretat desfiinţarea colective-

lor şi oamenii au început jaful. Fiecare a luat ce a apucat. Pământul a

fost retrocedat însă după parcelele de dinainte. Fiecare s-a dus la

brazda lui, cum s-ar zice. Şi aşa ne-am trezit cu o agricultură de

familie, agricultură de simplă supravieţuire. Mai rău decât era înainte

de colectivizare. Au fost reîmproprietăriţi şi cei mutaţi deja la oraş şi

care nu mai aveau gândul reîntoarcerii la sat. Pământul lor a devenit

un pământ al numănui. Aşa s-a ajuns ca în agricultura noastră, hotare

145

———————– Page 146———————–

întregi să rămână nelucrate. În aceasta şi constă crima post-socialistă

din agricultura românească.

Era poate mai bine, dacă se mergea pe alte căi de lichidare. Se

putea eventual decreta transformarea colectivelor în ferme, ferme care,

realmente, să fie proprietate a celor care lucrau şi ferme care urmau să

se organizeze după regulile economiei de piaţă. Cei care lucrau

pământul, urmau să vândă, să cumpere, să se confrunte cu piaţa liberă

a produselor agricole. Dar nu aceasta este tema paginilor de faţă. Să ne

întoarcem la tema înstrăinării. Mai bine-zis la aceea a dezînstrăinării.

Cu toate necazurile şi neajunsurile demolării proprietăţii

socialiste, trebuie spus, dragă copile, că această demolare a fost un

mare proces de dezinstrăinare, de descătuşare a energiilor umane.

Semiroboţii vremurilor socialismului s-au întors la condiţiile lor de

oameni. De oameni cu vise, cu proiecte, cu iniţiative, cu dorinţe de

mai mult şi de mai bine, cu dor de proprietate, de bani, de pământ, de

avere. Proprietăţile noi, mai mari sau mai mici, au declanşat

năzuinţele de a avea, de a agonisi, de a fi stăpân pe ceva. Oamenii au

început să se trezească din amorţeală. Ţara a devenit un mare

furnicar. Gata cu mişcările anevoioase ale economiei planificate.

Rapid după demolările vechilor reguli de viaţă economică, au

apărut bănci peste bănci şi pe deasupra alte bănci, case peste case şi

alături alte case. Au apărut maşinile străine. Dacia noastră era depăşită.

Casele oamenilor s-au umplut de mărfuri de import. Toată lumea voia

să aibă ceva străin în casă sau pe masă. Toată lumea aspira la altă

calitate a vieţii, la un alt nivel de civilizaţie. Civilizaţia simbolizată de

„Trabant” trebuia schimbată cu aceea simbolizată de „Mercedes”.

Toată această fantastică mişcare economică, era, de fapt şi de

fond, un mare proces de dezînstrăinare de sub înstrăinările specifice

146

———————– Page 147———————–

socialismului. Un proces al apropierii oamenilor de forme mai normale

de viaţă, apropierii lor de cea ce sunt şi de ceea ce ar putea să fie.

Dezînstrăinările aduse de căderea socialismului n-au umblat

singure prin lume. Ele au fost însoţite, în forme când văzute când

nevăzute, de umbra înstrăinării. Această umbră este un fel de lucru al

dracului. Este acel ceva din noi care se mişcă împotriva noastră, care

nu ne lasă niciodată să fim pe deplin ceea ce, prin esenţele noastre,

suntem sau am putea să fim.

Căderea socialismului, aducând cu sine noi căi şi perspective

de realizare individuală şi colectivă, a adus, pe alte căi, şi multe, ba

chiar foarte multe, forme ale nerealizării. Această cădere a presărat

peste mulţi ori peste toţi şi cu procese de înstrăinare.

Analiza acestor procese s-ar putea face în cel puţin două

moduri. Aş putea, de pildă, dragă Sergiu, să readuc în discuţie

dezînstrăinările creionate mai sus – dezînstrăinările prin proprietate

privată, partide, democraţie etc. – şi să arăt cum şi pe unde ele au fost

însoţite şi de înstrăinări. Un asemenea demers m-ar obliga la unele

repetiţii pe care aş vrea să le evit. În acelaşi timp, asemenea analize ar

deveni cam prea complicate. De aceea, am să recurg la un alt demers,

mai la îndemână şi poate ceva mai limpede. Voi încerca să identific şi

să creionez câteva cazuri mari şi clare de înstrăinare, cazuri aduse cu

ele de vremurile post-socialismului. Este vorba de înstrăinări de

rezonanţă şi cu consecinţe întinse în istoria prezentă şi în cea viitoare.

1. Într-o asemenea ordine a ideilor aş aduce mai întâi în

discuţie procesul demolării statuilor. Prin instalarea de statui, ca

regulă, societatea onorează personalităţile care s-au afirmat ca

147

———————– Page 148———————–

făuritori de istorie. Statuile marchează faptul că cineva a intrat în

paginile istoriei. Prin demolarea de statui, cei demolaţi sunt scoşi din

istorie. Istoria s-a întors împotriva lor. Ceea ce au făcut odinioară,

acum s-a întors împotriva lor şi i-a răsturnat de pe soclu.

În vremurile socialismului s-au instalat multe statui. Toate au

fost demolate. Stalin a fost primul demolat. Odată cu statuile acestuia

au căzut şi multe altele. Au căzut statuile tuturor acelora care, cu

gândul sau cu fapta, au contribuit la facerea socialismului, facerea lui

ca ideologie sau ca mişcare istorică reală. Bineînţeles că nu toţi

autorii şi coautorii edificării socialiste pot fi puşi pe acelaşi plan.

Marx nu este Lenin şi Lenin nu este Stalin. Dar pentru nuanţări de

genul acesta nu poate fi vorba acum. Ceace ne poate interesa în

contextul de faţă, este doar că prin căderea socialismului, opera

clasicilor marxismului s-a întors împotriva lor. Avem în acest

„împotrivă” un evident şi mare proces de înstrăinare. O înstrăinare

post-mortem tot o înstrăinare rămâne. Bumerangul înstrăinării poate

lovi şi în mormânt.

2. Nu mai puţin istorică este înstrăinarea pe care a trăit-o, pe

viu, M. Gorbaciov . Că el a fost principalul artizan al procesului care a

condus la căderea unei ideologii şi a unui întreg sistem economico-

social şi social-politic, este dincolo de orice îndoială. Că el a conceput

altfel acest proces, că el conta pe o mare schimbare a sistemului şi a

lumii viitoare, este o altă problemă. Adevărul este că până la urmă,

toate ideile şi gesturile lui s-au întors împotriva lui. Ceea ce era în

mintea lui Gorbaciov o mare speranţă, s-a transformat rapid într-o

mare decepţie. Or, decepţiile ca decepţii, în oricare din formele şi

gradele lor, sunt, până la urmă, forme şi grade ale înstrăinării. În

interiorul lor, una vrei şi alta iese. Aşa ceva a păţit şi Gorbaciov – una a

148

———————– Page 149———————–

semănat şi cu totul altceva a cules. Înstrăinările pe care le-a trăit

Gorbaciov, sunt, cu siguranţă, înstrăinări de rezonanţă istorică.

3. În aceiaşi ordine a ideilor l-aş putea aduce în discuţie şi pe

Ceauşescul nostru. Şi pe el l-a omorât propriul său crez comunist; un

crez fanatic. Prea multe din cele gândite şi făcute de Ceauşescu, au

ajuns să-i fie propriul duşman. Pe Ceauşescu, bumerangul înstrăinării

l-a lovit mortal. El a fost singurul lider comunist care a plătit cu viaţa

calitatea de lider. Poate că această „plată” a făcut din el, în perspectiva

istorică, un erou.

4. După înstrăinările trăite de liderii comunişti, lideri mai

mari sau mai mici, este cazul să aducem în discuţie şi masa

comuniştilor de bună-credinţă. Aceştia au reprezentat armata

socialismului. Au crezut sincer în idealul comunist şi s-au angajat

deschis la realizarea a câte ceva din conţinuturile acestui ideal. Ei au

sperat că, pe căile socialismului, ar putea fi adusă pe lume o societate

mai bună şi mai dreaptă. Fără a şti de crimele săvârşite în numele

comunismului, ei au nădăjduit c ă dacă nu mâine, poate că poimâine va

fi mai bine pe pământ, mai bine pentru toată lumea. N-a fost să fie aşa.

Mişcarea reală a socialismului „lucra” împotriva nădejdilor lor. De aici

căderea socialismului. Cădere venită peste capul şi peste viaţa lor ca o

neaşteptată decepţie. Ei au suferit atunci când au realizat că eforturile

lor au fost spulberate, că idealul lor social trebuie abandonat sau

amânat pentru vremuri pe care nu le vor mai prinde. Era, în masa largă

a celor prinşi de o aşa mare decepţie, multă, multă înstrăinare.

Comuniştii de bună-credinţă nu prea au ce îşi reproşa. Sau, dacă au

ceva, atunci numai şi numai că au îmbrăţişat o cauză politico-socială

prea frumoasă ca să poată deveni şi o realitate a vieţii lor. Sau, dacă au

ceva, atunci doar romantismul naiv care i-au împins spre ideile

socialismului. Ei mai pot regreta faptul că istoria n-a fost să fie de

149

———————– Page 150———————–

partea lor. Prin căderea socialismului, viaţa multor comunişti de

bună-credinţă a fost, mai mult sau mai puţin şi de la caz la caz,

dată peste cap. Această „dare peste cap” a fost şi este înstrăinare.

5. Sub o condiţie şi mai înstrăinată s-au aflat şi se află

comuniştii oportunişti. Şi ei sunt o veritabilă armată, armata celor

care au aderat la calitatea de comunist doar din motive de carieră –

un post, o avansare etc. Oportunistul de orice fel nu se manifestă ca

un om adevărat, ci ca unul alterat. Omul ca om are printre marile lui

condiţii, condiţia de a fi cât mai de acord cu sine, cât mai sincer cu

sine. Aceasta şi este una din condiţiile fericirii. Or, oportunistul ca

oportunist se minte pe sine. El trăieşte fariseic. Trăieşte pe două

planuri; unul al convingerilor şi altul al vorbelor şi faptelor.

Oportunistul este una prin ceea ce este în sine, şi alta prin ceea ce

apare. La el esenţa şi aparenţa sunt într-un mare divorţ. Conştiinţa

duplicităţii, trebuie că este sfâşietoare.

Comunistul oportunist n-a avut convingeri comuniste, el a

avut doar interese. În fond şi de fapt, el era un anticomunist. În viaţa

lui se băteau zilnic două lumi care nu putea fi împăcate. Carnetul lui

de partid era un carnet fals.

Căderea socialismului s-ar putea zice că l-a pus în situaţia de

a se împăca cu sine, de a se manifesta pe măsura convingerilor sale.

Numai că, şi în această manifestare, va purta cu sine povara

oportunismului său. El simte că, dacă îşi va recunoaşte oportunismul

de odinioară, tot nu va fi prea bine pentru el. În ochii lumii, tot

oportunist va rămâne. El însă nu-şi dă seama că, a fi oportunist îi mai

urât decât a recunoaşte că ai fost comunist. Va ajunge în situaţia

oportuniştilor care strigă împotriva oportunismului. Va ajunge să fie

un fel de lichea, gata să strige la „lichele”. Oricum, comunistul

oportunist a trăit sentimente ale înstrăinării şi în vremurile

150

———————– Page 151———————–

socialismului şi va trăi la fel şi în vremurile reîntoarcerii la

capitalism. El nu va prea avea decepţii. El îşi va face doar reproşuri.

Dar autoreproşurile sunt şi ele forme foarte subtile de înstrăinare.

Orice autoreproş înseamnă că odată ai făcut ceva împotriva ta, ai

intrat cândva în dezacord cu tine.

6. Alte înstrăinări ale post-socialismului ar putea fi denumite

înstrăinări ale revoluţionarilor. Este vorba de sentimentele de divorţ

dintre ceea ce au visat cei care au ieşit în stradă şi roadele ulterioare

ale acţiunilor lor. Este vorba despre dezamăgirile, nu puţine şi nu

uşoare, pe care le-au trăit cei care au dărâmat zidul Berlinului, cei

care au construit baricadele din Bucureşti, sau cei care, în multe alte

capitale, au strigat. Libertate! Libertate! sau Jos comunismul!

Revoluţiile întoarcerii la capitalism au fost nişte revoluţii

aparte. Ele n-au avut forţe politice interioare care să le pregătească şi să

le conducă. Dictaturile socialismului nu prea permiteau aşa ceva. Ele

au fost cam gândite pe undeva prin exterior. În bună şi primă parte, ele

au fost un fel de exporturi de revoluţie. De aici şi de aceea, cel puţin în

raport cu mişcările interioare, ele au avut o mare doză de spontaneitate.

Pe ansamblu, aceste revoluţii au surprins pe toată lumea. În vara anului

1989, nimeni n-ar fi pariat că, spre sfârşitul anului, regimurile

comuniste vor cădea precum merele sau nucile la adierea vântului.

Cei care s-au angajat efectiv la procesele acestor căderi, s-au

angajat cu fel de fel de aşteptări. Fiecare revoluţionar şi-a imaginat,

în felul său, rosturile acţiunilor lui.

Mă gândesc, de pildă, că nemţii din estul Germaniei, care au

venit la demolarea zidului, au crezut şi au sperat că, de a doua zi,

nivelul lor de trai va fi ca acela al fraţilor lor din vest. N-a fost să fie

aşa şi, de aici, valuri, valuri de decepţii.

151

———————– Page 152———————–

Unii dintre revoluţionarii noştri se aşteptau ca, după

revoluţie, să nu mai audă de niciun fost comunist prin structurile

conducerii vieţii noastre sociale şi politice. Punctul 8 din Proclamaţia

de la Timişoara preconiza o aşa utopie. N-a fost să fie aşa, şi din nou

valuri de multă dezamăgire.

Cei care, în stradă fiind, s-au temut de gloanţe, au crezut că,

de cum se vor linişti lucrurile, cei care au tras, terorişti sau neterorişti,

vor fi identificaţi şi traşi la răspundere. N-a fost să fie chiar aşa şi, de

aici, alte seminţe de amărăciune.

Niciun revoluţionar sincer cu sine şi cu alţii, nu s-a gândit

că, după revoluţie, o să apară mai mulţi revoluţionari decât puteau

cuprinde străzile ţării. Unii şi-au riscat viaţa, iar alţii şi-au făcut

„certificate”. Cearta „pe certificate” a apărut de a doua zi de după

revoluţie şi ea nu s-a încheiat nici astăzi. De aici, o altă sursă de

dezamăgiri. Or, dezamăgirile ca dezamăgiri, aşa cum am mai scris,

sunt moduri ale înstrăinării. Te angajezi la ceva cu anumite gânduri,

şi din această angajare iese cu totul altceva. Cum să nu te doară?

Dar nu este vorba doar de „durere”, de durere ca stare

subiectivă, ci mai este vorba de faptul că, chiar revoluţia ca revoluţie

a generat alterări în normalul vieţii sociale. A alterat rolurile

sincerităţii sociale şi a făcut loc zonelor minciunii. Orice desfigurare

a armoniei din domeniile vieţii individuale sau sociale, desfigurare

mai mare sau mai mică, este sau devine formă de înstrăinare.

7. Printre înstrăinările din vremurile post-comunismului, la

un loc uşor vizibil se află şi înstrăinările prin şomaj şi sărăcie.

Ca realităţi economico-sociale, şomajul şi sărăcia sunt foarte

bine legate. Sunt legate prin cea ce sunt şi bine legate prin aceeaşi

origine. Şomajul nu este decât un fel de început a sărăciei, iar sărăcia

un fel de rezultat al unui şomaj prelungit. Dacă o anumită vreme nu

152

———————– Page 153———————–

dai peste un loc de muncă, sărăcia te pândeşte, fie că vrei, fie că nu.

Ca origine, cele două fenomene sunt o consecinţă a polarizării

economice şi sociale, polarizare pe care proprietatea privată o aduce

cu sine. Producând şi multe lucruri bune, proprietatea mult râvnită în

zilele revoluţiei, prin chiar firescul mecanismelor ei, produce şi

şomaj şi sărăcie.

Acestea, la rândul lor, produc înstrăinare, adică depersonalizare.

Şomajul ca şomaj, îi ia celui în cauză cel puţin trei lucruri:

siguranţa zilei de mâine, bucuria muncii şi toate aspiraţiile.

Cât priveşte siguranţa zilei de mâine, şomerului nu-i mai

rămâne decât grija de a-şi drămui ajutorul de şomaj în aşa fel, încât să

aibă zilnic ceva de pus pe masă. Fără bucuria muncii, şomerul

culege, că vrea că nu vrea, sentimentul apăsător al inutilităţii sociale,

sentimentul că societatea nu mai are nevoie de el şi de priceperea lui.

Câmpul aspiraţiilor sociale şi culturale se reduce la zero, sau aproape

la zero. Presat de cele două reflexe fundamentale – hrană şi sex –

şomerului nu-i mai rămân nici mijloace, nici timp, nici forţă ca să se

mai gândească la vreo agoniseală ori la vreo hrană pentru spirit.

Şomerul ca şomer, ca regulă, nu mai are niciun chef de cultură, de

poezie ori filozofie. Ca om, şomerul se îndepărtează de condiţiile mai

înalte ale umanului şi se apropie mai mult de cele ale animalicului.

În asemenea condiţii, cum să nu sufere şomerul atunci când

trece pe lângă fabrica sau uzina în care a lucrat şi o vede în paragină?

Cum să nu se gândească la ziua în care din curtea ei a plecat în

coloană pe străzile revoluţiei? Cum să nu-l întristeze faptul că acum

curtea e lăstă pe seama buruienilor şi a câinilor vagabonzi? În

asemenea cazuri, omul nu poate să nu se apropie de ideea şi de

sentimentul că, de fapt, prin mecanisme greu de înţeles, revoluţia s-a

153

———————– Page 154———————–

întors împotriva lui. Aşa idei şi aşa sentimente sunt dureroase şi sunt

înstrăinare.

Sărăcia ca sărăcie e şi mai înstrăinantă. În privinţa pâinii cea

de toate zilele, ea nu-ţi mai lasă nici măcar grija de a-ţi drămui un

minim existenţial. Îţi lasă doar grija de a cerşi, ori de a scormoni prin

containerele sau gropile de gunoi ale oraşului. Sărăcia te face să devii

un fel de şobolan cu înfăţişare umană.

8. Pe om îl înstrăinează nu numai sărăcia, ci şi bogăţia.

Aceasta îl înstrăinează însă altfel. Îl înstrăinează de multe din notele

umanului prin mirosul prea puternic al banilor.

Bogăţia ca bogăţie înseamnă avere, proprietate, capital,

bani. Banii rezumă bogăţia şi îi dau forma cea mai palpabilă.

Orice discuţie despre înstrăinare prin bogăţie, înseamnă o

discuţie despre modul în care banii ne alterează înfăţişarea şi ne

răstoarnă dimensiunile şi valorile.

Cât priveşte dimensiunile, adică laturile mari ale vieţii

noastre, prima mare alterare ar fi aceea a armoniei dintre biologic şi

social. Noi suntem un compozitum bio-social. Biologicul e

fundamentul, socialul însă este esenţialul. Dimensiunea biologică

este aceea care aduce în câmpul vieţii noastre legile fundamentale ale

viului. Avem şi noi egoismul nostru genetic, trăim şi noi după

regulile conservării insului şi conservării speciei. Ne aşezăm şi noi pe

cele două axe mari ale vieţii: hrană şi sex. Dar noi suntem, sau ar

trebui să fim mai mult decât atât, ba chiar altceva decât atât. Noi

suntem, după cum ne-a zis încă Aristotel, fiinţe sociale – „Zoon

politikon”. Dimensiunea noastră definitorie nu ne vine din zonele

biologicului, ci din cele ale socialului. Notele socialului ne dau

amprenta specifică, ele ne asigură diferenţierile de animalitate.

154

———————– Page 155———————–

Socialul ca social înseamnă multe. Înseamnă muncă, limbă,

gândire, ştiinţă, cultură. Dar înseamnă, înainte de toate, a trăi

împreună, a trăi în colectivitate. A fi în colectivitate înseamnă, tot

înainte de toate, a fi solidar cu alţii, a trăi pentru ei, a face ceva pentru

ei. Înseamnă a-ţi iubi aproapele, după cum zice frumoasa poruncă

creştinească. Or, ce-au făcut banii din această iubire? Ce fac ei din

dimensiunea noastră socială? Ce fac cu altruismul, cu solidaritatea?

Pe toate le pune la periferia vieţii noastre, dacă, nu cumva, le

anulează. Banii ca bani, alimentează egoismul din noi, înalţă şi înalţă

individualismul. De fapt, banii sunt forma concentrată a egoismului

nostru biologic, sunt, până la urmă, hrană şi sex. Ai bani, ai mâncare

delicioasă şi din plin, ai bani, ai femei după pofta inimii.

Banii sunt ei însişi foarte egoişti. Vor să se înmulţească la

nebunie. Banii vor bani şi pe deasupra, iară bani. Ei devin lăcomie. În

formă de lăcomie ei nu-şi mai lasă stăpânul să fie un om ca toţi

oamenii. Ei îi alterează dimensiunea de a trăi împreună cu alţii, de a

trăi după regulile iubirii aproapelui. Prin lăcomie, banii devin un scop

în sine. În loc să fie doar un mijloc al existenţei specific umane, devin

un scop. Când banii devin un scop, drumul se cam abate de la

regulile umanului. Nu omul mânuieşte banii, ci banii îl mânuiesc pe

om. Banii devin un fel de stăpân, omul devine un fel de sclav.

Bogatul îşi aduce aminte de alţii numai din când în când, numai când

recurge la gesturi de binefacere. Şi atunci o face cu gândul la

reclamă, la imagine. Şi când e altruist, bogatul tot egoist rămâne.

După ce alterează destule în sfera vieţii noastre sociale, bogăţia

ca bogăţie răstoarnă destule şi în firescul raporturilor cu zona culturii. Ca

produs social, noi suntem şi un produs al culturii. Noi trăim într-o lume a

artei, muzicii, poeziei, religiei, filozofiei. Fără acestea noi nu ne

asigurăm distanţa cuvenită de ceea ce este lume animală.

155

———————– Page 156———————–

Or, prin regulile ei generale, bogăţia ne cam îndepărtează de

zonele culturii. Interesele materiale devin atât de presante pentru cel

bogat, încât interesele de ordin cultural şi/sau spiritual, aproape că nu

mai contează. Ca regulă, cel bogat devine un fel de sclav al lucrurilor

– case peste case, maşini lângă maşini, haine peste haine, lux peste

lux, modă peste modă etc. Economia de consum îl striveşte.

Adevărata cultură îl oboseşte.

Când, din când în când, se apropie de cultură ajunge mai

degrabă la subcultură – presă de bulevard, muzică gen manele,

roman erotic sau poliţist, artă de gen kitsch etc. Dacă se apropie de

cultură cu gesturi de sponsorizare, o face, ca regulă, tot din motive de

reclamă şi de imagine. Bogăţia nu ţine la cultură, o priveşte de sus, o

consideră ca fiind un ceva ce ţine de aiurelile vieţii umane. Lucrurile

sunt întotdeauna mai importante decât ideile şi stările de spirit.

Bogăţia ca bogăţie mai produce răsturnări şi în lumea

valorilor. Şi aici răstoarnă firescul raporturilor dintre bine şi rău,

dreptate şi nedreptate, frumos şi urât, adevăr şi fals, adevăr şi

interese. În numele banilor se minte, se fură, se înşală, se exploatează

şi toate acestea sunt considerate ca fiind bine, ca fiind firescul social.

Cine are bani, are de partea lui dreptatea, adevărul şi puterea. În ochii

celui cu mulţi bani, o idee sau o stare de spirit nu contează prin

adevărul, frumosul, binele ei, ci prin modul acesteia de a-i servi

interesele, de a-i aduce avuţie.

De la toate cele creionate mai sus şi considerate ca fiind

regula, există, cu siguranţă, şi zeci şi sute de excepţii. Dar toate aceste

excepţii, ca şi în multe alte cazuri, nu fac decât să întărească regula.

Cele considerate şi prezentate mai sus ca fiind regula, ca fiind

alterări ale armoniilor ce ar trebui să caracterizeze chipul vieţii noastre

ca oameni, sunt, dragă Sergiu, forme foarte subtile şi complicate de

156

———————– Page 157———————–

înstrăinare. Egoismul, subcultura, răsturnările de valori sunt înstrăinări

complicate; ele se manifestă prin multe, multe fenomene care par a fi

ale normalului. De fapt, toate acestea sunt abateri de la firesc şi normal,

de la măsurile de fond ale general-umanului. Sunt desfigurări, mai

mari sau mai mici, ale frumuseţii noastre.

9. În vremurile post-socialismului ne-am trezit cu destulă

înstrăinare şi prin democraţie. Această afirmaţie sună ciudat. Sună

aşa, deoarece undeva mai sus am lăudat democraţia pentru

dezînstrăinările pe care le-a vărsat peste noi. Am lăudat-o pentru mai

multe partide, pentru alegeri libere, pentru presă multicoloră etc. Şi

acum? Acum de ce întoarcem foaia? O întoarcem deoarece şi

democraţia poate produce fenomene contrare ei şi, drept urmare,

contrare nouă. Poate şi ea genera decepţii.

Când oamenii au ieşit în stradă cu gândul la democraţie, au

ieşit şi cu gândul de a scăpa de minciuna politică. În condiţiile

socialismului, minciuna era în elementul ei. Cu toţii am sperat că o

dată cu democraţia, vom ajunge la o viaţă politică în care sinceritatea

va fi regula, iar minciuna o rară excepţie. N-a fost să fie aşa.

Democraţia ne-a adus parcă şi mai multă minciună. În condiţiile

socialismului ne-a minţit un partid, acum ne mint mai multe. Azi, în

numele democraţiei, în marile şi micile campanii electorale toate

partidele mint, toate fac promisiuni pe care ştiu că nu le pot onora. Ni

se spune „Să trăiţi bine” în timp ce acel care ne spune, ştie bine că

mase tot mai largi de oameni au căzut în condiţiile sărăciei. Oamenii

au sperat că vor scăpa de demagogie, dar demagogia a înflorit. Toate

discursurile demagogice şi populiste s-au întors împotriva democra-

ţiei, i-au alterat înfăţişarea.

Alterarea alterărilor democraţiei prin democraţie, ar fi însă

aceea a instaurării unei dictaturi sau semidictaturi pe căi democratice.

157

———————– Page 158———————–

Ar fi aceasta un fel de culme a înstrăinării prin democraţie, ar fi

transformarea acesteia în chiar contrariul ei. Ar fi decepţia decepţiilor

tuturor acelora care au luptat şi au sperat într-o lungă evoluţie

democratică a vieţii noastre politice.

Pe la noi, sub preşedinţia preşedintelui nostru prea „jucător”,

sunt destule semne de înaintare spre vremuri din nou nedemocratice

sau puţin democratice. Înaintăm spre vremuri în care ni se va cânta

dimineaţa „Partidul – Băsescu – România”.

Dintr-un asemenea punct de vedere, democraţia ca

democraţie poate fi sau poate deveni un ceva foarte al dracului.

10. Nu departe de înstrăinările prin democraţie, se aşază cele

prin excese de libertate.

Şi această afirmaţie, dragă Sergiu, sună ciudat, ba foarte

ciudat. Doar ceva mai sus am scris că libertatea ca libertate, este

condiţia condiţiilor oricărei dezînstrăinări şi că înstrăinările ca

înstrăinări se nasc din anulări ale libertăţii. Şi atunci? Atunci cum să

mai putem vorbi de înstrăinări prin prea multă libertate? Nu cădem

cumva într-o prea mare contradicţie? Cădem şi nu cădem. Cădem în

principiu, cădem în cazul ideal al lucrurilor. Nu cădem în fond şi de

fapt. Nu cădem de fapt, deoarece realmente excesele de libertate nu ţin

de liniile armonioase ale vieţii noastre. În aceste linii, avem de-a face

cu un anume firesc al raporturilor pe care libertatea trebuie să le aibă

cu necesitatea, cu regulile de fapt şi de fond ale vieţii specific umane.

Printre aceste reguli, nu figurează libertinajul, nu figurează

anarhia. Acestea sunt excese care produc, sau pot produce

înstrăinare.

Se produce înstrăinare atunci când slăbeşte puterea legii,

când creşte corupţia, când dă peste noi crima organizată, când se

extinde molima drogurilor şi excesului de sexualitate, când cresc

158

———————– Page 159———————–

presiunile diferitelor forme de obscurantism şi fanatism, când ne

întoarcem la horoscoape şi ghicitori, când ne pierdem busola

conduitelor individuale şi colective. Când se poate merge pe toate

căile, nu se mai merge spre ceva, se merge spre nimic, spre nicăieri.

Mersul spre nicăieri nu ne poate caracteriza nici ca indivizi şi nici ca

specie. Un asemenea mers încalcă regulile de fond ale vieţii noastre.

De aici şi de aceea se poate zice că prea multă libertate strică. Strică

ceva în firescul vieţii noastre. Poate depersonaliza şi dezumaniza nu

numai indivizi, dar şi colectivităţi.

Ploaia cu dezînstrăinare şi înstrăinare, adusă de norii căderii

comunismului, a ajuns şi peste ţările capitaliste din vestul şi nordul

Europei. Cu picuri mai mari sau mai mici a ajuns peste toată lumea.

Furtuna a fost prea mare ca să nu cuprindă, într-un fel sau altul, tot

pământul.

Dar să lăsăm tot pământul, şi să ne uităm numai la pământul

nostru – Europa.

Consecinţele de gen dezînstrăinare – să ne referim la ele mai

întâi – au fost şi pe aici destul de mari şi destul de complicate. Lumea

lor este încă o mare provocare pentru economişti, sociologi, politologi

şi filozofi.

N-am de gând să mă lansez în această lume, pentru că nu

sunt în stare. Simt că m-aş rătăci. Încerc s-o las, cumva, mai departe

ca să-i pot surprinde, atât cât pot, doar câteva din mişcările ei de mai

mare amploare.

M-aş atinge, mai întâi, de acel val de dezînstrăinari care ţin

de zone ale vieţii economice.

159

———————– Page 160———————–

În aceste zone, cine se putea bucura mai mult şi mai tare de

prăbuşirea proprietăţii socialiste decât proprietatea capitalistă.

Căzându-i adversarul, capitalismul a început să jubileze.

S-a manifestat această jubilare în trei procese mari şi

interdependente.

a.) Piaţa vânzării. Proprietăţii capitaliste i s-au deschis larg

porţile unor uriaşe pieţe de desfacere. La aşa ceva, înainte nici nu se

putea visa. De a doua zi, mărfurile societăţii capitaliste au început să

invadeze magazinele şi pieţele din fostele ţări socialiste. Foamea celor

din socialism după mărfuri venite din vest era mare. În multe cazuri,

aceste mărfuri erau mai de calitate, în altele însă erau doar mai frumos

ambalate. Dar nu conta întotdeauna calitatea, conta că erau din import.

Aproape toată lumea voia să aibă pe masă, în casă, în curte, ceva din

import. Erau teribil de căutate maşinile. Nu conta că erau la mâna a

doua, sau a treia, conta că erau de marcă apuseană. Capitalismul a

exploatat la maximum această stare de spirit şi această modă. Era

această modă o ploaie binefăcătoare peste mecanismele economiei

capitaliste. Ai unde să vinzi – mare desfătare pentru producţie.

b.) Piaţa cumpărării. Căderea comunismului a deschis

capitalismului câmpuri nebănuite şi nesperate, nu numai pentru a

vinde, ci şi pentru a cumpăra. A cumpăra la preţuri mai mult decât

convenabile, nu numai noi forţe de producţie – fabrici, uzine, – ci mai

ales forţă de muncă.

Pentru a putea ajunge la uzinele şi fabricile care puteau fi de

interes, a început, dragă Sergiu, un foarte subtil proces de demoneti-

zare a acestora. Li s-au anulat comenzile, li s-au refuzat altele. Acestea

au ajuns să producă pierderi, să producă şomaj. Dacă, până în zilele

revoluţiei, multe mărfuri erau bune, după aceea, n-au mai fost bune.

Nu mai îndeplineau condiţiile de calitate. Industria Estului, şi din

160

———————– Page 161———————–

interior şi din exterior, a ajuns să fie considerată ca fiind depăşită, ca

fiind o adunătură de „fier vechi”. După o aşa gravă apreciere, această

industrie se putea cumpăra la un preţ de nimic. Dorinţa capitalului

capitalist de a se extinde spre Est, s-a întâlnit cu dorinţa Estului de a se

vinde Vestului şi prin aceasta şi de a se privatiza. Prin toate ţările fost

comuniste, conceptul economic şi politic la ordinea zilei era

privatizare. Oricum, numai privatizare să fie. De fapt, aceasta şi era

porunca poruncilor întregului proces al căderii.

După bucuria cumpărării de noi unităţi de producţie, capitalul

capitalist s-a bucurat şi se mai bucură şi astăzi de posibilitatea de a

cumpăra foarte ieftin forţă de muncă, de zeci de ori mai ieftină. Forţa

de muncă mai ieftină îi venea la dispoziţie pe două căi: migraţia

muncii spre Vest şi migraţia capitalului spre Est. În primul caz se

ducea munca spre capital, în cel de al doilea caz, venea capitalul în

zonele bogate ale muncii. În aceste cazuri, realmente, capitalul

capitalist se putea bucura. Se putea bucura de o bruscă creştere a

productivităţii muncii şi o neaşteptată scădere a preţurilor de cost, se

putea bucura de noile lui posibilităţi de profit. Niciun capital n-a venit

spre Est din sentimente de altruism. Nici capitalul vest-german n-a

migrat în Est din motive de patriotism. Capitalul drept capital nu se

mişcă după sentimente, el ţine cont doar de interese.

Cu toate acestea, era mare bucurie şi în tabăra forţei de

muncă din ţările fost socialiste. Aceasta, indiferent dacă în est sau în

vest se putea vinde mai bine decât în vremurile socialismului.

Şi de o parte şi de alta a fostei cortine se trăia un fel de beţie

a descătuşării de comunism.

Eu ştiu, dragă Sergiu, că toate fenomenele macro-

economice prezentate mai sus, ar trebui bine garnisite cu fel de fel de

cifre de gen economic. Ar trebui, de pildă, să-ţi scriu din statistici cu

161

———————– Page 162———————–

cât a crescut exportul Vestului spre Est, cu cât a crescut migraţia

forţei de muncă din Est spre Vest – tati şi mami se înscriau şi ei în

această migraţie. Ar trebui să mă refer ceva mai concret la diferenţele

de salariu mediu real dintre cele două lumi, să mă refer la milioanele

de dolari sau euro care au ajuns prin ţările foste comuniste. Poate ar

trebui să dovedesc cu cifre câtă industrie socialistă a fost distrusă şi

câtă a fost vândută etc.

Nu mă pot angaja la aşa ceva. Nu mă simt în stare. Dar

pentru a discuta despre marile fenomene calitative, poate nici nu este

nevoie de cifre. Acestea se văd foarte bine cu ochiul liber. Se vede de

la mare distanţă, că procesele căderii socialismului au fost o mare

binefacere pentru capitalul capitalist. După socialism, capitalismul a

trăit vremuri de adevărată sărbătoare. Bucuriile ca bucurii, oriunde ar fi

şi oriunde s-ar manifesta sunt, cel puţin pentru un moment sau cel puţin

sub anumite aspecte, manifestări de mare şi largă dezînstrăinare. Ce

putea fi mai dezînstrăinant pentru capitalul capitalismului decât că i s-au

deschis larg porţile sale, porţile mişcării lui după regula regulilor lui:

banii să aducă bani, produsul să fie plus-produs, profitul să ducă la alt

profit.

În planurile vieţii politice , căderea socialismului a avut un

alt mare mănunchi de consecinţe. Toate acestea au vizat, prin

excelenţă, regulile statului social. Potrivit acestora, după cum am zis

şi în câteva pagini de mai sus, capitalismul vest-european a ajuns să

aibă o altă înfăţişare decât aceea pe care o avea şi o mai are

capitalismul clasic, liberal şi nu numai liberal. A ajuns la înfăţişarea

unui capitalism mai blând, mai aplecat şi asupra nevoilor celor de

162

———————– Page 163———————–

rând. Egoismul capitalist a ajuns să fie destul de bine împletit cu

multe elemente de altruism social. În numele unor asemenea

împletiri, capitalismul producea caracteristici ale socialismului.

Socialismul capitalist, dacă se poate zice aşa ceva, nu prea

era pe placul capitalismului mai clasic, mai liberal – capitalismul de

tip american, de pildă. L-am auzit cu urechile mele pe marele

miliardar Bill Gates cum, într-o emisiune TV, le reproşa nemţilor că

sunt prea „sociali” şi că şi-ar putea zice „comunişti”. Pe dincolo de

ocean, componentele sociale ale capitalismului european apăreau ca

fiind cedări la presiunile socialismului, concesii prea mari făcute

acestuia. Aşa cum am scris pe undeva mai sus, în mare măsură

lucrurile aşa au şi fost şi aşa şi sunt. În bună parte statul social, s-a

născut din frica de comunism. De îndată ce această frică a trecut, toată

tematica politică legată de funcţionarea statului social se putea pune în

alţi termeni. După căderea comunismului, părea normal ca regulile

acestui fel de stat să fie supuse unor reconsiderări. Părea firesc ca de pe

acum capitalismul să încerce să fie mai apropiat de esenţele sale, să fie

mai mult pentru sine şi cât mai puţin pentru opusul său.

În Germania, la tot acest proces, ar fi trebuit să se angajeze

H. Kohl. cancelarul care a semnat actele unificării şi care a mai

guvernat după aceea încă aproape zece ani. N-a făcut-o. Ca politician

versat, H. Kohl ştia că a te atinge de reguli ale statului social,

însemna să te atingi de drepturi bine câştigate ale clasei muncitoare,

însemna să recurgi la măsuri deloc populare. Cum să te legi de reguli

ale şomajului? Cum să schimbi legile protecţiei sociale? Cum să-i

mai faci pe nemţi să lucreze şi vinerea 8 ore? Cum să le iei obiceiul

de a pleca în weekend de vinerea d.m.? Cum să le reduci perioada de

şomaj? Cum să-i pui să plătească ceva la spitalizare? Cum să-i înveţi

să plătească ceva la şcolarizare? etc.

163

———————– Page 164———————–

H. Kohl a lăsat neatinse regulile statului social. Avea de

gând să mai prindă şi pe cel de al cincilea mandat, adică să ducă până

la douăzeci de ani guvernarea sa. Din motive de prea mare creştere a

şomajului, un aşa gând nu s-a mai realizat. Dreapta politică pierde

alegerile din 1998 în favoarea Partidului Social-Democrat – SPD.

Lui Schröder i-a revenit sarcina istorică de a face cea ce n-a făcut H.

Kohl. Sarcină cam ingrată; de pe poziţii de stânga să recurgi la

măsuri pe care ar fi trebuit să le iniţieze partidele de dreapta.

Castanele dreptei au ajuns să fie scoase din foc cu mâinile stângii.

Sub guvernarea lui G. Schröder s-a început un complicat

proces de „modernizare”, cum i s-a zis. În numele lui s-au preconizat

fel de fel de reforme: mai multe drepturi patronatelor, mai puţine

drepturi şomerilor, sume mai reduse în ajutorul social, măsuri noi în

asistenţa medicală şi şcolară, etc. Toate cu intenţia de a reconsidera

regulile statului social, de a le alinia la noile realităţi europene. De a

le alinia unei Europe fără comunism.

Modernizările lui Schröder au fost aplaudate de lumea

capitalului şi nedorite de sfânta clasă muncitoare. Aceasta a recurs la

proteste, demonstraţii, greve. Aceleaşi modernizări n-au fost bine

înţelese nici de unii din tovarăşii de partid. Multora li s-a părut că

aceste modernizări merg prea departe şi că partidul îşi pierde

identitatea de partid de stânga. Toate aceste reproşuri au condus, în

cele din urmă, la spargerea unităţii din sânul social-democraţiei

germane, spargere concretizată în şi prin apariţia unui nou partid –

Partidul stângii, cum i-au zis. De pe acum jocul politic din Germania

nu se mai face doar din patru culori de bază, ci din cinci. Alături de

negru, roşu, galben şi verde, a apărut şi un roşu mai roşu, a apărut

culoarea stângii mai de stânga.

164

———————– Page 165———————–

Din toată gâlceava din sânul stângii, după cum era şi

normal, a avut de câştigat politica de dreapta. Până nu-şi vor reface

unitatea, social-democraţii au puţine şanse de a mai câştiga, doar pe

contul lor, vreun scrutin electoral.

Dar în toate cele creionate, pe unde-i fenomenul înstrăinării?

Pe unde-i şi dezînstrăinarea? Pe unde-i complicata lor mişcare

dialectică?

Pentru a răspunde la aceste trei şi foarte legate întrebări, ţi-

aş scrie, dragă Sergiu, că din toate cele zise despre statul social, se

poate uşor desprinde că de la o vreme, el a început să producă

disfuncţionalităţi. A început să depăşească măsura, să fie prea mult

social într-un stat totuşi capitalist. Prin depăşiri ale firescului, el a

ajuns să „lucreze” împotriva sa. Acest „împotrivă” era înstrăinare, era

autonegare.

Măsurile preconizate de Schröder au ţâşnit din intenţia de a

restabili firescul lucrurilor, firescul raporturilor dintre egoismele

capitalului şi altruismul social în economia de ansamblu a

rânduielilor capitaliste. Rânduieli care, aşa cum am mai scris, de pe

acum nu se mai temeau de socialism. Intenţiile lui Schröder au fost

de a salva cât mai mult din regulile statului social în noile condiţii.

Intenţiile lui au fost de a aduce la zi, la ziua istoriei, principiile de

bază ale social-democraţiei, ale stângii politice, în genere. Aceste

intenţii de a merge înainte, se puteau realiza numai sub condiţia unor

mersuri înapoi. Proiectele şi măsurile lui Schröder au fost succese ale

social-democraţiei şi înfrângeri ale acesteia. Schröder a ieşit din

politică cu fruntea sus, dar cu lacrimi în ochi. Lacrimile lui Schröder

au fost durere, decepţie, înstrăinare.

Aceste lacrimi i-au fost provocate, înainte şi înainte de toate,

de faptul că partidele de dreapta l-au scos de la guvernare nu prin ele

165

———————– Page 166———————–

însele, ci prin ajutorul indirect pe care l-au primit din partea celor de la

stânga stângii, celor care au fluturat un steag mai roşu decât roşul

social-democraţiei.

Destule gânduri şi sentimente de genul înstrăinării au cules

şi aceştia şi cei cu roşu mai închis. Din prea multă dragoste de stânga

politică au ajuns în situaţia de a duce apă şi de a căra grăunţe la

moara partidelor de dreapta. Din prea multă dragoste de social –

democraţie au ajuns să acţioneze împotriva social-democraţiei.

Mişcările de gen bumerang sunt cât se poate de clare; înstrăinare prin

gesturi de dezinstrăinare.

Şi toate aceste ciudăţenii ale istoriei recente s-au petrecut

uneia din cele mai frumoase realităţi politice, realitatea statului social.

În forme şi grade diferite, „modernizări” ale acestei realităţi

au avut loc, dragă Sergiu, cam în întregul spaţiu politic sud, vest şi

nord european. M-am referit mai pe larg la cazul Germaniei

deoarece, şi mie şi ţie, acest caz ne era mai la îndemână.

Toate mişcările de a aduce regulile statului social la

ceasurile istoriei s-au înscris şi se înscriu într-un proces european mai

larg, proces pe care l-am putea numi declin al ideologiilor de stânga.

Avem de-a face în acest proces cu o altă mare consecinţă a

căderii socialismului, consecinţă care a trecut mult dincolo de

căderea ideologiei din care socialismul s-a inspirat şi din care la

modul direct s-a alimentat. Este vorba despre declinul tuturor acelor

idei care ţin cu cei mulţi, cu cei care mereu şi mereu sunt cu mânecile

suflecate şi cu sudoarea muncii pe frunte. Este vorba despre ideile în

care se pledează pentru o mai bună echitate socială, pentru o

166

———————– Page 167———————–

democraţie care să fie, cât de cât mai aproape de ceea ce ar putea fi

democraţia la cazul ei ideal. De acele idei, care într-un fel sau altul

sunt împotriva egoismelor capitalului, împotriva aşezării banilor şi

bunurilor în fruntea listei de valori; de acele idei care văd în bani doar

un mijloc şi niciodată un scop, idei care de stânga fiind – ca filozofie,

ca morală, ca politică – văd în om, în oricare om, un scop şi niciodată

un mijloc, un stăpân şi niciodată, doar o slugă. Este vorba despre

ideile care fac din om aureola fiinţei umane, care mereu şi mereu

pledează pentru umanism. A fi de stânga, înseamnă a face politică şi

cu inima. Şi cum inima bate la stânga, probabil că şi de aceea, acestor

idei li se zic de stânga.

În perspectivă istorică, ideologiile de stânga au originea în

creştinism, mai ales în formele lui primare. Trec apoi prin toate

formele de umanism, iluminism şi utopism. Din toate acestea ajung

în marxism. Acesta a dat ideologiei de stânga expresia cea mai clară

şi mai radicală. Momentele mai radicale din economia de idei a

acestuia, rezumate în ideea de revoluţie şi de dictatură a proletaria-

tului au fost apoi suprasolicitate, dragă Sergiu, în leninism, stalinism

şi maoism.

Dacă într-o vreme, în ţări precum Franţa, Italia, Spania,

partidele comuniste erau partide mari, partide care băteau serios la

uşile puterii, după căderea comunismului, de aceste partide aproape

că nu se mai aude. Structurile politice care au mai rămas în picioare

şi care mai flutură steagul roşu al stângii, sunt cele de orientare

social-democrată. În esenţa politicii lor, aceste partide lasă neatinsă

prezenţa proprietăţii private, dar încearcă să-i mai limiteze lăcomia.

Încercă să introducă reglementări de mai bună şi mai necesară

echitate socială.

167

———————– Page 168———————–

După căderea socialismului, aceste partide au cunoscut o

evoluţie contradictorie. Pe de o parte, rândurile acestora s-au subţiat

prin destul de multă migrare spre dreapta; pe de altă parte, rândurile

lor s-au îngroşat prin asimilarea multora din foştii comunişti. În orice

caz, partidele de doctrină social-democrată mai sunt în picioare şi

încă în multe ţări sunt la putere sau bat serios la uşile acesteia, adică

la uşile guvernării.

Pe ansamblul însă, în toată evoluţia ideologică şi politică a

Vestului european se poate uşor observa un mare flux al ideilor de

dreapta şi un mare reflux al celor de stânga.

Se pare că tot acest complicat proces şi-a găsit una din

expresiile cele mai clare şi mai de sinteză în sloganul pe care l-am

auzit adesea: Marx a murit, Hristos a învins!

După opinia mea, dragă Sergiu, ceea ce spune acest slogan

este şi nu este adevărat. Este adevărat, dacă-l luăm pe Hristos într-un

sens foarte, foarte metaforic, dacă-l considerăm ca fiind figura simbol

a tuturor ideologiilor de dreapta. Este adevărat, dacă tot jocul stângă

şi dreaptă ideologică îl judecăm doar pe cartea opoziţiilor marxism şi

religie.

În alte multe sensuri, însă, sintagma citată nu poate fi

adevărată. Învăţătura lui Hristos nu este de dreapta sau nu este numai

de dreapta. Hristos a ţinut şi mai ţine de prea multe ori şi partea

săracilor. Din acest punct de vedere, poate că Hristos a fost primul

mare comunist. Tot din acest punct de vedere, poate că-i regretabil că

Lenin n-a înţeles toate momentele pe care Marx le-a pus în caracte-

rizarea fenomenului religios şi a reţinut din această caracterizare doar

povestea cu „opiul poporului”.

168

———————– Page 169———————–

Ideologiile de conţinut religios, în aproape oricare din

formele lor, au interferat şi interferează pe spaţii întinse cu ideologiile

de stânga.

În al doilea rând, Marx n-a murit. Au murit, se pare, Lenin,

Stalin, Mao, dar nu şi Marx. S-au poate că Marx a murit doar prin

unele din ideile lui şi nu prin toate. Nemţii, după cum ştii copile, îl

consideră şi acum pe Marx ca fiind una din cele 10 personalităţi pe

care Germania le-a dat Panteonului european şi mondial. Marx mai

este viu, pentru că prin ochii unora din ideile lui trebuie să ne uităm şi

astăzi la multe fenomene ale lumii contemporane. Prea multe din ideile

bătrânului mai sunt încă pline de actualitate. Ideile cele mai

periculoase din punct de vedere al dreptei politice, însă s-au cam stins.

De acum, ideologia dreptei poate ieşi în faţă şi se poate

afirma fără nicio frică de comunism. Pentru multă vreme idealul

comunist va rămâne la pământ. În afirmarea şi reafirmarea idealurilor

de dreapta, putem foarte uşor identifica un proces de dezînstrăinare.

Acest ideal de viaţă şi de organizare economico-socială, în forme

foarte diferite, poate mărşălui nestingherit.

Lucrurile stau puţin altfel cu ideologiile de stânga. Ele,

atâtea câte mai sunt, se manifestă cu evidente semne de reţinere. Ele

trăiesc un recul. Celor care s-au angajat pe fronturi ale stângii

ideologice, parcă le vine greu să-şi asume eşecul şi declinul. Acest

declin, orice am zice şi oricum l-am privi, din punctul de vedere a

temei pe care o urmărim, este şi rămâne un ceva care produce

înstrăinare. Niciodată n-a fost şi niciodată nu va fi uşor ca, aproape

peste noapte, un val de istorie să-ţi dea peste cap un crez, crezul

pentru care poate că ani de zile ai militat.

169

———————– Page 170———————–

De lucruri şi mai complicate şi de mişcări şi mai

contradictorii dăm, dragă Sergiu, de îndată ce încercăm să ne mutăm

condeiul pe terenul marelui fenomen social, politic şi ideologic

denumit idee naţională sau stat naţional. Avem în aceste două

realităţi interdependente multe manifestări de genul afirmării şi

negării, de genul unor paşi înainte şi a unor paşi înapoi. Evoluţia

contemporană a patriotismelor şi naţionalismelor a fost cu mersuri în

sus şi mersuri în jos.

În perspectivă istorică, ideea naţională a fost şi a rămas una

din ideile politice de bază ale Europei. La modul de fapt, aceasta i-a

configurat harta geografică şi politică. Tot ce a fost economie,

politică, cultură în Europa modernă, s-a mişcat sub paradigma ei şi a

sentimentelor pe care le genera. Ea a creat şi a diversificat limbi, a

coagulat şi a fărâmiţat imperii, a trasat şi a retrasat graniţe, a instituit

valori şi tradiţii. Cu un cuvânt, ideea naţională a semănat pe pământul

Europei statele naţionale.

În vremurile de azi, ideea naţională trăieşte tendinţe care o

afirmă şi care o sfâşie în acelaşi timp. O afirmă parcă negând-o şi o

neagă parcă afirmând-o.

La ora actuală, ideea naţională se întâlneşte şi se ciocneşte

de marea idee a integrării europene. Această ultimă idee reprezintă

fără nicio îndoială cea mai nouă, mai frumoasă şi mai consistentă

idee politică născută după cel de al Doilea Război Mondial; o idee

care trebuie să-şi facă loc prin desişul produselor ideii naţionale, prin

jungla st ărilor de spirit pe care aceasta le-a generat.

Intenţiile de fond aşezate în ideea integrării, dragă copile, au

fost şi sunt cel puţin două: a) să asigure pacea eternă pe pământul

170

———————– Page 171———————–

european şi b) să le dea europenilor conştiinţa identităţii lor

continentale, identităţii lor economice, politice şi culturale.

Năzuinţe de unificare a Europei, au mai fost. Toate au eşuat.

Au eşuat pentru că erau unificări cu sabia. Actuala unificare are alte

şanse. Ea vrea să se realizeze după regula liber consimţirii. Ea vrea să

fie un mare mariaj după regula iubirii curate.

Că „iubirea” Europei a fost şi este mare se poate vedea din

entuziasmul cu care, rând pe rând, statele vest europene au aderat la

Europa unită. Se poate şi mai bine observa în faptul că după ieşirea lor

din carcasa socialismului, statele est-europene n-au avut o dorinţă mai

mare decât aceea de a se vedea acceptate ca membre ale U.E. Ieşind de

sub o tutelă – tutela Moscovei – s-au grăbit să intre sub aripile alteia –

tutela Bruxellului. O altă tutelă, dar în cu totul alte condiţii.

Că integrările în U.E. s-au împletit cu cele ale aderării la

NATO, era oarecum firesc. Statele vest-europene erau de mult sub

cupola de securitate a Pactului Nord Atlantic.

Problema acestui pact nu ne poate interesa în economia de

idei a acestor pagini, deşi probleme de gen înstrăinare-dezînstrăinare

ar fi şi pe aici destule. Printre ele, poate problema cea mai plină de

interes ar fi aceea a raporturilor dintre spiritul european şi spiritul

american. Prin NATO, America a venit peste Europa, a venit cu bune

şi cu rele deopotrivă.

Dar să rămânem la Europa, să rămânem doar la raporturile

naţional şi european. În acest sens, să-ţi scriu, dragă Sergiu, câte ceva

despre dezînstrăinările pe care ideea de Europă unită le poartă cu sine.

Europa Unită vrea să scoată spaţiul european din înstrăinările

pe care i le-a presărat chiar ideea naţională şi chiar produsul cel mai

palpabil al acesteia – statul naţional. Aceasta a produs, cu timpul, prea

multe graniţe, prea multe imnuri, prea multe steaguri, prea multe

171

———————– Page 172———————–

însemne naţionale, prea multe valute, prea multe ghişee de vamă. A

produs prea multă fărâmiţare şi încăierare. A produs prea multe

războaie. Prea mult sânge a curs pe fronturile ideii naţionale.

Cu timpul, toate aceste produse au ajuns să devină frâne ale

dezvoltării naţiunilor. În şi prin aceasta, ideea naţională a ajuns să se

mişte împotriva ei, împotriva acelora care o nutreau, a ajuns să

producă autonegare, să ducă la sentimente de genul înstrăinării.

Cei care s-au gândit la Europa Unită, au răspuns de fapt

unor imperative ale momentului. Au răspuns imperativului de a

asigura pace şi mai multă pace pe pământul european şi imperativului

de a deschide statelor europene noi perspective de dezvoltare. Ei au

înţeles că într-o Europă fără garniţe interioare, chiar spiritele

naţionale şi-ar putea găsi căi mai bune de manifestare. De la bun

început, s-a afirmat principiul că noul proiect european nu se va

mişca împotriva ideii naţionale, ci, pe cât posibil, împreună cu ea.

Autorii proiectului au ştiut însă, de la bun început că de la o

idee aşa de mare şi frumoasă, până la o realitate şi mai mare şi mai

frumoasă, calea este lungă şi anevoioasă. Au înţeles că, în ciuda

tuturor declaraţiilor de principiu, proiectul lor se va ciocni de

încăpăţânările ideii naţionale, de orgoliile pe care aceasta le poartă cu

sine. Au înţeles că o istorie de secole a lăsat urme peste care cu greu

se va putea trece.

Că proiectul unei Europe fără graniţe interioare se realizează

şi se va realiza anevoios, se poate uşor observa, printre multe altele, din

atitudinea unora faţă de proiectata Constituţie Europeană. Celor care

au votat împotrivă, li s-a părut că proiectata Constituţie conţine prea

multe spirit european şi nu destul spirit naţional. În acest caz, ori nu s-

au explicat bine lucrurile, ori n-au fost bine înţelese. N-a fost bine

înţeles faptul că, de acum încolo, la nivel european, statele naţionale se

172

———————– Page 173———————–

vor putea afirma şi dezvolta mai bine doar în spaţiul tuturor şi cu

sprijinul tuturor. Nu s-a înţeles că, de acum încolo, se va putea vorbi de

mai mult spirit naţional numai sub condiţia unui plus de spirit

european. Cu cât mai multă Europă, cu atât mai multă Franţă,

Germanie, Italie, Românie etc.

Această aserţiune sună cam contradictoriu, dragă copile. Ea

trebuie înţeleasă în sensul că orice cetăţean al unui stat naţional se va

putea afirma mai plenar în ceea ce este el, dacă nu se va mai ciocni

de toate graniţele interioare ale Europei şi de tot ceea ce presupun ele.

Încet, încet, oamenii Europei vor trebui să se deprindă cu

ideea unei duble cetăţenii – naţională şi europeană deopotrivă. Să se

înveţe cu două buletine, două steaguri, două imnuri, două capitale, ba

chiar cu două limbi – maternă şi europeană. Va trebui să se

obişnuiască cu două feluri de sentimente de apartenenţă şi cu două

genuri de valori – naţionale şi general europene.

În asigurarea acestui complicat melanj de determinaţii,

trebuie să se deprindă şi cu unele renunţări. Trebuie să se mai cedeze

la câte ceva din zona orgoliilor naţionale. Încet, încet să devenim mai

europeni. Dacă este valabilă afirmaţia că, cu cât mai multă Europă,

cu atât mai multă afirmare a unor valori naţionale, devine tot pe atât

de adevărată şi valabilă şi afirmaţia că, cu cât mai multă Europă, cu

atât mai puţin stat naţional. Cu cât mai multă Europă, cu atât mai

puţină Franţă, Germanie, Italie, Spanie, Românie, etc. Cu timpul, va

trebui să ne învăţăm nu numai cu două genuri de valori, dar chiar să

punem pe un prim plan, valorile general – europene. Numai sub o aşa

condiţie, Europa va ajunge să fie o mare putere pe planeta noastră, să

fie un mare pol de putere economică, politică şi culturală.

Cele scrise până acum despre raporturile dintre spirit

european şi spirit naţional ne pot conduce uşor spre gândul că, în

173

———————– Page 174———————–

toată dialectica acestor raporturi avem de-a face cu o complicată

mişcare de dezînstrăinare – înstrăinare şi invers.

Oamenii Europei trăiesc fără îndoială un sentiment al

dezînstrăinării, când circulă de-a lungul şi de-a latul Europei, fără a

mai umbla după vize, fără a mai sta pe la graniţe şi fără a mai căuta

ghişee de vamă, de valută etc. Dar au un sentiment al înstrăinării, când

se ciocnesc de graniţele lor de limbă, de obiceiuri, de tradiţii, când

realizează că nu se pot totuşi bucura de toate deschiderile pe care li le

oferă Europa Unită. Nu se pot bucura din plin de toată Europa, fie din

motive ale Europei, fie din cele ale închiderilor lor naţionale.

Adepţii optimişti ai Europei unite trăiesc sentimente de gen

dezinstrăinare când văd progresele integrării şi au sentimente ale

înstrăinării când văd obstacolele de care această integrare se

ciocneşte. Când văd atâta rezistenţă la o idee aşa de mare şi de

generoasă, simt cum optimismul lor se întoarce împotriva lor.

Scepticii integrării, ca să nu zic adversarii ei, se simt

înstrăinaţi atunci când simt că integrarea loveşte în sentimentele lor

de secole şi se simt dezînstrăinaţi, adică victorioşi, când văd că

Europa se poticneşte.

Ca un bun român şi ca un european convins, m-am întristat

atunci când am văzut că pe la noi – şi nu numai pe la noi – cu prilejul

campaniei electorale pentru Parlamentul European, în loc de Oda

bucuriei – imnul Europei – s-a cântat mereu şi mereu „Noi suntem

români, Noi suntem români” Cu „Noi suntem…” nu se face Europa

Unită. Dacă toţi cântă doar ceea ce sunt, dacă toţi îşi cântă doar

imnul, cine să mai cânte Oda bucuriei?

Treabă complicată să te joci cu cel două stări de spirit –

european şi naţional – treabă şi mai complicată să te joci pe tema lor cu

174

———————– Page 175———————–

înstrăinarea şi dezînstrăinarea. Deşi pe această temă s-ar mai putea

scrie multe, să pun punct, dragă Sergiu, şi să încerc un pas mai departe.

Pasul pe care abia ţi l-am promis, dragă Sergiu, este un pas

foarte apropiat de cel de până acum, de cel în care a fost vorba despre

spiritul naţional şi european. Ba nu este doar foarte aproape, poate că

este vorba chiar de aceeaşi mare temă, dar privită pe o anumită latură

a ei. Latură importantă şi care merită o atenţie aparte. Ar fi vorba

despre ceea ce am putea numi, limbă naţională şi limbă europeană.

Stalin zicea că limba nu este fenomen ideologic, pe motiv că

ea se aşază deasupra intereselor de clasă. Pentru el, doar acest tip de

interese pot genera ideologie. Pentru el, alt tip de interese ori nu erau,

ori erau reductibile la interesele de clasă, Dar tipurile de interese,

copile, sunt mai multe, şi în ciuda tuturor legăturilor lor, ele nu-şi

pierd relativele independenţe. Aşa ceva se poate spune şi despre

interesele care se exprimă prin limbă şi care fac din aceasta un foarte

important fenomen ideologic.

Limba ca limbă se leagă ombilical, am putea zice, de

interesele economice, politice şi culturale ale triburilor, etniilor,

naţiunilor şi naţionalităţilor. Limba coagulează interesele acestora şi

le dă parcă expresia lor cea mai sintetică. Ea şi este una din notele

definitorii ale acestor comunităţi. Ea este coloana axială a ceea ce

este spirit naţional, a ceea ce sunt valori şi tradiţii naţionale. În

virtutea dimensiunii ei ideologice, limba este apărată şi păzită cu

sfinţenie de naţiuni şi naţionalităţi. În numele acestui fapt şi scriu

despre limbă acum, acum când scriu despre înstrăinările şi dezînstrăi-

nările de gen ideologic în spaţiul european post-comunist.

175

———————– Page 176———————–

Europa post-comunistă este Europa unificării, unificare în

care trei lucruri sunt hotărâtoare: a) Unificarea economică, unificare ce

s-a făcut şi se face, în principal, prin unificarea monetară. Euro este şi

rămâne expresia cea mai de seamă a acestei unificări. b) Unificarea

politic ă, unificare realizată până acum doar pe jumătate. Tratatul de la

Lisabona a redus cam la jumătate bunele intenţii ale Proiectului de

Constituţie. Cred totuşi că ideea unei veritabile constituţii europene nu

va fi abandonată. c) Unificarea spirituală şi/sau unificarea întru conşti-

inţă, unificare care trece în mod obligatoriu prin unificarea lingvistică.

Sub raport lingvistic, situaţia de azi a Europei este una

babilonică. Chiar şi la Bruxelles se întâlnesc şi se ciocnesc vreo 27 de

limbi. Această situaţie produce multe bariere de comunicare şi multă,

multă redundanţă. Fiecare membru al U.E. ţine la limba sa. Nimeni

nu dă semne că ar putea renunţa la câte ceva.

Cu timpul babilonia lingvistică va trebui depăşită. Fără

această depăşire, proiectul Europei unite nu va reuşi în plenitudinea

dimensiunilor lui.

Calea depăşirii ar fi aceea a unui gen aparte de bilingvism.

Adică, fiecare să-şi păstreze şi să-şi cultive limba maternă, limba care

să-i asigure comunicarea în spaţii restrânse – familie, sat, oraş,

naţiune şi/sau naţionalitate – şi fiecare să înveţe o a doua limbă, cu

roluri de comunicare la dimensiunile întregului spaţiu european.

La o asemenea realitate lingvistică, realitate care să menţină

şi care în acelaşi timp să depăşească pluralismul actual, s-ar putea

ajunge pe două căi: Calea mersului spontan şi calea asumării

conştiente. Calea evoluţiei spontane ar necesita, probabil, câteva zeci

de generaţii. Pe căile asumării conştiente, problema comunicării

oricui cu oricine s-ar putea realiza în cursul a cel mult două generaţii.

Problema ţine doar de curajul unei mari decizii politice, decizie care

176

———————– Page 177———————–

să ducă la învăţarea intensivă a unei singure limbi străine, adică o altă

limbă decât limba maternă.

S-ar putea ca această limbă să fie limba engleză, aşa cum s-

ar putea să fie şi alta. Acest lucru ar urma să-l judece specialiştii –

lingviştii, sociologii, psihologii, politologii etc. şi, într-un fel de

Mastrich pentru limbă, să-l decidă politicienii.

Drumul spre o limbă europeană ar fi drumul cel mai de

seamă spre o conştiinţă europeană, spre stările de spirit ale unei reale

şi veritabile duble identităţi.

Dar cum am sta cu întrăinarea şi dezînstrăinarea în toată

această luptă pentru şi luptă contra babiloniei? Este prea limpede că

babilonia lingvistică în sine produce nu numai multă şi multă

redundanţă, ci şi înstrăinare şi iar înstrăinare. Este prea limpede că

pluralismul lingvistic ridică multe bariere de comunicare şi drept

consecinţă bariere de afirmare individuală şi colectivă. Este prea

limpede că dacă ştii doar limba maternă şi vrei să te mişti prin tot

spaţiul european, culegi, aproape la tot pasul un sentiment al

neafirmării şi blocării, cu un cuvânt, un sentiment de înstrăinare. În

spaţiul european, sfânta limbă învăţată de la mama, nu te mai ajută.

Sfânta ta limbă naţională se întoarce împotriva ta. Iubirea de limbă te

face să nu te mai poţi realiza plenar, să nu te mai poţi afirma pe

măsura tuturor disponibilităţilor tale.

Limba europeană te-ar putea ajuta să depăşeşti toate aceste

stări de spirit. Ţi-ar putea da sentimentul că eşti de două ori om, că te

poţi mişca cu aceeaşi dezinvoltură în două lumi, în două sfere de

viaţă economică, politică şi culturală.

Limba europeană ar elimina dintr-odată multă, multă

redundanţă, şi ar reduce mult din stările înstrăinării. Ar putea produce

177

———————– Page 178———————–

plusuri de comunicare, de cunoaştere, de mişcare, de realizare, cu un

cuvânt, de dezînstrăinare.

În toate cele de până aici, pe individ l-am cam pierdut în

diferitele lui colectivităţi – clase, partide, naţiuni etc. – L-am cam

dizolvat în fenomene ale macro-socialului – stat, ideologie, limbă,

etc. Cu alte cuvinte, m-am cam mişcat în sfere ale socialului. În ceea

ce urmează, aş dori să cobor în zonele sfinte ale vieţii individului,

insului, omului ca fiinţă concretă, ca mare subiect al vieţii lui, ca

mare întâlnire a oricărui sine cu sine. Cu alte cuvinte, aş vrea să

urmăresc tema înstrăinării ca mare temă a general-umanului, ca temă

a tuturor şi a fiecăruia deopotrivă.

Venind vorba despre aşa ceva, cu siguranţă că prima

dimensiune care trebuie adusă în discuţie, este aceea a muncii. Prin

ea, înainte de toate, omul este om. Prin ea, el se manifestă ca fiinţă

demiurgică. Prin ea, ne asemănăm cel mai mult cu Dumnezeu. Sau

poate, ea este calitatea primă pe care ne-am pus-o în joc, atunci când

ni l-am imaginat pe Dumnezeu ca fiind Creatorul sau Atot-creatorul.

Munca, munca în toate formele ei, este trăsătura noastră cea

mai înaltă, cea mai nobilă. În ea stau originile noastre şi în ea se

aşază esenţele noastre. Suntem, înainte de toate, un homo faber, un

homo care face lucruri noi sub soare. Suntem fiinţa care multiplicăm

şi suplimentăm creaţiile naturii, care am făcut o lume nouă în sfânta

lume a naturii. Toţi oamenii vor să lucreze; lenea nu ţine de caracte-

risticile noastre definitorii, ea nu-i decât abaterea care vine să

întărească regula.

178

———————– Page 179———————–

Munca este locul prim al plăcerii, bucuriei, fericirii. Ea ne

dă primul sens şi tot ea ne asigură fundalul existenţei noastre

specifice. Ea este primul gest al auto-afirmării noastre, al etalării

calităţilor pe care le avem – gândire, voinţă, iubire.

Cine nu-şi gândeşte produsele muncii lui şi cine nu şi le

iubeşte? Ce ţăran nu-şi visează grăunţele şi nu-şi trece printre degete

boabele unui cules? Ce muncitor nu-şi desenează în minte şi nu-şi

mângâie piesa care iese din mâinile lui? Ce arhitect nu se duce mai

departe pentru a-şi vedea mai bine construcţia pe care a pus-o în

schiţe? Cărui poet nu-i place să-şi citească şi recitească poeziile? Ce

cărturar nu se uită cu drag la cartea pe coperta căreia îi stă scris

numele?

Peste tot, dragă Sergiu, dai peste oameni care-şi adoră munca

şi care-şi dau drumul fericirii atunci când este vorba de rezultatele ei.

În numele tuturor celor de mai sus, se poate uşor zice că, în calitate de

gest creativ, munca poartă cu sine dezînstrăinare, poartă cea mai de

seamă apropiere a omului de esenţa şi/sau esenţele lui.

În dezînstrăinările muncii se furişează şi înstrăinările ei. În

modurile noastre de a ne realiza se cuibăresc şi modurile noastre de-a

nu ne mai realiza.

Munca nu se realizează, înainte de toate, prin modurile ei de a

ne unidimensionaliza şi/sau specializa. Nu putem face de toate, deşi

prin definiţie suntem deschişi unui evantai foarte larg de posibilităţi. În

numele muncii, trebuie să alegem, să optăm, să ne îngustăm drastic

evantaiul. Uneori, aşa de drastic, încât ajungem la gesturi de semi-

maşină, sau semi-automate. În asemenea cazuri se duce în vânturi toată

gama posibilităţilor, se instaurează din plin stările înstrăinării.

La scară generală, munca ne mai înstrăinează prin

obligativitatea ei. În numele unei bucăţi de pâine, vrei nu vrei,

179

———————– Page 180———————–

trebuie să te scoli şi s-o iei spre ogor, uzină, birou sau şcoală. Ai vrea

să mai dormi, dar ceasul nu te lasă. Normal ar fi să ne ducem spre

locul de muncă, numai şi numai atunci când simţim plăcerea

drumului. Normal ar fi să nu avem niciodată sentimentul că ne-am

întoarce înapoi. Dar trebuie, şi atunci mergem mereu şi mereu

înainte. Din păcate, prea des, prea mult şi mai ales pentru prea mulţi,

munca stă sub însemnele lui „trebuie”, sub imperativul unor nevoi

primare – hrană, adăpost etc. În numele acestor nevoi suntem puşi să

renunţăm la multe alte dimensiuni ale existenţei noastre specifice.

Aceste renunţări sunt înstrăinare, sunt eventuale năzuinţe nerealizate.

Munca ne mai înstrăinează şi prin oboseala pe care ne-o

strecoară în mâini, în picioare, în tot corpul. Se duce omul la lucru şi

începe cu entuziasm. Deodată începe să simtă că-l cuprinde oboseala.

Sudoarea îi curge pe faţă şi parcă nu mai suportă zgomotul uneltelor.

Ar vrea să plece, dar încă nu se poate. Obosit, neobosit, trebuie să-şi

facă treaba. Şi oboseala se adună. Când ajunge acasă, nu mai are chef

nici de mâncare. Ar vrea să doarmă şi să doarmă. Să doarmă pentru că

a doua zi trebuie s-o ia de la capăt. Toate acestea nu mai sunt plăcere,

ci mai degrabă durere, nu mai sunt fericire, ci moduri ale nefericirii. Şi

aşa înstrăinarea vine. Şi vine nu atât şi nu doar prin faptul că produsele

muncii se duc de la cel care le produce. Nu vine atât şi nu vine doar

prin mecanismele exploatării, cum ne-a zis Marx, ci vine şi prin ceea

ce este munca în sine, vine prin mecanismele oboselii. Cu exploatare

sau fără exploatare, de componentele oboselii nu putem scăpa.

Munca mai produce înstrăinare şi prin eşecurile sau

semieşecurile ei. Niciun rezultat al unei activităţi de gen muncă –

indiferent dacă muncă fizică sau intelectuală – nu seamănă perfect cu

proiectul, cu ceea ce ne-am imaginat să fie. Performanţele ideaticului

şi/sau idealului sunt greu de atins. Mâinile nu prea pot onora toate

180

———————– Page 181———————–

cerinţele mentalului. Întotdeauna rămâne un rest neonorat. Acest rest

ne şi produce conştiinţa nerealizării plenare, iar aceasta ne duce spre

un sentiment al neîmplinirii. Or, acest sentiment este formă a

înstrăinării. Pentru a o depăşi, reluăm totul ori de la capăt, ori de unde

am ajuns. Vrem să ne apropiem cât mai mult şi cât mai bine de tot

arsenalul posibilităţilor noastre.

Tot jocul cu realizări şi nerealizări ne poate duce uşor cu

gândul la faptul că, în modul nostru de a fi, se întâlnesc şi se ciocnesc doi

oameni sau două feţe ale aceluiaşi om – faţa prometeicului şi sisificului.

Dar şi Sisif, ne zice A. Camus, trebuie să fie fericit. De aici

şi de aceea, în ciuda tuturor înstrăinărilor ei – unidimensionalizare,

oboseală, eşec, etc., munca e mai bine să fie. Lipsa ei produce doar

înstrăinare şi încă foarte multă înstrăinare.

Suntem mai oameni prin aceea că suntem „homo faber”, dar

suntem cel puţin tot atât de oameni, prin aceea că suntem homo amore,

omul iubirii. Şi sincronic şi diacronic, iubirea ne caracterizează tot atât

de mult şi tot atât de bine ca şi oricare altă caracteristică din cele care

au fost până acum invocate în definirea noastră – muncă, limbă,

gândire, religiozitate, moralitate etc. Iubirea nu-i mai prejos decât

niciuna din aceste caracteristici. Ba poate că pe unele din ele le-ar

putea exprima mai bine, mai sintetic, mai consistent.

Iubirea este o mare caracteristică sau dimensiune a

general-umanului, dimensiune care n-a ocolit pe nimeni şi de care

n-a scăpat nimeni. Toţi oamenii au iubit şi iubesc la fel şi fiecare a

iubit şi iubeşte în alt fel.

Iubirea ca iubire, este nobleţea conştiinţei noastre, este

sublima manifestare a afectivităţii. Ea este sentimentul cel mai

sentiment. Este, dragă Sergiu, după cum cred că de pe acum ştii,

emoţie, vibraţie, linişte, nelinişte, suferinţă şi încă ce dulce suferinţă,

181

———————– Page 182———————–

nebunie şi încă ce nebunie. Ea este frumuseţea din noi, frumuseţea

interiorităţii noastre.

Formele acestei interiorităţi sunt mai multe. Vorbim adesea

de iubirea de natură, de oameni, de ţară, dar vorbim cel mai des şi cel

mai important despre iubirea de iubire, despre iubire în forma ei

esenţială. Vorbim despre iubire ca despre acel ceva care dă naştere

dorului: dorului de mamă, de casă, de sat, dar mai ales despre acel

ceva care dă naştere dorului de dor, dorului de acel sau aceea care-ţi

apare noaptea pe sub pleoape.

În forma ei esenţială, iubirea are menirea sfântă de a da

înfăţişare umană sexului, de a-l face să se realizeze în al nouălea cer al

iubirii. Dar chiar şi acolo, iubirea ca iubire porneşte din plăcerile

conservării speciei şi se împlineşte în ele. Fiind sex, şi mai mult decât

sex, ba chiar altceva decât sex, iubirea dă sexului motivaţie şi sfinţenie.

Dacă este adevărat că iubirea, ca înalt sentiment, ţâşneşte şi se împli-

neşte în „dragostea curată”, devine tot atât de adevărat că şi dragostea,

ca şi dragoste, ar trebui să ţâşnească doar din zonele curate ale iubirii.

Dacă intervin alte motivaţii, atunci, atunci coborâm din al nouălea cer

şi ne cufundăm în animalicul din noi şi din afara noastră.

În şi prin toate formele şi momentele împletirii lor, iubirea

curată şi dragostea curată ne duc spre multe stări de dezînstrăinare,

spre multe căi ale realizării noastre. Această împletire ne conturează

poate mai mult decât orice altceva liniile personalităţii. După cum şi

după cât iubeşti, poate că şi eşti.

Iubirea ca iubire ne afirmă şi ne reafirmă prin modurile ei de

a ne întreţine tonusul sau optimismul vieţii cotidiene. Dacă o înţelegem

bine, ea nu ne lasă să cădem în stările melancoliei. Dacă, eventual, am

căzut, ea ne poate ajuta să revenim la normal. Dacă suntem în vreo

„vale”, atunci o întâlnire, o scrisoare, un sărut, o îmbrăţişare ne poate

182

———————– Page 183———————–

readuce „pe deal”. O dragoste curată poate acţiona ca un veritabil anti-

depresiv, ca o pastilă de optimism, ca un grăunte de fericire.

Iubirea ca dragoste curată ne mai dă şansa de a ne confrunta

cu moartea, de a ne lega, peste capul acesteia, cu o relativă eternitate.

Urmaşii iubirii – copiii, nepoţii, nepoţii nepoţilor noştri – sunt

singurii care ne prelungesc efectiv liniile vieţii. Prin ei putem trăi

până la bătrâneţile omenirii. Alte forme de eternitate, dragă Sergiu, –

„suflet nemuritor”, „viaţă de apoi” etc. – sunt promisiuni deşarte.

Cine, însă, poate crede în ele, dragă copile, este bine să creadă.

Dacă iubirea curată ne permite ca prin urmaşii urmaşilor

noştri să ne întâlnim într-un anume fel cu eternitatea, tot ea ne

permite, într-un anume sens, să ne întâlnim cu umanitatea. Iubirea

este principala sursă şi principalul reazem al solidarităţii umane. Ea

ne dă sentimentul că aparţinem general-umanului. Ea ne pune în

situaţia de a fi cu alţii, de a fi nu numai alături, ci de a fi împreună, cu

un cuvânt, de a nu fi singuri. Iubirea ca iubire, mereu şi mereu luptă

cu singurătatea. Când ai cu cine merge de mână, poţi fi sigur că nu

mai eşti singur pe lume. Iubirile curate, se luptă cel mai mult şi cel

mai bine cu stările noastre de singurătate. Cum să mai fii singur, când

te topeşti în braţele iubirii? Platonică sau neplatonică, iubirea este şi

rămâne principalul loc al fericirii noastre. Şi atunci să nu fie

dezînstrăinare? Să nu fie una din manifestările mari ale esenţei şi/sau

esenţelor noastre?.

Şi cu toate şi cu toate, iubirea produce şi înstrăinare şi încă

multă înstrăinare. Produce şi abateri de la esenţele noastre.

Ea are asemenea consecinţe, înainte şi înainte de toate, prin

îndoielile pe care le presupune. Iubirea unuia are nevoie de iubirea

celuilalt. Îndoielile chiar că te fac să te întrebi: Oare chiar ….? Cine,

183

———————– Page 184———————–

în pragul unei iubiri nu s-a jucat cu petalele unei flori ca să afle de la

ele dacă este sau nu este iubit?

Momentele îndoielii sunt suferinţă şi încă ce suferinţă. Fără

îndoieli, întrebări, bătăi ale inimii, aşteptări, nesomn, supărări,

împăcări, iubirea nu-i iubire. Abia când toate aceste stări trec de la

unul la altul, iubirea se aprinde şi arde. Ea trebuie să ardă în două

inimi. Fără iubirea celuilalt ea se stinge. Se stinge printr-un alt fel de

suferinţă, dar se stinge.

Iubirea ca iubire este sentimentul cel mai altruist şi egoist

din lume. Ea se mişcă pe aceste două valenţe ale inimii noastre. Ea

este egoistă, deoarece doreşte sufletul şi trupul celuilalt fără jumătăţi

de măsură. Iubirea nu poate fi doar pe jumătate, sau doar un pic. Ea

ori este toată, ori nu este deloc. Ea poate ca după un timp să nu mai

fie, dar atunci când este, ea trebuie să fie întreagă.

Atunci când după o vreme apar îndoielile, îndoieli că poate

celălalt pe altcineva iubeşte, apar chinuitorul sentiment al geloziei.

Ca derivat al iubirii, gelozia este un fenomen normal. Până la un

punct, ea este o veritabilă măsură a iubirii. Dacă nu eşti gelos, dacă

nu-ţi pasă că celălalt trece sau că ar putea trece şi prin alte braţe,

atunci nu iubeşti. Nu putem iubi fără un pic de Othelo. Atunci când

„Othelo” din noi creşte şi depăşeşte limitele normalului, atunci

gelozia devine boală, devine chinul care poate distruge, ba poate

chiar ucide sau sinucide.

În cazul geloziei, avem la îndemână cel mai limpede caz de

înstrăinare prin iubire. Ca angajare a inimii tale, iubirea se întoarce

împotriva inimii tale. În loc să fie sursă de viaţă, de bucurie, de

fericire, prin gelozie, iubirea devine suferinţă, boală, nefericire.

Bumerangul iubire şi gelozie, în forme şi grade diferite, trece prin

toate inimile care iubesc.

184

———————– Page 185———————–

Iubirea mai înstrăinează şi altfel, înstrăinează prin

monovalenţa ei. După cum ştie toată lumea şi după cum ştie fiecare,

noi suntem fiinţe polivalente. Şi afectiv şi neafectiv, avem o inimă

largă. Avem un evantai foarte deschis de posibile angajări. Or iubirea

ca iubire, prin chiar regulile ei, ne unidimensionalizează, ne leagă

doar de persoana iubită. Atâta timp cât această legătură este trainică,

dragă copile, totul e O.K. Parcă chiar că-ţi place monovalenţa, chiar

că te face fericit. Cu timpul însă, se prea poate ca polivalenţa să-şi

scoată capul şi să te trezeşti în braţele infidelităţii. Şi aşa vechea

iubire moare, dacă nu cumva a murit cu ceva înainte. Infidelitatea

faţă de iubit, respectiv iubită, este mai gravă şi mai urâtă decât

oricare alt gen de infidelitate. Ea doare mai mult. Ea produce mai

multă suferinţă şi parcă mai multe mustrări de conştiinţă.

Toate cele zise despre înstrăinare şi dezînstrăinare prin

iubire, iau forme mai înalte şi accente mai grave în interiorul vieţii de

familie . De fapt, şi la modul esenţial, familia este sau ar trebui să fie

iubirea trecută prin regulile căsătoriei, reguli care o instituţionali-

zează, care o pun sub auspiciile legii şi ale binecuvântării religioase.

Ziua căsătoriei este peste tot şi aproape întotdeauna o zi mare, o zi

deosebită, o zi la care se gândesc mereu şi mereu toţi cei care se

iubesc. Ziua aceea e plină de visuri, declaraţii, jurăminte, vorbe

spuse-n şoapte tocmai pe la miez de noapte. Ziua căsătoriei, – după

aceea a naşterii – este ziua celei de a doua mari dezînstrăinări, ziua

care te aşază pe alte şi noi coordonate de viaţă. În ziua căsătoriei,

parcă răsare un alt soare, parcă nu-i vorba doar de o nouă zi, ci de

ceva mai mult, de un nou viitor.

Ca mare instituţie socială, familia este, dragă Sergiu, un

fenomen teribil de complex. Ea are mai întâi o mare şi însemnată

dimensiune biologică, dimensiune în care indivizii îşi asigură

185

———————– Page 186———————–

normalitatea sexului, iar specia îşi manifestă cerinţele supravieţuirii.

Dincolo de sex şi de consecinţele lui, familia mai este şi un complicat

fenomen economic, social, juridic, moral, cultural şi nu în ultimul rând

educaţional.

În şi prin caracteristicile ei, familia converteşte iubita în soţie

şi mamă, iar iubitul în bărbat şi tată. În şi prin această sfântă convertire,

familia deschide şi asigură căile celei mai mari şi mai consistente

dezînstrăinări; afirmarea prin copii. Ei sunt, aşa cum am scris şi ceva

mai sus, cei care ne dau sentimentul că nu chiar murim atuncea când

murim, că ne prelungim existenţa prin ei. Ce greu le vine celor fără de

copii să moară! Copiii sunt o mare formă a afirmării şi realizării

noastre; realizare ca indivizi şi ca specie. Ei sunt o mare sursă de

bucurie şi de fericire. Ei şterg oboseala de pe fruntea noastră, alungă

supărările şi necazurile unei zile. Copiii sunt un fel de soare a vieţii de

familie. De cum apar şi până sunt, viaţa părinţilor se mişcă în jurul lor.

Viaţa părinţilor devine viaţa lor, fericirea părinţilor, fericirea lor. Ei

contează înainte şi înainte de toate.

Dar viaţa de familie are şi o altă faţă, faţa necazurilor, faţa

îndepărtării ei de frumuseţile ei fireşti.

Porniţi la drum din dragoste curată, după un timp, cei legaţi

prin atâtea inele exterioare şi interioare, se trezesc că sentimentele li

s-au cam topit, că monovalenţa i-a obosit, că ar dori altceva sau şi

altceva. Aproape pe nesimţite, ori unul, ori altul, ori amândoi se

trezesc în braţele adulterului. Serile de familie devin triste, îmbrăţişă-

rile reci, dragostea, dacă se mai face, se face doar din instinct, ori din

imperative exterioare. Ce poate fi mai chinuitor decât să stai cu

cineva în braţe şi să te gândeşti la altcineva? Ce poate fi mai greu în

interiorul lumii tale, decât să nu fii acolo unde te cheamă glasul

iubirii?

186

———————– Page 187———————–

Adulterul ca adulter, este mult mai chinuitor decât o simplă

infidelitate. În cazul lui se încalcă dintr-odată mai multe reguli de

viaţă împreună. Se clatină familia din toate încheieturile ei. Suferă cei

în cauză, suferă copiii, suferă cei din jur. Cel mai tare suferi tu, la

gândul că-i faci pe cei din jur să sufere. Suferinţa lor devine suferinţa

ta. Făcută cu mâinile tale, această suferinţă este înstrăinare şi încă ce

mare înstrăinare. Dacă din motive de copii, îţi înăbuşi sentimentele

date în altă parte, atunci acest fel de înstrăinare devine o cruce pentru

toată viaţa. Dacă divorţezi e rău, dacă nu divorţezi, iar e rău. Din

cioburi de iubire e greu să mai refaci o fericire.

Alterarea sentimentelor dintre părinţi, alterează şi sentimen-

tele faţă de copii. Copiii ajung să fie priviţi ca o povară, ca o mare

piedică în calea despărţirii formale. Din zona copiiilor, în spre părinţi,

vin alte săgeţi de gen înstrăinare. Ce crunt! Cei doi ajung să fie loviţi

de cel mai de seamă fruct al iubirii lor de odinioară.

Adulterul ca adulter, dragă Sergiu, conduce la multe ciocniri

de sentimente, ciocniri din care nu sar scântei care să lumineze, ci sar

scântei care întunecă cărările vieţii. În condiţiile noastre de morali-

tate, păcatul devenit adulter, chiar dacă-i izvorât din iubire foarte

curată, tot păcat rămâne.

Venind vorba despre păcat, să vedem ce se întâmplă cu

p ăcatul în genere, cu el ca trecere în lumea răului, ca încălcare a

sfântului imperativ categoric, ca nesfântă abatere de la legea sfântă a

binelui general. Ar fi vorba, dragă copile, nu numai de păcat ca

încălcare a poruncilor moralităţii, ci şi de păcat ca încălcare a legilor

dreptăţii.

Nu am de gând să mă lansez pe teme ale raporturilor dintre

aceste două genuri de păcate. Nu vreau să fac niciun fel de filozofie a

moralei şi nici a dreptului.

187

———————– Page 188———————–

Nu vreau să discut nici măcar lista sau tabela păcatelor; dacă

sunt zece sau o sută, dacă sunt cele zise de Moise, sau cele zise de

Mahomed. Nu vreau să mă bag nici în codurile justiţiei.

Mă interesează tema păcatului doar dintr-o singură

perspectivă – raporturile cu înstrăinarea.

Din această perspectivă, primul lucru care ar trebui spus, este

că păcatul face parte din chiar ţesătura vieţii noastre. Această ţesătură

are parcă urzeala trasă de îngeri, iar băteala făcută de demoni.

La modul de fapt, nu putem trăi fără pic de păcat, aşa cum

n-o putem face nici numai în păcat. În primul caz, prea ne-am

apropia de îngeri şi ne-am trezi într-o lume teribil de plicticoasă, de

neinteresantă. În cel de al doilea, prea am coborât în zonele

animalităţii şi totul ar deveni insuportabil.

Rămâne să rămânem la a fi singurele fiinţe capabile să

pendulăm între bine şi rău, să fim şi îngeri şi demoni, când îngeri,

când demoni. Dintre toate păcatele, unele par a fi, cu adevărat,

îngrozitoare: crima, sinuciderea, războiul. Acestea mi se par a fi

păcatele păcatelor, deoarece ele sunt atentate la valoarea valorilor şi

sfinţenia sfinţeniilor vieţii noastre – viaţa însăşi.

Oriunde şi oricum ar fi, păcatul este forma urâtă a

egoismului din noi. Prin el vrem să obţinem, prin căi anormale, un

plus de bogăţie, de putere, de influenţă, de plăceri, de onoruri etc. În

numele acestora, uneori se minte, se fură, se înşală, se încalcă legea,

se ucide. Şi consecinţele? Consecinţele imediate şi îndepărtate, că

vrem, că nu vrem, sunt de gen înstrăinare: ruşine, regrete, mustrări,

coşmaruri, vise urâte, silă de tine, silă de alţii, dorinţă de spovedanie,

ba chiar de moarte. Toate acestea încarcă conştiinţa, o fac insuporta-

bilă. Desfigurează înfăţişarea, tulbură conduita, întunecă seninătatea.

188

———————– Page 189———————–

Prin toate, păcatul ca şi păcat, spulberă fericirea. Pornind din zona

propriilor deliberări, el se întoarce împotriva insului.

Pe lângă păcat şi în mare alianţă cu el, un alt mod al mişcării

insului împotriva sa este drogarea. În oricare din formele ei – fumat,

beţie, drogare la propriu – individul îşi pregăteşte singur ceasul

morţii. Şi aşa, vorba lui Heidegger, suntem făcuţi „întru moarte”. Dar

să mai şi alergi spre aşa ceva, pare a fi o curată nebunie. Cum să

alergi voit spre groapă, când ştii că acolo nu te aşteaptă decât

nimicul, neantul?

Cu toate acestea, sunt mulţi cei care, în ciuda tuturor

avertismentelor de pe cutia de ţigări, fumează zilnic cel puţin un

pachet. Sunt mulţi care se gândesc doar la plăcerea de moment şi

care nu-şi mai lasă timp pentru a se mai gândi şi la găurile pe care

fumatul le face în buzunare şi apoi şi prin plămâni.

Cu toată combaterea medicală şi socială a alcoolismului,

sunt prea mulţi cei care îşi îneacă nu necazul – cum zic ei – ci

sănătatea, zilele. Ca mod al dependenţei de alcool, beţia ucide, ucide

câte puţin cu fiecare pahar care încalcă măsura. Pahar, după pahar,

beţia duce spre braţele mizeriei fizice şi morale. Duce pe căile

înstrăinării.

În cazul drogării la propriu, lucrurile sunt şi mai clare şi mai

grave. De dragul unor iluzionări de moment, cei cu practica drogării

se sinucid picătură cu picătură. La capătul tuturor picăturilor îi

aşteaptă moartea. Nu înainte de a trece prin inimaginabile degradări

fizice şi morale.

Că gesturile de conduită denumite fumat, beţie, drogare sunt

forme ale înstrăinării, pare un ceva de domeniul prea evidentului.

Aşa gesturi sunt veritabile bumeranguri în cadrele unor vieţi

individuale.

189

———————– Page 190———————–

Nu departe de cele zise despre înstrăinările insului, s-ar

putea zice despre înstrăinarea omenirii ca omenire, despre modurile

ei de a se afirma negându-se. Unul din modurile mari ale unei aşa

autonegări, este fără îndoială, fenomenul polu ării.

În cazul acestuia avem de a face cu o înstrăinare produsă la

scară globală şi cu consecinţe tot la scară globală. O înstrăinare la

care participăm aproape fără să vrem şi fără să ştim. Participăm

printr-un fel de inconştienţă crasă. Ar fi vorba despre o inconştienţă

care se manifestă tocmai prin gesturi ale conştienţei noastre. La

modul conştient ne urmărim egoismele individuale şi de generaţie.

Ne urmărim aceste egoisme cu aşa insistenţă, încât nu mai rămâne

niciun loc vreunui gând la generaţiile viitoare. Ne interesează ziua de

azi şi ignorăm cu totul sau aproape cu totul zilele de mâine. Prezentul

sufocă viitorul. În cazul poluării, toate iniţiativele individuale sunt

săgeţi împotriva omenirii şi toate iniţiativele unei generaţii date sunt

săgeţi împotriva celor care ar urma să vină. În şi prin asemenea

săgeţi, se naşte un foarte serios conflict între individ şi specie, între

specia de azi şi aceea de mâine. În şi prin tot ceea ce facem scurtăm

zilele omenirii. Până la urmă, gesturile poluării îi vor face pe oameni

să se refugieze spre cei doi poli, ca, în cele din urmă, şi de pe acolo să

dispară. Prin gesturi ale poluării, încet, încet ne sinucidem.

Pare ciudat şi pare incredibil, dar poluăm mediul nu numai

atunci când ne facem un ceai, dar şi atunci când pur şi simplu

gândim. Ca să gândim, trebuie să trăim, ca să trăim consumăm din

rezervele de energie liberă. În şi prin aceasta, vorba lui G. Roegen,

facem să crească entropia. Crescând entropia, degradăm echilibrele

naturii, degradând natura, indirect ne degradăm pe noi. Ne facem

viaţa din ce în ce mai problematică. Toate acţiunile pe care le iniţiem

în favoarea noastră, devin mai devreme sau mai târziu, acţiuni

190

———————– Page 191———————–

împotriva noastră. Tot ce facem până la urmă, se contabilizează în

marele bilanţ al naturii. Din acest bilanţ, poluarea începe să cadă

peste noi cu secetă, cu arşiţă, cu tornade, cu creşteri ale zonelor de

deşert, cu secarea de lacuri, cu stingerea de râuri, cu reduceri ale

zonelor verzi, cu îngustări ale zonelor de viaţă. La scară de specie,

toate acestea sunt acţiuni ale speciei împotriva speciei.

Dar dincolo de poluare şi poate pe deasupra ei se aşază cele

mai întinse forme ale înstrăinării – înarmarea şi războiul. Aceste

două forme sunt mereu şi mereu împreună. Fiecare are sens şi poate

fi numai prin cealaltă.

Este vorba nu numai de două fenomene socio-umane de

mare amploare, dar şi de două fenomene cu multe şi cu întinse

consecinţe înstrăinante. Ele acţionează la scară globală, la scară de

specie şi aproape că seamănă înstrăinare şi numai înstrăinare.

Seamănă atâta înstrăinare, încât se strecoară, aproape pe nesimţite, în

toţi porii vieţii noastre.

La nivel de grupuri restrânse – producători de armanent,

conducători de bătălii etc. înarmările şi războaiele au sau pot avea

pentru spaţii sociale restrânse, şi consecinţe dezînstrăinate. Pot

aduce entuziasm şi afirmare. Unele consecinţe pot fi privite ca

acte de succes. Cei care mor ăn războaie n-au nicio vină. Pentru ei

războiul nu e nici înstrăinare, nici … Pentru noi ca specie, pentru

noi ca sfântă omenire, războaiele şi înarmările nu au decât

consecinţe înstrăinante. Ele sunt afirmări ale omului, întru negarea

omului. Sunt mijloace ale distrugerii şi ale morţii.

Armele ca arme – puşti, tunuri, tancuri, avioane, bombe –

înstrăinează nu numai în vremuri de război, înstrăinează şi în timp

de pace. Înstrăinează prin procesele producerii lor, conservării lor

şi, după un timp, eventual, chiar al topirii lor. Şi în aceste cazuri

191

———————– Page 192———————–

ele sug din substanţele şi energiile pe care natura ni le-a pus la

dispoziţie. Ca nişte urâte lipitori sug din sângele vieţuirii şi

supravieţuirii noastre. După stocările de arme nu culegem la scară

general – umană decât valuri de sărăcie şi amărăciune.

În vremurile de război, armele înstrăinează nu numai prin

zonele celor învinşi. Ele înstrăinează mult şi în tabăra învingăto-

rilor. Şi pe aici ele seamănă distrugere şi moarte; distrugere de

bunuri şi distrugere de destine.

Toate războaiele au fost sunt gesturi ale omului care se întorc

împotriva omului. Ele sunt, aş zice eu, forma cea mai înaltă şi mai

adâncă de înstrăinare. Sunt un fel de înstrăinare a înstrăinărilor. Sunt

nu doar moarte la scară de masă, sunt o veritabilă sinucidere. Sunt

cel mai teribil produs iraţional al sfintei noastre raţionalităţi.

Şi atunci? Atunci …

Dragă Sergiu, destul, poate chiar prea mult. Prea mult, şi pe

alocuri poate şi cu prea multe locuri comune, cu afirmaţii banale sau

aproape banale.

Luată în sine, tema înstrăinării, este şi nu este una banală.

Este banală, dacă luăm fenomenul înstrăinării, doar, în una sau unele

din manifestările lui. Nu este banală, dacă privim înstrăinarea ca fiind

o dimensiune de fond a condiţiei umane, ca o caracteristică esenţială a

socio-umanului şi general-umanului. Ea este un ceva care se furişează

peste tot, în tot şi în toate, în toate ca viaţă economică, socială, politică,

morală, religioasă, artistică, filozofică. Ea ne apare, când ca un ceva în

văzul lumii, când mascată în muncă, în iubire, în păcat etc.

192

———————– Page 193———————–

Deşi a fost destul de mult în zonele filozofării, poate că era

bine dacă înstrăinarea ar fi fost şi mai intens supusă cugetării. Dacă

ne-am fi aplecat şi mai mult asupra modurilor ei de a se ascunde în

toate gesturile vieţii noastre, poate că de multe ori, la scară

individuală sau socială, am fi acţionat altfel, am fi acţionat mai

prudent. Poate că în multe cazuri, am fi gândit de două ori până să

tăiem o singură dată. Poate, uneori, ne-am fi gândit şi la consecinţele

mai îndepărtate ale luptei noastre pentru viaţă şi pentru fericire. Poate

că … Poate că… Poate că dacă am fi avut mai mult metafora

bumerangului în cap, am fi fost mai atenţi la gesturile vieţii noastre.

Bumerangul nu-i un simplu obiect de joacă, bumerangul este

un esenţial al modului nostru de a fi. În numele unui aşa fapt şi în

numele unei aşa idei ţi-am şi scris toate paginile de până aici.

Te îmbrăţişez, copile

Micu

Cluj-Napoca, 4 mai 2010.