in Cărți de Ion Irimie

Cuprins

  1. Despre carte…5
  2. Desenul… 9
  3. Cățelul… 17
  4. Paranteza… 25
  5. Tautologia…49
  6. Descoperirea…87
  7. „Cutia neagră”…113
  8. „Naturphilosophie”..123
  9. Neuronul mic… 145
  10. Marele neuron…163
  11. Blestematul și viața de apoi..235

Despre carte

De regulă, primele pagini ale unei cărți sunt o prefață, o introducere sau un cuvânt înainte. În conținutul acestora, tot ca regu­lă, se creionează ușor conținutul cărții. Eu vreau ca prime­le pagini ale acestei cărți să fie un fel de scrisoare deschi­să, scrisoare în care să-i spun dragului de cititor ce este și ce nu este această carte, la ce să se aș­tepte și la ce să nu se aștepte. Să-i spun de la început că paginile cărții sunt un fel de autobiografie intelectuală, autobiografie în care să fie vorba de momentele mari ale evoluției mele întru idei, de provocările mari cu care m-am confruntat atunci când a trebuit să glăsuiesc sau să pun mâna pe condei. Va fi vorba nu de provocările de o zi sau de o noapte, ci de cele mai de durată, de cele care m-au ținut sub presiune, zile și nopți la rând. Uneori chiar ani.

În funcție de profilul cărții, în paginile ei, prin fires­cul sau prin forța lucrurilor, nu va fi vorba de nu știu ce pro­bleme sau provocări noi, de nu știu ce concepte filozofice nemaiauzite, ci de concepte pe la care a mai umblat con­deiul meu.

În acest caz și în acest sens, este pe deplin normal ca, în paginile cărții, să fie vorba de niște reluări tematice și conceptuale, reluări ale celor legate de reflectare, reflecta­re a reflectării, informație, entropie, neg-entropie etc. În funcție de aceste reluări, cartea are destul de multe momente de redundanță. Redundanță în raport cu unele din scrierile mele anterioare. În aceste re­luări, însă, îl asigur pe cititor că n-am copiat nici măcar două rânduri fără a spune că sunt rânduri mai vechi. Nu m-am plagiat. Textul a fost scris și rescris ca pentru o car­te nouă, carte cu propria sa concepție interioară și cu pro­priile ei legături cu exteriorul. Cartea nu este o simplă re­luare de concepte, ci o notabilă șlefuire a lor. Ea conține atâtea punctări, sublinieri și nuanțări, încât poate fi considerată și drept carte de sine stătătoare. Coe­ficientul de neredundanță pe care am avut de grijă să-l im­prim cărții face ca paginile ei să fie încă pline de interes de ordinul cunoașterii și al atitudinii, de genul analizei și sintezei filozofice.

Pe lângă reluările tematice, paginile cărții conțin și câteva teme care nu și-au găsit loc în cărțile de până acum. Sper ca aceste capitole noi – despre consonanță, despre cutia neagră, despre filozofia naturii – să rotunjească, la modul fericit, tematica lucrării și să-i poată mări interesul pentru lectură.

După toate cele legate de profilul cărții, se cade să scriu câte ceva și despre titlul ei. Acesta parcă și strigă după așa ceva. Strigă după ceva explicații. Expresia „Blestematul de neuron”, luată în sine și în accepțiunile ei directe, nu spune nimic sau aproape nimic cu privire la profilul cărții și cu privire la conținuturile ei. La modul cel mai simplu și mai direct, ea ar putea trimite cel mult spre ceva neurologie ori spre vreuna din formele ei parti­culare – neuro-fiziologie, neuro-psihiatrie, neuro-psiholo­gie –, dar nu spre vreo neuro-filozofie, dacă despre așa ceva se poate vorbi. Dacă ar fi să se poată, atunci așa ceva ar putea fi în paginile cărții de față.

Numele cărții este, de fapt, o metaforă. O metaforă care, ca orice metaforă, se leagă de realitatea sau realități­le pe care le vizează numai și numai prin ocolișuri. Nu­mai și numai prin destul de multe ocolișuri am legat „neuronul” de firul evoluției mele intelectuale. L-am le­gat, mai întâi, de începuturi, pentru ca apoi, prin și mai multe și mai complicate ocolișuri, să-l leg și de pașii evo­luției ulterioare. „Neuronul” m-a dus spre psihologie, ca apoi, tot el să-mi dicteze cotitura spre filozofie. Curând după terminarea facultății, mi-am dat seama că psiholo­gia – ca știință a subiectivității umane – poate cel mult descrie manifestările acestei subiectivități, dar nu le poa­te explica. Psihologia, ca psihologie, în și prin arsenalul conceptelor ei, nu poate ajunge la natura și la conținutul de fapt și de fond ale acestor manifestări. Pentru a se ajunge la așa ceva, trebuie să se recurgă la filozofare. Numai așa se explică faptul că, scriind despre neuron și despre „minu­nile” lui, paginile cărții de față conțin atâtea incursiuni prin zone ale filozofiei și/sau filozofării.

Ocolișurile în și prin care metafora noastră se leagă de paginile acestei cărți nu se pot dezveli dintr-o dată. Ele se pot dezveli doar sub condiția lecturii. Și încă a unei lecturi până la capăt. Numai după ultimele pagini vom putea înțelege de ce i-am zis cărții așa cum i-am zis. Tot atunci vom putea înțelege și sensul, și semnificațiile pe care le-am așezat în titlurile pe care le-am dat diferitelor capitole. Nici în cazul lor „desenul” nu e desen și „cățelul” nu e cățel… Și în privința lor e vorba de metafore. Și ros­turile acestora vor putea fi decodificate tot după realiza­rea lecturii. Abia după citirea cărții până la ultimele ei pa­gini, se va înțelege bine de ce în titlu am invocat numele de „neuron” și de ce l-am mai făcut și „bleste­mat”.