ADUCERI AMINTE

Aduceri Aminte – Ion Irimie

ADUCERI AMINTE

Nepotului meu, SERGIU

Argonaut
2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IRIMIE, Ion

Aduceri aminte / Ion Irimie. – Cluj-Napoca:

Argonaut, 2009. – 270 p.; 21 cm.

ISBN 978-973-109-175-4

© Autorul

Editura Argonaut

Str. Ciucaş, nr.5/15

Cluj-Napoca

Fax: 0264-425626

0740-139984; 0788-100248

e-mail: editura-argonaut@yahoo.com

www.editura-argonaut.ro

Consilier editorial atestat: Emil POP

CUPRINS

Dragă Sergiu,  …………………………………………………………..5
BUIA ŞI ULIłELE COPILĂRIEI  ………………………………………….7
BLAJUL ŞI FRUMOASA ADOLESCENłĂ ……………………………37
CLUJUL ŞI ANII STUDENłIEI  ………………………………………….55
BUCUREŞTIUL SAU ANUL POSTUNIVERSITAR ….75
CLUJUL ŞI ÎNCEPUTURILE CARIEREI  ……………………………..81
MOSCOVA ŞI DOCTORATUL  …………………………………………..87
DIN NOU LA CLUJ ŞI EVOLU łIA PÂN ĂLA PENSIONARE  ….. 109
DUPĂPENSIONARE SAU ETAPA MÜNCHEN  …………………. 223
CLUJ ŞI FREIBURG  …………………………………………………….. 255
BILANł ŞI ÎNCHEIERE  ………………………………………………… 261

Aduceri Aminte – 1

DRAGĂ SERGIU,

Ştiu că filele vieţii mele nu pot interesa prea mult, nu pot deveni

file de largă circulaţie. Ştiu că am trăit ca un om obişnuit şi nu consider că

viaţa mea ar putea interesa pe cineva. În viaţa mea n-au fost evenimente

care să aibă, cât de cât, vreo rezonanţă în istoria vremurilor trăite şi cu atât

mai puţin în aceea a vremurilor care vor să vină. Mi-am înscris firul vieţii,

aşa cum am putut, în fluxul vremurilor în care naşterea m-a aruncat şi mi-

am derulat viaţa, fără zgomot, aşa cum împrejurările mi-au permis. Nicio

viaţă individuală nu este doar opera celui în cauză, ci şi opera împrejură-

rilor, mai ales opera împrejurărilor. Este vorba de împrejurările care ţin de

climatul familial, în sensul restrâns şi larg al termenului şi, mai ales, de

împrejurările cu care te întâlneşti, volens-nolens, în fluxurile istoriei mari,

istoriei în sensul propriu al cuvântului.

Chiar dacă nu am nimic spectaculos în filele vieţii mele, chiar

dacă nu consider că vreuna din ele ar putea interesa pe cineva, m-am

gândit că tu ai vrea să ştii ceva mai mult despre mine, despre cine am fost,

despre ce am făcut în anumite faze ale vieţii, despre cum am gândit, cum

mi-am ierarhizat valorile şi, de ce nu, despre cum am iubit, atunci când

mi-a venit şi mie vremea iubirilor. Chiar dacă am fost atâţia ani aproape

zilnic cu tine, chiar dacă atâtea seri ţi-am „citit” câte ceva din „cartea”

vieţii mele, m-am gândit că mai sunt atâtea file „necitite”, file care ar

putea fi de un anume interes pentru tine. Iată de ce, dragă copile, acum

când am depăşit pragul de 70, m-am gândit să-ţi scriu această suită de

scrisori, suită în care să mă destăinui ţie. Dacă şi altora… Voi încerca o

destăinuire neromanţată, una în care să nu mă prezint nici mai bun, dar

nici mai rău decât am fost de fapt. Dacă orice roman este o ţesătură de

vieţi şi de destine plăsmuite, „romanul” pe care ţi-l scriu ţie este unul

neplăsmuit, este rezumatul unei vieţi ca viaţă vie. Nu voi umbla deloc

prin zonele imaginaţiei, ci mă voi mişca, după puterile minţii, doar pe

cărările memoriei, cărări ale sfintelor aduceri aminte.

Dar vei citi oare aceste aduceri aminte? Vei reţine ceva din ele?

Îţi vor produce oare pe undeva vreun anume „Spass”? Indiferent de

răspuns, eu pornesc la drum. Chiar cu sentimentul că, poate, voi scrie

doar de dragul de a scrie, eu îţi închin ţie toate paginile care urmează.

Aduceri Aminte – BUIA ŞI ULIŢELE COPILĂRIEI

Nu ştiu, dragă copile, dacă tu îţi mai aduci aminte de ziua în care,

pe când aveai doar 4-5 anişori, eram amândoi în Buia şi ne-am urcat pe

un deal cu gândul de a face o excursie. Era o zi frumoasă de vară. Tu ai

cules flori, iar eu, din loc în loc şi din timp în timp, încercam să-ţi spun

câte ceva despre panorama care se întindea în faţa ochilor noştri. Îţi

arătam, pe atunci, cum satul se întinde la poalele a trei dealuri şi la

întâlnirea a trei văi. Ţi-am arătat uliţa Românească, Hula, Capul Satului,

Cioara şi nu în ultimul rând, strada Principală, stradă pe care am putut

localiza cu uşurinţă curtea şi casa lui muma şi moşu.

În această curte şi casă, m-am născut, dragă Sergiu, în seara zilei

de 8 iunie 1931. Era o zi însemnată în istoria României. Trăgeau clopo-

tele celor trei biserici din sat ca să aducă aminte oamenilor că se împlinea

un an de la reîntoarcerea regelui Carol al II-lea în ţară. După spusele

mumiţei – cum îi ziceai tu lui muma – şi ale mamei bătrâne, adică bunicii

mele, femeia care moşea naşterea mea, ar fi zis: „Tulai, Doamne! Copilul

ăsta vine pe lume chiar acuma când trag clopotele; să ştiţi că ăsta-i un

semn bun; un om însemnat va ieşi din el”. După aceleaşi spuse, m-am

născut cu o mână la tâmplă; un mod nu prea obişnuit de a te naşte. La

această poziţie a mâinii mele, se zice că aceeaşi moaşă – o săsoaică din

sat – ar fi exclamat: „Tulai, Doamne! Copilul ăsta vine pe lume salutând

ca un soldat; să ştiţi că ăsta ofiţir se face”. Aşa cum clopotele nu aveau să

anunţe viitorul unui om „însemnat”, nici poziţia mâinii mele nu era să

anunţe un viitor „ofiţir”. Cariera militară era ultima la care m-aş fi putut

angaja şi ultima pentru care aş fi fost, cât de cât, înzestrat. Dar atunci, aşa

era să fie şi aşa era să se povestească.

De data naşterii mele se leagă o altă mică poveste; era să mă

cheme Carol şi nu Ioan. Când s-a dus tata la Primărie să-mi anunţe

naşterea, notarul a zis: „O! 8 iunie, 8 iunie! Atunci să-i punem numele

Carol”! Tata s-a cam fâstâcit la această propunere şi după un timp îşi ia

curaj şi zice: „Păi, ba Ioan să-l cheme, ca pe mine, că aşa m-am înţeles cu

nevasta”. După câteva insistenţe, notarul s-a lăsat înduplecat şi Ioan m-a

înscris în cartea certificatelor de naştere. Dacă mă chema Irimie Carol

poate că în unele vremuri aş fi avut anumite avantaje; în altele aş fi avut

neplăceri. Oricum, aşa e bine, Ioan este un nume de largă circulaţie şi

apoi, la ţară, toată sluga se numeşte Ion.

7

———————– Page 8———————–

Copilăria mea a fost puternic marcată de ceea ce a survenit la

scurt timp după naştere. Nu ştiu dacă a fost vorba de săptămâni sau de

câteva luni. Mă refer la infecţia – un fel de buboi, cum se zice pe la noi –

pe care am făcut-o la mâna dreaptă. Şi acum se văd urmele deschizătu-

rilor prin care s-a scurs puroiul din mine. A fost această infecţie prima

mea încercare în lupta cu viaţa sau cu moartea, cum vrei să zici. Muma,

mama bătrână şi toţi ai casei n-au crezut că voi supravieţui. Din cauza

durerilor am plâns mult, iar din cauza plânsului am făcut hernie, boală pe

care am dus-o cu mine toată copilăria şi adolescenţa, ba chiar şi o parte

din anii tinereţii, până la 20 de ani.

Din cauza acestei hernii, eu n-am putut să alerg ca alţi copii, nu

puteam să sar, nu mă puteam căţăra; la orice fel de eforturi de acest gen,

intestinele mele coborau undeva pe lângă coiţe. Cel mai rău era vara,

când, la scaldă, eu nu mă puteam dezbrăca în pielea goală, ca şi alţi copii,

pentru că râdeau de mine. Îmi ziceau că am nişte coiţe ca un tăuraş. Nu

mi-a fost uşor să-mi duc o asemenea copilărie. Ai mei n-au avut bani să

mă ducă la operaţie, aşa că a trebuit să aştept primul an de studenţie, când,

după recrutarea mea pentru stagiul militar, m-au trimis doctorii comisiei

la operaţie. Altfel, nu mă puteau considera apt pentru stagiul militar. Din

cauza aceleiaşi boli şi la şcoală eram scutit de orele de sport. Tu, care eşti

aşa bun sportiv, îţi poţi da seama cu ce ochi şi cu câtă invidie mă uitam la

colegii care alergau, jucau fotbal, făceau întreceri de diferite feluri.

x

x x

Dar să trecem peste toate acestea, să trecem la alte aduceri aminte.

Una din ele dăinuie de pe vremea când nu puteam avea mai mult

de trei, poate patru anişori. Îmi aduc bine aminte că şedeam pe treptele

ieşirii din casă şi plângeam că moare frăţiorul Iosif, frăţior care astăzi este

unchiul tău din Târgu Mureş. Era atât de slăbuţ şi bolnăvior că toată casa

îi punea viaţa sub semnul întrebării. Ceea ce l-a scos pe Iosif din ghiarele

morţii, cred eu, a fost laptele de vacă. Ţin minte că aveam un pahar

galben de sticlă şi că moşu, când venea de la muls, seara şi dimineaţa, îi

dădea un pahar de lapte şi stătea lângă el până ce paharul era gol. După

un timp, pe când se putea deja mişca prin casă, când vedea Iosif că moşu

pleca la muls îşi căuta paharul, se aşeza pe un scăunel şi îşi aştepta porţia

de lapte. Această practică mult repetată l-a pus pe Iosif pe căile însănăto-

şirii şi i-a deschis perspective de viaţă până astăzi.

8

———————– Page 9———————–

O altă amintire vie este aceea legată de impresia copilăriei mele

timpurii că cerul se reazămă pe turnul bisericii săseşti, pe vârfurile

copacilor din jurul ei şi pe coama dealurilor din jur. Credeam pe atunci că

dacă te urci pe vreunul din dealuri, ai putea băga mâna în cer, ai putea

vedea îngerii, ba l-ai putea vedea chiar pe Dumnezeu. Dacă Domnul te-ar

observa, s-ar putea ca el să te ia de mână şi să te reţină la el. Multă vreme

m-a obsedat această impresie. Ţin minte că într-o bună zi, când eram ceva

mai mărişor, am plecat să văd dacă cerul într-adevăr este chiar aşa de

aproape. Am fugit pe treptele care duceau spre biserica saşilor şi mare mi-

a fost dezamăgirea când, pe la mijlocul drumului, mi-am dat seama că

cerul este mult mai departe şi că nu există nici o şansă de-a băga mâna în

el. Ţin minte că aceasta a fost pentru mine o primă şi mare decepţie; nici

o şansă de-a ajunge la îngeri şi nici o şansă de a-l vedea pe Dumnezeu. S-

a spulberat în acest fel o primă şi mare iluzie. În această amintire s-a

aşezat, poate, un germene al modului meu de-a mă raporta, şi pe mai

târziu, la realitate; raportarea la un ceva care este mereu undeva dincolo

de lumea simţurilor, dincolo de „coama dealurilor” şi „vârful copacilor”.

Printre alte aduceri aminte, una vizează întâlnirea mea cu frica de

moarte, întâlnirea mea, de data aceasta conştientă, cu reflexul sau

instinctul vieţii. Îmi aduc aminte că odată, venind cu verişoara mea, azi

Măria lui Cocoşu, de peste pod spre casă, de după colţul uliţei a apărut o

maşină – lucru rar pe vremea aceea. Fiind vorba de o cotitură a uliţei,

maşina a luat o curbă ceva mai mare, lăsându-mi impresia că ea vrea să

treacă pe partea din dreapta podului. Eu, atunci, am fugit pe cealaltă parte

şi m-am făcut guguli în faţa maşinii. Cel care conducea maşina a fost

atent şi a oprit la doi, trei metri în faţa mea, claxonând. Eu, de frică, nu m-

am mai putut mişca. Verişoara mea, văzând maşina oprită a venit la mine,

m-a ridicat şi m-a trecut pe cealaltă parte a drumului. Îţi dai seama că am

tras o spaimă soră cu moartea, o spaimă din care foarte, foarte greu mi-am

revenit. Zile şi nopţi m-am gândit la ce se putea întâmpla dacă mă călca

maşina. Mă gândeam că puteam ajunge în cimitir, că toţi ai mei ar fi plâns

după mine, mă gândeam că fiind încă un copil şi fără păcate aş fi putut

ajunge printre îngeri şi altele şi altele. Întâmplarea m-a marcat puternic;

ţin minte cât de mult am plâns, cât de mult a trebuit mama bătrână să

discute cu mine pentru a mă scoate de sub şocul că aş fi putut fi mort.

O altă amintire care mi-a rămas vie în minte a fost aceea a primei

mele minciuni. Eram deja la grădiniţă. Pe atunci funcţiona şi la noi în sat

aşa ceva, chiar peste drum de casa noastră. Era o sală mai mare cu ceva

9

———————– Page 10———————–

laviţe pe margine – un fel de scaune ceva mai lungi – cu câteva poze pe

pereţi şi câteva jucării. La grădiniţă ni se citeau poveşti, învăţam poezioa-

re şi, mai ales, făceam nişte dansuri pe care să le prezentăm la sfârşit de

an şcolar. Ţin minte că erau mai ales două fetiţe cu care voiam să mă

prind la dansuri. Cât priveşte minciuna, îmi aduc aminte că educatoarea

discuta în clasă cazul unui furt; un copil zicea că un altul i-a luat

briceagul. Unul zicea că are briceagul de acasă, celălalt că-i briceagul lui.

În această mică dispută, la un moment dat, educatoarea a întrebat dacă a

văzut cineva că Virgil i-a luat briceagul lui Costel. Eu, care eram cel mai

slăbuţ şi cel mai puţin luat în seamă, ca să mă bag şi eu cumva mai în

faţă, mai în atenţie, am zis că „eu am văzut”. Atunci educatoarea a luat

briceagul şi l-a dat celui presupus ca păgubit. După această desfăşurare a

lucrurilor, în pauză, am fugit acasă cuprins de remuşcări. Plângeam de

mama focului. N-am vrut să spun nici de ce plâng şi nici de ce spun că nu

mă mai duc la grădiniţă. Mă gândeam că sunt deja un mare păcătos, că

dacă o să mor n-o să mai pot ajunge în rai etc. Îmi aduc aminte că tare m-

a chinuit această minciună. Probabil că acest episod al vieţii mele de copil

să-şi fi pus amprenta pe modul meu de azi şi de întotdeauna de-a

condamna minciuna, de-a putea suporta mai uşor multe alte păcate mai

grave decât minciuna. Mă gândesc că dacă aş fi scris eu tabela celor zece

porunci aş fi pus „să nu minţi” pe primul loc. Minciuna însoţeşte de fapt

multe alte păcate şi din miezul ei derivă apoi multe alte nereguli în

raporturile dintre oameni.

După câteva zile de absenţă de la grădiniţă, mama bătrână –

căreia i-am spus până la urmă ce mă necăje şte – a stat de vorbă cu

educatoarea şi a aflat că toată povestea cu briceagul s-a rezolvat cu bine,

că eu să uit şi să mă duc liniştit la grădiniţă.

Din perioadele grădiniţei, ţin minte că momentele cele mai

plăcute erau acelea în care făceam excursii pe dealurile din jurul satului.

Era frumos să mergem de mână, să stăm la umbră, să-i culegem flori

educatoarei.

Depăşind zona acelor amintiri care, consider eu, mi-au marcat

într-un anume fel liniile ulterioare ale vieţii, să-ţi spun, Sergiu dragă, câte

ceva despre joaca copil ăriei mele. Bineînţeles că n-am avut niciodată nici

un fel de jucărie cumpărată – maşinuţe, pistoale, căluţi, păpuşi, căruţe,

animale etc. Nici nu prea ştiam că există aşa ceva pe lume. Dacă voiam să

ne jucăm „de-a mama” şi „de-a tata”, fetiţele trebuiau să-şi confecţioneze

10

———————– Page 11———————–

ele, din zdrenţe, ceva păpuşă. Dacă voiam să ne jucăm „de-a hoţii şi

jandarmii”, atunci jandarmii î şi luau un băţ şi-l considerau puşcă. De

multe ori ne jucam „de-a prăvălia”. Atunci ceva nisip mai fin era „pipe-

rul”, o cărămidă zdrobită era „paprica”, ceva pietricele de diferite mărimi

erau banii etc. Când am fost ceva mai mărişor şi eram luat la hotar, când

eram luat şi eu în Valea Furcii, atunci împreună cu mulţi alţi copii ne

jucam „de-a moara”. Era în Valea Furcii o râp ă pe care ne urcam o droaie

de copii şi săpam în ea şanţuri mai mari sau mai mici pe care făceam apoi

să „curgă făina”. Unii copii erau morari, alţii veneau la moară. Acum râpa

cu zeci de mori nu mai este – au năpădit-o acaţii şi buruienile.

În sat, pe uliţa pe care şi tu o ştii, ne jucam adesea, mai ales

băieţii, „de-a caii”. O bâtă mai lungă era „căruţa”. La un capăt era stăpâ-

nul şi la celălalt erau „caii”, care fugeau, se speriau, nechezau etc. Apropo

de acest joc, îmi aduc aminte că pentru a fi considerat un cal bun, trebuia

să ai încălţăminte cu potcoave – adică cu ceva metal la călcâiul bocan-

cilor. Din cauza acestei cerinţe de joacă, odată, când muma a vrut să-mi

cumpere la târgul Buii ceva bocanci noi, eu n-am vrut decât păpuci cu

potcoave. Chiar dacă alte perechi de încălţăminte mi se potriveau mai

bine pe picior, eu o ţineam morţiş că nu-mi este bună decât perechea cu

potcoave.

Pe uliţele satului era teribil de frumos când era vară şi ploua.

După ploaie, o droaie de copii ieşeam desculţi să ne jucăm în şanţul din

faţa caselor şi încercam să facem papalaşcă – un amestec de apă şi de

pământ. Era grozav să-ţi intre noroiul printre degetele de la picioare, era

grozav ca din bălţi mai mici să faci unele mai mari şi apoi pe acestea să le

faci să se scurgă „în mare”.

Când eram mai mărişori, 8-10 ani, noi copiii uliţei ne mai jucam

„de-a lopăţica”. Un fel de baseball. Cu o scândură mai lată la un capăt şi

cioplită la celălalt, un copil trebuia să lovească o jumătate de cocean de

porumb, aruncată de un alt copil. Cel cu lopăţica trebuia să fugă până la

un anumit loc şi să lovească cu lopăţica de trei ori în ceva şi apoi să se

întoarcă în fugă la cercul şi lângă groapa de unde a lovit coceanul. Cel

care arunca coceanul trebuia să-l prindă sau să-l caute pe unde a zburat şi

să-l aducă la groapă. Cel care ocupa primul groapa era câştigătorul.

Baseball-ul american, după cum vezi dragă copile, nu este altceva decât o

variantă mai modernă şi mai sofisticată a jocului nostru „de-a lopăţica”.

Ne mai jucam „de-a ascunselea”. Cum pe uliţa noastră numai în

cinci case eram peste 20 de copii îţi poţi da seama cam ce joc de-a

11

———————– Page 12———————–

ascunselea se putea încinge. Ne întindeam cu zona ascunzişurilor cam în

două, trei curţi. Cel care mija sau număra până la 10 avea ce căuta.

În zilele de primăvară ne făceam la noi în curte – curte care era

ceva mai mare – un „ringhişpir”. Ion a lui uncheşu Văsălie era meşterul

principal al acestui ringhişpir. Un trunchi de copac de grosimea a 20-30

de cm era fixat bine cu un capăt în pământ. La celălalt capăt, trunchiul

avea o gaură în care se băga un piron de vreo 2-3 cm. Acest piron – adică

un cui mai mare – fixa un lemn mai lung în aşa fel ca acesta să se poată

învârti. La capetele acestui lemn, cu aţe şi scânduri, ne făceam două

scăunele, ca la o hintă. Doi copii se aşezau în aceste scăunele şi alţi doi,

trei învârteau ringhişpirul. Pentru toţi copiii uliţei era o nebunie să se

învârtă cu această improvizaţie.

Când era timp mai urât şi nu prea puteam zburda pe afară, ne

jucam în cas ă „moară” şi „şeptică”. Moara era de regulă desenată de noi

pe coperta unei cărţi de şcoală. Piesele cu care ne jucam erau boabe de

porumb şi de fasole. Cărţile pentru şeptică erau făcute de noi din ceva

carton. Ca să-ţi faci o anumită idee despre atmosfera jocurilor noastre din

casă, să-ţi mai spun, copile, că în casa şi în curtea copilăriei mele eram

nouă copii; cinci eram noi şi patru erau copiii lui uncheşu Văsălie, fratele

lui moşu, adică fratele bunicului dinspre mamă. Casa celor doi fraţi era

formată din două camere despărţite de o tindă. În tindă era cuptorul de

pâine şi o scară mare care ducea în pod. Pe scară era mereu cojocul cu

care moşu mergea la oi, cojoc de care îmi era destul de frică pe când eram

ceva mai mic. În cele două camere trăiam 15 persoane, 9 copii şi şase

vârstnici. Îţi poţi da seama cam ce hărmălaie ieşea când seara cei nouă

copii începeam să fugim de la o familia la alta. Dar aşa era situaţia.

Curtea celor două familii nu era nici ea despărţită; aveam o fântână

comună. Fiind mai mare, curtea noastră era locul de preferinţă al jocurilor

celor 20 de copii de pe uliţa noastră. Îţi poţi da seama cam ce atmosferă

de joacă, de ceartă, de bătaie se putea încinge atunci când ne adunam fie

şi numai o parte din aceşti copii de vârste apropiate.

Mare linişte se făcea pe uliţă, în curţi şi prin case atunci când îl

zăream pe bade Octavian sau când auzeam de numele lui. Acest bade

Octavian era boactărul satului, era, adică, omul care noaptea păzea satul.

Cu un corn de vacă sub braţ, cutreiera toată noaptea uliţele satului. Din

când în când suna din corn şi îi anunţa pe oameni că în sat n-au venit nici

turcii, nici tătarii, aşa că îşi pot vedea pe mai departe de somn. Acest bade

Octavian locuia cu lelea Ană doar la vreo 5-6 case mai sus de casa

12

———————– Page 13———————–

noastră. Nouă copiilor ne era frică de el, deoarece ziua umbla prin sat cu

un briceag în mână, ni-l arăta şi ne ameninţa că ne taie puţa. Când vedea

că noi copiii am dat fuga prin curţi, deschidea portiţa şi,când la unii, când

la alţii, întreba: „Sunt cuminţi copiii? Dacă nu, uite!” şi arăta briceagul.

Când deschidea portiţa noastră, mama bătrână îi zicea; „Sunt cuminţi

Octavene, dar las’ că te strigăm noi când nu sunt cuminţi”. Se apela la

Octavian mai ales seara, mai ales când patru neastâmpăraţi într-un pat,

doi la un capăt doi la altul, nici cum nu ne lăsam prinşi de somn. Când

vedea muma ori mama bătrână că nici cum nu ne liniştim, una din ele

deschidea fereastra şi striga: „Octavene! Octavene!” Când auzeam că îl

strigă pe Octavian se făcea în colţul patului nostru o linişte de mormânt.

Nu numai că nu mai scoteam o vorbă, dar ne era frică şi de suflare ca nu

cumva să se audă. Şi aşa, cu frica de bade Octavian ne linişteam şi ne

lăsam furaţi de somn. Badea Octavian a avut exact rolul pe care, în cazul

copilăriei tale, dragă Sergiu, l-a avut Ledi, căţeluşa din curtea noastră de

pe Deva. Dar despre Ledi ceva mai târziu.

x

x x

Şi acum câte ceva despre copilăria mea în zilele de sărbătoare –

Crăciun şi Paşti. Noi în casă n-am avut decât o singură dată un pom de

Crăciun. S-a dus tata în grădina lui Hock să fure un vârf de brad. Chiar la

vârf n-a ajuns, dar cu o ramură tot a ajuns acasă. A fost aşezată pe lada cu

haine dintr-un colţ al casei şi împodobită cu mere, ceva nuci, câteva

cuburi de zahăr şi apoi mai multe steluţe–biscuiţi făcute de muma şi de

mama bătrână. Noi cei cinci copii din jurul lui ne bucuram şi ne certam

dacă vreunul încerca să fure ceva de pe pom. Totul trebuia să rămână pe

pom până la despodobirea lui. Atunci urma să ni se împartă, în mod egal,

toate bunătăţile lui.

După ce am mai crescut, pe când aveam 7-8 anişori, de Crăciun,

mergeam cu Steaua. Aceasta însemna că un grup de 4-5 copii trebuia să

ne confecţionăm o stea şi să învăţăm două, trei colinzi. Trebuia să ştim

bine mai ales „Steaua sus răsare”. Din versurile acestei colinzi îmi mai

aduc aminte prima strofă:

„Steaua sus răsare,

Ca o taină mare,

Steaua străluceşte

13

———————– Page 14———————–

Şi lumii vesteşte

Că astăzi curata

Preanevinovata

Fecioara Maria,

Naşte pe Mesia,

Naşte pe Mesia…”

Steaua era de fapt o sită veche – sita fiind obiectul casnic cu care,

la ţară, se cernea făina de mămăligă sau de pâine. Fundul şi marginile

sitei le acopeream cu ziar şi apoi cu ceva hârtie colorată. La mijloc,

trebuia să lipim un chip cu naşterea lui Hristos. Era mare problemă

confecţionarea acestei stele. Nu aveam lipici adevărat şi atunci trebuia să

folosim albuş de ou sau aluat din făină de pâine. Mai trebuia ca steaua

noastră să aibă cel puţin patru coarne, învelite şi ele cu ziar şi apoi cu

hârtie colorată. Coarnele se legau între ele printr-un lanţ confecţionat tot

din hârtie colorată. Steaua mai avea un băţ de care să poată fi scuturată în

timpul colindării. Avea şi un clopoţel care să ne acompanieze colindul.

Cam o săptămână lucram seară de seară, în casa unui copil, cu care urma

să mergem la colindat şi care avea acasă ceva mai mult spaţiu. De regulă,

ne adunam la colegul meu de clasă Stoica. Acesta avea şi un tată care ne

mai ajuta la Stea şi la învăţatul colinzilor.

La noi în sat, mersul cu Steaua se făcea în ajunul Crăciunului şi

începea întotdeauna de la casa preotului. Era o mare problemă scularea de

dimineaţă, cam pe la 4 sau 5; voiam ca Steaua noastră să fie prima care

să-l colinde pe preot. Ne adunam la poarta casei acestuia cam patru, cinci

grupuri de colindători şi ne certam pe tema celei mai frumoase Stele şi pe

ordinea în care să ne începem colindul. De cum vedeam că preotul a făcut

lumină în casă, noi şi dădeam buzna la colindat. Preotul avea o fetiţă de

aceeaşi vârstă cu mine şi eu de abia aşteptam s-o văd pe Doina, abia

sculată din pat.

De la preot, urma colindul, din casă în casă, până străbăteam tot

satul. De la fiecare casă primeam câţiva lei, pe care unul din noi îi aduna

într-un săculeţ. După terminarea colindului, cam pe la patru, cinci după

masa, la casa unuia dintre noi ne împărţeam câştigul. Şi aşa se termina

cea mai frumoasă zi din an, pentru copiii care puteau merge deja cu

Steaua.

Băieţii mai mari, cei care umblau deja după fete sau chiar aveau

deja vreo drăguţă colindau seara, până pe la unu noaptea. Casele cu fete

îşi aşteptau colindătorii în casele frumos împodobite, cu toate covoarele

14

———————– Page 15———————–

fetei puse la vedere, cu toate perinile îmbrăcate în feţe de perină care

numai la Crăciun se arătau. Pe masă erau pahare cu ţuică şi vin, farfurii cu

cozonac şi lichiu, lichiul fiind „prăjitura” noastr ă de sărbători. După ce o

fată era colindată, ea se alătura grupului şi se mergea la altă fată.

În cursul nopţii, după unu, două, veneau la colindat grupurile de

ţigani. Pentru colindul ţiganilor mama bătrână cocea anume nişte colăcei

dintr-o făină cernută cu o sită mai rară ca să mai economisească ceva

făină pentru noi. Ba, uneori mai punea în aceşti colăcei şi un pic de făină

de porumb, pentru a mai economisi ceva făină de pâine.

La colindat, ţiganii mai legaţi de familie, cei care mai lucrau vara

pe la noi, mai primeau şi câte un pic de slănină, câte o varză murată, ba

chiar câte ceva ca pomană a porcului. Zgribuliţi de frig şi îmbrăcaţi ca vai

de ei, bieţii ţigani cântau colinzi frumoase, colinzi care adesea erau creaţii

ale lor, creaţii în care încercau să zică ceva despre familia la care colin-

dau. Pentru mine, colindul ţiganilor era un moment care-mi plăcea şi care

mă întrista. Ţin minte că după plecarea vreunui grup de ţigani, mă

gândeam că de ce trebuie ei să aibă condiţia de a cerşi şi de a-şi aduna în

acest fel ceva pentru sărbători. Mă întrebam că de ce oare, mama bătrână

trebuie să facă pentru ei colaci dintr-o altă făină decât aceea din care făcea

pentru noi. Mă durea inegalitatea socială dintre ţigani şi ceilalţi oameni ai

satului. Cu mintea mea de copil puneam la îndoială bunătatea şi atotputer-

nicia lui Dumnezeu. Mă gândeam, ţin foarte bine minte acest lucru, că

Dumnezeu este nedrept şi este responsabil de condiţia ţiganilor. Cum poate

fi atotputernic şi atât de bun când lasă să fie pe lume asemenea lucruri?

Îmi aduc aminte că în timpul iernii, venea adeseori la noi o ţigan-

că şi cerea doi, trei pumni de făină de mămăligă şi o varză cu ceva moare

pentru că nu avea ce pune pe masă. Pe deasupra, mai avea şi un copil

bolnav de tuberculoză. Copilul, cam de vârsta mea, s-a şi stins foarte

curând. Cum să nu-ţi fie milă de asemenea oameni? Cum să nu te gândeş-

ti, chiar cu o minte de copil, că lucrurile nu sunt bine orânduite în lume.

Poate că în aceste gânduri şi simţăminte de copil să se fi aflat

rădăcina adeziunilor mele politice de mai târziu. A te gândi la cei mai

nevoiaşi decât tine este un lucru mare, dar, din păcate, destul de rar.

Un alt obicei frumos de iarnă era, prin zona noastră „umblatul cu

Îngerelu”. În dimineaţa Anului Nou, mătuşile sau uncheşii noştri veneau

să ne trezească din somn şi să ne aducă ceva daruri: mere, nuci şi cuburi

de zahăr. Venea uncheşu sau mătuşa cu o joardă mare şi stufoasă, bătea

cu ea în uşă şi zicea: „Sculatu-s-or copiii? Ştiu să spună Îngerelu?” Noi

strigam în cor din faţa uşii, stând în genunchi: „îl ştim, îl ştim”. Atunci

15

———————– Page 16———————–

uncheşu sau mătuşa ne cerea să-i spunem rugăciunea. După ce terminam,

se crăpa uşa şi „Îngerelu” ne arunca ce avea prin straiţă. În timp ce noi ne

străduiam să culegem cele aruncate, „Îngerelu” se făcea rău şi ne bătea cu

joarda lui lungă şi stufoasă. După un timp, mama bătrână îl trăgea pe

„Îngerel” în casă să-l vedem şi noi. Cum de Anul Nou mama bătrână

fierbea sarmale şi făcea spre ziuă scoverzi – un fel de plăcinte din aluat

dospit – „Îngerelu” primea un păhărel de ţuică şi mânca o scovardă.

Era aşa de frumoasă noaptea de Anul Nou; în casă era curat, era

toată noaptea miros de sarmale, miros care, spre dimineaţă, se împletea cu

cel de plăcinte coapte în unsoare. După ce tata şi moşu îşi terminau

treburile pe la vite, cai şi oi, ne aşezam cu toţii la masă şi mâncam obliga-

toriu scoverzi cu sarmale. De Bobotează, o sărbătoare care venea la o

săptămână după Anul Nou, mâncam, tot potrivit tradiţiei, răcituri.

De Paşti, dragă Sergiu, noi copiii casei aveam alte bucurii. Eveni-

mentul cel mai important era tăierea mielului, tăiere care o făcea întotdea-

una moşu. Eu nu puteam asista la înjunghiere, dar îmi plăcea să asist la

luarea pielii şi la desfacerea lui. Mă minunam de câte „piese” erau în

interiorul mielului şi mereu îl întrebam pe moşu: „dar asta ce-i?” Moşu

îmi explica: Acesta este ficatul, care îti place ţie, aceştia sunt plămânii,

apoi uite stomacul, inima, intenstinele etc. Plămânii şi intestinele se

dădeau, ca regulă, unei familii de ţigani; stomacul era curăţat şi umplut cu

ceva intestine subţiri şi apoi pus la uscat pentru a putea fi folosit drept

cheag, pe când ne venea rândul la stână. Cheagul este ceea ce se pune în

lapte ca să se poată face caşul.

În noaptea de Paşti, moşu şi tata, eventual şi mumiţa, se duceau

la biserică la slujba de înviere. Această slujbă începea noaptea pe la ora

două şi se termina spre dimineaţă. În cadrul acestei slujbe, momentul cel

mai solemn era acela în care preotul rostea primul „Hristos a înviat!”.

După aceasta toţi cei din biserică cântau:

Hristos a înviat din morţi,

Cu moartea pe moarte călcând,

Şi celor din morminte,

Viaţă dăruindu-le.

Câtă naivitate şi solemnitate în conţinutul şi melodia acestor

versuri. Crezi sau nu, aceste versuri şi melodia lor pot emoţiona până la

lacrimi. Se surprinde şi se exprimă în aceste versuri o mare şi iluzorie

speranţă, speranţa că moartea ar putea fi învinsă.

16

———————– Page 17———————–

Un alt moment de seamă al acestei slujbe era acela al sfinţirii

„paştilor”. O familie mai înstărită din sat se angaja din timp să prepare şi

să aducă la biserică colacii care să se taie mărunt şi vinul care să se pună

peste bucăţelele de colac. Pe lângă aceasta, familia mai cumpăra pentru

biserică lumânări, tămâie pentru un an de zile, eventual haine noi pentru

preot. Pâinea şi vinul, bine amestecate, trebuiau să treacă printr-un

moment al „sfinţirii” lor. După sfinţirea paştilor şi după terminarea slujbei

de înviere toţi cei din biserică primeau din mâna preotului „paşti”, adică

câte o linguriţă de pâine cu vin. Pentru cei de acasă, se primeau paşti într-

o cană sau într-un pahar.

În ziua de Paşti nimeni nu avea voie să mănânce sau să bea

înainte de-a primi „paşti”. Până în anii războiului, cei care aveau mai

multe oi aduceau la biserică câte un castron cu bucăţele de caş proaspăt.

Sfinţite şi acestea, erau apoi date spre gustare tuturor celor care ieşeau din

biserică. Moşu ţinea mult la obiceiul acesta, ţinea ca de Paşti să avem deja

caş proaspăt şi să poată merge cu el la biserică.

La noi în familie, în timp ce unii erau la biserică, mama bătrână

pregătea tocăniţa de miel. După ce se venea de la biserică, se luau

„paştile”, se bea câte un păhăruţ, două de ţuică, se ciocneau primele ouă

roşii şi se mânca tocăniţă de miel cu lichiu – un fel de prăjitur ă de aceea

de care am primit de multe ori de la tanti Griţa. După mâncare, cei care au

fost la biserică se mai odihneau un pic, pe unde apucau.

Pentru copiii satului, bucuria cea mai mare era străiţuca cu ouă

roşii. Copiii se duceau pe la neamuri şi pe la vecini să le zică „Hristos a

înviat!” şi să primească ouă. Ceea ce era oarecum comic era faptul că

pentru copiii din uliţa noastră Paştile veneau de două ori; de două ori

trebuia muma să vopsească ouă. N-am înţeles nici atunci şi nu înţeleg nici

acuma de ce şi cum Hristos a înviat cam cu o săptămână mai devreme

pentru saşi şi unguri şi abia după aceea şi pentru români. Cum pe uliţa

noastră era familia lui tanti Griţa, muma trebuia să aibă ouă roşii şi de

Paştile saşilor.

De Paşti, pe uliţele satului era plin de coji de ouă colorate; cum

se întâlneau doi copii ciocneau ouă roşii şi bineînţeles că cel spart trebuia

să fie şi mâncat. De cele mai multe ori, ouăle înroşite de muma erau de

fapt maronii; erau vopsite în zeamă de coji de ceapă. Unele dintre ele erau

înflorate. Aceasta însemna că înainte de a fi puse în vopsea erau legate

într-o bucată de ciorap subţire şi pe coaja ouălor erau lipite ceva

frunzuliţe din grădină. Aceste ouă cu flori erau tare preţuite; pe un

17

———————– Page 18———————–

asemenea ou puteai primi două ouă colorate obişnuit. Din păcate eu nu

prea puteam mânca ouă de Paşti; nişte necazuri mai vechi cu ficatul mă

obligau să fiu atent la ouă. Cu toate acestea, Paştile erau frumoase şi

pentru mine.

x

x x

Pe lângă zilele de sfinte sărbători creştine, în viaţa de un an a

oricărei gospodării ţărăneşti de pe meleagurile noastre, erau şi alte trei zile

de mare sărbătoare, zile încărcate de mare aşteptare şi mare bucurie, zile

pentru care se trudea de fapt tot anul: ziua treieratului, culesului de vie şi

tăierii porcului.

Ziua treieratului dădea seama de pâinea cea de toate zilele pentru

un an de zile. Această zi era o sărbătoare mai ales pentru noi copiii.

Venea în şură o maşină mare denumită batoză, maşină cu multe roţi şi

multe curele. Venea în curte un motor putenic, motor care, printr-o curea

mai lungă şi mai lată, punea în mişcare toate măruntaiele maşinii de

treierat. Snopii de grâu, din şop, erau daţi pe maşină. Aicea, o femeie care

se ţinea mai bine pe picioare le tăia cu o seceră legătura, iar un nene

risipea snopii, cu spicele în jos, în gura maşinii. În interiorul maşinii,

spicele erau zdrobite, iar boabele din ele curgeau în saci la spatele

maşinii. Pleava şi paiele erau mânate de trei, patru oameni şi cărate până

la locul unde se făcea jirada, adică o claie mare de paie. Un uncheş era pe

jirad ă şi îi dădea forma necesară. La pleavă lucra, de regulă, o femeie sau

doi copilandri ceva mai mari. Pleava se aduna de sub maşină şi cu o corfă

– un coş mare de nuiele – se ducea într-un loc ferit de ploaie.

La sacii cu grâu stăteau moşu şi tata. Ei ştiau când vine grâul din

Deal, din Ţelini ori de la Hock. După ce se cântăreau, sacii erau duşi

direct în pod. Parcă şi acum îl văd pe tata cu un sac de aproape o sută de

kilograme urcând scara podului. Noi nu aveam grâu prea mult; arareori

ne permiteam să vindem. Cu o anumită grijă a mamei bătrâne însă pâinea

ne ajungea de la un treierat la altul. Ne ajungea în sensul că la noi în casă

se făcea mămăligă de două ori pe zi; mămăliga cu lapte era mâncarea de

bază şi dimineaţa şi seara. Pâine mâncam mai cu grijă.

Treieratul nu era o treabă doar a familiei restrânse, ci a familiei

lărgite. Veneau la noi la ajutor aproape toţi uncheşii şi mătuşile. Femeile

casei şi unele din mătuşi făceau de mâncare. După treierat urma o masă

lungă şi la propriu şi la figurat. Masa începea cu câteva păhărele de ţuică

18

———————– Page 19———————–

şi se continua cu mai multe pahare de vin. Mama bătrână avea de grijă ca

ultimii 10-12 litri de vin să se cheltuie la treierat.

În vremea treieratului, ori la unii ori la alţii, copiii uliţei erau în

jurul jirezilor de paie. Noi şi găinile, noi cu joaca, iar găinile cu ciugulitul.

Oricum, tot mai găseau ele ceva boabe prin paiele jirezii.

După venirea întovărăşirii, frumuseţea zilei de treierat s-a termi-

nat. Grâul de pe hotar nu mai putea fi adus acasă, în şop, ci la arie. Maşina

nu mai umbla din curte în curte, ci era doar la arie. Oamenii şi acolo se

ajutau, dar nu mai era aceeaşi atmosferă de zi a recoltei. Erau mari cotele

care trebuiau date la stat. Când vedea omul că mai mult lasă decât duce

acasă, bucuria nu mai putea fi ca odinioară.

Ceva mai târziu, colectivizarea a anulat de tot ziua treieratului.

Nici măcar arie nu mai era. Se treiera cu combinele direct pe hotar, se

treiera împreună cu seceratul. Colectiviştii ajungeau la ceva grâu numai

după ce se făceau toate socotelile, socotelile cu datul, rămasul, împărţitul

etc. De acuma sărbătoarea treieratului a dispărut din calendarul ţăranului

ardelean.

Sărbătoarea care asigura vinul şi ţuica familiei pentru un an de

zile se înscria undeva în prima jumătate a lunii octombrie; strugurii trebu-

iau lăsaţi bine la soarele toamnei să se coacă şi să facă vinul dulce. Ziua

culesului la vie se anunţa din vreme, se anunţa prin scoaterea buţii şi

butoaielor la fântână, prin spălarea lor repetată, prin întoarcerea lor pe

toate feţele să se usuce. În zilele de cules – două, trei, nu mai multe –

dealurile cu vie gemeau de oameni, de care, căruţe, animale, copii. Cei

care aveau mai mulţi culegători mai luau cu ei şi unu, doi ţigani cu vioara,

aşa ca să întregească aerul de sărbătoare.

În via noastră, prima la cules era muma sau mama bătrână. Una

din ele culegea strugurii cei mai frumoşi, strugurii pentru mâncare. Acasă,

aceştia erau rânduiţi pe una, două rude, puşi în pod ca să se ţină proaspeţi

şi pentru mai târziu. Uneori se ţineau destul de bine până spre Crăciun.

Ţin minte că atunci când veneam acasă de la Blaj, de sărbători, mama

bătrână mai avea în pod doi, trei struguri pentru mine. Ca regulă, strugurii

din pod se mâncau în dimineţile de Miercuri şi Vineri, cu mămăligă. Era

o mâncare foarte bună, era un deliciu.

După muma sau mama bătrână veneau cei care tăiau tot. La

urmă, noi, copiii, controlam dacă nu cumva a mai rămas vreun mititel pe

undeva şi apoi culegeam de sub viţă toate bobiţele. Nu era voie să rămână

nici un bob pe pământul viei. „Măi, copii – ne zicea moşu – adică bunicul

19

———————– Page 20———————–

din partea lui muma – şi boabele de pe jos sunt «sângele Domnului» şi

nu-i voie să le călcăm în picioare sau să le lăsăm să putrezească pe

pământ”.

Strugurii pentru vin se zdrobeau deja în vie. Tata ori moşu, cu un

fel de băţ cu mai multe ramificaţii la un cap, înghesuia bine strugurii în

aşa fel încât să rămână cât mai puţine boabe întregi. Aşa zdrobiţi în bot –

aşa se numea vasul acestei operaţiuni – erau apoi duşi la car şi turnaţi în

bute. Butea avea jos un cep – aşa ceva ca la butoaiele cu bere – prin care

se putea scurge mustul. Adunat într-un vas, mustul era apoi turnat într-un

butoi.

Noi nu aveam chiar aşa multă vie, aşa că terminam culesul într-o

zi. Este adevărat că de multe ori ne mai ajutam şi cu două, trei mătuşi,

mătuşi care nu aveau vie.

Când bine spre seară ajungeam acasă, se descărca carul de cele

una, două corfe cu strugurii de mâncare şi de butoiul cu must. Se punea în

car un butoi gol şi se ducea totul la teasc, la un fel de presă care storcea

strugurii aşa de bine, că nu mai rămânea în ei nici un strop de must. Erau

numai două teascuri în sat, aşa că se făcea coadă. Când îţi venea rândul,

în ceas de zi sau ceas de noapte, trebuia să fii la post. Ceea ce rămânea

după tescuit era pus înapoi în bute. După o zi, două, aceste resturi erau

bine acoperite cu paie şi pământ şi lăsate cam 3-4 săptămâni să „dospeas-

că”. După dospit, se ducea totul la „căldare”, adică la aparatul de făcut

ţuică. Spre Crăciun aveam în casă ţuică de trevere.

Butoiul sau butoaiele cu must erau puse în pivniţă şi lăsate ca

mustul să „fiarbă”, adică să fermenteze. După fermentat vinul se limpe-

zea; la fund se aşeza drojdia. Spre Paşti, când se trăgea vinul de pe droj-

die, se punea deoparte vinul pentru treierat. Din drojdie, de Paşti sau după

Paşti, se făcea al doilea rând de ţuică, ţuica de drojdie. Şi aşa, copile, via

ne asigura nu numai vinul, dar şi ţuica necesară nevoilor casei. Noi ţuică

de prune nu prea făceam; nu aveam prune pentru ţuică nici la hotar şi nici

în grădină.

Noi nu aveam vie prea multă şi drept urmare nu vindeam nici

struguri şi nici vin. Nu vindeam nici ţuică. Dacă recolta era mai bună,

dacă ea era mai slabă, mama bătrână conducea în aşa fel plosca de scos

vin din butoaie sau ţuică din damigene ca şi una şi alta să ne ajungă cam

întregul an.

Zilele culesului de vii erau o sărbătoare şi o mare bucurie nu

numai pentru copiii celor cu vie, dar şi pentru copiii celor care nu aveau

20

———————– Page 21———————–

ce culege. Era o lege nescrisă ca după fiecare car care venea de la vie,

gazda să împartă câte un strugurel copiilor care se aflau pe la portiţe. În

acele seri, mâncau struguri pe săturate toţi copiii satului.

Colectivizarea a făcut praf şi viile, a şters din calendar şi ziua

culesului de struguri. Astăzi nu mai este nici o vie pe dealurile întinse şi

însorite ale Buii. Ceva viţă de vie mai ţin oamenii doar prin curţi şi prin

grădini.

Din cele trei sărbători laice ale ţăranului ardelean, tăierea porcu-

lui a supravieţuit vremurilor socialiste. Coteţele n-au fost desfiinţate.

Oricum a fost, şi oricum va fi, ţăranul ardelean tot şi-a crescut, şi îşi va

creşte porcul de Crăciun. Aşa şi la noi. Nu ţin minte, ca în curtea noastră,

să fi fost vreun an fără ziua tăierii porcului. Aceasta era ziua care asigura

carnea, slănina şi unsoarea de gătit pentru un an de zile.

Pe lângă porc, spre primăvară, se mai tăia câte un miel – cel

puţin cel de Paşti – iar spre toamnă vreun cocoşel sau vreo oaie. Carne de

vită nu mâncam decât atunci când vreunui om din sat i se îmtâmpla vreo

nenorocire cu vreo vacă sau vreun viţel. Şi atunci carnea se cumpăra mai

degrabă din solidaritate sătească, decât din nevoia de carne. Adeseori am

auzit în casă zicându-se: „Du-te, măi omule, şi cumpără şi tu un kilogram

de carne să-şi mai scoată omul din pagubă”. „Dar ce carne să aduc, tu

femeie?” „D’apăi, ce ţi-o da, că oi face eu ceva cu ea”.

Ziua tăierii porcului începea de cu seară cu un veritabil ritual.

Moşu îşi ascuţea bine cuţitele, iar muma şi mama bătrână îşi curăţau

usturoiul pentru cârnaţi şi ceapa pentru cârtaboşi. Înjunghierea porcului se

făcea, de regulă, de cum se dădea de ziuă. Noi copiii eram sculaţi mai

devreme, aşa ca mai târziu să nu mai aibă nimeni treabă cu noi.

Chiar pentru momentul guiţării porcului – prindere, înjunghiere

etc. – pe mine mă ducea muma la ceva vecină. Mi-a spus că atunci când

am asistat pentru prima dată la o asemenea ceromonie, am început să

plâng, să-i spun lui moşu că eu nu vreau codiţă şi să lase porcul în pace.

Se zice pe la noi că dacă este cineva în jurul porcului sau în curtea acestu-

ia care are milă de porc, acesta moare mai greu. Pe când era vâlvătaia pe

porc, aveam şi eu voie să fiu pe aproape. Pârlitul porcului era spectacolul

cel mai frumos. Foc mare pe toate părţile porcului. După pârlire, urma

spălarea cu apă caldă şi cu o perie de podele. Noi copiii aşteptam spălarea

urechilor şi a cozii; astea erau primele care se mâncau, adică le mâncam

noi copiii.

21

———————– Page 22———————–

Momentul cel mai solemn era acela în care moşu scotea slănina

de pe spate. Mama bătrână era prima care măsura cu palma ei grosimea

slăninii. După această măsurătoare, ea ştia dacă ne va ajunge sau nu

slănina şi untura pentru întregul an. De regulă ne ajungea.

După desfacerea porcului pe paie în curte, urmau operaţiunile din

casă. Aici se punea deoparte şi se săra carnea care urma să ajungă în pod

la fum şi carnea care urma să fie măcinată pentru cârnaţi. Cârnaţul era

partea cea mai bună a porcului. Pentru cărnaţi ne certam şi ne băteam noi

copiii atunci când mâncam carne şi cârnaţi cu mămăligă şi eventual cu

moare de varză. Doamne, ce delicateţe! Deşi, mama bătrână ne măsura

foarte egal bucăţile de cârnaţi, noi tot aveam impresia că unele sunt mai

mari decât altele. De aceea, când se aducea cratiţa cu carnea şi cârnaţii,

noi, înarmaţi cu furculiţe, ne şi înţepam câte un cârnaţ şi îl puneam pe

felia de mămăligă. Acesta se mânca ultimul, se mânca după principiul ce-

i mai bun să fie la urmă.

Tăierea porcului se prelungea apoi în facerea cârtaboşilor, jumă-

rilor şi nu în ultimul rând în pregătirea bidonului cu unsoare şi a celui cu

carne friptă. Acesta din urmă era un vas de metal cam de 10-12 litri, care

se umplea cu bucăţi de carne şi cârnaţi, bine fripte şi bine acoperite cu

unsoare. Acesta se aşeza în pivniţă şi nu se umbla la el decât pe când

eram bine intraţi în primăvară şi în vară. Când se venea de la hotar, din

acest bidon se luau câteva bucăţi de carne şi ceva cârnaţ, cum se nimerea,

se băteau peste acestea două, trei ouă şi cina era gata.

Ca şi slănina şi unsoarea, carnea din bidon trebuia să fie în aşa fel

gospodărită, încât să ne ajungă aproape până la venirea noului guiţat.

Trecând anii, crescând prin jocurile uliţei şi prin sărbătorile

anului, iată-mă în pragul şcolii.

Nu-mi mai aduc aminte de prima zi de şcoală; ştiu numai că

atunci când m-am dus la şcoală aveam în străiţucă doar o tăbliţă, iar când

m-am întors mai aveam şi o carte de citire şi una de aritmetică. Cum în

casa noastră, la uncheşu Văsălie, era un copil, pe nume tot Ioan, mai mare

cu vreo 2-3 ani decât mine, eu, de prin cărţile lui, eram deprins cu cititul

şi cu scrierea numerelor.

Ţi-am povestit doar povestea cu 2000. Ţi-am povestit doar că

într-o bună zi, înainte de-a merge la şcoală, mi-am scris pe tăbliţă toate

numerele de la 1937 şi până la 1999. Pe 1937 l-am luat de pe calendarul

care-l aveam pe perete. Cum se scrie 2000 n-am ştiut. Am întrebat-o pe

22

———————– Page 23———————–

mama bătrână şi ea mi-a explicat. După ce am scris şi pe 2000, ţin minte

că am stat şi m-am întrebat: Oare o să trăiesc eu până în anul 2000? Am

numărat poziţiile de pe tăbliţă şi am aflat că ar trebui să mă apropii de 70

de ani.

Când ţi-am povestit acest episod al vieţii mele, era în apropierea

Revelionului 2000. Eram încă la îndoială – să vin cu voi la munte sau să mă

duc în România? După ce ţi-am spus povestea, tu ai hotărât: „Păi, Micule,

mi-ai zis tu – dacă lucrurile stau aşa, atunci de acest Revelion trebuie să vii

cu noi. De data aceasta nu pleci în România”. Şi lui mami i-am spus

povestea cu 2000, dar ea n-a schiţat nici un gest şi n-a zis nici un cuvânt.

Ţie ţi-am promis că vin cu voi în Austria, numai dacă tu, chiar atunci

când va bate gongul, vei avea grijă să fii pe lângă mine şi să ne ţinem

amândoi de mână. Tu mi-ai promis, şi ştiu că chiar aşa s-a şi întâmplat.

După gongul dintre ani, secole şi milenii am mai stat puţin să văd cum te

joci cu artificii şi apoi m-am dus la culcare. Până să adorm m-am gândit

mult la faptul că iată mi-am atins speranţa de viaţă pe care mi-am fixat-o

atunci cu numerele. De acum încolo mă gândeam… ce-o da sfânta mea

sănătate.

Dar să revin la şcoală. Fără să mă laud, trebuie să-ţi spun că n-am

avut nici o problemă nici cu cititul şi nici cu socotitul. Cu timpul am

înţeles că eu şi cu Doina – fata preotului din sat – eram cei mai buni. Se

întâmpla adeseori ca, din diferite motive, învăţătorul să lipsească de la

clasă. În acest caz, Doina şi cu mine trebuia să jucăm la modul serios

rolul învăţătorului; trebuia să-i punem pe ceilalţi copii să citească sau să

socotească ceva la tablă. Îmi aduc aminte că la un sfârşit de an şcolar am

fost foarte supărat pe învăţător că nu mi-a dat mie premiul II. Ştiam şi eu

că Doina, fiind şi copila preotului, trebuie să ia premiul I; eu mă aşteptam

să-i urmez. Dar n-a fost aşa; un alt copil, pe nume Stoica, a primit premiul

în cauză. Eu am plâns de supărare. Abia mai târziu am realizat că de fapt

învăţătorul a procedat foarte bine. Colegul meu, chiar în preajma

încheierii anului şcolar a rămas fără tată; tata lui căzuse pe front. Erau anii

războiului. Învăţătorul a mărit notele colegului meu cu gândul de a-i face

o bucurie, după tristeţea pe care i-o puse în suflet gloanţele frontului.

Acum consider că învăţătorul a procedat bine, cu cap, cu suflet, pe când

eu am fost un prostuţ.

Un alt episod din anii mei de şcoală primară, despre care aş vrea

să-ţi scriu două, trei rânduri, este cel cu poezia. Fiind un copil bun la

clasă, învăţătorul s-a gândit să-mi dea să învăţ o poezie mai lungă pe care

23

———————– Page 24———————–

să o recit la o serbare. Era vorba de dezvelirea, la intrarea în Castelul din

Buia, a unei plăci aniversare cu ocazia împlinirii a nu ştiu câţi ani de la

trecerea prin acest Castel a lui Mihai Viteazul. Istoria zice că după luptele

de la Şelimbăr, o localitate de lângă Sibiu, marele domnitor ar fi venit la

Buia să înnopteze. Poezia cu pricina era bineînţeles despre Mihai

Viteazul. Eu aşa straşnic am învăţat poezia încât, pe scenă fiind, n-am mai

putut-o termina. Nu ştiu ce legătură de versuri era că de la un punct o

luam de la început. Am zis-o eu de două ori, dar când am început-o a treia

oară a venit învăţătorul şi m-a tras de mână afară din scenă. Lumea a râs

şi a aplaudat. De atunci n-am mai fost pus să recit poezii la serbările

organizate de şcoală.

Dintre învăţătorii mei, doi mi-au rămas mai mult în minte:

Doamna şi Domnul Hulea. Erau cu domiciliul în sat şi locuiau aproape,

vizavi de noi. Aveau cu familia noastră legături destul de strânse. Erau

învăţători buni, pricepuţi la clasă, numai că domnul, din când în când, mai

trecea şi pe la cooperativa cu băuturi. Cu el am avut noroc în influenţarea

lui tata să mă dea la şcoală: „îi păcat ca acest copil să nu facă şcoală”, îi

zicea el lui tata. Aceste îndemnuri ale lui Hulea s-au întâlnit de minune cu

vorbele lui moşu, bunicul dinspre muma. Văzând cam ce atitudine am eu

faţă de problemele gospodăriei – animale, curte, casă etc. –moşu îi zicea

mereu lui tata: „Măi, Ioane, copilul ăsta nu-i bun de nimic, trebuie dat la

şcoală”.

După terminarea clasei a IV-a, într-o bună seară, pe când eram la

cină, tata îmi spune: „Uite, măi, copile, ce zice Hulea – să te dau la

şcoală. Tu vrei? Dacă te hotărăşti pentru şcoală, o să vorbesc cu Mărioara

lui Ţec – o fată din sat care era deja la şcoală la Blaj – şi să faci cu ea un

pic de pregătire pentru aritmetică. Dacă nu vrei să te duci la şcoală, atunci

la vară va trebui să mergi cu vitele la păşune”. Auzind de o asemenea

alternativă, toată noaptea m-am frământat; eram pus în faţa primei mele

decizii de viaţă. Mă întrebam: Ce să fac, ce să fac? La vară? Vite?

Păşune? Dar vara e cald şi vacile, din cauza muştelor, o iau la streche,

adică o iau la fugă prin pădure. Mă şi vedeam plângând că mi-am pierdut

vreo vacă. Dar vara plouă, durduie, nori grei. Mă şi vedeam venind acasă

ud leoarcă şi fără vreun viţel.

În acelaşi timp însă, pe de altă parte, mă gândeam: dar dacă nu

voi reuşi la examen? Mă voi face de toată ruşinea. La examen, mă mai

gândeam eu, vin copii mulţi, vin poate din şcoli mai bune, vin copii care

vor şti poate mai multe ca mine. Cum să mă întorc în sat nereuşit la

24

———————– Page 25———————–

examen? Îi şi auzeam parcă pe cei din sat zicând: „Uite şi la Uănu lui

Savu, se ţinea deştept şi la Blaj n-a făcut nicio brânză”.

În acelaşi timp mă mai gândeam: Cum s-o iau de unul singur

prin lume? Cum să nu-mi mai văd zilnic părinţii, fraţii, bunicii? Cum să

nu mă mai întâlnesc cu copiii de pe uliţă? Doamne, ce să fac? Ce să-i zic

lui tata? Şi iar o luam de la început cu problema vitelor, cu teama de

examen, cu grijile plecării de unul singur prin lume.

După toate aceste frământări, a doua seară, tot la cină, îi spun lui

tata şi alor casei că încerc să merg la şcoală. După această decizie şi după

consultări cu Domnul Hulea şi cu popa din sat, mi se spune că voi merge

la Blaj, la Şcoala Normală, ca să mă fac învăţător. Deci, nu la Liceu şi nu

la Comerţ, unde erau ceilalţi din sat, care erau plecaţi la şcoli mai înalte.

Tot la Normală s-a hotărât şi popa s-o deie pe Doina. De la această

şcoală, după 8 clase, se putea conta pe o pâine în mână.

Şi iată-mă pus un pic pe învăţat; mai erau doar vreo două

săptămâni până la examenul de admitere. De acum îmi ziceam: Gata,

Ioane, cu copilăria, gata cu joaca pe uliţă, de acum îţi iei copile soarta în

propriile tale mâini. Şi aveam, dragă Sergiu, doar unsprezece anişori.

Plecarea mea la Blaj a însemnat cea mai mare ruptură în evoluţia

copilăriei mele. A însemnat ruperea de iubita mea familie. La plecare

purtam cu mine suferinţa că de acum voi fi cu ai mei, cu toţi ai mei, doar

în vacanţe şi apoi doar în zilele de concediu.

Mă despărţea Blajul de moşul meu, adică de bunicul din partea

mamei. Pe bunicul din partea tatei nu l-am putut cunoaşte; a murit pe

când tata avea doar nouă ani. Pe tata lui muma am apucat nu numai să-l

cunosc, dar şi să-l iubesc mai mult decât pe oricare altul din familie. Era

acest moş al meu un om extraordinar. Era mic de statură şi iute ca piperul,

cum se zice pe la noi. Era de o hărnicie proverbială. Nu avea niciodată

nici un astâmpăr; mereu avea câte ceva de făcut pe hotar, pe la şură, pe la

vite, pe la oi. Era un cioban înnăscut, făcea un caş ca nimeni altul. La

Sibiu avea doamnele lui pe care, în timp de vară, când ne venea rândul la

stână, le asigura cu caş şi cu urdă. De multe ori se ducea pe jos până la

Sibiu. Cu caşii în desagă şi cu desaga în spinare o lua prin pădure şi peste

dealuri drum de vreo 30 de km. Venind vorba de ciobănie, să-ţi scriu,

copile, că moşu m-a dus la stână, m-a culcat în câteva nopţi de vară lângă

oi, el mi-a arătat pe viu cum se face caşul şi urda.

Mai era moşu meu de o bunătate tot proverbială. Pe acest om nu

l-am auzit niciodată, dar absolut niciodată, certându-se cu cineva, cu

25

———————– Page 26———————–

cineva din familie sau cu cineva din sat. Nu s-a certat niciodată cu

ginerele, ginere cu care trăia în aceeaşi curte şi cu care mânca la aceeaşi

masă. Era mereu omul păcii şi omul împăcării. În sat era recunoscut ca

fiind un om „bun de pus pe rană”. Era moşu meu bun cu oricine, cu toată

lumea, cu toată casa, cu toţi copiii.

Nu l-am auzit niciodată pe moşul meu înjurând, nu l-am auzit

niciodată vorbind cu „p” sau cu „f”.

Îi port moşului meu cea mai sfântă amintire. Ştiu că mă iubea

mult, deşi nu prea eram pe gustul lui într-ale gospodăriei. Ţi-am scris doar

că de la el mi se trage, înainte şi înainte de toate, plecarea la Blaj, de la

vorba care i-o tot zicea lui tata: „Măi Ioane, copilul ăsta nu-i bun de

nimic, trebuie dat la şcoală”.

Pentru aceasta el m-a scos pentru prima dată cu căruţa din sat.

M-a luat cu el până la Axente-Sever – voia să vândă acolo nişte caş – ca

să văd trenul, m-a luat cu el cu căruţa la Sibiu, ca să văd şi eu, pe la 5-6

anişori, oraşul.

Copile, cu oameni ca moşu ar fi trebuit să fie semănat pământul.

În acest caz, oamenii ar fi trăit fără nici o problemă. S-a stins din viaţă la

69 de ani, din cauza unei insuficienţe cardiace.

Plecarea la Blaj m-a despărţit şi de mama bătrână. Îi zic mama

bătrână numai acuma; pe atunci îi ziceam simplu mamă. Dar nici cu ea nu

mai puteam fi zilnic şi nici lângă ea nu mai puteam dormi noaptea.

Vorbesc de dormit, deoarece de la ieşirea mea din leagăn şi până la

plecarea la Blaj am dormit aproape tot timpul cu mama bătrână şi cu

moşu în acelaşi pat. Ea m-a legănat şi m-a învelit cel mai mult. Ea m-a şi

iubit cel mai mult; am fost nepotul ei preferat. Când tata şi mama s-au

întors de la Blaj, ea a fugit la căruţă, cu speranţa că poate m-au adus

înapoi. Când a văzut că nu sunt, s-a pus pe o seară întreagă de plâns.

Mama bătrână era stâlpul familiei. Toate treceau prin mâna ei. Ea ştia

dacă mai avem bani pentru sare, petrol, piper şi paprică. Ea ştia dacă ne

va ajunge sau nu pâinea şi mămăliga până la recolta viitoare. Ea ne

spunea dacă putem mânca ceva pe săturate sau trebuie să ne gândim la

economie. Parcă acum o văd coborând din pod cu ceva carne şi cârnaţ şi

împărţind cârnaţul în părţi egale, ajutându-se de vârfurile unei furculiţe.

Era şi ea de o hărnicie pe măsura hărniciei lui moşu. Nu avea

însă bunătatea lui. Din când în când se mai prindea la harţă cu tata pe

motiv că dă mai mult fân la cai decât la vacă sau pe motiv că ar trebui să

mai meargă şi el pe la oi şi să-l mai cruţe pe moşu. Când erau asemenea

26

———————– Page 27———————–

momente de uşoară încordare, cea care suferea cel mai mult era muma; ea

era, cum s-ar zice, între ciocan şi nicovală. Noroc că era un aşa ciocan şi o

aşa nicovală că nu ieşeau niciodată scântei. Şi apoi mai era pe acolo şi

moşu care aplana rapid situaţia. Niciodată disputele dintre mama bătrână

şi tata n-au dus până la a nu mânca în jurul aceleiaşi mese şi din aceeaşi

mămăligă.

Dincolo de uşoarele tensiuni cu tata, mama bătrână era modelul

gospodinei ardelene.

După moartea lui moşu a mai trăit destul de mult. S-a stins din

cauza unui accident cerebral, lângă fântână, în timp ce curăţa o rădăcină

de hrean. Era în al 75-lea an de viaţă.

De tata şi de muma parcă m-am despărţit mai uşor. De ei, parcă

nici nu eram aşa de legat afectiv. Eram copilul cel mai mare şi dragostea

lor se vărsa, după cum era şi firesc, asupra celor mai mici. Sentimentul că

în atenţia lor eram mai la margine m-a ajutat, se pare, să trec mai uşor

peste despărţirea de ei. Mai târziu, lucrurile s-au schimbat. Faptul că eu

eram doar din când în când pe acasă, adică doar în vacanţe, parcă m-a

aşezat pe mine mai înspre centrul atenţiei.

Dar să trec peste acest moment şi să-ţi spun câte ceva despre ei,

despre ei aşa cum au fost şi cum mi-au rămas în minte.

De cunoscut i-ai cunoscut şi tu, copile. Deşi aveai doar 4-5

anişori pe atunci, poate îţi mai aduci aminte de înfăţişarea lor şi de modul

lor de a se mişca prin casă şi prin curte.

Luaţi împreună, tata şi muma erau o pereche de oameni frumoşi,

chiar foarte frumoşi. Tata a fost un fecior şi apoi un bărbat înalt, suplu,

brunet, cu doi ochi care trădau inteligenţă şi bunătate. Muma, tot o

brunetă, tot suplă, era ceva mai scundă, aşa cum îi stă bine unei femei pe

lângă bărbatul ei.

Împreună formau o pereche de invidiat. Aşa o pereche nu mai era

nu numai în sat, dar nici pe toată valea Buii. Când se urcau amândoi în

căruţă, pe jilţul acoperit cu un covor din zestrea lui muma, după doi cai

cum nu prea erau în sat, tata şi muma arătau ca doi prinţi. Toată lumea se

uita după Uănu lui Savu şi Rahia lui Şchiopu. În sat familia tatei era de-a

lui Savu, iar familia lui moşu erau de-a lui Şchiopu. Se zicea, că

realmente, moşu lui muma era un om care şchiopăta.

Dacă tata şi muma se duceau la o nuntă, aceea era onorată. Dacă

ei doi se apucau de jucat, toată nunta se aduna roată în jurul jocului lor.

Amândoi erau nişte dansatori înnăscuţi. Pe când erau tineri, fetele şi

27

———————– Page 28———————–

feciorii din sat veneau la ai mei să-i înveţe învârtita, pe sub mână şi

bătuta. Când juca tata câte o bătută, sărea de bătea cu cisma în tavan.

Pe lângă frumuseţe, tata şi muma au mai fost şi doi oameni foarte

inteligenţi. Tata avea o inteligenţă mai aşezată, muma una mai spontană,

mai rapidă. Tata era un om calculat, muma era o fire mai iute. Deşi a avut

doar şapte clase, şi acelea făcute pe vreme stăpânirii maghiare, – la români

a făcut o singură zi de şcoală – tata a ţinut în mână toate dosarele şi

operaţiunile Băncii Albina – sucursala din Buia. După ce s-a înfiinţat în

sat şi Cooperativa de consum, tata a devenit si casierul Cooperativei.

Parcă acuma îl văd cum seara şi în zilele de sărbătoare îşi bătea mintea cu

registrele băncii şi cu facturile Cooperativei. În aceste două slujbe, pline

de răspundere, – se lucra cu bani, copile, cu foarte mulţi bani – n-a avut

niciodată nicio problemă. Muma, datorită calităţilor ei, era mereu chema-

tă la şedinţele de judecată, a fost ani de zile aleasă în conducerea comu-

nei. Au vrut s-o facă şi deputată de judeţ, dar a refuzat. A zis că ea are

destulă deputăţie acasă. Ca şi tata a refuzat toate insistenţele de intrare în

partid, în partidul comunist bineînţeles.

În prelungirea celor de mai sus, trebuie să-ţi mai spun, copile, că

ai mei au fost şi deosebit de harnici. Dar parcă un alt fel de hărnicie decât

aceea a lui moşu şi mama bătrână. Aceştia, pe lângă hărnicia lor la hotar,

erau harnici şi în curte şi în casă. Mereu, mereu îşi găseau câte ceva de

făcut şi pe aici. Tata şi muma au fost prin excelenţă oameni de hotar; de

plug, de coasă, de sapă, de seceră, de fân, de cules etc. etc. Muma, mai

ales, nu excela deloc în ale bucătăriei. Ea se simţea mai în elementul ei la

hotar cu săpăliga, decât în casă cu mămăliga. Ştia foarte bine să gătească,

dar nu aceasta era „specialitatea” ei. Tata era omul plugului, coasei, pădu-

rii. Îi plăceau caii. Până la începuturile Marelui război, la noi s-a lucrat la

hotar numai cu cai. Războiul ne-a lăsat fără ei; l-a obligat pe tata să treacă

la boi şi apoi la vaci.

Tata şi muma au fost harnici şi la Colectivă. Amândoi au fost

foarte mult timp un fel de şefi de echipă. Despre faptul că tata, la peste 80

de ani, a băgat cel mai mult fân în şurile Colectivei au scris şi ziarele de la

Sibiu.

Ai mei au excelat şi printr-o mare, frumoasă şi lungă iubire. Nu i-

am auzit certându-se, certându-se la modul serios. Dacă mai aveau câte o

mică problemă – ori că tata era prea încet sau prea calculat la câte ceva,

ori că muma era prea repezită la alte câte ceva, – totul evolua până la a-şi

28

———————– Page 29———————–

zice „Mai taci, măi omule!” sau „Mai taci, tu femeie!”. Vorbe grele arun-

cate de la unul la altul n-am auzit.

Temeiul unor aşa relaţii se afla, cred eu, în sentimentele ce şi le

purtau, în spiritul de înţelegere şi de familie ce domina de fapt atmosfera

din curtea şi casa noastră. Dragostea lor a avut o aşa mare durată, că şi la

anii bătrâneţii se duceau şi veneau de mână de la biserică. După ce tata a

avut accidentul cerebral care l-a lăsat fără posibilitatea frazării, muma l-a

îngrijit ca pe un copil. Mereu zicea: „Măi copile, aş vrea să mă ţină Cel de

Sus în viaţă până îl văd pe el aşezat. Apoi…” Cel de Sus a ascultat-o. Într-

o bună seară, pe când îl pregătea de culcare, s-a aplecat pe o parte şi

aplecat a rămas. S-a întâmplat acest lucru pe când avea 93 de ani. La

câteva luni după tata, s-a dus şi muma lângă el. Avea 85 de ani.

Plecarea la Blaj m-a despărţit şi de fraţi şi surori. Dacă e să mă

refer la ei, în ordinea venirii pe lume, ar trebui să-ţi scriu mai întâi câteva

rânduri despre tuşa Rica. Ea este sora care m-a urmat la exact un an şi

patru luni. Pe ea ai cunoscut-o, în curtea ei te-ai jucat cu mânzul pe care l-

ai botezat Poli. Plecarea mea de acasă a avut pentru ea cele mai serioase

şi mai neplăcute consecinţe. Dacă eu m-am făcut elev la Blaj, a rămas ca

ea să preia sarcinile de care eu am fugit: mersul cu vacile în păşune. Avea

doar zece anişori şi trebuia zi de zi să se scoale de dimineaţă, să-şi ia

străiţuca cu ceva de-ale mâncării şi s-o ieie după vaci. Toată ziua în soare,

dacă era soare, toată ziua în ploaie, dacă era ploaie; vacile trebuiau zilnic

să pască. Când eram în vacanţele de vară, îmi era tare milă de ea, dar nu

prea aveam ce să-i fac. N-am făcut eu pe domnişorul în vacanţe, dar cu

vacile în păşune nu m-am dus. În zilele de duminică şi de sărbători o mai

scutea moşu.

Şi aşa, bătută de vânturi şi bătută de ploi, sora mea Rica s-a trezit

că nu mai este copila de mers cu vacile, ci fata care trebuia duminica să

meargă la joc. S-a căsătorit destul de tânără, după glasul inimii şi nu al

pământului, cu unchiul Sandu, unchi pe care l-ai cunoscut şi de care sunt

sigur că îţi mai aduci aminte. Tuşa Rica şi unchiul Sandu au două fete, pe

Jeni şi pe Rela. La Jeni, la Sibiu n-am fost, dar la Rela, la Motiş am fost.

Doar, la ea la portiţă ţi-ai împărţit îngheţata cu ţigănuşul de peste drum.

După tuşa Rica, a urmat unchiul Iosif din Tg. Mureş. La el n-ai

fost. L-ai văzut o singură dată la înmormântarea lui Mica, dar nu cred că-

ţi mai poţi aduce aminte de el.

Unchiul Iosif a fost un copil foarte harnic. Îi plăcea grozav pe la

şură şi pe la grajd. Moşu îl lăuda mereu. Cu toate acestea, a ajuns şi el să

29

———————– Page 30———————–

fie dat la şcoală. A ajuns elev la Sibiu şi apoi student la Bucureşti. După

terminarea facultăţii, încă în perioada de stagiatură, a ajuns inginer şef la

„Sticla” din Târnăveni. La scurt timp a ajuns director. De pe acest post a

fost dus la Tg. Mureş pe ceva post la Judeţeana de partid. S-a căsătorit cu

tanti Ici şi are doi copii, o fată – Simina şi un băiat – Ică. Ică a fost pe la

noi prin München. Poate îţi mai aduci aminte de el.

Despre unchiul Nicu ce să-ţi scriu? Cam de pe când am plecat eu

la Blaj, el era „planificat” să rămână acasă, pe curte, cum se zice. Trebuia

doar ca unul din cei trei feciori să moştenească curtea şi casa lui Moşu.

Doar de aia îl chema ca pe moşu – Nicolae.

Venirea colectivizării l-a trimis însă şi pe el la oraş. A ajuns

muncitor la „Mecanica” din Sibiu. Ani de zile a făcut o navetă de 40 de

km cu autobuzul.Viaţa lui a fost, cum se zice, cu un picior în uzină şi cu

unul în grădină. Acuma îi în sat, pe curte, face pe micul „fermier”.

Munceşte mult şi acum, dar nu-i merge rău. Are ce-i trebuie. Împreună cu

tuşa Mili au trei copii, două fete şi un fecior. Copiii îi sunt bine aşezaţi şi

are de la ei cinci nepoţi, toţi feciori.

Pe tuşa Lena o cunoşti mai bine. Ai fost pe la ea prin America pe

când erai mai mărişor, aşa că sigur ţi-au rămas mai multe prin minte. Ţi-

aş aminti doar că de la ea şi de la unchiul Todor ai venit la München cu

pantofi cu beculeţe. Despre ei mai şti câte ceva şi din vizitele făcute cu

tati şi mami pe la Dana. De aceea, despre Lena nu m-aş întinde prea mult

cu scrisul. Ţi-aş zice doar că şi ea a plecat de acasă la şcoală, a plecat la

liceu la Sibiu. După liceu, ai mei nu au avut forţa economică necesară ca

s-o ţină şi pe ea la Universitate; le era destul cu Iosif. În acest caz, sarcina

ţinerii ei la facultate mi-am asumat-o eu. Am luat-o frumos de mână şi am

adus-o la Cluj, la Facultatea de fizică; asta şi-a dorit-o. După facultate a

rămas tot la Cluj pe post de preparator şi apoi de asistent. Pe când era să

fie avansată la post de lector, a plecat cu Todor şi Dana prin Europa în

vacanţă, iar din Europa au ajuns în America. Toată povestea s-a desfăşu-

rat în mare secret, deoarece era pe vremea lui Ceauşescu. Se pare că

despre intenţia neîntoarcerii în ţară a ştiut doar Sever, unul din fraţii lui

Todor. Ai mei şi familia am fost puşi în faţa unui fapt împlinit. Fuga din

ţară era privită ca o fugă de socialism şi era considerată, pe atunci, un fel

de crimă politică. Ar fi multe de povestit pe această temă, dar nu vreau să

mă întind. Despre vremurile acelea o să-ţi scriu, câte ceva, mai târziu.

Dacă primii cinci ne-am născut cam unul după altul, tuşa

Mărioara de la Blaj s-a născut la o distanţă de paisprezece ani faţă de

30

———————– Page 31———————–

mine, cel mai mare şi de şapte ani faţă de tanti Lena. Ea, cea mai mică, a

avut de-a lungul vieţii, cele mai multe necazuri. Eu am crezut că fratele

Iosif va lua de la mine exemplul cu Lena şi se va îngriji el de şcolarizarea

lui Mărioara. N-a fost să fie aşa; el şi-a văzut doar de problemele lui. S-a

însurat rapid, după terminarea facultăţii şi Mărioara a ajuns să poată face

doar o şcoală profesională şi a ajuns doar muncitoare la Complexul de

industrializare a lemnului. Dar nu de aci i s-au tras necazurile. Problema

ei a fost că n-a avut noroc cu căsătoria. S-a măritat cu un meseriaş bun,

dar care avea patima beţiei. În ceasurile lui rele o bătea şi o alunga din

casă. Nu de puţine ori am luat drumul spre Blaj ca să văd cam ce se poate

face. Uneori mă întâlneam acolo şi cu tata şi muma. Când ajungea pe la

vecini, ştia un singur lucru – telefon lui Ionică la Cluj şi/sau telefon la

Buia. Cu toate necazurile şi-a crescut doi băieţi, la amândoi le-a dat

pregătire universitară.

Deşi cea mai necăjit ă, sora mea Mărioara a avut şi mai are cele

mai puternice sentimente de familie. Din toată sărăcia ei nu s-a dus

niciodată acasă la Buia să nu ducă ceva părinţilor. Şi acum, ea ţine cele

mai strânse legături cu noi toţi, cu fraţii şi nepoţii. Îmi pun în ea multe

speranţe la bătrâneţe. Dacă o să ajung să-mi duc ultimii ani de viaţă singur

în Cluj, o să recurg la ajutorul ei. Şi eu am ajutat-o destul.

Dintre fraţi şi surori, legăturile mele de suflet cele mai strânse au

rămas cu tuşa Mărioara şi cu tuşa Rica. Atunci când mă duc acasă poate

ar fi normal să trag la casa părintească, dar eu trag la Rica. La ea mă simt

mai bine. Legăturile cu unchiul Nicu, fără a ne fi certat, s-au răcit pe

motiv că şi-au bătut joc de înmormântarea lui tata. S-au scăpat de el cu

câteva kilograme de fasole. Tata merita sacrificarea unui purcel, a unei oi,

a unui viţel şi nu doar un pumn de fasole. La înmormântarea lui muma

am înţeles locul fasolei, era perioadă de post, dar la tata era un post pe

care nu-l ţinea nici măcar mama bătrână. Relaţiile cu unchiul Iosif s-au

răcit pentru că el a răcit legăturile cu toată familia. Să fie în ţară şi să se

ducă la ai mei mai rar decât m-am dus eu din Germania, n-am prea putut

înţelege. Relaţiile cu tanti Lena s-au stricat de-a binelea din cauza ei. Nu

vreau să intru în această poveste, deoarece ar trebui să-ţi scriu alte zeci şi

zeci de pagini. Şi apoi, sunt lucruri pe care vreau să le refuz, vreau să nu-

mi aduc aminte de ele.

În prelungirea ideii că uneori relaţiile frăţeşti pot ajunge să fie

mai stricate decât cele cu unii străini, îmi vine să-ţi scriu, în încheierea

31

———————– Page 32———————–

acestei scrisori, că singur fiind, să ai grijă de bune prietenii. O bună

prietenie poate fi mai mult decât o relaţie de soră sau de frate.

x

x x

Plecarea la Blaj m-a despărţit şi de uliţele satului, uliţele copilă-

riei. De acuma, paşii mei s-au mutat pe trotuarele pavate ale Blajului şi pe

coridoarele de beton ale Şcolii Normale. De acuma, nu mă mai puteam

juca în şanţul din faţa casei, în băltoacele din curte ori în noroiul din uliţă.

De pe acuma, aveam pe sub picioare alt fel de drumuri şi alte feluri de

cărări.

Buia, dragă Sergiu, a fost şi mai este o localitate cu o lungă

istorie. Atestarea ei documentară se aşază pe la sfârşitul secolului al 13-

lea, mai precis 1296. În documentul atestării se zice că „… tânarul nobil

Mihail, fiul comitelui de Călvasăr… în numele său şi al lui Nicolae, fratele

său, a dat mărturie că a vândut… pentru douăzeci de mărci de argint fin,

un munte… din moşia sa numită Buia… locuitorilor din satul Vurpăr,

pentru care şi dintre care s-a prezentat Andrei, fiul lui Herman din acel sat

şi acel Mihail a spus că a primit în întregime acei bani de la ei…”. În

documentul din care am citat, Buia este denumită Bulla. De-a lungul

vremurilor ea a mai fost numită Bell, Belya, Boi, Buja etc.

Vurpărul este un sat vecin, sat care se desparte şi astăzi de Buia

printr-o pădure lungă, lungă şi lată, lată. Prin ea am trecut şi eu o singură

dată când m-am dus cu căruţa la ceva rude de ale lui tata.

Mai departe, istoria satului se pierde în negura vremurilor. Din

această negură ţi-aş desprinde câteva momente, momente despre care am

auzit sau am citit câte ceva prin cărţi. Dar pentru început, să-ţi scriu că

geografia satului şi-a pus o anume amprentă pe istoria lui. Cele trei văi

care se întâlnesc în spaţiul lui geografic au „găzduit” fiecare câte o naţie.

Trei văi, trei naţii în satul nostru. Aceasta desigur, pentru începuturi; mai

târziu casele s-au mai amestecat. Cu excepţia unei uliţe, uliţă care a rămas

până astăzi pur românească. Această uliţă se şi întinde pe malul drept al

văii denumită Valea Ţelinilor. Pe dealul ce se află pe acelaşi mal al văii se

şi află biserica românilor.

Pe malurile văii, denumită Cioara s-au aşezat saşii. Pe coasta

părţii lor şi-au făcut şi saşii propria lor biserică. Clopotul acestei biserici

32

———————– Page 33———————–

se trăgea în sat nu numai când erau saşii chemaţi la biserică, dar şi atunci

când pe deasupra satului se arătau nori grei, nori ce puteau anunţa furtună.

Ungurii satului s-au aşezat pe malurile unei alte văi, Valea

Cetăţii. Apele acesteia au scăldat şi scaldă poala dealului pe care s-a

înălţat încă de prin secolul al XV-lea Castelul din Buia, castel de tip

medieval, construit de urmaşii lui Akus de Bolyai şi anume Gaspar II şi

soţia acestuia Brigitta Bethlen. Ungurii s-au aşezat la poalele dealului ca

slugi, probabil, la cei care, de-a lungul generaţiilor, au stăpânit castelul.

Biserica ungurească – romano-catolică – este cea mai recentă şi

este aşezată chiar în inima satului. Cu siguranţă s-a construit în vremurile

în care ungurii conduceau treburile localităţii. Probabil că multă vreme,

populaţia de etnie maghiară a frecventat biserica din incinta Castelului. În

această biserică am păşit şi eu. Pe vremea copilăriei mele, partea centrală

a Castelului mai era încă în picioare şi mai era funcţională. Aici funcţiona

dispensarul satului şi aici locuia sanitarul. În copilărie, aici veneam cu

muma la doctor. Pe scările care duceau la etaj, deci spre dispensar, se mai

putea vedea turnul de tortură. Era un turn îngust, cu cuţite pe toate părţile,

cuţite ce aveau rolul să-i sfârtece pe neascultători.

În fosta biserică a Castelului, copile, mai erau încă în stare destul

de bună câteva din picturile de pe pereţi şi câteva din scaunele destinate

stăpânilor Castelului. Mai era în biserică gaura unei cripte, cripte în care

copiii mai curajoşi decât mine se băgau şi scoteau de acolo oase – cranii,

picioare, coaste etc. Cei care coborau în criptă ziceau că acolo se vede o

uşă uriaşă, uşă despre care se zicea că ar deschide un tunel de vreo 4-5

km, pe sub un deal, până în satul vecin, sat denumit Petiş. Acest tunel era,

fără îndoială, tunelul de refugiu în caz de nevoie.

În istoria satului şi în chiar istoria ţării, Castelul din Buia a avut şi

are o anumită însemnătate prin aceea că pe sub porţile lui a trecut marele

Mihai Viteazu. Am zis „marele”, dragă Sergiu, deoarece acest Mihai

Viteazu a fost domnitorul care a încercat şi care, pentru o foarte scurtă

perioadă de timp, a şi reuşit să unească toate cele trei ţări ale românilor –

Muntenia, Ardealul şi Moldova – într-un singur stat, adică sub un singur

conducător. Din păcate, aşa ceva s-a întâmplat prea devreme. Era pe la

sfârşitul secolului al XVI-lea şi condiţiile încă nu erau coapte pentru o aşa

mare realizare.

Prin curiozităţi ale istoriei, în anul 1596, Mihai Viteazu primeşte

în dar de la Principele Transilvaniei Sigismund Bathori Castelul din Buia

şi toată averea aferentă. Ba mai mult, Dieta Transilvaniei, printr-un act

din martie 1598, îl scuteşte de toate impozitele.

33

———————– Page 34———————–

Dată fiind proprietatea sa din Buia, a devenit foarte normal ca în

octombrie 1599, după lupta de lângă Şelimbăr, o localitate aproape de

Sibiu, să tragă cu oştenii lui la Castelul din Buia. Domnitorul doar era,

cum s-ar spune, în zonă.

Legenda mai spune că în acea perioadă era la Castel şi mama

domnitorului, mamă care în zilele de vară a frecventat zilnic băile sărate

de lângă satul Ruşi.

După decapitarea lui Mihai Viteazu, în august 1601, Castelul

ajunge în proprietatea lui Antonius Schirner, curator al administraţiei

Sibiului. După aceea Castelul trece prin fel de fel de mâini, ca în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea să ajungă în proprietatea familiei Urmösi-

Maurer. După primul război mondial, un fiu al lui Bela Urmösi-Maurer

vinde Castelul statului român.

Astăzi Castelul este, spre ruşinea României, nu o ruină, ci un

veritabil morman de dărâmături.

De istoria Castelului şi a meleagurilor lui se mai leagă si faptul că

de pe la noi se trage familia care l-a dat pe Janoş Bolyai, marele matema-

tician. Bunicul acestuia a fost notar pe la noi, iar tata savantului s-a născut

în Boi, în ceea ce mai târziu s-a numit Buia. Janoş Bolyai s-a născut la

Cluj – 1802. Cu toate acestea numele i se trage de la Boi. Acest nume este

parte a numelui Universităţii din Cluj – Babeş-Bolyai. În numele unor aşa

fapte nu este deloc întâmplător că bustul matematicianului se află nu

numai în curtea Universităţii, dar şi în centrul satului nostru.

Janoş Bolyai, dragă Sergiu, independent de Lobacevski şi de

Rieman, a gândit şi a pus în mişcare ceea ce se numeşte geometrie

neeuclidiană. Este vorba de acel gen de geometrie în care nu se mai

respectă postulatul euclidian al paralelelor. În această geometrie, se

afirmă şi se demonstrează că printr-un punct faţă de o dreaptă se pot duce

mai multe, ba chiar o infinitate de drepte paralele. Fără a mă lansa cât de

cât pe terenurile acestei mari realizări ştiinţifice, să-ţi scriu doar că buienii

noştri pot fi mândri că numele satului lor s-a furişat în numele unui savant

de aşa talie mondială.

În paginile istoriei mari, satul Buia a mai intrat şi printr-o

atitudine de răzvrătire în zilele Revoluţiei de la 1848, revoluţie care a

culminat cu Marea Adunare de la Blaj, 15-17 mai. Nu am date despre

prezenţa buienilor la Blaj, dar am la îndemână documente care vorbesc

despre revolta românilor din Buia, revoltă la care s-au alăturat şi alte 11

sate. Revolta se manifesta spre sfârşitul lunii aprilie, adică chiar în zilele

34

———————– Page 35———————–

de ajun ale Adunării de la Blaj. În documentele la care mă refer se zice,

de pildă, că „în localitatea Buia… preotul greco-catolic, Ioachim Aron, a

citit o proclamaţie interzisă” – este vorba despre proclamaţia „Fraţilor

români” – proclamaţie prin care „a eliberat imediat poporul de toate

slujbele datorate domnilor”. Se mai spune că această proclamaţie a fost

trimisă „în mai multe localităţi… răzvrătind şi acolo poporul”. Cei din

Buia şi Vesănd, se zice în continuare, au declarat că nu vor mai presta

slujbele iobăgeşti, iar pe cei care vor îndrăzni să le mai îndeplinească îi

vor ucide în bătaie.

Către sfârşitul documentului se face precizarea că preotul din

Buia este „principalul instigator” şi se cere ca acesta să fie „chemat” la

Blaj şi să fie „arestat”. Se consideră că n-ar fi bine să fie „arestat pe loc,

deoarece aceasta ar putea să răscoale întreaga regiune”. Aceste câteva

spicuiri din documentele vremii, mi se par suficiente pentru a susţine

afirmaţia că în zilele de revoluţie ale anului 1848, străbunii străbunilor

mei şi ai tuturor celor din Buia, n-au stat cu mâinile în sân.

Sărind peste decenii şi secole să-ţi scriu, copile, câte ceva despre

sat aşa cum l-am cunoscut în anii copilăriei mele, să-ţi scriu câte ceva din

paginile reale ale istoriei lui contemporane. Pe când eram copil şi

zburdam pe uliţele Buii, aceasta era o comună care avea cam 500 de

numere de casă şi cam tot pe atâtea familii şi gospodării. Era o comună în

plin proces de dezvoltare. Erau în Buia, pe atunci, nu numai trei biserici,

dar şi trei şcoli de 7 clase, era primărie, poştă, telefon, dispensar cu medic

permanent. Aveam în sat o cooperativă de consum, o sucursală de bancă,

ba chiar şi o popicărie. Era Buia o localitate cu oameni harnici, cu buni

gospodari. Erau şi câteva familii de nevoiaşi şi chiar câteva familii de

ţigani. Satul însă mergea înainte.

Toată evoluţia Buii, ca şi a ţării luate în ansamblul ei, a fost

serios stopată de ceea ce au adus cu ei anii războiului şi cei care i-au

urmat. În acest sens ar fi de notat că, chiar la începutul războiului, satul a

fost lăsat fără aportul celor mai mulţi saşi. Ei au fost primii care au căzut

pradă planurilor diabolice ale lui Hitler. Tineretul şi cei în puterea vârstei,

înrolaţi în rândurile armatei germane, au plecat pe front şi pe front au

rămas. Parcă acuma îi văd în căruţe plecând din sat şi, parcă acuma le aud

cântecele cu care şi-au luat rămas bun de la uliţele la care aveau să nu se

mai întoarcă. Curând, după plecarea saşilor a venit şi rândul românilor.

Căruţele lor erau însoţite până la marginea satului de neveste plânse şi de

fete ce se temeau de soarta iubiţilor lor. Cântecul „Treceţi batalioane” se

35

———————– Page 36———————–

cânta cu lacrimi, cu foarte multe lacrimi. Nu ştiu câţi saşi au rămas pe

pământurile Rusiei, dar ştiu că pe crucea eroilor de etnie română figu-

rează cam zece nume. Printre aceste nume se află şi numele unui văr bun,

din partea unei surori a lui tata. Războiul a lăsat satul şi fără multe

animale şi alimente. Periodic, cei de la stăpânire făceau câte un raid prin

grajdurile şi podurile oamenilor cu lozinca „pentru front”.

După anii războiului au venit vremurile socialismului cu alte

motive de decădere. Din poziţia de comună, Buia a devenit sat. Prin

aceasta s-a pierdut primăria, dispensarul, poşta şi telefonul. Dar cel mai

rău a picat procesul colectivizării, un proces cu consecinţe contradictorii.

Acesta i-a cam „alungat” pe oameni spre oraş. În sat au cam rămas

bătrânii şi femeile. Singurul semn notabil de progres din această perioadă

a fost asfaltarea drumului care duce de la Şeica-Mare până la Agnita şi

apoi electrificarea. Prezenţa becurilor din casele oamenilor a adus după

sine şi aparate de radio, televizoare etc.

Cele mai de seamă semne de cădere a satului au fost însă cele ale

depopulării. La ora actuală mai sunt funcţionale doar cam jumătate din

curţile şi casele oamenilor. Tot la a doua casă, o curte prin care bate

vântul. Nici acum, în anii democraţiei, satul nu dă semne de înviorare. Pe

hotarele satului, doar pe jumătate lucrate, se face o agricultură de supra-

vieţuire. Deocamdată nu se întrevede nici un fel de înviorare notabilă a

vieţii economice, sociale şi culturale. Poate, poate pe mai târziu…

Aduceri Aminte – BLAJUL ŞI FRUMOASA ADOLESCENŢĂ

Îmbrăcat cu cioareci şi pălăriuţă, iată-mă pus pe drumul spre

Blaj. Cu tata de mână, iată-ne aşteptând trenul în halta de la Şeica Mare.

Trenul îl mai văzusem eu o dată, pe la 7-8 ani, când moşu m-a luat cu el

să vândă caş în Axente-Sever. Dar cu trenul n-am mai fost până la

plecarea spre Blaj. Ţin minte că la Copşa Mică tare m-am minunat de

numărul mare de şine şi mă tot întrebam cum de trenurile nu se încurcă.

Urcaţi în trenul de Blaj, am observat că mergem în direcţia de unde am

venit, şi-mi aduc aminte că l-am întrebat pe tata: „ce-i tată, mergem

înapoi spre casă?”. „Nu, copile, îmi zice tata, imediat liniile se despart şi

noi o luăm spre Blaj”.

Ajunşi în Blaj, am tras la Şcoala Normală; aşa se numea pe

atunci şcoala care pregătea învăţători. Tata credea, probabil, că acolo la

şcoală vom putea găsi ceva găzduire. Da de unde! Internatul şcolii nu

funcţiona pentru că se făceau în el pregătirile pentru noul an şcolar. Cum

nu aveam nici o cunoştinţă în Blaj, cunoştinţă la care să tragem, am avut

noroc cu baciul Gheorghe, portarul şcolii, care ne-a primit în cămăruţa lui

să stăm peste noapte. Baciul Gheorghe a făcut rost de o saltea pe care a

aştenut-o pe lângă un perete al cămăruţei lui şi acolo am dormit cele două

– trei nopţi, cât a durat examenul de admitere.

Nu mai ştiu ce-am făcut pe la Limba română şi Matematică, dar

la Istorie îmi aduc aminte că, pe un copil dinaintea mea, profesorul l-a

întrebat „No, dragul meu, cum zici tu că te cheamă?” „Dragoş Vasile,

domnule profesor”, răspunde copilul. „A, Dragoş! Dragoş!, atunci ia

spune-mi tu ce ştii despre Dragoş Vodă”. Începe copilul să torăie, iar eu

în mintea mea mi-am zis: „Te pomeni că pe mine mă întreabă ceva

despre Ieremia Movilă. Auzisem eu că prin istoria ţării ar fi fost şi un

asemenea domnitor. Dar mai mult nu ştiam. De fapt, nici azi nu ştiu dacă

un asemenea domnitor a fost prin Moldova ori prin Ţara Românească.

Tremurând şi rugându-mă ca nu cumva să mă întrebe despre Ieremia

Movilă, mi-a venit rândul să răspund. Am avut noroc, nu m-a întrebat

despre Movilă, ci altceva, aşa că am ştiut. La proba de Muzică iară n-a

fost aşa rău. „Trăiască Regele” ştiam să-l cânt binişor. Am dat şi o probă

de inteligenţă; pe o mică planşetă erau cerculeţe de diferite culori, pe

fondul acestora se putea desluşi nu chiar aşa uşor o literă sau contururile

37

———————– Page 38———————–

unui animal. Se pare că m-am descurcat bine. Rezultatul de la examen l-

am primit a două zi pe la amiază. Şi iată-mă pe lista reuşiţilor şi iată-mă

cu tata de mână în drumul spre casă. Era oricum ceva; nu m-am făcut de

ruşine şi de acum ştia tot satul că Uănu lui Uănu lui Savu a reuşit la

şcoală la Blaj. A reuşit tot atunci şi Doina lui popa. Eram de acum încă

doi copii din Buia care peste două săptămâni urmau să plece la Şcolile

Blajului.

Întors în sat, cam plin de mine, le spuneam copiilor că eu am să

învăţ într-o şcoală care are peste 100 de camere şi că are peste un rând de

case, alte trei rânduri de case. Până atunci, aşa clădire mare eu nu mai

văzusem.

Până să înceapă şcoala – mai erau cam două săptămâni – am

început pregătirile pentru Blaj. Nu mai puteam merge cu cioareci şi nici

chimeşe ca la ţară; îmi trebuiau ceva pantaloni şi ceva cămăşi cu nasturi

la gât şi pe la mâneci. După toate pregătirile necesare, în familie se

hotărăşte să mergem cu căruţa până la Blaj. Deşi era deja război, încă

statul nu apucase să ne ia caii pentru front, aşa că tata îşi mai avea caii lui.

Îmi aduc aminte că am plecat de acasă călare pe un străjac (saltea) cu

paie, ca nu cumva să mai dăm bani şi pe paie, că doar aveam destule

acasă. Plecăm noi, tata, muma şi cu mine, dis de dimineaţă ca să ajungem

pe la 2-3 la Blaj şi să mă pot aranja în internat până spre seară. Îmi aduc

aminte că pe dealul dintre Şeica Mare şi Şeica Mica mi-am cules o poală

de nuci. Drumul până la Blaj era destul de lung, vreo 40 de km. Totuşi am

ajuns cu bine. În curtea şcolii erau alte zeci de căruţe din împrejurimi cu

copii aduşi la şcoală. La Şcoala Normală veneau, de regulă, copii de la

ţară şi cu o condiţie socială mai modestă. Copiii de la oraş sau cei din

familii mai înstărite se duceau la Liceul Sf. Vasile sau la Liceul

Comercial.

După ce mi-am primit locul în internat – un pat şi un dulăpior –

muma mi-a aranjat lucrurile; mi-a făcut patul, mi-a aranjat dulapul. Am

plecat apoi cu tata şi muma în oraş să mi se cumpere pastă de dinţi, perie,

săpun şi ceva ce era pentru mine cel mai important, chipiul de elev de

Şcoală Normală. Pălăriuţa de acasă nu mai era de nicio treabă. Îţi dai

seama, dragă Sergiu, ce mândru eram cu chipiu şi cu un număr de elev pe

braţ. Ţin minte că aveam numărul 56.

La şcolile din Blaj, elevii fiecărei şcoli trebuiau să poarte chipiul

şcolii şi pe braţul stâng al uniformei un număr. Dacă se întâmpla să ieşi în

oraş şi să faci vreo prostioară, oricine îţi putea lua numărul şi te putea

anunţa la şcoală.

38

———————– Page 39———————–

După ce ne-am întors la căruţă, ne-am urcat în ea, ca tata şi

muma să plece acasă. Eu i-am condus până la o încrucişare de drumuri,

ne-am pupat, muma a început să plângă, tata o liniştea, eu am sărit din

căruţă, i-am asigurat că ştiu să mă întorc singur la şcoală, le-am spus să

plece şi le-am făcut o bună bucată de vreme cu mâna. În mintea şi sufletul

meu, însă, lucrurile nu erau chiar aşa de liniştite cum voiam să le arăt; dar

m-am ţinut tare. Eram deja singur plecat în lume. Şi aveam, Sergiu dragă,

îţi mai spun o dată, doar 11 anişori.

Despre învăţătura mea la Blaj, trebuie să-ţi spun că în primele 4

clase n-a fost cu rezultate din cele mai bune. Am avut şi note de 5 şi 6,

zece n-am avut decât la Religie şi la Purtare. Această situaţie se explică

prin aceea că eu, doar cu 4 clase făcute în sat, m-am trezit în clasă cu

colegi care terminaseră prin şcolile lor primare 5, 6, ba chiar 7 clase. Era,

oricum, un handicap cam mare, handicap pe care trebuia să-l depăşesc.

Cu toate acestea, n-am avut niciodată nici o corigenţă, adică nu s-a

întâmplat ca la sfârşitul anului să nu primesc notă de trecere la vreo

materie şi să trebuiască să învăţ peste vară. O singură dată, când eram

ceva mai mărişor şi mă săltasem destul de bine la învăţătură, era să rămân

corigent la vioară. Noi, ca viitori dascăli, învăţam şi vioară, ca să putem

organiza pe acolo pe unde ajungeam şi coruri cu copiii şi cu oamenii

satului. La vioară, cum eram aşa mai micuţ, nicicum nu-mi ajungea

degetul cel mic pe coarda a patra a viorii. Profesorul mă bătea cu arcuşul

în cap ori de câte ori mă asculta. Dar în şedinţa profesorală de încheiere a

situaţiei şcolare a elevilor, probabil că unii profesori i-au zis profesorului

de muzică: „apăi pe Irimie cum să-l laşi corigent. Uite, are aşa note bune

la celelalte materii. Du-te şi mai ascultă-l o dată şi dă-i un cinci”. Ţin

minte că eram prin curtea şcolii când profesorul a deschis un geam şi mi-a

strigat: „Irimie, vino până sus în clasă”. Fug eu repede sus şi găsesc clasa

goală; profesorul i-a scos afară pe cei doi, trei colegi, care erau prin clasă.

Voia să fie cu mine între patru ochi. Îmi spune să-mi iau vioara că vrea să

mă mai asculte o dată. Am cântat eu vreo două, trei măsuri şi-mi zice:

„Destul! Îţi dau cinci, am vrut să te scap de corigenţă”.

Dacă în primele 4 clase situaţia mea şcolară era cam pe la mijloc,

după clasa a 4-a, m-am aşezat autoritar în fruntea clasei şi n-am mai prea

lăsat pe nimeni să-mi ia premiul I.

În saltul pe care l-am făcut la şcoală, pe lângă dorinţa mea de a

şti, un rol deosebit l-a avut lectura, plăcerea mea de a citi. Începând cu

clasa a II-a, am citit mult; şi ziua şi noaptea, şi iarna şi vara. De când am

prins gustul lecturii nu cred c-a fost vreo zi în care să nu am o carte în

39

———————– Page 40———————–

lectură particulară. Prin lectură mi-am depăşit colegii, ba chiar i-am lăsat

mult în urmă. Când am terminat şcoala, eu am avut media mai mare cu un

punct decât cel care a primit premiul al II-lea.

Şcolile Blajului, copile, erau şcoli foarte bune. Era o mândrie să

fii absolvent al vreuneia din ele. Am avut profesori foarte buni. După ce

am ajuns la Universitate, mi-am dat seama că jumătate din profesorii mei

din Blaj ar fi putut fi conferenţiari sau profesori universitari.

Cu gânduri bune şi pline de recunoştinţă mă gândesc, de pildă, la

profesorul nostru de Limba şi literatura română din clasele 1-6, Dionisie

Popa Mărgineni. Era nu numai un profesor cu o deosebită pregătire

profesională, dar şi de o condiţie şi ţinută umană de excepţie. Chiar dacă,

prin clasele mai mici, mi-a dat un 4 la o teză, nu-i pot purta decât multă

stimă şi mult respect. Prin clasele 5-6 ne era şi diriginte. Tot în acea

vreme m-a numit şi bibliotecar al şcolii. În această calitate, eram singurul

elev din şcoală care puteam intra oricând în sala profesorală, o sală mare,

sală în care de jur împrejur şi de jos până în tavan erau rânduite cărţile

bibliotecii. Eu repartizam cărţi pentru bibliotecile de clasă şi, eu ţineam

evidenţa a ceea ce citeau elevii şcolii, din bogata noastră bibliotecă.

Am amintirea unui deosebit respect şi pentru profesorul de

religie – p ărintele Crişan – deşi cu el am avut şi unele probleme. Îmi

aduc aminte că prin clasa a V-a sau a VI-a am avut cu el o dispută, în faţa

clasei, pe tema originii omului. Nu voiam să cred în povestea potopului şi

susţineam că oamenii s-au născut şi pe continentul american. Un alt

incident a fost mai complicat şi era să se termine mai rău pentru mine.

Cum eram un elev de frunte în şcoală, în timp ce eu eram în clasa a 6-a –

aşa cam cum ar fi la tine clasa a 10-a – am fost numit şef de meditaţie sau

ductor. Aceasta însemna că în orele de învăţat pentru a doua zi, eu trebuia

să supraveghez liniştea celor din clasa a 3-a. Pentru aceasta aveam ceva

avantaje la plata internatului. Tata aducea pentru internat ceva mai puţină

făină, slănină, magiun, fasole şi altele. Mi se scădea ceva şi din taxa

şcolară. Dar cum pe vremea aceea eu citeam nebuneşte, i-am învăţat şi pe

cei din clasa a 3-a cu cititul. Le-am dat copiilor să citească şi cărţi care

erau interzise. La noi în şcoală nici elevii mai mari nu aveau voie să

citească de pildă, „Elevul Dima dintr-a 7-a”, de M. Drumeş sau „Ion” al

lui L. Rebreanu, ori „Normaliştii” etc. Prin mine unele din aşa-zisele cărţi

interzise au ajuns şi în mâinile unor elevi din clasa a 3-a. La spovedanie,

un copil îi spune preotului – adică părintelui Crişan – că a păcătuit citind

cărţi interzise. Părintele l-a întrebat: „dar de unde le-ai avut?” „De la

40

———————– Page 41———————–

domnul ductor” zice elevul Moldovan V. După această oră de spoveda-

nie, vine părintele în clasă şi mă roagă să-mi deschid pupitrul catedrei.

Începe să răscolească şi să-şi umple subbraţul de cărţi. Mai găseşte acolo şi

un caiet în care eu aveam notate toate cărţile pe care le citisem în ultimii

doi, trei ani, cu titlul şi autorul. După răsfoirea acestui caiet, îmi arată uşa şi

îmi spune: „Marş, porcule!” Mi-am luat cărţile şi caietele şi m-am dus în

clasa mea. Le-am povestit colegilor ce-am păţit cu popa Crişan.

După ce a controlat de cărţi şi băncile elevilor din clasa a 3-a, a

venit părintele şi la noi în clasă. A găsit alte cărţi interzise şi la mine în

bancă şi la alţi câţiva colegi. Seara la ora de rugăciune din Capelă – un fel

de biserică la noi în şcoală – trage popa o predică în care mă face cu ou şi

cu oţet. Eu stăteam chitic în genunchi şi mă gândeam că nu voi scăpa fără

eliminare din şcoală, cel puţin pentru câteva săptămâni. Oricum

devenisem un fel de „erou” în ochii elevilor; toată şcoala nu vorbea decât

despre cazul Irimie.

A doua zi, la prima oră, vine la noi în clasă şi profesorul de limba

română, care ne era şi diriginte. Mă roagă să-i arăt şi lui caietul cu

lecturile mele particulare. Când deschid pupitrul să-i dau caietul, dă cu

ochii de o carte intitulată „Mustul care fierbe” de O. Goga. Mă întreabă:

„Dar cu această carte ce-i? De unde o ai?” Îi spun că am primit-o de la

părintele Crişan. Era într-adevăr o carte interzisă. Era doar perioada anilor

46-47 când, din ordine ale stăpânirii, toate bibliotecile trebuiau epurate de

toate cărţile „burgheze”. Doar eu şi cu profesorul de L. română, după un

catalog destul de gros, am epurat biblioteca şcolii. Îmi zice profesorul:

„Tu ştii doar că această carte îi interzisă”. Ştiu, domnule profesor, dar

părintele mi-a dat-o totuşi s-o citesc”. Îmi ia cartea, o pune subţioară şi

pleacă. În şedinţa Consiliului profesoral de discutare a cazului Irimie,

dirigintele s-a folosit de această carte în apărarea mea. Se pare că aşa am

scăpat de eliminare pe două săptămâni, aşa cum propunea părintele Crişan.

Cu acest părinte, pe care, de altfel, îl respectam ca inteligenţă şi

pregătire – era doar absolvent al Academiei teologale de pe lângă Vatican

– am mai avut şi alte probleme. La începutul unei vacanţe, eu am mai

tândălit prin Blaj. La două zile, mă vede părintele prin şcoală şi mă

întreabă: „Ce-i Irimie? N-ai plecat încă acasă?” Eu i-am spus că n-am

bani de tren şi că aştept pe cineva din părţile noastre să mă ducă cu căruţa

acasă. Atunci părintele bagă mâna în buzunar şi-mi spune: „Uite bani! Şi

mâine să nu te mai văd prin şcoală”. Atunci n-am avut ce face şi a doua zi

dimineaţa am plecat şi eu spre casă.

41

———————– Page 42———————–

Cu toate incidentele dintre noi, între mine şi părintele Crişan s-au

cultivat nişte simpatii şi aprecieri reciproce. Din păcate, el a avut o istorie

tristă. După reforma învăţământului din România, în 1948, părintele

Crişan, ca popă de Roma, a fost închis. După câtva timp de puşcărie a fost

eliberat. Venind la Cluj, m-a căutat la facultate. M-am plimbat cu el şi am

discutat multe. Pe atunci el era doar funcţionar la Fabrica de cuţite din

Alba Iulia. După un timp, a făcut infarct şi a murit. Mi-a părut rău că n-

am aflat la timp de moartea lui că m-aş fi dus la înmormântare.

De altfel, reforma învăţământului, de care am pomenit mai sus, a

avut şi multe alte consecinţe pentru şcolile Blajului şi pentru evoluţia mea

intelectuală. Toţi profesorii vechi ai Blajului au fost împrăştiaţi prin ţară şi

în toate şcolile au fost aduşi profesori noi. Ba, Liceul Sf. Vasile a fost

chiar desfiinţat şi elevii lui trimişi prin alte locuri. Unii din elevii acestui

liceu, nevoind să plece din Blaj, au ajuns elevi fie la noi, la Şcoala

normală, căreia acuma îi zicea Liceul pedagogic, fie la Liceul comercial,

căruia i se zicea Liceul economic. Cu reforma învăţământului, Şcolile

Blajului au fost practic distruse.

În această schimbare a garniturii de profesori, un singur lucru a

avut şi consecinţe bune pentru mine. Printre profesorii noi era şi unul de

excepţie, profesorul Săndulescu. Până la ocuparea Basarabiei de către ruşi

sau sovietici, cum vrei să zici, acesta a fost profesor la Universitatea din

Cernăuţi. Nu ştiu exact cum şi de ce a venit la Blaj. L-am avut profesor în

ultimii doi ani. Ne era şi diriginte. Făceam cu el o groază de materii:

Pedagogie, Psihologie, Istoria filozofiei, ba chiar şi Geologie. Era el cam

bâlbâit când se înflăcăra la câte o temă, dar era de o pregătire deosebită.

Eu mă împăcam foarte bine cu el. Îmi aduc aminte că într-o zi, când

împreună cu nu ştiu ce inspector a trecut pe la noi prin clasă, m-a arătat cu

degetul şi i-a spus inspectorului: „Îl vezi pe ăsta mic? Îi cel mai bun din

clasă şi va ieşi ceva din el”. Dar cea mai încurajatoare apreciere a

profesorului Săndulescu se leagă de o lucrare pe care am ţinut-o în clasa a

8-a – clasa a 12-a cum ar fi în Germania – la cercul de filozofie. La noi în

şcoală, pentru elevii din clasele superioare existau cercuri de elevi, cercuri

în care elevii cei mai buni pregăteau lucrări pe care le citeau în sesiunile

lunare. În ultimul meu an de şcoală am condus nu numai cercurile de

Psihologie, Filozofie, Literatură, dar şi cercul de Matematică. Pentru o

şedinţă a cercului de filozofie, la sugestia profesorului Săndulescu, am

pregătit o lucrare cu titlul „Problemele generale ale filozofiei”. Am scris

un caiet întreg, vreo 30-40 de pagini. La prezentarea lucrării, profesorul a

42

———————– Page 43———————–

invitat nu numai clasa noastră şi pe cei mai buni elevi din alte clase, ci şi

pe colegele noastre de la Liceul pedagogic. După ce am răspuns la

întrebările colegilor şi ale profesorului, Săndulescu a zis: „Să ştiţi că o

lucrare ca a lui Irimie poate fi oricând susţinută la orice seminar universi-

tar de filozofie”. Îţi dai seama, dragă Sergiu, ce mândru am fost de

performanţa mea şi cum mi-au crescut acţiunile la bursa fetelor din şcoala

soră şi nu numai.

Acest Săndulescu a avut cea mai mare influenţă în viaţa mea de

elev, influenţă cu întinse consecinţe în evoluţia mea ulterioară. El mi-a

conturat cel mai mult drumul spre filozofie. Din păcate, către sfârşitul

ultimului meu an de şcoală, profesorul a fost arestat şi judecat într-un

proces politic; el era un social-democrat care n-a vrut să adopte trecerea la

Partidul Comunist. După cum am auzit ulterior, şi-ar fi găsit sfârşitul la

lucrările de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Păcat de el. Era o minte şi

o personalitate deosebită. A fost şi el unul din sutele de intelectuali de

mare valoare care au plătit cu viaţa neaderarea la comunism. Oricum,

instaurarea comunismului la noi nu era cazul să se facă cu atâtea jertfe, nu

era cazul să se aşeze peste atâtea cadavre.

Poţi observa, dragă copile, că evoluţia vieţii mele şcolare se cam

împarte în două, până şi după 1948.

În prima parte, deşi şcoala era sub patronatul Mitropoliei Greco-

Catolice cu sediul în Blaj, deşi aproape toţi profesorii noştri aveau şi

calitatea de preot, învăţământul nu era subordonat unei gândiri teologale.

Îmi aduc aminte, de pildă, că în zilele de duminică, se organizau periodic

conferinţe pe teme ştiinţifice. O parte din elevii din clasele superioare,

adică V-VIII, puteau merge ori la slujba de la Catedrală, ori la aceste

conferinţe. Eu am mers, de regulă, la aceste conferinţe. De la ele am aflat,

de pildă, despre teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace, despre teoria

evoluţionistă a lui Darwin, despre clasificarea regnurilor vieţii după Linné

etc. Învăţământul nostru era aşezat, cu alte cuvinte, pe regula filozofică a

„dublului adevăr”, regulă invocată multe secole de gândirea filozofică în

eforturile ei de a se desprinde de presiunile şi limitele gândirii teologale.

În ciuda faptului că noi elevii din internat eram puşi să ne rugăm cam de

10-12 ori pe zi, şcoala era şcoală şi ştiinţa era ştiinţă.

După ’48, singurul profesor care mai ţinea sus steagul performan-

ţelor şcolii noastre a fost profesorul despre care ţi-am mai spus –

Săndulescu. Ba, poate ar trebui să amintesc în această ordine de idei şi pe

Titus Olteanu, noul profesor de limba română şi pe Sîrbu, de Matematică.

43

———————– Page 44———————–

Aceştia erau doi tineri blăjeni care dup ă terminarea facultăţii şi-au găsit

posturi la şcoala noastră. Dacă îl aveam mai devreme pe Sîrbu profesor

de matematică, poate că acuma mă număram printre matematicieni. Titus

Olteanu l-a continuat firesc şi bine pe Dionisie Popa, fostul profesor de

limba română.

Pentru că veni vorba de matematică, să-ţi mai spun că până în

clasa a 6-a, am avut la această disciplină un profesor slab – Rusu îl chema.

Acesta avea pentru fiecare clasă un carneţel cu probleme rezolvate,

carneţel de care nu se deslipea nici măcar atunci când se plimba printre

bănci. Nu ne-a dezvoltat nici un fel de dragoste pentru disciplina lui, nici

un fel de gândire matematică.

Din aceeaşi perioadă a şcolarizării mele, n-am rămas cu prea

mult respect nici faţă de profesorul de Geografie – Poenaru. De prea

multe ori ne ducea, în timpul orelor lui, să-i aranjăm lemnele în curte sau

să-i facem ceva prin gospodărie. Avea o nevastă frumoasă şi cred că se

gândea mai mult la ea, decât la problemele şcolii.

Dacă trec de momentele mai importante ale vieţii mele de elev,

momente care au vizat şcoala în sensul cel mai propriu al termenului,

sensul învăţării, ţi-aş relata câte ceva, dragă copile, şi despre viaţa mea de

internat. Aproape toţi colegii mei de şcoală şi de clasă îmi erau şi colegi

de internat. Aceasta însemna că în clădirea în care aveam sălile de clasă,

aveam şi dormitoarele, sala de mese, spălătorul etc. O zi de internat se

derula, ca regulă, după următorul program: scularea, atunci când pedago-

gul de serviciu intra în dormitor şi bătea din palme – acesta era „ceasul”

nostru deşteptător. Săream de sub pături şi în genunchi, în pat, un copil

rostea prima rugăciune a zilei. Coboram apoi la gimnastica de înviorare,

cam 10-15′. Urma fuga la spălător. Coboram apoi în clasele noastre, pentru

o jumătate de oră de meditaţie, adică de repetare a lecţiilor din ziua

respectivă. După această jumătate de oră, eram conduşi în capela şcolii.

Ne rugam cam 10′. Urma masa de dimineaţă şi apoi cam 10-15 minute de

joac ă prin curte. Când suna baciul Gheorghe cu clopoţelul, fugeam cu

toţii în clasele noastre.

După lecţii, aveam cam o jumătate de ceas de joacă prin curte,

apoi, cu rândul, fiecare la clasa lui, ne duceam la masă. Ziceam, bineîn-

ţeles, aşa cum era regula creştinească, o rugăciune înainte şi una după

masă. Mâncarea ne era servită de elevii de serviciu la bucătărie. Tot ei

adunau vesela şi o duceau la bucătărie, unde nişte fete din jurul Blajului o

spălau pentru a fi utilizabilă seara sau a doua zi. Mâncarea era când mai

44

———————– Page 45———————–

bună, când mai rea. Îmi aduc aminte că în timpul războiului, neavând

zahăr pentru ceai, mâncam dimineaţa supă de chimin cu pâine prăjit ă. Ne

cam certam noi pentru capătul de masă de la care să înceapă servirea. Cei

de la început pescuiau toate bucăţile de pâine, aşa că celor de la coadă nu

le mai rămânea decât zeama ca zeamă. Tot în timpul războiului, părinţii

elevilor trebuiau să asigure internatul cu alimentele de bază: făină,

slănină, magiun, unsoare, brânză ş.a. Internatul nostru avea norocul că

şcoala avea o fermă, pe care noi elevii o lucram în orele de Agricultură.

De la fermă se asigurau cartofii, ceapa, morcovii, varza, bulionul, ba chiar

carnea de porc. Îmi aduc aminte, că în fiecare zi, un surdomut, cu un car

tras de doi boi şi cu două butoaie mari, ducea de la bucătărie lăturile

pentru porci. De multe ori mâncam seara doar mămăligă cu magiun – un

fel de gem de prune. Uneori ne săturam, uneori nu prea. Cei care erau mai

aproape de Blaj mai aveau ceva pâine cu slănină prin dulapuri; la ei

veneau părinţii cel puţin o dată pe săptămână, joia, când era târg la Blaj.

La cei care eram mai de departe, dulapurile nu prea erau o sursă de

supraalimentare. Totuşi, ne mai ajutam colegial, ba ne mai şi furam

colegial. Eu n-am furat niciodată; mie mi s-a mai furat uneori din pâinea

şi slănina care mi-o aduceau din când în când cei de acasă.

Cât priveşte foamea pe care am răbdat-o în unele perioade sau

zile ale internatului, poate îi bine să-ţi spun că toamna ne bucuram grozav

când ne ducea la fermă să culegem roşiile, ceapa, varza etc. Atunci

mâncam pe săturate roşii, gulii, morcovi şi mai ales coceni de varză.

Pe lângă foame, am mai răbdat în internat şi destul frig. Aproape

toţi copiii aveau în zilele geroase degetele umflate. Abia puteam scrie câte

ceva în orele destinate lecţiilor. Cred că din cauza unor asemenea condiţii,

pe când eram abia în clasa a 2-a la Blaj, m-am îmbolnăvit de pleurezie –

apă la plămâni. Într-o bună noapte am simţit că aşa înţepături am în spate

că nu mă pot scula să mă duc la W.C. Cum era noapte târzie, după o

vreme, îmi trezesc vecinul de pat şi-l rog să mă ajute să merg afară. Mi-

am dat seama că nu-i de glumă, că-i ceva grav. Din nou m-am văzut în

ghiarele morţii. Ţin minte că, după anevoioasa deplasare la W.C., m-am

aşezat cu mâinile pe piept şi parcă îmi aşteptam sfârşitul. Sfârşitul n-a

venit. Dimineaţa, am fost dus la infirmerie şi, în aceeaşi zi, medicul şcolii,

însoţit de o doctoriţă frumoasă din Blaj, mi-au făcut o puncţie, adică, cu o

siringă mare mi-au absorbit de la plămânul drept vreo doi litri de lichid,

lichid care arăta ca o bere. După un tratament intensiv în infirmerie, am

45

———————– Page 46———————–

fost trimis acasă pentru refacere. A durat această refacere câteva

săptămâni bune.

Cu toată această lungă absenţă de la şcoală, am reuşit să trec clasa

cu bine, adică fără corigenţe. Această împrejurare s-a soldat cu un singur

rezultat pozitiv – creşterea încrederii în posibilităţile mele intelectuale.

Viaţa de internat a avut şi foarte multe momente şi aspecte

frumoase. Internatul a fost, de pildă, mediul care mi-a dăruit cele mai

sincere şi mai durabile prietenii. Aici am trăit prietenia cu Haiduc Emil,

un coleg din Mănărade, un sat de lângă Blaj. Parcă şi acum îl văd pe

Emil, într-o zi de vară, după un drum de peste 40 de kilometri cu bicicle-

ta, bătând la poarta noastră din Buia. Din păcate, o boală incurabilă a pus

capăt acestei prietenii, curând după terminarea şcolii. Tot internatul mi-a

dăruit prietenia cu Şerdean Gheorghe, din Limba, un sat de lângă Alba

Iulia. În numele acestei prietenii, în casa lui şi a preabunei şi frumoasei

sale neveste – Ketty – am avut găzduire ori de câte ori căile vieţii mele au

trecut prin Bucureşti. În ultima vreme, după moartea lui Ketty, mă

întâlneam cu el regulat în gara din Alba Iulia, în ceasurile în care eu

trebuia să aştept trenul de München. Acum câteva luni, voind să-i urez

sărbători fericite de Crăciun, văd că nu-mi mai răspunde nimeni. Am

sunat atunci la sora lui şi am aflat că de câteva săptămâni nu mai este

printre cei vii. Cu moartea lui mi-am pierdut şi ultimul mare prieten din

perioada de la Blaj. Prietenia cu Geleriu Vasile, din Alămor, un sat nu

prea departe de Buia, am putut-o continua la Cluj. După terminarea

Facultăţii de Educaţie Fizică la Bucureşti, el a ajuns cadru didactic la

Universitate. Ne puteam, deci, întâlni des şi puteam uşor sărbători

împreună câte un Sf. Vasile sau Sf. Ion. De vreo doi ani nu ne mai putem

întâlni. N-am putut fi la înmormântarea lui, dar am ajuns să fiu alături de

Ica, soţia lui, la primul parastas. De Barna Augustin din Bicazul

Ardelean, m-am despărţit odată cu terminarea şcolii. El a ajuns învăţător

în satul de origine. Când am fost la Olimpiada de filozofie de la Piatra

Neamţ, după un drum de vreo 30-40 de km, cu o cursă nenorocită, m-am

dus la el să mai povestim o noapte. Ultima dată m-am întâlnit cu el la

Cluj, atunci când el spera că în clinicile Clujului, cancerul soţiei sale îşi

va găsi o mai mare alinare. Am aflat după o vreme, de la sora lui, că şi el

s-a stins curând după dispariţia soţiei sale.

Din lista frumuseţilor vieţii de internat nu pot să nu amintesc de

momentele de dinainte şi de după stingerea luminii. Înaintea stingerii, de

multe ori trebuia să ne căutăm hainele de păduchi. Doamne, ce haz era

46

———————– Page 47———————–

când ne găseam păduchii şi când încercam să vedem al cui este păduchele

cel mai mare. După stingere, urmau cântece în surdină, poveşti, bancuri,

bârfe la adresa profesorilor, glume pe seama unor colegi sau colege. Îmi

aduc aminte că aveam un coleg de dormitor, Moldovan Andronic, pe care

îl rugam adesea să ne cânte „Zaraza”. Pe când eram deja mai mărişori, un

coleg se tot lăuda că nu ştiu ce face cu o colegă, care locuia foarte

aproape de şcoală. Într-o seară, doi colegi s-au dus să-l urmărească. Când

au observat că s-a despărţit de fată, ei au sărit gardul şcolii şi au ajuns mai

repede în dormitor. Colegul cu pricina, Suciu Horea – a început iară să ne

spună ba una, ba alta despre îmbrăţişările lui de la portiţă. După o vreme,

cei care l-au urmărit s-au dat de gol şi i-au spus: „Măi, Horică, nu i-ai

făcut nimic, nici măcar n-ai sărutat-o, noi am fost doar în tufişul din faţa

casei vecine. Mai lasă-te cu lăudăroşenia”.

Mai aveam un coleg, tot Suciu, dar de data aceasta Matei. Tare

era îndrăgostit de o aproape consăteană de a mea, Mărioara Hila, din

Boarta. Mă roagă Matei să-i ticluesc o scrisoare de început de dragoste. I-

am scris-o pentru o felie de pâine cu unsoare şi i-am dus-o Mărioarei. În

duminica următoare m-am dus la Mărioara să-i ticluesc răspunsul. Cores-

pondam eu, cu mine. După un schimb de vreo două, trei scrisori i-am dat

lui Matei o întâlnire undeva pe lângă podul de peste Târnava Mică. Se

gată Matei şi pleacă la întâlnire. Noi, vreo câţiva colegi, după el. Aşteaptă

Matei şi aşteaptă… şi nici o Mărioară. Când am văzut că răbdarea lui îi pe

sfârşite, ne afişăm cu râsurile noastre. Matei, la început s-a înfuriat, voia

să mă bată; ceilalţi m-au apărat. Până la urmă toată povestea s-a terminat

printr-o împăcare colegială.

Erau frumoase în viaţa de internat ieşirile în oraş cu rândul, ieşiri

la film, la teatru, la stadion. Blajul avea pe atunci o foarte intensă viaţă

culturală, mai intensă decât astăzi şi avea o echipă de fotbal destul de

bună, atât de bună, încât îndrăznea să joace cu „Universitatea Cluj”. Când

eram ceva mai mărişori, ieşirile în oraş primeau un farmec în plus, atunci

când ne întâlneam cu rândurile de la internatele de fete şi când ne căutam

cu privirea simpatiile, pe atunci atât de nevinovate.

x

x x

Acum, când scriu despre amintirile din perioada Blajului, nu pot

trece peste zilele de vacanţă. Era frumoasă ea şcoala, era frumoasă viaţa

de internat, dar şi mai frumoase erau zilele de vacanţă. Aceasta o ştie

foarte bine orice elev.

47

———————– Page 48———————–

Venirea în vacanţă era, mai întâi, o mare bucurie pentru familie.

Eram din nou, pentru câteva săptămâni „acasă”; eram zilnic cu fraţii şi

surorile, cu părinţii şi bunicii.

După un răgaz de două, trei zile, intram în viaţa de zi cu zi a

casei; eram şi eu planificat pentru a doua zi, pe undeva la lucru: la sapă,

dacă mai era de săpat, la secere, când începea secerişul, la fân, la vie etc.

Nu mi-am trăit vacanţele ca un domnişor, ca unul care putea, toată ziua,

bate uliţele satului sau care, dacă era vară, putea sta toată ziua la scaldă.

Ieşeam şi eu pe uliţă seara, înainte şi după cină. Dacă se întâmpla cumva

să nu fiu prin curte atunci când se mesteca mămăliga, unul din ai casei

ieşea la portiţă şi striga: „Oane, măi Oane, hai că-i gata mămăliga”. Era

lege şi era frumos să cinăm împreună. Eram de regulă 10 în jurul mesei –

şase copii, părinţii şi bunicii dinspre mama.

După cină şi în zilele de sărbătoare ne întâlneam, de obicei, toţi

cei veniţi de la Blaj la Butucul lui Şchiopuţu, butuc aşezat pe malul uneia

din văile ce străbate satul şi sub nişte frumoase sălcii plângătoare.

Aici cântam, acompaniaţi de acordeonul lui Lena lui Aron,

spuneam glume, mai dansam, ne jucam telefonul fără fir. Uneori mai

discutam despre cărţile care le citeam şi care circulau de la unul la altul.

Îmi aduc bine aminte că la Butucu lui Şchiopuţu, într-o zi de vară, prin

’46 sau ’47, din gura lui Mărioara lui Ţec, care era deja studentă la

Acadeamia Comercială din Braşov, am auzit pentru prima dată numele

lui Marx şi numele lucrării lui fundamentale „Capitalul”.

Când eram prin clasele terminale, în vacanţele de Crăciun, ne

colindam fetele. Cu prilejul unui asemenea colind am tras prima mea

beţie. Ne-am dus la fetele notarului. Când eram în casă la vin şi la

cozonac, a sosit poştaşul cu felicitările. Pentru fiecare felicitare a celor din

grup am hotărât să bem câte un pahar de vin. Ne-am făcut criţă. Eu am

mai ţinut minte când am ieşit de la Puiu şi Puşa, dar pe unde am mai

colindat după aceea n-am aflat decât din spusele fetelor care erau cu noi şi

care au fost mai reţinute la pahar. Se zice că am încheiat colindul la Lena

lui Aron. Ca să ajung acasă a trebuit să trec peste vale. Am căzut pe

gheaţă şi ţin minte că-mi era bine cu un obraz pe gheaţă şi l-am întors şi

pe celălalt. Dimineaţa, mama bătrână mă întreabă: „Măi copile, pe unde

ţi-ai lăsat mănuşile?” Eu îi spun: „Mamă, îmi aduc aminte că aici la

fundul grădinii am căzut pe gheaţă; du-te şi vezi, poate le găseşti.” S-a

dus mama bătrână în vale şi mănuşile erau într-adevăr acolo.

48

———————– Page 49———————–

În vacanţele de Paşti şi de vară puneam la punct câte o mică

piesă de teatru, urmată de bal. Balul era întotdeauna momentul de vârf al

unor asemenea perioade de vacanţă.

De serile şi zilele de repetiţie pentru piesele din repertoriu se

leagă două amintiri pe lângă care nu pot trece – amintirea primului sărut

şi a primei iubiri.

Odată, pe când eram în culisele scenei pe care se repeta o anume

piesă, o fată din grupul nostru, mai mare ca mine cu vreo doi ani, îmi ia

capul între mâini, mă ţine bine şi mă sărută pe gură. Şi acum parcă simt în

mine fiorul acelui sărut. Oricât am încercat să se mai repete scena, n-a

fost chip. Nu ştiu ce-a vrut Viruca să facă cu mine. Pentru ea a fost poate

o simplă joacă; pentru mine însă o adevărată cotitură în modul de a mă

gândi la sărut, la fete, la viaţă. În farmecul primului sărut am simţit că

ceva se rupe, că de ceva mă despart, că anilor copilăriei le pot spune adio.

Am simţit că sunt aproape, foarte aproape de anii tinereţii, că de peste

deal se apropie de mine zodia iubirii. Realmente, n-a trecut mult şi m-a

cuprins o dragoste grea ca pământul, mai chinuitoare decât o boală. M-am

trezit cuprins de prima iubire.

În primele zile ale unei vacanţe, un notar nou venise la noi în sat,

un notar cu două fete – Puiu şi Puşa. Despre ele am pomenit şi ceva mai

sus. Erau drăguţe, erau frumoase, erau amândouă pline de farmec. Puiu

era de aceeaşi vârstă cu mine, Puşa era ceva mai mică. Amândouă erau

eleve la Liceul de fete din Sighişoara. Mie îmi plăcea de Puiu; era mai

bună, mai liniştită, mai calculată la gesturi şi la vorbă. Ea n-a strigat

niciodată după mine „dăscăluţ”. Numele acesta mi-a fost dat cu o anume

răutate de o fată din sat, care, vezi Doamne, era la Liceul Comercial şi nu

ca mine la Scoala Normală, şcoală care pregătea învăţători, adică dascăli.

Cu Puiu puteam discuta mai lejer despre lume, despre oameni, despre

cărţi. Necazul era că de Puiu îi plăcea şi prietenului meu Victor Crăciun,

cu doi ani mai mare ca mine şi elev la Liceul Comercial; un elev foarte

bun la şcoală, cu premii, citit şi frumuşel. Nu era nici o minune că şi lui

Puiu îi plăcea de el. Dragostea lor era reciprocă, mărturisită şi se purta la

nivelul unei corespondenţe destul de intense. Eu, adeseori, am făcut pe

poştaşul. Dragostea mea pentru Puiu era tainică, era ascunsă în mine şi

parcă îmi era frică să o declar ca nu cumva să se destrame. Mă simţeam

bine cu povara acelei iubiri, chiar în această formă nemărturisită. Mult

timp am purtat-o atât de tainic, încât nimeni din jur nu şi-a dat seama de

rivalitatea mea cu Victor. Ceea ce era mai dureros era că Victor mai avea

49

———————– Page 50———————–

şi alte zise iubiri, scria la Blaj şi la alte fete. Pe mine mă durea că Puiu îi

minţită, că Victor se joacă de-a iubirea pe mai multe planuri. Dar acest

lucru nu i-l puteam spune lui Puiu; nu-mi puteam trăda prietenul şi n-o

puteam face pe Puiu să sufere. Am preferat s-o las să fie fericită în

minciuna cu care era tratată.

Întrebarea, dacă să-i spun sau încă să nu-i spun lui Puiu că o

iubesc, m-a chinuit destul de mult. Îmi aduc aminte că uneori o condu-

ceam spre casă după ceasurile noastre de repetiţie. Locuia câteva case mai

sus de casa noastră. Atunci când se întâmpla acest lucru îmi spuneam în

gând: În seara aceasta îi spun, îi spun la acest capăt de pod, ba la celălalt,

îi spun la portiţa noastră şi apoi fug în curte, îi spun la poarta ei… şi aşa au

trecut zeci de seri târzii şi eu tot nu mi-am descărcat sufletul. Până la

urmă, spre sfârşitul vacanţei, am întrebat-o dacă nu vrea să-mi dea adresa

din Sighişoara pentru că aş vrea să-i scriu. Eu cred că ea s-a prins că-i

port o iubire curată şi mi-a dat adresa. Ajuns la Blaj, m-am apucat să-i

scriu; am făcut variante şi variante de scrisoare. Până la urmă, cu toată

emoţia din mine, i-am pus scrisoarea la poştă. După un timp, pe adresa

prietenului meu Haiduc, care pe atunci locuia în oraş, am primit un

răspuns în care semne de prietenie şi de mai mult decât prietenie se

împleteau într-un mod destul de armonios. Nici un rând de refuz al

sentimentelor mele, nici o aluzie la sentimentele ei pentru Victor. Mai

târziu, de ziua Mărţişorului, am primit de la ea un mărţişor foarte fin

lucrat şi însoţit de un text care spunea şi foarte mult şi foarte puţin: „În

firele acestui mărţişor sunt împletite toate gândurile mele, încearcă şi le

desleagă”. Tot deslegând aceste gânduri, aşteptam vacanţa întâlnirii cu

Puiu, întâlnire ce se putea de acuma derula sub zodia iubirii mele mărturi-

site. Povara dulce a iubirii mi-a devenit şi mai grea când, ajuns acasă, aflu

că notarul s-a mutat din comuna noastră într-o comună vecină, aşa că

întâlnirile cu Puiu deveneau fără prea mari perspective. Relaţiile ei cu

Victor continuau, dar nu cu aceeaşi intensitate; Victor era parcă mai

îndrăgostit de Mali Păcuraru din Blaj. Cu toate acestea o mai suna pe

Puiu la telefon; din când în când o mai sunam şi eu. Puiu vorbea frumos

cu mine; aveam sentimentul că nu-i sunt chiar un indiferent. A urmat şi

un schimb de câteva scrisori; ba am primit de la ea şi o mică fotografie.

Către sfârşitul vacanţei, în Moardăş, satul în care se mutase Puiu şi Puşa

s-a organizat un bal. Bineînţeles că am fost invitaţi şi noi, cei din Buia. La

acest bal, după un dans, am ieşit cu Puiu la fântâna din faţa sălii de bal şi

ţin minte că această fântână a fost martora primei noastre îmbrăţişări şi

50

———————– Page 51———————–

primului nostru sărut. Eram fericit, parcă aveam dovada că sentimentele

mele frumoase, adânci, curate, sentimente ale primei iubiri se bucură de o

anume reciprocitate. Clipele acestei îmbrăţişări şi acestui prim sărut aveau

să stăruie mult în zonele memoriei mele, aveau să se aşeze printre cele

mai frumoase amintiri ale tinereţii. Tot fiorul acelor clipe nu-l pot prinde,

din păcate, în rândurile care ţi le scriu. În faţa unor sentimente de mare

adâncime, de fericire ori de durere, cuvintele, oricât de bine meşteşugite,

rămân parcă neputincioase.

Dar povestea mea cu Puiu nu avea să se prelungească prea mult.

În vara cu pricina, venise la noi în sat un medic tânăr, absolvent de

Bucureşti, îl chema Jenel. Cunoscând-o pe Puiu şi plăcându-i de ea,

începe să-i facă o curte care-i oferea perspectiva căsătoriei. Fetele ultimei

clase de liceu se pot gândi şi realmente se gândesc la o asemenea

perspectivă. În cazul meu, nu putea fi vorba de aşa ceva. De altfel, eu nici

nu mă gândeam că povestea mea cu Puiu ar putea avea un asemenea

viitor; ştiam că aşa ceva, din mai multe motive, nu se va putea realiza.

Am iubit-o pe Puiu doar de dragul iubirii.

După vacanţă m-am întors la Blaj, pentru ultimul an de şcoală.

Simţind că povestea cu Puiu se stinge, sentimentele nu-mi dădeau pace şi

s-au mutat spre alte fete. Au fost în Blaj şi alte fete la care mă gândeam,

cu care cochetam, ba chiar fete despre care ştiam că sunt îndrăgostite de

mine. Dintre acestea, cu Sandina, sora unui coleg de clasă, am început o

corespondenţă destul de intensă. Fata infirmierului era poştaşul; ea locuia

cu tatăl ei la noi în şcoală şi era colegă cu Sandina. Din cauza sentimen-

telor ce le aveam pentru Puiu, chiar după ce aflasem de perspectivele ei

de căsătorie, eu nu m-am prea putut angaja sentimental în povestea cu

Sandina. Ea era însă bine îndrăgostită de mine, aşa de îndrăgostită încât

uneori venea la părintele Crişan – despre care ţi-am scris mai sus şi care

era părintele ei spiritual – şi îi spunea acestuia că vrea să mă vadă.

Părintele venea la noi în clasă şi îmi spunea: „Irimie, du-te la mine că te

aşteaptă Sandina”. Îţi dai seama, copile, cu ce ochi se uitau colegii la

mine, când vedeau că părintele îmi face asemenea serviciu. Povestea cu

Sandina n-a trecut de limitele corespondenţei, de câteva ceasuri de

întâlnire la Crucea lui Iancu, de două, trei îmbrăţişări nevinovate.

Ultimul an de şcoală la Blaj a fost nu numai un an de joacă cu

sentimentele; a fost mai ales un an de multă lectură şi multă învăţare.

Trebuia să dăm în final un examen din şapte materii, materii care nu erau

doar din ultimul an. Voiam să termin şcoala cu bine şi să pot prinde la

repartizări un loc cât mai bun de învăţător. Repartizarea se făcea în

51

———————– Page 52———————–

ordinea mediilor. Cu ideea de a merge la Universitate nu prea cochetam.

Ştiam că cei de acasă de abia aşteaptă să mă vadă cu o pâine în mână şi

să-şi vadă de Iosif, care era deja la liceu în Sibiu, şi de Lena, pe care

voiau, de asemenea s-o mişte de acasă.

Pus pe învăţătură, pentru finişul pregătirii mele la Blaj, am

condus lucrurile în aşa fel, încât, până la urmă, chiar şi directorul şcolii să

declare: „totuşi Irimie este cel mai bun elev al promoţiei”. Această decla-

raţie a directorului Bernic, aflată din gura dirigintelui meu, era cu atât mai

surprinzătoare, cu cât eu nu eram un preferat al directorului; ba, aş putea

spune că dimpotrivă. El era şi profesorul nostru de Biologie, disciplină

care-mi plăcea. Îmi aduc aminte că odată, fiind mama grav bolnavă mi-

am cerut voie să merg până acasă. M-am întors dimineaţa la şcoală şi

acest profesor, la prima oră mă şi ascultă. Aşa m-a înfuriat acest gest

nepedagogic, încât n-am vrut să-i răspund nimic; nici ce ştiam. Asta s-a

repetat de vreo două, trei ori. După câteva ascultări m-am hotărât să-i arăt

ce ştiu, iar la Examenul de capacitate, cum se zicea pe atunci examenului

nostru final, i-am cam rupt gura, cum se zice. De aici şi de aceea,

declaraţia lui de mai sus.

Ca premiu, am primit, ţin minte, „Capitalul” lui Marx şi „Materia-

lism şi Empiriocriticism”, principala lucrare filozofică a lui Lenin. Aceste

cărţi, mai ales Capitalul, au avut un rol însemnat în examenul de intrare la

facultate. La acest examen mă voi referi mai târziu. Să termin însă cu

etapa Blajului. În această perioadă s-au înscris şi primele mele angajări

politice. Mai întâi a fost vorba de înscrierea mea în „Asociaţia elevilor şi

studenţilor”, prima formă de înregimentare politică a tineretului studios.

Pentru că în acţiunile acestei organizaţii nu era suficient de puternic

spiritul muncitoresc, la scurt timp s-a făcut unificarea tuturor organiza-

ţiilor de tineret în formula U.T.M, adică Uniunea Tineretului Muncito-

resc. Îmi aduc aminte că am luat parte la Tîrnăveni la şedinţele de

realizare a acestei unificări. A fost prima mea participare la o acţiune

politică mai de amploare şi cu anumite consecinţe pentru angajările mele

politice ulterioare. Celor care am fost la Tîrnăveni ne-a revenit sarcina de

a organiza U.T.M în şcoală. Eu am fost ales responsabil cu munca de

propagandă. Aveam grijă de Gazeta de perete, de pavoazarea şcolii cu

lozinci din clasicii marxismului etc. N-am rămas prea mult în această

funcţie pentru că am fost numit instructor de pionieri. Organizaţia de

pionieri avea menirea de a-i angaja şi pe cei mici, clasele I-IV, în structuri

ale educării comuniste. Am pus cravate roşii copiilor din şcoala noastră şi

52

———————– Page 53———————–

nu numai, am organizat cu ei ascultarea, la radio, în fiecare duminică, a

emisiunii „Ora pionierului”, am organizat cu ei întreceri sportive, excur-

sii, spectacole etc. Parcă îmi plăcea mai mult această activitate, decât

aceea de pavoazare a şcolii. Copiii erau drăguţi şi mă împăcam bine cu ei.

Despărţirea de ei a fost cu lacrimi în ochi.

Ţin minte că după terminarea şcolii, după banchetul de absolvire,

banchet de neuitat, colegii mei şi-au luat drumul spre casele lor. Eu am

fost printre ultimii care am plecat. M-am despărţit de mulţi colegi cu

lacrimi în ochi, cu gândul că pe unii din ei n-o să-i mai văd niciodată. Cu

mulţi dintre ei, aşa s-a şi întâmplat. În ziua plecării mele mă trezesc la

şcoală cu un grup mare de pionieri, îmbrăcaţi frumos, cu cravatele roşii la

gât, cu tobele şi trompetele aflate în dotarea lor şi-mi spun că ei vor să mă

conducă la gară. Am trecut cu gândul de rămas bun, împreună cu ei, prin

aproape toate sălile de clasă, prin sala profesorală, prin dormitoare, prin

curte şi apoi pe uliţele Blajului până la gară. Plângând de-a binelea, m-am

urcat în tren, le-am făcut copiilor cu mâna. Am fluturat o batistă de adio,

până ce trenul a părăsit şi ultima casă a Blajului, până ce trenul a lăsat în

urmă locurile de neuitat ale adolescenţei mele.

Aduceri Aminte – CLUJUL ŞI ANII STUDENŢIEI

Întors acasă, dragă Sergiu, după câteva zile de binemeritată

odihnă, am intrat în obişnuitul vacanţelor mele; ziua la sapă, la fân, la vie,

ba o zi chiar la coasă, iar seara întâlniri la Butucul lui Şchiopuţu, dumini-

ca vreo scaldă sau vreo joacă de-a Fekete-Peter, pe undeva prin împreju-

rimile verzi ale satului. În timpul care îmi mai rămânea, în câte o seară

sau în zilele de ploaie, lectură, lectură. Pe lângă literatură am citit toate

prefeţele şi postfeţele lucrării lui Marx „Capitalul”, primită premiu, după

cum ţi-am scris mai sus. Nu ştiu din ce sursă am citit şi lucrarea lui Lenin

„Imperialismul – stadiul cel mai înalt al capitalismului”. De acuma nu

mai citeam fără creion în mână şi fără a-mi face ceva notiţe. De la o

colegă de generaţie, Dorica Radu, fata noului notar, absolventă a Liceului

de fete din Sibiu, am primit spre citire mai multe cărţi dintre care de una

îmi aduc bine aminte: Poeziile lui Th. Neculuţă. Ceva versuri am învăţat

pe de rost. Am citit toate acestea din dorinţa mea de lectură; nu ştiam că

unele din aceste lecturi îmi vor fi de un mare folos mai târziu. Când am

plecat din Blaj, nu ştiam ce voi face mai departe. Ştiam că elevii de la

Liceele pedagogice vor fi repartizaţi din oficiu pe acolo pe unde este

nevoie de învăţători. Mai auzisem că doi, trei s-ar putea să fie repartizaţi

pentru învăţământul superior. Cu gândul că s-ar putea să fiu repartizat

pentru Universitate, mai aduceam în familie discuţia despre posibila mea

plecare la Cluj. Mama nici nu voia să audă de aşa ceva. Îmi spunea

mereu: „Măi copile, tu ai o pâine, noi trebuie să ne gândim şi la cei de

după tine. Noi nu te putem ţine pe tine la Cluj şi pe Iosif şi pe Lena la

licee în Sibiu. Noi am crezut că dacă termini ne vei da şi tu o mână de

ajutor, că doar nu te vei însura de pe acuma”. Tata era ceva mai

înţelegător: „Lasă, măi copile, că om vedea noi”. Argumentul meu în faţa

lui mama era repartizarea: „Mamă, îi ziceam eu, mă voi duce acolo unde

voi fi repartizat”.

Din punct de vedere sentimental mă liniştisem. Puiu urma să se

căsătorească cu doctorul de care ţi-am scris, iar alte angajări sentimentale

nu aveam. Aşteptam să văd pe unde mă va duce inima după ce mă voi

vedea pe undeva învăţător sau eventual ca student.

Ţin minte că pe 18 aug. 1950 am fost invitat, împreună cu toată

gaşca de şcoliţi din Buia, la nunta lui Puiu. Am trecut cu bine peste

———————– Page 56———————–

moment. Îmi aduc aminte firescul cu care, în momentul felicitărilor, am

sărutat-o pe amândoi obrajii şi i-am zis: „Aş dori mult să fii fericită”.

Întors de la nuntă, pe la 8-9 dimineaţa, nu apuc bine să aţipesc că

muma mă trezeşte şi-mi zice: „Fugi la primărie, la telefon, că te cheamă

de la Blaj”. Fug într-un suflet şi aflu din gura secretarului şcolii că am fost

repartizat, alături de alţi trei colegi, pentru Universitate. Întors acasă, îi

spun mumei că va trebui să mă duc urgent la Blaj să-mi ridic reparti-

zarea, să-mi iau bursa de peste vară şi să plec la Cluj. „Am fost repartizat

pentru Universitate. Mumă, îi mai zic eu, nu te necăji, dac ă nu voi reuşi,

voi primi altă repartizare, undeva ca învăţător. Acuma de încercat trebuie

să încerc”. „Dar măi copile, îmi zice muma îngrijorată, tu n-ai învăţat

nimic pentru examen; te vei descurca numai cu ceea ce ai făcut la

şcoală?” „Mumă dragă, încerc”.

Era deja 19 aug., înscrierile se făceau până în 22 inclusiv. Seara,

mare consiliu de familie. Concluzia: dacă aşa stau lucrurile, nu mai avem

ce face, mâine trebuie să plecăm. Este vorba de „să plecăm” şi nu pur şi

simplu „să plec”, deoarece pentru înscrierea la facultate îmi trebuia

cazier, adică o hârtie cu amprentele degetelor mele. Aşa ceva se putea

obţine numai de la Tribunalul din Sighişoara şi acolo trebuia să vină şi

tata cu mine.

Problema cea mai complicată a momentului era aceea că nu

aveam în casă bani pentru tren. Pe când se discuta problema banilor, tata

îşi aduce aminte că fratele lui, uncheşu Văsălie, a vândut de câteva zile

ceva purcei. Se scoală tata de la masă şi dă fuga la uncheşu, să împrumute

banii necesari deplasării noastre.

Plecând cu noaptea în cap, ajungem dimineaţa la Sighişoara şi

destul de rapid şi de uşor mă văd cu hârtia necesară în mână. Luăm trenul

înapoi, tata până la Copşa Mică şi de acolo spre casă, iar eu spre Blaj. Când

am ajuns în Blaj, secretariatul era deja închis. Nu mi-am făcut griji deoare-

ce a doua zi, în 21, aveam tren spre Cluj abia pe la ora 10; aveam deci timp

suficient să-mi primesc repartizarea şi banii de bursă de peste vară.

După ce mi-am aranjat un loc de dormit în internatul şcolii, plec

să mai fac o plimbare pe uliţa principală a Blajului. După scurt timp, mă

întâlnesc cu colegul Dragea Emil, un blăjan, care-mi spune c ă bunul meu

prieten Haiduc, cel pe adresa căruia îmi primeam corespondenţa de la

Puiu, a murit şi se află la Mănărade, un sat la vreo 5 km de Blaj. Ştiam că

bietul Haiduc este grav bolnav, că se află în Cluj la spital şi nădăjduiam

să-l mai prind în viaţă. Dar n-a fost să fie aşa; s-a stins cu câteva zile mai

56

———————– Page 57———————–

devreme. Această veste mi-a provocat un mare şoc şi m-a pus în faţa unei

mari dileme; a doua zi era înmormântarea prietenului meu. Ce să fac? Ce

să fac? Dacă rămâneam la înmormântare, pierdeam ultima zi de înscriere

la examen; fără să mă duc până la el, să-mi iau un fel de rămas bun, nu

puteam pleca la Cluj. A fost prea bună prietenia cu bietul Haiduc, încât să

nu mă duc să-l văd, fie şi în sicriu. Cum era după masă, cam pe la 5-6, m-

am hotărât să plec pe jos până în Mănărade. Cum toată familia mă

cunoştea foarte bine, sosirea mea a provocat o explozie de plânsete din

care nu ştiu cum am ieşit. A trebuit să mă explic şi să-mi cer o mare de

iertare că nu pot rămâne la înmormântare. Am fost înţeles şi noaptea

târziu – 10, 11 – m-am întors la internat. Nu ştiu cum şi cât am dormit,

destul că la ora 8 am fost la secretariat, iar la 10 la gară.

În gară m-am întâlnit cu colegul meu Suciu Matei, repartizat şi el

pentru învăţământ superior. Ţin minte că Matei avea un coşuleţ cu

struguri pe care, până la Cluj l-am isprăvit.

Ajunşi la Cluj, cam în jurul amiezii, mie şi lui Matei ne-a fost

frică să luăm vreo maşină spre oraş, ca să nu fie prea scumpă şi să nu ne

lase cine ştie pe unde. Am tratat cu un nene care avea un măgăruş şi un

cărucior improvizat să ne ducă până în centru. Când eram pe la mijlocul

străzii Horea, zice Matei către mine: „Măi Ioane, noi intrăm în Cluj ca

Hristos în Ierusalim”. N-am să uit niciodată vorba asta. Nenea cu

măgăruşul ne-a dus până în spatele statuii lui Matei Corvin, chiar la coada

calului şi ne-a zis: aici îi centru. Ne despărţim noi de nenea şi încercăm să

intrăm în vorbă cu cineva care să ne spună unde este Institutul

Agronomic, pentru Matei, şi unde este Universitatea, pentru mine. Când a

fost vorba de Universitate, interlocutorul nostru îmi arată o poartă, astăzi

poarta Primăriei, şi-mi spune: „Uite, pe poarta aceea şi prin curte dai cu

nasul chiar de Universitate”. După aceste informaţii, ne despărţim:

„Servus Matei şi mult succes!”, „Servus Ioane şi mult succes!”

Cu cufărul cu care moşu a făcut armata, plin cu ceva haine şi mai

ales cu pită şi slănină, păşesc cu emoţie în holul solemn al Universităţii.

Cum era cam înspre ora două şi cum mă prinsese foamea, mă retrag pe

banca din dreapta holului, îmi deschid cufărul, îmi tai o felie de pâine, un

pic de slănină şi mă apuc să mănânc, aşa mai ascuns după capacul

cufărului. Nu mănânc două, trei bucături că vine la mine portarul şi-mi

spune: „domnule coleg, nu-i voie să mâncaţi aicea că vine Domnul

Rector şi ne ceartă pe amândoi. Luaţi-vă cufărul şi veniţi în cămăruţa mea

unde puteţi mânca liniştit”. După ce îmi termin felia de pâine cu slănină şi

57

———————– Page 58———————–

după ce nenea Cipcigan – ulterior am aflat că aşa îl chema – mă serveşte

şi cu un pahar de apă, îmi zic cu glas tare: „No, acuma unde voi dormi la

noapte”. „Cum? Nu ai unde să dormi? Nu ai pe nimeni în Cluj?” îmi zice

portarul. „Nu”, îi răspund eu. „Poate mă voi duce la gară”. „Nu, dragul

meu, uite mai este o jumătate de oră până se închide Serviciul social

studenţesc, fă-ţi cerere, poate îţi dă cămin. Zis şi făcut. Îmi dă nenea

Cipcigan o coală de hârtie, îmi dă şi un pix şi fuga cu cererea la Serviciul

social. M-am întors, am mai povestit cu portarul şi pe la ora patru mă

plimbam încoace şi încolo prin faţa Universităţii. Îmi era teamă să mă duc

mai departe, să nu mă rătăcesc, Cu ceva înainte de ora patru văd că vin şi

vin tineri şi intrau în Universitate. Deodată iată-l pe Tiut Vasile, un alt

coleg de la Blaj. „Servus Vasilică, ce faci tu pe aici?” „O! zice el, „eu

sunt de vreo două săptămâni la cursuri de pregătire, vreau să dau examen

la Matematică”. Eu nu am repartizare, dar dacă reuşesc mi s-a spus că voi

primi”. „Tu ce faci, zice Vasilică. „Mă plimb pe aici până la şase când mă

duc să văd dacă nu cumva primesc cămin; mâine vreau să mă înscriu şi

eu la ceva”. „Păi, până la şase hai cu mine la pregătire la matematică”. Nu

ajungem bine în Amfiteatrul de Mecanică şi asistentul care făcea

pregătirea, Oleg Aramă pe nume, mă scoate la tablă. Era vorba de o

schemă cu ceva determinări. Ce mai zic eu, ce mai zice el, dar când s-a

terminat dialogul, eu direct afară. S-au uitat toţi la mine şi şi-au zis în

gândul lor: „de unul am scăpat”. Eu oricum nu le eram un concurent,

matematică nu voiam să fac; aveam alte interese intelectuale. Vasilică a

renunţat la orele de pregătire şi a venit şi el după mine. Ne-am mai

plimbat, am mai discutat şi la şase mă prezint în curtea Casei Universita-

rilor, unde se anunţau repartizările pentru cămin; erau în jur de vreo sută

de candidaţi. La un moment dat, o doamnă strigă Irimie Ioan, eu zic

prezent, un alt candidat zice prezent; nu eram eu, era un coleg înscris la

Biologie. Către sfârşit se mai strigă o dată Irimie Ioan. Zic iară prezent şi

mă duc să-mi primesc fiţuica cu repartizarea. Fug repede la portar, îmi iau

cufărul şi vin înapoi ca să-i prind pe ultimii repartizaţi şi să-i urmăresc în

drumul spre cămin. Era pe str. Horea, acolo unde astăzi este Facultatea de

Filologie. Ajung astfel într-un dormitor mare de vreo 20-25 de paturi;

într-un colţ mai era un pat liber. Ocup patul şi fără să zic nici un cuvânt

mă uitam la colegii de dormitor cum îşi desfăceau geamantanele noi, cu

cheiţe, cum îşi scoteau pijamalele, cutiile cu prăjitur ă de acasă ş.a. În

mijlocul dormitorului era o masă la care unii îşi luau cina din pachetele cu

pui, cu şniţele etc. Uitându-mă la ei, mă gândeam: Doamne! Cum să mă

58

———————– Page 59———————–

descurc eu printre ei, cum să mă apuc eu să mă înfrupt din pită şi slănină

şi cum să mă îmbrac cu „pijamaua” mea care era o cămaşă mai slabă şi

destul de cârpită. Mă chinuia întrebarea: Să rămân sau să nu rămân? Mă

gândeam că poate ar fi mai bine, ca dimineaţă să-mi iau cufărul şi să plec

acasă. După un timp, unii încep să discute câte ceva şi despre examene,

despre pregătirile lor pentru admitere. Trăgând cu urechea la aceste

discuţii, mi-am zis în gândul meu: „Nu plec, cu aceştia mă pot confrunta”.

Dragă, Sergiu, din cei aproximativ 20-25 de colegi de dormitor, doar cu

patru m-am mai reîntâlnit pe coridoarele Universităţii, doi la Chimie, unu

la Drept şi unu la Matematică. Restul s-au evaporat la căldura examenului

cu toate geamantanele şi pijamalele lor noi.

Dimineaţa m-am dus să mă înscriu. Păşind în sala secretariatului,

un domn aflat la masa de lângă uşă mă întreabă ce doresc. Îi spun că

vreau să mă înscriu la admitere. Mă întreabă: „dar la ce facultate?” Eu îi

spun sincer că „nu ştiu”.

„Cum nu ştii? Îmi zice el cu o oarecare nedumerire pe faţă. „Eu

vreau să vă spun cam ce-mi place şi Dumneavoastră să-mi spuneţi dacă

este vreo facultate la care să fac aceste materii. Mie îmi place literatura,

filozofia şi psihologia. Este vreo facultate la care se fac toate acestea

împreună?” „Dragul meu, îmi zice secretarul, de data aceasta cu o eviden-

tă răbdare şi bunăvoinţă. Facultatea de Filologie are secretariatul în altă

parte, aici poţi alege între Filozofie şi Pedagogie-Psihologie. Mai e şi

Dreptul la noi, dar văd că asta nu te interesează. La Filozofie nu prea faci

literatură şi faci destul de puţină psihologie. La Pedagogie şi Psihologie

faci un curs de Literatură Română şi de literatură pentru copii, faci

psihologie şi psihopedagogia copilului, faci filozofie şi istoria filozofiei.

Dar ia dă-mi dosarul să mă uit un pic prin el”. Îi dau dosarul şi aştept.

Între timp, secretara de la Filozofie, mânată probabil de neobişnuitul

înscrierii la admitere a unui candidat care în ajunul examenului încă nu

ştia ce vrea, vine şi ea să se uite prin dosarul meu. După ce mi-a văzut

notele, începe ea să mă lămurească să mă înscriu la Filozofie; parcă intuia

că până la urmă pe căile filozofiei se va derula viitorul meu. Străuneanu,

aşa îl chema pe secretarul de la Pedagogie-Psihologie, insista să rămân la

facultatea lui. Lipsa unor cursuri de literatură la Filozofie şi gândul că

dacă am făcut liceul Pedagogic, mai bine să-mi continui bruma de

pregătire anterioară m-au făcut să mă decid pentru Facultatea de Pedago-

gie şi Psihologie, cum îi spunea pe atunci. Şi iată-mă ieşit de sub presiu-

nile stresului decizional şi înscris la facultate.

59

———————– Page 60———————–

Mai aveam două zile până la prima zi de examen. Cum prima

mea proba era scris la Literatura română şi aflând că şi la această

disciplină mai sunt, după masă, două ore de pregătire, m-am dus şi eu la

ele. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu un cadru didactic universitar:

era vestitul profesor de la Filologie, Iosif Pervain, profesor cu care

ulterior am mai avut de a face şi profesional şi extraprofesional. Era un

om nu numai tobă de carte, dar şi o personalitate în mai multe sensuri ale

cuvântului.

După cursul lui Pervain mi s-o spulberat complet gândul plecării

acasă. Îmi ziceam că trebuie să rămân şi trebuie să reuşesc. Între timp, mi-

am făcut rost de o cantină ieftină, ca să nu rămân doar la pită şi slănină.

Până la ziua examenului am mai citit şi m-am plimbat pe străzile şi

parcurile Clujului.

În ziua de 25 aug. 1950, înarmat cu o peniţă şi o sticluţă de

cerneală, iată-mă în sala primei probe: Limba şi literatura română. Îmi

aduc aminte că tema era despre poezia progresistă înainte de 23 August.

M-am pus pe scris. După ce am amintit de „Împărat şi proletar” a lui

Eminescu şi de „Noi vrem pământ” de G. Coşbuc, am trecut la poezia din

paginile revistei Contemporanul. De aici, aduc repede în discuţie poezia

lui Th. Neculuţă, poezie pe care o citisem peste vară din cartea de la

Dorica şi din care învăţasem pe de rost şi destul de multe versuri. Am

scris vreo nouă pagini. De la protectorul meu, secretarul Străuneanu, am

aflat mai târziu că am primit nota nouă. A doua zi era proba de Economie

politică – scris. O probă în care era vorba de legea valorii. Cum eu citisem

peste vară toate prefeţele şi postfeţele Capitalului lui Marx îţi dai seama

că n-am avut probleme. Nu cred că mai era vreun candidat cu o asemenea

lectură în spate. Ne supraveghea domnişoara Velovan. La un moment dat

îmi zice ea: „Ia, tu, ăla mic de acolo, vino aici în faţă că prea se uită cei

din jur la ce scrii”. Lângă mine era colegul meu de clasă Suciu Horea,

fratele lui Sandina şi eu realmente mi-am pus coalele scrise în aşa fel,

încât, pe cât posibil, să-mi ajut colegul. În fine, după această a doua probă

scrisă, simţeam că şansele reuşitei mele creşteau.

Nu-mi aduc bine aminte ce-am făcut la proba orală de Literatură

română. Îmi aduc însă aminte că la Economie politică a trebuit să vorbec

despre relaţia capitalism-imperialism. Eram în temă. Când am început să

caracterizez imperialismul, examinatoarea, aceeaşi domnişoară Velovan,

m-a întrebat „Ce, dumneata ai citit lucrarea lui Lenin „Imperialismul…?”

I-am răspuns că da. Mi-a pus o întrebare ca să vadă dacă realmente am

60

———————– Page 61———————–

citit-o şi mi-a zis: „Bravo băiete, te felicit”. O altă treaptă a reuşitei mele

era trecută.

Ceva necazuri am avut la proba de Istorie. La Istorie nu eram

prea tare. De altfel, singura medie de 8 (opt), în anul final al şcolii la Blaj,

era la această materie. La examen eram lângă o colegă, Iordache Maria,

care tare se chinuia cu subiectul ei, subiect despre ceva evenimente de

după 23 August. Văzând-o tare transpirată, m-am apucat să-i mai şoptesc

câte ceva. Am fost atenţionat până la ameninţarea că voi fi scos din

examen. Dar d-na Urcan n-a făcut acest lucru. Când mi-a venit rândul să

răspund am încurcat perioada în aşa hal, încât nici astăzi nu ştiu dacă am

vorbit cu vreo două secole înainte sau după perioada la care mă angaja

subiectul. Profesoara mi-a zis: „Vezi, mai bine te gândeai mai serios la

subiectul dumitale, decât să ajuţi în dreapta sau stânga”. Mi-am zis, fie ce-

o fi; proba de la Istorie a fost un eşec. Am mai dat o probă denumită

„Constituţie” la care nu mi-a mers chiar aşa de rău.

Trecând peste examene, parcă şase la număr – două scrisuri şi

patru orale – am lăsat la secretariat un plic cu adresa, plic prin care urma

să fiu anunţat acasă de rezultat.

Într-o bună seară mă întâlnesc cu poştaşul şi-mi dă plicul mult

aşteptat. Eram reuşit. Ţin minte că, sărind într-un picior şi fluturând plicul

pe sus, am fugit spre casă spunând la toată lumea că „Am reuşit! Am

reuşit!” În aceeaşi zi a primit scrisoare de reuşită la Chimie, la Bucureşti,

şi prietena mea Dorica Radu.

Eram de pe acuma, pe lângă alţii trei, încă doi studenţi pe uliţele

Buii.

În faţa unui asemenea rezultat până şi muma s-a mai împăcat cu

gândul şi s-a apucat să se gândească la pregătirile pentru plecarea mea la

Cluj. Ţin minte că de data aceasta mi s-a cumpărat şi mie un geamantan

nou, din nuiele, cu o cheiţă, geamantan care m-a însoţit în toţi anii

studenţiei.

x

x x

Trecând peste multe amănunte ale pregătirii pentru Cluj, iată-mă

din nou la Străuneanu pentru înscriere şi pentru solicitarea de bursă.

Stăuneanu îmi spune că medie am foarte bună, mult peste opt, a doua în

lista mediilor, dar plafonul de impozit este cam mare; nu crede că voi

primi bursă. Aceasta ar fi fost catastrofal, ar fi echivalat cu plecarea acasă.

61

———————– Page 62———————–

În zadar am încercat eu să le explic celor care se ocupau de acordarea

burselor că în impozitul cu pricina este inclus şi impozitul lui moşu şi că

de fapt numai după foaia agricolă a lui tata ar trebui ca impozitul să fie

mult mai mic. Le-am explicat eu că probabil notarul, pe motiv că

„mâncăm dintr-o mămăligă” a cumulat cele două impozite – tata şi moşu.

Mi se spune că singura soluţie ar fi aceea a unei noi adeverinţe de avere şi

de impozit, adeverinţă care să ateste cuantumul impozitului lui tata.

În faţa unei asemenea situaţii, neavând bani să mă duc acasă şi să

vin înapoi, am recurs la o scrisoare. Aveam convingerea că problema se

va rezolva; nu recurgeam la nici un fals şi nu ceream nici un favor. În

scriptele primăriei, tata şi moşu aveau pagini separate de avere şi de

impozit. După averea lui tata am fi putut fi consideraţi ţărani săraci, după

averea cumulată eram ţărani mijlocaşi.

Pentru masă am primit contra cost o cartelă provizorie, dar în

cămin nu puteam intra. Ce să fac? Ce să fac? Nu aveam pe nimeni, nu

cunoşteam pe nimeni. Pentru dormit nu-mi rămânea decât gara. Aşa s-a

întâmplat că mi-am lăsat geamantanul la un coleg în cămin şi spre seară

luam drumul spre gară; îmi alegeam un colţ şi îmi aranjam un culcuş.

Spre dimineaţă o porneam pe străzile Clujului. Mergeam la cantină, apoi

la cursuri şi seminarii. Într-o dimineaţă, venind de la gară, pe strada

Horea, mă întâlnesc cu o colegă – Zita Dumitrescu. Ea către mine: „Ce

faci tu Ionică la ora aceasta pe stradă?” „Vin de la gară”, îi răspund eu.

„Doar nu cumva dormi în gară?” Când am văzut că am fost prins asupra

faptului, n-am mai avut ce face şi i-am povestit încurcătura cu adeverinţa.

„Ionică, uite ce, fratele meu, Simi, are o dormeză în bucătărie şi am să

vorbesc cu el să te lase să dormi la noi. Sigur va fi de acord. Ne vedem la

şcoală şi diseară te culci la noi”. Aşa s-a şi întâmplat; am dormit şi la Zita

vreo câteva nopţi.

În fine, primesc de acasă scrisoare, primesc şi noua adeverinţă.

Eram fericit. Am primit bursă – casă şi masă; problema plecării acasă nu

se mai punea. Aşa, dragă copile, mi-am început frumoasa studenţie.

Când am păşit în amfiteatrele vieţii universitare, am păşit cu

impresia şi speranţa că între pereţii Universităţii – profesori şi biblioteci –

se află toată ştiinţa lumii şi toate răspunsurile la toate întrebările pe care

cineva şi le poate pune. Am crezut pe atunci ceea ce, mai mic fiind,

credeai tu despre mine şi anume că eu le ştiu pe toate. Aşa cum tu te-ai

lămurit curând că nici eu nu le ştiu pe toate, m-am lămurit şi eu că nici în

mintea profesorilor şi nici în cărţile bibliotecilor nu poţi afla răspunsuri la

62

———————– Page 63———————–

toate întrebările. M-am convins cu timpul că orice creştere a cunoaşterii

înseamnă şi o creştere a necunoaşterii, că orice răspuns la o anumită

întrebare, deschide o mulţime de alte întrebări.

Cu impresia mea de început, m-am aşezat de la primele prelegeri

universitare în prima bancă, înarmat cu mai multe creioane bine ascuţite –

stilou nu aveam – ca să culeg tot ce se putea culege din lecţiile pe care

profesorii ni le ţineau.

Nu cred că este cazul să intru în detaliile pregătirii mele ca

student, nu este cazul să-mi iau pe rând disciplinele pe care le-am urmat,

profesorii pe care i-am avut şi notele pe care le-am obţinut. Apropo de

note, ţi-aş putea spune doar că în cei patru ani de facultate am primit doar

două note de „bine”, restul „foarte bine”. Drept consecinţă, am terminat

facultatea cu diplomă roşie, diplomă de merit.

x

x x

Din lista profesorilor, hai totuşi să-ţi reţin doar câteva nume şi să-

ţi scriu în prelungirea lor doar câteva cuvinte.

D.D. Roşca era nu numai un mare profesor, dar şi un veritabil

filozof. Avea doctoratul obţinut la Sorbona – Paris – şi era deja bine

cunoscut pentru studiile lui de filozofie şi, mai ales, pentru lucrarea

„Existenţa tragică”. Datorită scrierilor sale de profil filozofic şi datorită

ideilor originale pe care aceste scrieri le conţin, eu cred că după Blaga, un

alt mare universitar clujean, D.D. Roşca este a doua minte în peisajul

meditaţiei filozofice româneşti.

Îmi aduc aminte că la examenul de Logică pe care l-am dat cu

D.D. – aşa i se spunea prescurtat – când m-am dus să-mi trag biletul,

profesorul îmi spune: „Stai! Îţi dau eu biletul”. Îşi adună biletele de pe

masă, le răsfoieşte ca pe nişte cărţi de joc şi îmi spune: „Acesta”. Era

vorba despre „Sistemul categoriilor la Aristotel”. Un subiect prin

excelenţă de rezonanţă filozofică şi istorico-filozofică şi abia după aceea

de Logică, în sensul propriu al cuvântului. M-am bucurat de bilet şi eram

chiar puţin încântat că D.D. Roşca mă priveşte şi mă tratează altfel decât

pe ceilalţi colegi. M-am descurcat foarte bine, am luat zece şi am primit şi

felicitări.

Al. Roşca era de fapt mentorul profesional al facultăţii noastre; el

era şeful Catedrei de Psihologie. Relaţiile mele cu Al. Roşca au fost şi în

timpul studenţiei şi după aceea, excelente. Eram, oarecum, unul din

63

———————– Page 64———————–

preferaţii lui, ca student. Cursurile lui îmi plăceau prin conţinutul lor, prin

efortul de a elimina speculaţia psihologică; el ţinea mai mult la o

psihologie experimentală, decât la una de inspiraţie speculativă. De altfel,

şi timpurile obligau la un asemenea demers; pe atunci Psihologia era plină

de pavlovism; reflexul condiţionat trebuia invocat în orice fel de

explicaţie.

D. Tudoran era titularul celuilalt curs de bază – Pedagogie.

Mereu pedant în prelegeri, era pedant şi în afara lor. El ne impresiona prin

aerul mai vechi al unei prelegeri universitare – eleganţă interioară şi

exterioară deopotrivă.

Din gura lui Anatolie Chircev am ascultat cursul de Psihologia

copilului cu referiri bibliografice de ultimă oră. Mi-a plăcut cursul în aşa

măsură, încât la examenul de diplomă, la proba la alegere, mi-am ales

psihologia copilului; probă mult mai grea, decât alte posibile discipline la

alegere.

În fine, ce să-ţi spun despre profesorul meu A. Roth, ulterior

coleg de catedră şi apoi bun prieten. Am ascultat din gura lui cursul de

filozofie, curs care aşa cum se cerea pe vremurile acelea, se numea

Materialism dialectic şi istoric. Orientarea de conţinut nu putea fi alta

decât aceea inspirată de incursiunile filozofice ale clasicilor marxismului,

orientare impusă oficial. Cu un asemenea conţinut, prelegerile lui Bondi

erau extrem de clare şi extrem de sistematice. Cu siguranţă că şi sub

„presiunea” lor, după terminarea facultăţii am cotit-o, cum s-ar zice, pe

căile filozofiei.

Din lista asistenţilor îmi aduc aminte cu mare plăcere de Mare

Valer şi Radu Ioan.

Mare V. era un asistent foarte meticulos, tobă de carte, exigent cu

el mai mult decât cu alţii. De la el am „furat” conspectarea pe fişe. Până la

acest furt, îmi notam ideile principale ale unei bibliografii pe caiete.

Odată eram la Mare în cabinet şi văd o jumătate de coală de hârtie care

avea într-un colţ notat numele autorului, în altul titlul lucrării şi în centru,

ceva mai jos, ideea la care se referea fişa şi apoi citatul care consfinţea

această idee. După această „descoperire”, m-am gândit să lucrez şi eu aşa.

Îmi adunam fişele pe aceeaşi temă în plicuri. În această manieră, ideile şi

suportul lor bibliografic puteau fi mai uşor şi mai eficient manevrate.

Către sfârşitul facultăţii aveam deja zeci de plicuri mari în care se

adunaseră multe, multe plicuri mai mici.

64

———————– Page 65———————–

De la Radu Ioan, un om extrem de echilibrat în gândire şi în

gesturi, mi-a rămas în minte poziţia lui nu prea pavlovistă. Parţial

împotriva curentului, când mai direct, când mai pe ocolite, ne învăţa că nu

toate procesele psihice se pot explica prin „reflexe condiţionate”. În

opinia lui, fenomene ca memorie, gândire, sentimente etc. reprezentau

realităţi mai complexe, realităţi care presupun şi alte arsenale explicative.

Trecând peste multe alte posibile miniportrete de dascăli, să-ţi

spun câte ceva, dragă copile, despre începuturile activităţii mele zise

ştiinţifice.

Se leagă aceste începuturi de activitatea mea în cercul de psiho-

logie. În Universitate, pe vremea mea, în toate facultăţile erau organizate

asemenea cercuri. Era un fel de ucenicie în a aduna bibliografie pe o

anumită temă, în a-ţi pune nişte întrebări şi a căuta ceva soluţii. În cadrul

cercului de care am amintit, condus de prof. Al. Roşca şi de asistent Mare

Valer, am ţinut mai multe lucrări. La una am lucrat mult cu colegul şi

prietenul Ciumăgeanu Dumitru şi n-a ieşit nimic. Ne-am pus noi în gând

să facem reflexe condiţionate la peşti. Ne-am cumpărat un amărât de

acvariu, câţiva peştişori şi voiam să-i facem să vină în colţul în care le

dădeam de mâncare la o anumită oră. Era vorba de un reflex condiţionat

la timp. Da de unde! Fie că peştii noştri nu erau la ora respectivă destul de

flămânzi, fie că instalaţia noastră era prea primitivă, n-am putut face

nimic. După vreo jumătate de an de urmărit peştii, am renunţat.

Cu o altă lucrare am avut ceva mai mult noroc. Cu ea am primit

în anul IV premiu la sesiunea pe Universitate, premiu constituit dintr-un

metru de cărţi. Titlul exact al lucrării l-am uitat, tema însă nu; era vorba

despre memorarea de către elevi a unei scurte poezii, a unui text şi a unei

suite de câteva numere. Am descoperit că elevii cu care am lucrat au

reţinut mai bine şi mai uşor începutul şi finalul suitei de versuri, de

cuvinte, de numere. După prelucrarea statistică a rezultatelor mi-a ieşit un

fel de curbă a lui Gauss. În faţa unei asemenea constatări mi-am pus două

întrebări: cum s-ar putea explica psihologic această situaţie şi apoi cum s-

ar putea îmbunătăţi pedagogic memorarea mijlocului. Psihologic, situaţia

am pus-o pe seama jocului raporturilor dintre excitaţie şi inhibiţie, mai

bine zis pe fenomenul „inducerii lor reciproce”. Sub raport pedagogic,

ziceam eu pe atunci că elementele de mijloc ale unui text, de pildă, ar

putea fi subliniate, scrise cu alte caractere, cu alte culori etc. scrise în aşa

fel ca să intre mai bine în atenţia copilului şi apoi în memoria lui.

Explicaţia mea a plăcut prof. Al. Roşca şi mi-a sugerat să trimit lucrarea

65

———————– Page 66———————–

la Revista de pedagogie, spre publicare. Am trimis eu lucrarea, mi-a venit

cu ceva observaţii, observaţii pe care nu le-am mai onorat. Eram în ajunul

examenului de stat şi, drept urmare, prins de alte urgenţe profesionale.

După terminarea facultăţii nu mi-a fost dat să rămân printre psihologi; nu

erau posturi. Drept consecinţă, am abandonat şi ideea lucrării.

Nu pot trece prin amintirile celor patru ani de studenţie, fără a-ţi

spune câte ceva şi despre evoluţia mea politic ă. Pe vremea aceea activita-

tea politică a studenţilor se desfăşura în două forme organizate: U.T.C –

Uniunea Tineretului Comunist – şi Sindicatul studenţesc. Până să ajung în

vreuna din verigile acestor structuri, să-ţi spun că din primele zile ale

vieţii de student, probabil datorită mediei de la admitere, am fost numit

din partea decanatului ca responsabil de grupă. În această calitate ţineam

evidenţa frecvenţei colegilor la cursuri şi seminarii, în pauza mare fugeam

după „sarcini”, aflam de la secretarul U.T.C ce trebuie să facem, pe cine

şi la ce şedinţă să mobilizăm etc.

Prin anul II am fost ales în comitetul U.T.C al facultăţii; am

răspuns de sectorul de propagandă. La nivelul Universităţii, pe linie de

U.T.C n-am ajuns deoarece nu aveam o origine socială chiar aşa de

sănătoasă; eram copil de ţăran mijlocaş, ţăran care încă nu voia să intre în

colectiv. La sate era mare presiunea de lichidare a proprietăţii private şi

de constituire a C.A.P-urilor. Tata şi ai mei nu voiau să facă pasul renun-

ţării la pământul, plugul şi agoniseala lor, deşi erau ameninţaţi că eu şi

Iosif şi Lena vom fi daţi afară din Universitate, respectiv licee. Până la o

asemenea ameninţare mergea „munca de lămurire” în numele colectivi-

zării agriculturii. Nefiind nici unul din ai mei membru de partid, sarcina

cea mai „înaltă” pe care am ocupat-o ca student a fost aceea de respon-

sabil cu munca culturală în Comitetul sindical. În această calitate m-am

ocupat de Corul Universităţii, cor de o anumită faimă în viaţa culturală de

atunci a Clujului, de echipa de dansuri, de echipa de teatru, de serbări,

concursuri, excursii etc. Îmi aduc aminte de o frumoasă excursie culturală

– cor, dansuri, poezie etc. făcută în oraşele Hunedoara, Arad, Oradea. Ba

am fost o dată şi la Sibiu. Era frumoasă această activitate; m-am angajat

în interiorul ei cu destulă dăruire. Îmi aduc aminte cu mare plăcere despre

multe din momentele acestei laturi a studenţiei mele.

66

———————– Page 67———————–

x

x x

Tot contextul vieţii studenţeşti este un foarte bun mediu de

legătură a unor prietenii de neuitat, chiar dacă nu de durata şi intensitatea

afectivă a celor din perioada şcolii. Toată facultatea ştia de prietenia

Irimie – Ciumăgeanu. Deşi într-un anumit fel ne concuram profesional,

amândoi am înţeles că este destul loc şi pentru o bună prietenie. Ne

stimulam împreună la învăţătură, lucram împreună la cercurile ştiinţifice,

ne plimbam, discutam etc. Terminând şi el cu diplomă de merit n-a fost

reţinut la Universitate, deşi avea pentru aceasta toată acoperirea profesio-

nală necesară. „Păcatul” lui era, cred eu, doar acela că era copil de preot,

de pe undeva din Oltenia. Cu acest „păcat” în spinare, ca să poată intra şi

să poată rămâne în facultate, a recurs la o strategie pe care am înţeles-o şi

am acceptat-o. S-a căsătorit cu o fată de origine socială sănătoasă, funcţio-

nară, membră de partid. Peste tot declara că din cauza acestei căsătorii

toate legăturile lui cu familia sunt întrerupte. S-a descurcat omul şi bine a

făcut. Pe nevasta lui o chema Nuţi, o femeie cumsecade şi care accepta cu

plăcere toate grupele de colegi şi colege care se perindau prin casa lor.

Din păcate, prietenia cu Ciumi s-a stins rapid şi complet după

terminarea facultăţii. Motivele acestei stingeri au fost mai multe: plecarea

lui din Cluj, divorţul de Nuţi etc. În divorţul cu Nuţi a dovedit destul de

multă lipsă de caracter.

O altă bună şi mai lungă prietenie a fost aceea cu bădia Timircan.

Toţi îi ziceam Bădie deoarece era cu mult mai in vârstă decât noi. Era

refugiat din Basarabia şi ca prin minune, împreună cu soţia lui Vera, au

scăpat de valul depistării basarabenilor şi trimiterii lor acasă şi de acolo

mai departe în Siberia. A stat mult timp ascuns printr-un sătuc din jurul

Dejului. Trecând peste acest val s-au gândit să-şi complecteze studiile.

Iniţial erau învăţători. Bădia s-a înscris la facultatea noastră, iar Vera la

Filologie, secţia română – rusă. Erau amândoi nişte oameni foarte cumse-

cade. Cu Bădia am colaborat mult pe linie sindicală. Vera era o gospodină

de excepţie. Pe la ei mai mâncam, pe la ei îmi mai călcam câte o cămaşă

etc. După facultate, ei au fost repartizaţi la Sibiu, la Şcoala de surdo-muţi.

I-am vizitat multă vreme şi cu multe ocazii. Am fost cu ei la pescuit, pe

Olt – Bădia era mare pescar – am fost cu ei după ciuperci, la Păltiniş, am

fost o dată cu ei şi la vânătoare – bădia era şi mare vânător. La această

67

———————– Page 68———————–

vânătoare, pândă la mistreţi, pe clar de lună, am fost cu mica şi cu mami;

mami avea pe atunci doar 2-3 anişori.

După vreo câteva vizite făcute în Buia, le-a plăcut aşa de mult

satul şi oamenii că după o vreme şi-au cumpărat o casă de la un uncheş de

al meu. Şi-au pus casa la punct, au plantat viţă de vie, şi-au făcut o

stupărie, şi-au montat o instalaţie de irigare a grădinii; oameni gospodari,

ce mai! Câţiva ani s-au simţit aşa de bine în Buia, încât Bădia a umblat pe

la toate forurile ca strada pe care locuiau în Sibiu să primească numele

„Buia”. A şi reuşit.

După apariţia legii lui Ceauşescu că nu poţi avea două case în

proprietate, a trebuit să renunţe la casa din Buia. După această renunţare,

au mai trăit câţiva ani ca pensionari în Sibiu. După ceva timp s-au stins

din viaţă, mai întâi Bădia şi la scurt timp Vera. Au lăsat în urmă un copil

înfiat, Dănuţ, copil cu care însă n-am mai ţinut legătura. Oricum prietenia

cu Timircanii a fost lungă şi a fost frumoasă.

Prin Ciumăgeanu l-am cunoscut pe V. Bîrză, iar prin acesta pe I.

Boriceanu. Aceştia nu erau studenţi. Bîrză lucra ceva pe la U.T.C, iar

Boriceanu era tractorist, lucra la secţia din Cluj de reparare a tractoarelor

stricate. Amândoi erau foarte buni prieteni de pe front. După 23 August,

la Braşov, pe când aveau doar 18-19 ani s-au înrolat voluntar să lupte

împotriva nemţilor. Au ajuns cu frontul până prin munţii Tatra din

Cehoslovacia. Boriceanu a scăpat din ghiarele frontului ca prin minune.

Era deja aruncat în căruţa cu morţi. Când s-a aruncat peste el un alt mort,

printr-un reflex şi-a îndoit un picior. Un sanitar a observat mişcarea şi l-au

mutat în căruţa cu răniţi. Ajuns la spital, a supravieţuit.

Atât Bîrză cât şi Boriceanu erau veritabile şi plăcute figuri

umane. Bîrză era un povestitor înnăscut, Boriceanu un inovator tot înnăs-

cut. Era o plăcere să-l auzi pe Bîrză povestind despre front şi era un deli-

ciu să-i auzi pe amândoi, după două – trei pahare de vin, cântându-şi

cântecele de pe front. Din povestitor, Bîrză a ajuns scriitor. A scris mult

despre cei rămaşi pentru totdeauna prin munţii Cehoslovaciei. Portretele

acestora, ca oameni, ca eroi, şi-au găsit lumina tiparului prin diferite

reviste şi apoi în „Pagini de vitejie”, carte pe care, cu dedicaţie, o mai am

şi acum în biblioteca de la Cluj.

Cât de mare figură era Boriceanu să-ţi spun doar că pasiunea lui

pentru inovaţie l-a mânat spre examen de admitere la Politehnică. A

reuşit. I-au acceptat înscrierea cu promisiunea că va aduce ulterior

68

———————– Page 69———————–

Diploma de bacalaureat. Dar el nu avea nici o diplomă; terminase doar o

şcoală de ucenici.

Chemat la Decanat pentru completarea dosarului, Boriceanu le

zice: „Eu am crezut că aici aveţi nevoie de oameni, nu de hârtii. La

revedere.”

Cum Bîrză şi Boriceanu erau angajaţi, când primeau salariul,

musai se făcea un chef. Îmi aduc aminte că o dată, pe timp de iarnă, în

faţa crâşmei în care am chefuit, era o sanie. Nenea cu sania era înăuntru

să se mai încălzească. Când am ieşit, îl văd pe Boriceanu că sare în sanie

şi ne porunceşte şi nouă să urcăm – Bîrză, Ciumăgeanu, eu şi încă vreo

doi prieteni mai de ocazie. După o tură cu sania prin oraş, când ne-am

întors, nenea se agita şi se pregătea să anunţe poliţia că cineva i-a furat

calul şi sania. Boriceanu îl linişteşte şi îi zice: „Nu te speria nene, nu s-a

întâmplat nimic. Am vrut să-mi plimb şi eu un pic prietenii cu sania. Uite

aici 10 lei şi bea ceva să te mai încălzeşti”. Dar nu toate serile de chef

aveau un asemenea sfârşit. Uneori după crâşmă, mai ajungeam pe la

Bîrză şi Boriceanu acasă; locuiau pe o străduţă chiar în centru, foarte

aproape de locuinţa lui Ciumăgeanu. Bineînţeles că aveam cu noi încă o

sticlă în jurul căreia să ne continuăm veselia. Într-o asemenea seară, când

cei doi buni prieteni erau mai aprinşi, Boriceanu, cum nu mai putea fi

chiar aşa de atent, stropeşte ceva vin pe ceva hârtii de ale lui Bîrză, hârtii

ce erau pe masă. De aci ceartă, de aci bătaie. Ciumăgeanu era între ei să-i

despartă, eu adunam hârtiile lui Bîrză care zburaseră de pe acum prin

toată casa. După bătaie, la câteva minute doar, îi vedem că se scoală ca la

o comandă, se îmbrăţişează, plâng unul pe umerii celuilalt şi încep să

cânte:

„ Şi apoi mereu înainte,

Cu chipul ei în minte,

Cuprins de fiori,

Să-i flutur în zori,

Batista-i cusută cu flori.”

Era refrenul unuia din cântecele lor de front. N-am uitat noaptea

aceea; a fost plină de emoţii. Am înţeles o dată în plus ce este aceea să te

împrieteneşti cu cineva sub ameninţarea gloanţelor.

Prietenia cu Boriceanu s-a cimentat cel mai mult datorită urmă-

toarei situaţii. La începutul anului IV, ultimul an de studenţie, m-am trezit

din nou în faţa ameninţării de a pleca acasă. S-a strâns tare şurubul pentru

bursele copiilor de ţăran. Le-am spus la Decanat că fără bursă, eu trebuie

69

———————– Page 70———————–

să mă retrag. Toţi ziceau că nu se poate, că trebuie să se găsească o

soluţie. Mi s-a recomandat să aştept până se vor întoarce bursele de la

Minister; se spera în ceva bursă la excepţie. Nu ştiu cum s-a pledat în

favoarea mea, destul că am primit bursă, dar numai pentru masă, cămin

nu. Eram din nou fără acoperiş. Cam în acelaşi timp, Bîrză s-a însurat şi

drept urmare, a rămas şi Boriceanu, cum se zice, pe drumuri. Spre seară

ne întâlneam amândoi la Ciumăgeanu şi cu o pătură şi un cearceaf pe

umeri umblam pe la prieteni pentru găzduire. Am dormit la Ciumăgeanu,

la Costea, la Stanciu, pe la familia Pop etc. Într-o zi, fiind la Ciumăgeanu,

vine o doamnă mai în vârstă, la Nuţi, s-o întrebe dacă nu cumva ştie vreo

fată bună, nu prea pretenţioasă, care ar avea nevoie de gazdă. Îi explică ea

lui Nuţi că locuieşte foarte central, lângă piaţa oraşului – azi Piaţa Mihai

Viteazul – că are o singură cameră, că patul ei şi l-a despărţit printr-o

perdea, că are în cameră o dormeză de o persoană pe care ar dori s-o

închirieze. Când am auzit despre ce este vorba, m-am aşezat turceşte în

faţa doamnei şi i-am zis: „Dar un băiat ca mine, n-aţi vrea să luaţi,

doamnă dragă?” Vă pot oferi pe lună bursa mea de merit, bursă de 50 de

lei”. Se uită doamna Rebica la mine – aşa o chema – şi-mi zice: „Vă iau

numai să fiţi cuminte”. Îi spun eu că nu fumez, că n-o să mă vadă beat, că

n-am drăguţă etc. etc. Nuţi pune mărturie c-o să fiu un chiriaş mai bun

decât o fată, că mie îmi trebuie doar un pat unde să dorm noaptea; peste zi

voi fi la cursuri, seminarii, bibliotecă. Şi aşa, iată-mă aranjat cu dormitul.

Boriceanu a mai rămas să mai colinde pe la prieteni.

După vreo două săptămâni, ca să-mi ajut prietenul, o întreb eu pe

doamna Rebi dacă n-ar vrea să-l primească în gazdă şi pe Boriceanu. Îi

explic eu că şi el are nevoie numai de un loc unde să doarmă, că eu îl

primesc cu mine pe dormeză, că pentru aceasta eu nu am pretenţia să-mi

reducă chiria etc. Se gândeşte Rebeca ce se gândeşte – încă 50 de lei pe

lună nu erau de aruncat – şi acceptă. Aşa iată-mă cu Boriceanu coleg de

pat. Mai târziu, Vali, soţia lui, zicea în glumă: „Eu nu sunt prima nevastă

a lui Boriceanu, prima a fost Bîrză, a doua Ionică şi apoi eu”.

Nu ne-a mers rău la Rebica; amândoi veneam acasă numai

pentru noapte. Ceva probleme apăreau atunci când Boriceanu lua salariul

şi trecea cu el pe la vreo crâşmă. Dacă se întâmpla ca eu să nu fiu cu el,

apărea noaptea târziu cu o sticlă în geantă, ne scula, cânta, dirija, iar eu cu

Rebi neni trebuia să-i ţinem isonul. Atunci mă mai supăram pe asemenea

gesturi, astăzi însă mă gândesc cu plăcere la ele. Făceau şi asemenea

scene parte din economia prieteniei noastre.

70

———————– Page 71———————–

Istoria acestei prietenii e lungă. În alte forme, ea s-a continuat şi

în fazele ulterioare ale vieţii mele. La unele momente voi reveni.

x

x x

Deocamdată, după atâtea pagini despre prietenie, să-ţi scriu ceva

şi despre iubire.

Acest capitol al vieţii mele de student e mai sărac, poate

neobişnuit de sărac.

Chiar în primele luni ale anului I m-am prins puţin afectiv de o

colegă de grupă. O chema Voichiţa. În pauze o mai ţineam de mână, în

ore îi mai trimeteam prin aer câte un pupic, după ore o mai conduceam

spre casă. De toate acestea m-am lăsat însă foarte curând; prea îmi luau

timp. Mie îmi trebuia timpul pentru colţul meu din bibliotecă. Colegele

îmi ziceau, unele cu simpatie, altele cu uşoară răutate, „şoarece de biblio-

tecă”. Am lăsat-o deci pe Voichiţa pe alte mâini şi pentru alte angajări

sentimentale.

Anii I şi II de facultate au trecut aproape fără iubire. Prin anul III,

prin familia Ciumăgeanu, am cunoscut-o pe Mili Pop. Era elevă în ultima

clasă la Liceul pedagogic şi sora unei bune prietene de a lui Nuţi. S-a

înfiripat o uşoară poveste de amor. Mă gândeam la ea, ne-am plimbat, ne-

am mai îmbrăţişat, sărutat şi cam atât. Cum ea era pe terminate cu şcoala,

se gândea la măritiş. Eu nu aveam deloc gânduri de însurătoare. Văzând

fata că eu nu zic nimic despre vreun anume viitor al întâlnirilor noastre şi-

a mutat gândurile şi sentimentele la un vecin de al ei, Ali, cu care s-a şi

căsătorit. După ani de zile, printr-o pură întâmplare, ne-am trezit vecini de

compartiment într-un tren spre Bucureşti. Am aflat cu acest prilej că este

nefericită, că nu are copii, că are multe probleme cu un nepot pe care s-a

angajat să-l crească. După această reîntâlnire, mai venea din când în când

pe la mine la catedră, să-mi mai spună câte ceva din necazurile ei. Zicea

că mă caută în amintirea scurtei noastre iubiri.

Cea mai de seamă angajare sentimentală din perioada studenţiei

mele a fost în anul IV. Mi se întorceau mie ochii după o colegă de la

Chimie ceva mai demult. O chema Beatrice. Avea ochi frumoşi, un păr

lung, o faţă albă, albă; îmi plăcea de-a binelea. După demonstraţia de la 7

Noiembrie – demonstraţie mare pe vremea aceea – m-am învârtit prin

cercul ei, şi am făcut în aşa fel, încât s-o pot conduce spre cămin. A fost

prima plimbare şi prima discuţie mai lungă cu ea. La scurt timp după

71

———————– Page 72———————–

această discuţie, eram de serviciu la liceul Pedagogic – un fel de practică

pedagogică. Era o zi de sâmbătă şi elevii şcolii aveau organizată o seară

de dans. Ţin minte că i-am dat telefon la cămin şi am invitat-o la serată.

Mi-a spus că tocmai se spălase pe cap, că nu ştie dacă va găsi la vreo

colegă un uscător de păr…, dar că va încerca. Eu i-am spus unde să vină şi

cum să mă caute. După vreun ceas mă trezesc cu ea la poarta şcolii. M-

am bucurat mult. Era pentru prima dată când o fată venea la o seară de

dans anume pentru mine şi eu eram acolo numai pentru ea. După dans, în

drumul spre cămin, ne-am abătut prin parc – parcul Bondi cum i-ai zis tu

mai târziu – şi ne-am plimbat aproape toată noaptea. În timpul acestei

plimbări i-am spus că-mi place, că în mintea mea ea este aşa şi aşa… fără

însă să folosesc cuvântul iubire. Mi-a spus şi ea că mai de mult se uita

după mine, că încă de când ţineam împreună cursul de Marxism, în Sala

Mare a Casei Universitarilor, mă ştie şi că pe atunci îmi spunea „corea-

nul”. Ba, aşa într-o îmbrăţişare, îmi spune că „mă iubeşte”. M-a cam

surprins curajul acestei declaraţii şi mi-a fost puţin jenă de lipsa mea de

iniţiativă. I-am răsplătit declaraţia cu mai multe sărutări şi i-am spus că

este singura fată la care mă gândesc. Am întâlnit-o pe Beatrice şi cu

familia Timircan. Le-a plăcut fata şi mi-au zis că dacă eu vreau, ei rapid

fac pe naşii şi mă însoară cu ea. Eu eram prea sărac, prea dezbrăcat încât

să mă pot gândi la aşa ceva. Speram ca legătura cu Beatrice să mai ţină,

să mai ţină până pe la repartizări şi apoi să vedem ce poate ieşi din iubirea

noastră. Dar n-a fost să fie aşa. Studentele din anul IV de facultate se

gândesc serios la măritiş. Văzând că eu nu zic nici o vorbă despre viitorul

relaţiei noastre, Beatrice şi-a mutat gândurile, probabil şi sentimentele, la

un prieten mai vechi, medic militar, prieten cu care s-a şi căsătorit imediat

după terminarea facultăţii. N-a nimerit-o prea bine. După ani de zile, am

căutat-o la un liceu din Bucureşti; era cu o fetiţă retardată din cauza unei

meningite rebele şi era pe punctul de a divorţa. De atunci n-am mai văzut-

o. În minte mi-a rămas însă până astăzi.

Cam atât, dragă copile, despre iubirile mele din perioada

studenţiei. Cam puţin, prea puţin, pentru un tânăr trecut de douăzeci de

ani. Dar, ce să fac, aşa a fost să fie.

x

x x

Şi acum, după capitolul iubire, ceva despre vacanţele vieţii mele

studenţeşti. Pentru perioadele în care eram în Buia, zilele şi serile s-au

72

———————– Page 73———————–

derulat după obişnuitul altor vacanţe; lucru la hotar, întâlniri la butucul lui

Şchiopuţu, câte o duminică la scaldă, câte o escapadă la vreun bal prin

satele vecine – Boarta, Şeica Mare etc. Fără nici o schimbare în cercul de

prieteni, fără nici o angajare sentimentală nouă. Într-una din vacanţele din

Buia am făcut pe delegatul de batoză.

La ordinele stăpânirii, pe acolo pe unde încă nu erau întovărăşiri

sau colective, oamenii nu mai aveau voie să-şi treiere grâul în propria

curte. Trebuia dus totul la arie – un loc la marginea satului, unde urma să

se facă treieratul. Degeaba au înjurat oamenii, degeaba argumentau că la

arie li se strică grâul, li se strică paiele. Stăpânirea era stăpânire; ea trebuia

să ţină sub control producţia de grâu a fiecărei familii. Oamenii trebuiau

să deie cote la stat, cote mari, ori în curte se puteau mai uşor manevra

sacii. La arie era un delegat de batoză, un om de „încredere”, membru de

partid, care trebuia să vegheze cuantumul de recoltă al fiecărei gospodării.

Calculul cotei ce trebuia dată statului se făcea după nişte formule destul

de complicate. Nenea Sandu lui Cocoşu nu putea face asemenea calcule

şi atunci cineva mai cu carte trebuia angajat pe lângă el. Într-o vară, eu

am fost acel cineva. Pentru munca aceasta am primit ceva bani şi ceva

grâu pentru familie. M-am înţeles bine cu nenea Sandu; era el om al

stăpânirii, dar era şi un fiu al satului. Nu numai că îi lăsam pe oameni să-

şi mai arunce câte un sac în căruţă fără să mai treacă pe la cântar, dar mai

conduceam şi din condei calculele în aşa fel încât să le mai rămână ceva

grâu şi oamenilor.

La arie am legat o prietenie bună şi lungă cu Nelu Orlandea –

mecanicul batozei. Un băiat din Şeica Mare, un om de care m-a despărţit

doar moartea lui. Îl vizitam des la Sibiu, ne vizita şi el, cu Anuţa lui, la

Cluj.

Câte o lună din perioada ultimelor două vacanţe am petrecut-o la

cătănie. Noi făceam câte o zi pe săptămână pregătire militară, iar vara, o

lună de instrucţie. Prima instrucţie am făcut-o la Oradea, a doua la Ineu,

lângă Arad. Cu cătănia nu m-am prea împăcat, mai ales cu regimul de

cazarmă. Mereu întârziam la apel, mereu nu plecam de la masă cu

plutonul meu. Pentru asemenea abateri de la ordinea vieţii de cazarmă,

am făcut destule ceasuri de arest şi am spălat de multe ori W.C-ul. Înspre

zonele de instrucţie, cum eram mai mic şi mereu la coada plutonului,

trebuia să car fel de fel de materiale. Nu-mi plăcea decât la trageri. Acolo

eram bun. Îmi aduc aminte că la prima şedinţă de trageri, fără să mai fi

puşcat până atunci vreodată, am făcut 26 de puncte din 30 posibile. Am

73

———————– Page 74———————–

primit pentru aceasta o învoire în oraş, învoire în care, cu prietenul meu

Ţichindelean mi-am făcut o fotografie. El avea bani şi el a plătit. Eram

amândoi ţanţoşi că avem poze în haine de cătănie. Prietenia lui Ţichi cu

mine se pare că i-a pecetluit un destin. El era student la Veterinară la

Arad. Când am făcut excursia culturală la Arad – excursie de care am

pomenit ceva mai sus – l-am invitat la spectacol. Invitasem în aceeaşi

lojă, fără nici un gând bun sau rău şi pe consăteana mea Virginica Oprea,

elevă la ceva şcoală din Arad. Destul că această întâlnire s-a lăsat cu

urmări. Se pare că s-au mai întâlnit, s-au plăcut, s-au iubit şi s-au

căsătorit.

În trei vacanţe ale studenţiei am fost cu bilet de la sindicat, deci

pe gratis, în tabere de odihnă. Am fost o dată la Borsec, o foarte frumoasă

staţiune din munţii României, staţiune renumită prin apele ei minerale.

Am băut apă Borsec, cea mai bună apă minerală românească, direct de la

izvor. Am fost de două ori la Sovata. Aici l-am cunoscut pe Bubu Şchiau,

bunicul lui Răducu cu codiţă. Această cunoştinţă s-a transformat apoi

într-o uşoară prietenie, ca acuma familia Şchiau să se numere printre

foarte bunele mele prietenii la Cluj.

Viaţa în tabere era extrem de frumoasă; vară, munţi, izvoare,

tineret din toate colţurile ţării. Aveam mâncare bună, seara dans, plimbări,

focuri de tabără etc. De regulă, viaţa de tabără este un foarte bun prilej de

a se înfiripa prietenii şi iubiri de mai lungă sau mai scurtă durată. Ceea ce

mi se pare curios este că acuma, la această distanţă de ani, n-am dat în

filele memoriei mele peste nici un nume de fată care să-mi fi atins cât de

cât coardele iubirii. Se pare că m-am simţit mai bine în cercuri mai largi şi

fără angajări sentimentale sezonale.

Copile, îmi place să cred că ţi-am povestit destule despre anii

studenţiei mele, ani frumoşi, ani de neuitat. În final să-ţi spun că gestul

oficial al încheierii anilor de studenţie era gestul semnării unei fişe de

repartizare. Ţin minte că în această fişă era o rubrică: preferinţe. În

această rubrică eu am scris simplu şi negru pe alb: „Mă duc oriunde,

numai să fie cale ferată, că m-am săturat să mă duc 12 km pe jos”. Cam

atât era de la Şeica Mare la Buia. De prea multe ori, pe drumul cu pricina,

mă uitam înapoi să văd dacă nu vine cumva vreo căruţă – maşini nu prea

erau pe vremea aceea – să mă ia spre casă.

Cu semnătura de pe fişa de repartizare mi-am zis: Salutare

frumoasă şi neuitată studenţie.

Aduceri Aminte – BUCUREŞTIUL SAU ANUL POSTUNIVERSITAR

Din nou acasă şi din nou aşteptând o repartizare. Vine plicul şi

mă anunţă că sunt repartizat la Universitate, asistent la Catedra de

Marxism-leninism, parcă aşa cumva îi spunea. Nu mă aşteptam să fiu

reţinut la Psihologie sau Pedagogie, deoarece cam ştiam care era pe acolo

situaţia cu posturile. Nici la Catedra mai sus amintită nu mă aşteptam,

deoarece, mă gândeam eu, nu aveam un dosar prea bun din punct de

vedere politic. Mă gândeam că pentru o asemenea repartizare trebuie să ai

o origine socială foarte sănătoasă, trebuie să fii copil de muncitor, de

ţăran colectivist, de ţăran sărac, trebuie să ai părinţi membri de partid etc.

Ori eu!, copil de ţăran mijlocaş care nici nu se hotăra să se apropie de

colectiv. În sat era Gospodărie Agricolă Colectivă încă din 1951, iar ai

mei, în anul domnului 1954, mai săpau şi secerau pe cele 4-5 ha ale lor.

Cu această situaţie la dosar, am fost destul de mirat, dragă copile, de

repartizarea pentru Universitate şi la Catedra mai sus amintită. Dar, în

ciuda aşteptărilor mele, repartizarea era repartizare şi pe data de 1

septembrie 1954 trebuia să mă prezint la post.

Nici o problemă, Clujul nu mai era un oraş străin. Am tras la

Rebica şi puteam lua masa la Casa Universitarilor.

La constituirea normei mele de asistent n-am primit ore la

filozofie; dascălul meu A. Roth, o preferase pe colega mea de bancă,

Pîrleacu Viorica, o moldoveancă drăguţă şi deşteaptă. Eu am primit

normă la Socialism ştiinţific. Am condus doar două seminarii, asistat de

titularul cursului. După această foarte scurtă perioadă de activitate am fost

chemat în faţa unei comisii în frunte cu prof. Tudor Bugnariu şi întrebat

dacă nu cumva vreau să urmez la Bucureşti un curs postuniversitar de un

an de zile la aşa zisa Şcoală de lectori. Eu am răspuns că vreau, dar numai

cu condiţia de a merge la grupa de filozofie. Comisia a fost încântată de

solicitarea mea, deoarece pe atunci tocmai se căutau absolvenţi de alte

facultăţi pentru a lucra în domeniul filozofiei. Acceptată solicitarea mea,

iată-mă cu o brumă de geamantan luând drumul Bucureştiului.

În Bucureşti, am fost din nou pus în faţa unor serioase semne de

întrebare: Voi face sau nu faţă cotiturii mele spre filozofie? În grupa pe

care mi-am ales-o de bună voie şi nesilit de nimeni erau şi vreo 5-6 absol-

venţi ai Facultăţii de Filozofie din Bucureşti. Pe vremea aceea, Universita-

75

———————– Page 76———————–

tea din Cluj nu mai avea o asemenea facultate; ea fusese mutată la

Bucureşti încă de pe când eram student în anul II. Cei veniţi de la

Facultatea de Filozofie aveau faţă de noi cei de la alte facultăţi – 1

fizician, 1 biolog, 2 chimişti, 3 psiho-pedagogi – un mare avantaj; aveau

în bagajul pregătirii lor nu numai un curs de filozofie întins pe o perioadă

de patru ani, dar şi un curs de istoria filozofiei cam cu aceeaşi întindere.

Dintre cei de la Filozofie era mai ales un coleg, Maghiaru Ovidiu, care

făcea mare caz de superioritatea lui filozofică. Alternativa mutării la

grupa de Economie politică sau de Socialism ştiinţific nu mă interesa;

eram hotărât – rezist, nu rezist – rămân la filozofie.

În cadrul Şcolii de lectori aveam cursuri şi seminarii cu profesori

de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti. M-am pus cu coatele pe carte,

cum s-ar zice. Am luat, la bani mărunţi, unele lucrări ale clasicilor

marxismului – Marx, Engels, Lenin, Stalin – am pus mare accent pe

cursurile şi seminariile de istoria filozofiei; aici mă simţeam mai

descoperit. Aici am dat cu nasul prin ceva texte din filozofia antichităţii:

Democrit, Platon, Aristotel; din filozofia modernă – Descartes, Rousseau;

din filozofia clasică germană – Kant, Hegel. Bineînţeles, era vorba de

ceva pagini de texte şi nu de studiul vreunei lucrări integrale. Oricum, era

şi aceasta ceva; mai bine ceva decât nimic.

În sistemul pregătirii noastre postuniversitare, pe lângă cursuri şi

seminarii, intra şi redactarea unei lecţii ce urma să fie discutată în cadrul

grupei şi conducerea a două seminarii de filozofie la Universitate. Îmi

aduc aminte că eu am scris cu destul succes lecţia despre „Materie şi

conştiinţă”. Ca provenind de la Psihologie, această temă îmi era cel mai la

îndemână. Am condus şi două seminarii, bine apreciate de profesorul care

coordona această activitate.

Ca să nu mai lungesc vorba despre activitatea mea profesională

la Bucureşti, să-ţi spun doar că la terminarea şcolii am fost printre cei

foarte puţini care au fost numiţi pe posturi de lector, posturi care

presupuneau nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a ţine cursuri în faţa

studenţilor. Chiar dintre cei care au provenit de la Facultatea de Filozofie,

mulţi au fost repartizaţi doar pe posturi de asistent, posturi de pe care

puteai conduce doar activităţi seminariale cu studenţii. Chiar colegul meu

Maghiaru Ovidiu, despre care am pomenit câte ceva mai sus, a venit la

Cluj doar pe un asemenea post. Vizavi de repartizare şi repartizări să-ţi

mai spun, copile dragă, că la 15 sept. 1955, eu eram cel mai tânăr lector

universitar din România acelor vremuri; aveam doar 24 de ani.

76

———————– Page 77———————–

Viaţa la Şcoala de lectori n-a fost dintre cele mai uşoare. Cazare

am avut destul de bună, într-o clădire pe strada O. Densuşianu, foarte

aproape de Şoseaua Kiselef; parcuri frumoase pe aproape, locuri bune de

plimbare prin împrejurimi. Mâncarea nu era însă prea grozavă. În

alimentaţie se mai simţeau încă urmele războiului. Mâncam doar lapte

praf şi destul de mult parizer; parizer prăjit pe post de felul doi. Dar era

frumoasă atmosfera colegială. Aveam şi în grupa noastră şi în celelalte

două grupe fete destule, fete cu care se putea face o plimbare. Mulţi din

cursanţii şcolii acolo şi-au găsit consoarta pe viaţă. Mie nu mi s-a aprins

inima după nici una din colegele din şcoală. Mi s-a reaprins inima după

Puiu.

Când am plecat la Bucureşti, am făcut rost de adresa ei de la sora

sa Puşa, studentă la Cluj. După ce m-am mai obişnuit cu străzile

Bucureştiului, într-o seară de noiembrie mă pornesc spre cartierul, strada

şi numărul la care mă îndrepta adresa. Când am ajuns pe strada cu pricina

era deja destul de întuneric; nu-mi puteam da seama de la ce cap de stradă

începe numărătoarea, ca să ştiu cam pe unde să-mi caut numărul. Văd eu

că vine spre mine o doamnă cu o fetiţă de mână şi îmi zic: trebuie să

întreb. Nu-mi termin bine fraza interogativă: „Doamnă nu vă supăraţi…”,

că doamna îmi şi zice „Iry! Dar ce faci tu pe aici?” Când am realizat că-i

chiar Puiu, era să pic de surpriză şi emoţie. Depăşind momentul, i-am

spus simplu: „Te caut pe tine. Nu ştiam de unde începe numărătoarea

străzii şi voiam să te întreb…, dar te-am găsit”. Ne-am îmbrăţişat priete-

neşte şi m-am întors cu ea până la colţul străzii ca să-şi pună ceva bilete la

Loto sau la Pronosport, nu mai ştiu sigur. Cu ea şi cu fetiţa de mână ne-

am întors la ea acasă. Soţul ei mă cunoştea. Le-am spus cu ce prilej sunt

prin Bucureşti şi că am vrut să-i văd etc. etc. Destul că am cinat la ei; am

ciocnit şi un pahar de vin, am făcut o seară frumoasă. Din tonul dialogului

dintre ei am cam simţit eu că între ei nu mai este atmosfera de odinioară,

de când eram în Buia şi jucam împreună remy. M-am convins şi mai mult

de treaba aceasta când, după câteva zile, m-am trezit cu Puiu la poarta

şcolii. Ne-am plimbat, ne-am luat de braţ, de mână, ne-am mai îmbrăţişat,

ne-am şi sărutat şi apoi am condus-o spre casă. S-au repetat aceste

întâlniri şi plimbări de câteva ori. La ultima plimbare mi-a spus că nu mă

mai poate căuta deoarece Jenel s-a prins de întâlnirile noastre. Destul că

eu m-am reîndrăgostit de ea; sufeream şi sufeream crunt. Îmi aduc aminte

că din cauza valului de iubire ce m-a cuprins, nici la seminarii nu mai

puteam fi cel de altă dată. Într-o pauză, profesorul Paul Popovici m-a şi

77

———————– Page 78———————–

întrebat: „Ce s-a întâmplat cu tine, Irimie? parcă nu eşti în apele tale”. I-

am spus sincer că a dat peste mine un val de iubire…, dar sper că-mi trece.

Auzind despre ce este vorba, profesorul îmi spune: „Irimie, du-te la

plimbare; o plimbare poate îţi face bine.” Şi m-am plimbat de unul singur

prin parcurile din apropierea şcolii, până la ora mesei. Fără posibilitatea

de a mă mai vedea cu Puiu, a trecut Revelionul anului 1955, au trecut şi

lunile ce le mai aveam de stat în Bucureşti.

În vară, aflându-mă la Buia în vacanţă, am aflat că Puiu este la

mama ei în Mihăileni, un sat la vreo 5-6 km de Buia. Într-o bună zi, am

pornit spre Mihăileni. Cu prilejul acestei vizite am aflat că este aproape pe

picior de divorţ.

Cu toată încărcătura afectivă din mine, cu toată dragostea pe care

din nou i-o purtam, eu n-am vrut să mă fac vinovat de despărţirea ei de

Jenel şi mai ales de despărţirea unui copil, Carmen, de tatăl ei. De aceea

nu i-am făcut nici o aluzie la vreo eventuală reluare a iubirii noastre şi

mai ales la vreo eventuală refacere a vieţii ei de familie prin mine. Eu încă

tot nu puteam avea gânduri de însurătoare. Cu această vizită relaţia cu

Puiu s-a stins din nou pentru o bună perioadă de timp, vreo patru ani. În

acest răstimp însă n-am uitat-o, aşa cum n-am uitat-o nici astăzi.

Probabil că această reaprindere a vreascurilor iubirii a făcut ca

niciuna din fetele de la cursul postuniversitar să nu mă intereseze, chiar

dacă uneori mă mai plimbam cu vreuna din ele şi îi mai furam câte o

îmbrăţişare. Când aveam timp, mai ales spre seară, m-am plimbat cel mai

adesea cu fostul meu consătean Paul Goma, zis de noi Paulică. El era

copilul unei familii de învăţători, originari din Basarabia şi refugiaţi în

timpul războiului la noi în Buia. Am petrecut cu el destul de multe

vacanţe. Ca prin minume, stând destul de mult timp ascunşi, au scăpat de

faza deportării în Basarabia şi de acolo, probabil, în Siberia. Paulică a

reuşit să-şi facă liceul la Sibiu şi, pe când eu eram la Bucureşti, el era la

aşa-zisă Şcoală a scriitorilor, cu sediul pe Şoseaua Kiselef, foarte aproape

de şcoala noastră. M-am plimbat şi am discutat destul de mult cu el. Pe

lângă depănarea unor amintiri legate de Buia şi de fetele Buii, am discutat

şi multe teme ideologice. El era de pe atunci, după cum era oarecum şi

firesc, un antisovietic convins şi de aici şi un anticomunist, tot destul de

convins pentru vremurile acelea şi pentru vârsta lui. Eu eram pe atunci pe

alte baricade ideologice, eram prins de idealul comunist şi, de aceea,

dialogurile dintre noi aveau adesea un caracter contradictoriu. În ciuda

acestei situaţii, prietenia cu el era prietenie. Date fiind poziţiile lui de

78

———————– Page 79———————–

ordin ideologic din vremea aceea, n-am fost deloc surprins când, după ani

de zile, prin „Europa liberă”, am auzit despre dizidenţa lui anticomunistă,

despre exilul lui în Franţa etc.

În ultima vreme, i-am citit şi un roman cu multe elemente

autobiografice, roman care n-aş putea spune că nu l-am citit cu plăcere şi

interes.

Cu răsfoirea în filele acestei prietenii se cam termină ceea ce cred

c-ar fi perioada Bucureşti. Rezultatul cel mai de seamă al acestei perioade

de viaţă este Cotitura spre filozofie. Scriu deliberat cu C mare deoarece,

cotitura de viaţă pe care atunci am făcut-o, a fost realmente una foarte

mare, una cu consecinţe ce s-au întins până astăzi şi într-un anume sens

până la tine.