Aduceri Aminte – BLAJUL ŞI FRUMOASA ADOLESCENŢĂ

Îmbrăcat cu cioareci şi pălăriuţă, iată-mă pus pe drumul spre

Blaj. Cu tata de mână, iată-ne aşteptând trenul în halta de la Şeica Mare.

Trenul îl mai văzusem eu o dată, pe la 7-8 ani, când moşu m-a luat cu el

să vândă caş în Axente-Sever. Dar cu trenul n-am mai fost până la

plecarea spre Blaj. Ţin minte că la Copşa Mică tare m-am minunat de

numărul mare de şine şi mă tot întrebam cum de trenurile nu se încurcă.

Urcaţi în trenul de Blaj, am observat că mergem în direcţia de unde am

venit, şi-mi aduc aminte că l-am întrebat pe tata: „ce-i tată, mergem

înapoi spre casă?”. „Nu, copile, îmi zice tata, imediat liniile se despart şi

noi o luăm spre Blaj”.

Ajunşi în Blaj, am tras la Şcoala Normală; aşa se numea pe

atunci şcoala care pregătea învăţători. Tata credea, probabil, că acolo la

şcoală vom putea găsi ceva găzduire. Da de unde! Internatul şcolii nu

funcţiona pentru că se făceau în el pregătirile pentru noul an şcolar. Cum

nu aveam nici o cunoştinţă în Blaj, cunoştinţă la care să tragem, am avut

noroc cu baciul Gheorghe, portarul şcolii, care ne-a primit în cămăruţa lui

să stăm peste noapte. Baciul Gheorghe a făcut rost de o saltea pe care a

aştenut-o pe lângă un perete al cămăruţei lui şi acolo am dormit cele două

– trei nopţi, cât a durat examenul de admitere.

Nu mai ştiu ce-am făcut pe la Limba română şi Matematică, dar

la Istorie îmi aduc aminte că, pe un copil dinaintea mea, profesorul l-a

întrebat „No, dragul meu, cum zici tu că te cheamă?” „Dragoş Vasile,

domnule profesor”, răspunde copilul. „A, Dragoş! Dragoş!, atunci ia

spune-mi tu ce ştii despre Dragoş Vodă”. Începe copilul să torăie, iar eu

în mintea mea mi-am zis: „Te pomeni că pe mine mă întreabă ceva

despre Ieremia Movilă. Auzisem eu că prin istoria ţării ar fi fost şi un

asemenea domnitor. Dar mai mult nu ştiam. De fapt, nici azi nu ştiu dacă

un asemenea domnitor a fost prin Moldova ori prin Ţara Românească.

Tremurând şi rugându-mă ca nu cumva să mă întrebe despre Ieremia

Movilă, mi-a venit rândul să răspund. Am avut noroc, nu m-a întrebat

despre Movilă, ci altceva, aşa că am ştiut. La proba de Muzică iară n-a

fost aşa rău. „Trăiască Regele” ştiam să-l cânt binişor. Am dat şi o probă

de inteligenţă; pe o mică planşetă erau cerculeţe de diferite culori, pe

fondul acestora se putea desluşi nu chiar aşa uşor o literă sau contururile

37

———————– Page 38———————–

unui animal. Se pare că m-am descurcat bine. Rezultatul de la examen l-

am primit a două zi pe la amiază. Şi iată-mă pe lista reuşiţilor şi iată-mă

cu tata de mână în drumul spre casă. Era oricum ceva; nu m-am făcut de

ruşine şi de acum ştia tot satul că Uănu lui Uănu lui Savu a reuşit la

şcoală la Blaj. A reuşit tot atunci şi Doina lui popa. Eram de acum încă

doi copii din Buia care peste două săptămâni urmau să plece la Şcolile

Blajului.

Întors în sat, cam plin de mine, le spuneam copiilor că eu am să

învăţ într-o şcoală care are peste 100 de camere şi că are peste un rând de

case, alte trei rânduri de case. Până atunci, aşa clădire mare eu nu mai

văzusem.

Până să înceapă şcoala – mai erau cam două săptămâni – am

început pregătirile pentru Blaj. Nu mai puteam merge cu cioareci şi nici

chimeşe ca la ţară; îmi trebuiau ceva pantaloni şi ceva cămăşi cu nasturi

la gât şi pe la mâneci. După toate pregătirile necesare, în familie se

hotărăşte să mergem cu căruţa până la Blaj. Deşi era deja război, încă

statul nu apucase să ne ia caii pentru front, aşa că tata îşi mai avea caii lui.

Îmi aduc aminte că am plecat de acasă călare pe un străjac (saltea) cu

paie, ca nu cumva să mai dăm bani şi pe paie, că doar aveam destule

acasă. Plecăm noi, tata, muma şi cu mine, dis de dimineaţă ca să ajungem

pe la 2-3 la Blaj şi să mă pot aranja în internat până spre seară. Îmi aduc

aminte că pe dealul dintre Şeica Mare şi Şeica Mica mi-am cules o poală

de nuci. Drumul până la Blaj era destul de lung, vreo 40 de km. Totuşi am

ajuns cu bine. În curtea şcolii erau alte zeci de căruţe din împrejurimi cu

copii aduşi la şcoală. La Şcoala Normală veneau, de regulă, copii de la

ţară şi cu o condiţie socială mai modestă. Copiii de la oraş sau cei din

familii mai înstărite se duceau la Liceul Sf. Vasile sau la Liceul

Comercial.

După ce mi-am primit locul în internat – un pat şi un dulăpior –

muma mi-a aranjat lucrurile; mi-a făcut patul, mi-a aranjat dulapul. Am

plecat apoi cu tata şi muma în oraş să mi se cumpere pastă de dinţi, perie,

săpun şi ceva ce era pentru mine cel mai important, chipiul de elev de

Şcoală Normală. Pălăriuţa de acasă nu mai era de nicio treabă. Îţi dai

seama, dragă Sergiu, ce mândru eram cu chipiu şi cu un număr de elev pe

braţ. Ţin minte că aveam numărul 56.

La şcolile din Blaj, elevii fiecărei şcoli trebuiau să poarte chipiul

şcolii şi pe braţul stâng al uniformei un număr. Dacă se întâmpla să ieşi în

oraş şi să faci vreo prostioară, oricine îţi putea lua numărul şi te putea

anunţa la şcoală.

38

———————– Page 39———————–

După ce ne-am întors la căruţă, ne-am urcat în ea, ca tata şi

muma să plece acasă. Eu i-am condus până la o încrucişare de drumuri,

ne-am pupat, muma a început să plângă, tata o liniştea, eu am sărit din

căruţă, i-am asigurat că ştiu să mă întorc singur la şcoală, le-am spus să

plece şi le-am făcut o bună bucată de vreme cu mâna. În mintea şi sufletul

meu, însă, lucrurile nu erau chiar aşa de liniştite cum voiam să le arăt; dar

m-am ţinut tare. Eram deja singur plecat în lume. Şi aveam, Sergiu dragă,

îţi mai spun o dată, doar 11 anişori.

Despre învăţătura mea la Blaj, trebuie să-ţi spun că în primele 4

clase n-a fost cu rezultate din cele mai bune. Am avut şi note de 5 şi 6,

zece n-am avut decât la Religie şi la Purtare. Această situaţie se explică

prin aceea că eu, doar cu 4 clase făcute în sat, m-am trezit în clasă cu

colegi care terminaseră prin şcolile lor primare 5, 6, ba chiar 7 clase. Era,

oricum, un handicap cam mare, handicap pe care trebuia să-l depăşesc.

Cu toate acestea, n-am avut niciodată nici o corigenţă, adică nu s-a

întâmplat ca la sfârşitul anului să nu primesc notă de trecere la vreo

materie şi să trebuiască să învăţ peste vară. O singură dată, când eram

ceva mai mărişor şi mă săltasem destul de bine la învăţătură, era să rămân

corigent la vioară. Noi, ca viitori dascăli, învăţam şi vioară, ca să putem

organiza pe acolo pe unde ajungeam şi coruri cu copiii şi cu oamenii

satului. La vioară, cum eram aşa mai micuţ, nicicum nu-mi ajungea

degetul cel mic pe coarda a patra a viorii. Profesorul mă bătea cu arcuşul

în cap ori de câte ori mă asculta. Dar în şedinţa profesorală de încheiere a

situaţiei şcolare a elevilor, probabil că unii profesori i-au zis profesorului

de muzică: „apăi pe Irimie cum să-l laşi corigent. Uite, are aşa note bune

la celelalte materii. Du-te şi mai ascultă-l o dată şi dă-i un cinci”. Ţin

minte că eram prin curtea şcolii când profesorul a deschis un geam şi mi-a

strigat: „Irimie, vino până sus în clasă”. Fug eu repede sus şi găsesc clasa

goală; profesorul i-a scos afară pe cei doi, trei colegi, care erau prin clasă.

Voia să fie cu mine între patru ochi. Îmi spune să-mi iau vioara că vrea să

mă mai asculte o dată. Am cântat eu vreo două, trei măsuri şi-mi zice:

„Destul! Îţi dau cinci, am vrut să te scap de corigenţă”.

Dacă în primele 4 clase situaţia mea şcolară era cam pe la mijloc,

după clasa a 4-a, m-am aşezat autoritar în fruntea clasei şi n-am mai prea

lăsat pe nimeni să-mi ia premiul I.

În saltul pe care l-am făcut la şcoală, pe lângă dorinţa mea de a

şti, un rol deosebit l-a avut lectura, plăcerea mea de a citi. Începând cu

clasa a II-a, am citit mult; şi ziua şi noaptea, şi iarna şi vara. De când am

prins gustul lecturii nu cred c-a fost vreo zi în care să nu am o carte în

39

———————– Page 40———————–

lectură particulară. Prin lectură mi-am depăşit colegii, ba chiar i-am lăsat

mult în urmă. Când am terminat şcoala, eu am avut media mai mare cu un

punct decât cel care a primit premiul al II-lea.

Şcolile Blajului, copile, erau şcoli foarte bune. Era o mândrie să

fii absolvent al vreuneia din ele. Am avut profesori foarte buni. După ce

am ajuns la Universitate, mi-am dat seama că jumătate din profesorii mei

din Blaj ar fi putut fi conferenţiari sau profesori universitari.

Cu gânduri bune şi pline de recunoştinţă mă gândesc, de pildă, la

profesorul nostru de Limba şi literatura română din clasele 1-6, Dionisie

Popa Mărgineni. Era nu numai un profesor cu o deosebită pregătire

profesională, dar şi de o condiţie şi ţinută umană de excepţie. Chiar dacă,

prin clasele mai mici, mi-a dat un 4 la o teză, nu-i pot purta decât multă

stimă şi mult respect. Prin clasele 5-6 ne era şi diriginte. Tot în acea

vreme m-a numit şi bibliotecar al şcolii. În această calitate, eram singurul

elev din şcoală care puteam intra oricând în sala profesorală, o sală mare,

sală în care de jur împrejur şi de jos până în tavan erau rânduite cărţile

bibliotecii. Eu repartizam cărţi pentru bibliotecile de clasă şi, eu ţineam

evidenţa a ceea ce citeau elevii şcolii, din bogata noastră bibliotecă.

Am amintirea unui deosebit respect şi pentru profesorul de

religie – p ărintele Crişan – deşi cu el am avut şi unele probleme. Îmi

aduc aminte că prin clasa a V-a sau a VI-a am avut cu el o dispută, în faţa

clasei, pe tema originii omului. Nu voiam să cred în povestea potopului şi

susţineam că oamenii s-au născut şi pe continentul american. Un alt

incident a fost mai complicat şi era să se termine mai rău pentru mine.

Cum eram un elev de frunte în şcoală, în timp ce eu eram în clasa a 6-a –

aşa cam cum ar fi la tine clasa a 10-a – am fost numit şef de meditaţie sau

ductor. Aceasta însemna că în orele de învăţat pentru a doua zi, eu trebuia

să supraveghez liniştea celor din clasa a 3-a. Pentru aceasta aveam ceva

avantaje la plata internatului. Tata aducea pentru internat ceva mai puţină

făină, slănină, magiun, fasole şi altele. Mi se scădea ceva şi din taxa

şcolară. Dar cum pe vremea aceea eu citeam nebuneşte, i-am învăţat şi pe

cei din clasa a 3-a cu cititul. Le-am dat copiilor să citească şi cărţi care

erau interzise. La noi în şcoală nici elevii mai mari nu aveau voie să

citească de pildă, „Elevul Dima dintr-a 7-a”, de M. Drumeş sau „Ion” al

lui L. Rebreanu, ori „Normaliştii” etc. Prin mine unele din aşa-zisele cărţi

interzise au ajuns şi în mâinile unor elevi din clasa a 3-a. La spovedanie,

un copil îi spune preotului – adică părintelui Crişan – că a păcătuit citind

cărţi interzise. Părintele l-a întrebat: „dar de unde le-ai avut?” „De la

40

———————– Page 41———————–

domnul ductor” zice elevul Moldovan V. După această oră de spoveda-

nie, vine părintele în clasă şi mă roagă să-mi deschid pupitrul catedrei.

Începe să răscolească şi să-şi umple subbraţul de cărţi. Mai găseşte acolo şi

un caiet în care eu aveam notate toate cărţile pe care le citisem în ultimii

doi, trei ani, cu titlul şi autorul. După răsfoirea acestui caiet, îmi arată uşa şi

îmi spune: „Marş, porcule!” Mi-am luat cărţile şi caietele şi m-am dus în

clasa mea. Le-am povestit colegilor ce-am păţit cu popa Crişan.

După ce a controlat de cărţi şi băncile elevilor din clasa a 3-a, a

venit părintele şi la noi în clasă. A găsit alte cărţi interzise şi la mine în

bancă şi la alţi câţiva colegi. Seara la ora de rugăciune din Capelă – un fel

de biserică la noi în şcoală – trage popa o predică în care mă face cu ou şi

cu oţet. Eu stăteam chitic în genunchi şi mă gândeam că nu voi scăpa fără

eliminare din şcoală, cel puţin pentru câteva săptămâni. Oricum

devenisem un fel de „erou” în ochii elevilor; toată şcoala nu vorbea decât

despre cazul Irimie.

A doua zi, la prima oră, vine la noi în clasă şi profesorul de limba

română, care ne era şi diriginte. Mă roagă să-i arăt şi lui caietul cu

lecturile mele particulare. Când deschid pupitrul să-i dau caietul, dă cu

ochii de o carte intitulată „Mustul care fierbe” de O. Goga. Mă întreabă:

„Dar cu această carte ce-i? De unde o ai?” Îi spun că am primit-o de la

părintele Crişan. Era într-adevăr o carte interzisă. Era doar perioada anilor

46-47 când, din ordine ale stăpânirii, toate bibliotecile trebuiau epurate de

toate cărţile „burgheze”. Doar eu şi cu profesorul de L. română, după un

catalog destul de gros, am epurat biblioteca şcolii. Îmi zice profesorul:

„Tu ştii doar că această carte îi interzisă”. Ştiu, domnule profesor, dar

părintele mi-a dat-o totuşi s-o citesc”. Îmi ia cartea, o pune subţioară şi

pleacă. În şedinţa Consiliului profesoral de discutare a cazului Irimie,

dirigintele s-a folosit de această carte în apărarea mea. Se pare că aşa am

scăpat de eliminare pe două săptămâni, aşa cum propunea părintele Crişan.

Cu acest părinte, pe care, de altfel, îl respectam ca inteligenţă şi

pregătire – era doar absolvent al Academiei teologale de pe lângă Vatican

– am mai avut şi alte probleme. La începutul unei vacanţe, eu am mai

tândălit prin Blaj. La două zile, mă vede părintele prin şcoală şi mă

întreabă: „Ce-i Irimie? N-ai plecat încă acasă?” Eu i-am spus că n-am

bani de tren şi că aştept pe cineva din părţile noastre să mă ducă cu căruţa

acasă. Atunci părintele bagă mâna în buzunar şi-mi spune: „Uite bani! Şi

mâine să nu te mai văd prin şcoală”. Atunci n-am avut ce face şi a doua zi

dimineaţa am plecat şi eu spre casă.

41

———————– Page 42———————–

Cu toate incidentele dintre noi, între mine şi părintele Crişan s-au

cultivat nişte simpatii şi aprecieri reciproce. Din păcate, el a avut o istorie

tristă. După reforma învăţământului din România, în 1948, părintele

Crişan, ca popă de Roma, a fost închis. După câtva timp de puşcărie a fost

eliberat. Venind la Cluj, m-a căutat la facultate. M-am plimbat cu el şi am

discutat multe. Pe atunci el era doar funcţionar la Fabrica de cuţite din

Alba Iulia. După un timp, a făcut infarct şi a murit. Mi-a părut rău că n-

am aflat la timp de moartea lui că m-aş fi dus la înmormântare.

De altfel, reforma învăţământului, de care am pomenit mai sus, a

avut şi multe alte consecinţe pentru şcolile Blajului şi pentru evoluţia mea

intelectuală. Toţi profesorii vechi ai Blajului au fost împrăştiaţi prin ţară şi

în toate şcolile au fost aduşi profesori noi. Ba, Liceul Sf. Vasile a fost

chiar desfiinţat şi elevii lui trimişi prin alte locuri. Unii din elevii acestui

liceu, nevoind să plece din Blaj, au ajuns elevi fie la noi, la Şcoala

normală, căreia acuma îi zicea Liceul pedagogic, fie la Liceul comercial,

căruia i se zicea Liceul economic. Cu reforma învăţământului, Şcolile

Blajului au fost practic distruse.

În această schimbare a garniturii de profesori, un singur lucru a

avut şi consecinţe bune pentru mine. Printre profesorii noi era şi unul de

excepţie, profesorul Săndulescu. Până la ocuparea Basarabiei de către ruşi

sau sovietici, cum vrei să zici, acesta a fost profesor la Universitatea din

Cernăuţi. Nu ştiu exact cum şi de ce a venit la Blaj. L-am avut profesor în

ultimii doi ani. Ne era şi diriginte. Făceam cu el o groază de materii:

Pedagogie, Psihologie, Istoria filozofiei, ba chiar şi Geologie. Era el cam

bâlbâit când se înflăcăra la câte o temă, dar era de o pregătire deosebită.

Eu mă împăcam foarte bine cu el. Îmi aduc aminte că într-o zi, când

împreună cu nu ştiu ce inspector a trecut pe la noi prin clasă, m-a arătat cu

degetul şi i-a spus inspectorului: „Îl vezi pe ăsta mic? Îi cel mai bun din

clasă şi va ieşi ceva din el”. Dar cea mai încurajatoare apreciere a

profesorului Săndulescu se leagă de o lucrare pe care am ţinut-o în clasa a

8-a – clasa a 12-a cum ar fi în Germania – la cercul de filozofie. La noi în

şcoală, pentru elevii din clasele superioare existau cercuri de elevi, cercuri

în care elevii cei mai buni pregăteau lucrări pe care le citeau în sesiunile

lunare. În ultimul meu an de şcoală am condus nu numai cercurile de

Psihologie, Filozofie, Literatură, dar şi cercul de Matematică. Pentru o

şedinţă a cercului de filozofie, la sugestia profesorului Săndulescu, am

pregătit o lucrare cu titlul „Problemele generale ale filozofiei”. Am scris

un caiet întreg, vreo 30-40 de pagini. La prezentarea lucrării, profesorul a

42

———————– Page 43———————–

invitat nu numai clasa noastră şi pe cei mai buni elevi din alte clase, ci şi

pe colegele noastre de la Liceul pedagogic. După ce am răspuns la

întrebările colegilor şi ale profesorului, Săndulescu a zis: „Să ştiţi că o

lucrare ca a lui Irimie poate fi oricând susţinută la orice seminar universi-

tar de filozofie”. Îţi dai seama, dragă Sergiu, ce mândru am fost de

performanţa mea şi cum mi-au crescut acţiunile la bursa fetelor din şcoala

soră şi nu numai.

Acest Săndulescu a avut cea mai mare influenţă în viaţa mea de

elev, influenţă cu întinse consecinţe în evoluţia mea ulterioară. El mi-a

conturat cel mai mult drumul spre filozofie. Din păcate, către sfârşitul

ultimului meu an de şcoală, profesorul a fost arestat şi judecat într-un

proces politic; el era un social-democrat care n-a vrut să adopte trecerea la

Partidul Comunist. După cum am auzit ulterior, şi-ar fi găsit sfârşitul la

lucrările de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Păcat de el. Era o minte şi

o personalitate deosebită. A fost şi el unul din sutele de intelectuali de

mare valoare care au plătit cu viaţa neaderarea la comunism. Oricum,

instaurarea comunismului la noi nu era cazul să se facă cu atâtea jertfe, nu

era cazul să se aşeze peste atâtea cadavre.

Poţi observa, dragă copile, că evoluţia vieţii mele şcolare se cam

împarte în două, până şi după 1948.

În prima parte, deşi şcoala era sub patronatul Mitropoliei Greco-

Catolice cu sediul în Blaj, deşi aproape toţi profesorii noştri aveau şi

calitatea de preot, învăţământul nu era subordonat unei gândiri teologale.

Îmi aduc aminte, de pildă, că în zilele de duminică, se organizau periodic

conferinţe pe teme ştiinţifice. O parte din elevii din clasele superioare,

adică V-VIII, puteau merge ori la slujba de la Catedrală, ori la aceste

conferinţe. Eu am mers, de regulă, la aceste conferinţe. De la ele am aflat,

de pildă, despre teoria cosmogonică a lui Kant-Laplace, despre teoria

evoluţionistă a lui Darwin, despre clasificarea regnurilor vieţii după Linné

etc. Învăţământul nostru era aşezat, cu alte cuvinte, pe regula filozofică a

„dublului adevăr”, regulă invocată multe secole de gândirea filozofică în

eforturile ei de a se desprinde de presiunile şi limitele gândirii teologale.

În ciuda faptului că noi elevii din internat eram puşi să ne rugăm cam de

10-12 ori pe zi, şcoala era şcoală şi ştiinţa era ştiinţă.

După ’48, singurul profesor care mai ţinea sus steagul performan-

ţelor şcolii noastre a fost profesorul despre care ţi-am mai spus –

Săndulescu. Ba, poate ar trebui să amintesc în această ordine de idei şi pe

Titus Olteanu, noul profesor de limba română şi pe Sîrbu, de Matematică.

43

———————– Page 44———————–

Aceştia erau doi tineri blăjeni care dup ă terminarea facultăţii şi-au găsit

posturi la şcoala noastră. Dacă îl aveam mai devreme pe Sîrbu profesor

de matematică, poate că acuma mă număram printre matematicieni. Titus

Olteanu l-a continuat firesc şi bine pe Dionisie Popa, fostul profesor de

limba română.

Pentru că veni vorba de matematică, să-ţi mai spun că până în

clasa a 6-a, am avut la această disciplină un profesor slab – Rusu îl chema.

Acesta avea pentru fiecare clasă un carneţel cu probleme rezolvate,

carneţel de care nu se deslipea nici măcar atunci când se plimba printre

bănci. Nu ne-a dezvoltat nici un fel de dragoste pentru disciplina lui, nici

un fel de gândire matematică.

Din aceeaşi perioadă a şcolarizării mele, n-am rămas cu prea

mult respect nici faţă de profesorul de Geografie – Poenaru. De prea

multe ori ne ducea, în timpul orelor lui, să-i aranjăm lemnele în curte sau

să-i facem ceva prin gospodărie. Avea o nevastă frumoasă şi cred că se

gândea mai mult la ea, decât la problemele şcolii.

Dacă trec de momentele mai importante ale vieţii mele de elev,

momente care au vizat şcoala în sensul cel mai propriu al termenului,

sensul învăţării, ţi-aş relata câte ceva, dragă copile, şi despre viaţa mea de

internat. Aproape toţi colegii mei de şcoală şi de clasă îmi erau şi colegi

de internat. Aceasta însemna că în clădirea în care aveam sălile de clasă,

aveam şi dormitoarele, sala de mese, spălătorul etc. O zi de internat se

derula, ca regulă, după următorul program: scularea, atunci când pedago-

gul de serviciu intra în dormitor şi bătea din palme – acesta era „ceasul”

nostru deşteptător. Săream de sub pături şi în genunchi, în pat, un copil

rostea prima rugăciune a zilei. Coboram apoi la gimnastica de înviorare,

cam 10-15′. Urma fuga la spălător. Coboram apoi în clasele noastre, pentru

o jumătate de oră de meditaţie, adică de repetare a lecţiilor din ziua

respectivă. După această jumătate de oră, eram conduşi în capela şcolii.

Ne rugam cam 10′. Urma masa de dimineaţă şi apoi cam 10-15 minute de

joac ă prin curte. Când suna baciul Gheorghe cu clopoţelul, fugeam cu

toţii în clasele noastre.

După lecţii, aveam cam o jumătate de ceas de joacă prin curte,

apoi, cu rândul, fiecare la clasa lui, ne duceam la masă. Ziceam, bineîn-

ţeles, aşa cum era regula creştinească, o rugăciune înainte şi una după

masă. Mâncarea ne era servită de elevii de serviciu la bucătărie. Tot ei

adunau vesela şi o duceau la bucătărie, unde nişte fete din jurul Blajului o

spălau pentru a fi utilizabilă seara sau a doua zi. Mâncarea era când mai

44

———————– Page 45———————–

bună, când mai rea. Îmi aduc aminte că în timpul războiului, neavând

zahăr pentru ceai, mâncam dimineaţa supă de chimin cu pâine prăjit ă. Ne

cam certam noi pentru capătul de masă de la care să înceapă servirea. Cei

de la început pescuiau toate bucăţile de pâine, aşa că celor de la coadă nu

le mai rămânea decât zeama ca zeamă. Tot în timpul războiului, părinţii

elevilor trebuiau să asigure internatul cu alimentele de bază: făină,

slănină, magiun, unsoare, brânză ş.a. Internatul nostru avea norocul că

şcoala avea o fermă, pe care noi elevii o lucram în orele de Agricultură.

De la fermă se asigurau cartofii, ceapa, morcovii, varza, bulionul, ba chiar

carnea de porc. Îmi aduc aminte, că în fiecare zi, un surdomut, cu un car

tras de doi boi şi cu două butoaie mari, ducea de la bucătărie lăturile

pentru porci. De multe ori mâncam seara doar mămăligă cu magiun – un

fel de gem de prune. Uneori ne săturam, uneori nu prea. Cei care erau mai

aproape de Blaj mai aveau ceva pâine cu slănină prin dulapuri; la ei

veneau părinţii cel puţin o dată pe săptămână, joia, când era târg la Blaj.

La cei care eram mai de departe, dulapurile nu prea erau o sursă de

supraalimentare. Totuşi, ne mai ajutam colegial, ba ne mai şi furam

colegial. Eu n-am furat niciodată; mie mi s-a mai furat uneori din pâinea

şi slănina care mi-o aduceau din când în când cei de acasă.

Cât priveşte foamea pe care am răbdat-o în unele perioade sau

zile ale internatului, poate îi bine să-ţi spun că toamna ne bucuram grozav

când ne ducea la fermă să culegem roşiile, ceapa, varza etc. Atunci

mâncam pe săturate roşii, gulii, morcovi şi mai ales coceni de varză.

Pe lângă foame, am mai răbdat în internat şi destul frig. Aproape

toţi copiii aveau în zilele geroase degetele umflate. Abia puteam scrie câte

ceva în orele destinate lecţiilor. Cred că din cauza unor asemenea condiţii,

pe când eram abia în clasa a 2-a la Blaj, m-am îmbolnăvit de pleurezie –

apă la plămâni. Într-o bună noapte am simţit că aşa înţepături am în spate

că nu mă pot scula să mă duc la W.C. Cum era noapte târzie, după o

vreme, îmi trezesc vecinul de pat şi-l rog să mă ajute să merg afară. Mi-

am dat seama că nu-i de glumă, că-i ceva grav. Din nou m-am văzut în

ghiarele morţii. Ţin minte că, după anevoioasa deplasare la W.C., m-am

aşezat cu mâinile pe piept şi parcă îmi aşteptam sfârşitul. Sfârşitul n-a

venit. Dimineaţa, am fost dus la infirmerie şi, în aceeaşi zi, medicul şcolii,

însoţit de o doctoriţă frumoasă din Blaj, mi-au făcut o puncţie, adică, cu o

siringă mare mi-au absorbit de la plămânul drept vreo doi litri de lichid,

lichid care arăta ca o bere. După un tratament intensiv în infirmerie, am

45

———————– Page 46———————–

fost trimis acasă pentru refacere. A durat această refacere câteva

săptămâni bune.

Cu toată această lungă absenţă de la şcoală, am reuşit să trec clasa

cu bine, adică fără corigenţe. Această împrejurare s-a soldat cu un singur

rezultat pozitiv – creşterea încrederii în posibilităţile mele intelectuale.

Viaţa de internat a avut şi foarte multe momente şi aspecte

frumoase. Internatul a fost, de pildă, mediul care mi-a dăruit cele mai

sincere şi mai durabile prietenii. Aici am trăit prietenia cu Haiduc Emil,

un coleg din Mănărade, un sat de lângă Blaj. Parcă şi acum îl văd pe

Emil, într-o zi de vară, după un drum de peste 40 de kilometri cu bicicle-

ta, bătând la poarta noastră din Buia. Din păcate, o boală incurabilă a pus

capăt acestei prietenii, curând după terminarea şcolii. Tot internatul mi-a

dăruit prietenia cu Şerdean Gheorghe, din Limba, un sat de lângă Alba

Iulia. În numele acestei prietenii, în casa lui şi a preabunei şi frumoasei

sale neveste – Ketty – am avut găzduire ori de câte ori căile vieţii mele au

trecut prin Bucureşti. În ultima vreme, după moartea lui Ketty, mă

întâlneam cu el regulat în gara din Alba Iulia, în ceasurile în care eu

trebuia să aştept trenul de München. Acum câteva luni, voind să-i urez

sărbători fericite de Crăciun, văd că nu-mi mai răspunde nimeni. Am

sunat atunci la sora lui şi am aflat că de câteva săptămâni nu mai este

printre cei vii. Cu moartea lui mi-am pierdut şi ultimul mare prieten din

perioada de la Blaj. Prietenia cu Geleriu Vasile, din Alămor, un sat nu

prea departe de Buia, am putut-o continua la Cluj. După terminarea

Facultăţii de Educaţie Fizică la Bucureşti, el a ajuns cadru didactic la

Universitate. Ne puteam, deci, întâlni des şi puteam uşor sărbători

împreună câte un Sf. Vasile sau Sf. Ion. De vreo doi ani nu ne mai putem

întâlni. N-am putut fi la înmormântarea lui, dar am ajuns să fiu alături de

Ica, soţia lui, la primul parastas. De Barna Augustin din Bicazul

Ardelean, m-am despărţit odată cu terminarea şcolii. El a ajuns învăţător

în satul de origine. Când am fost la Olimpiada de filozofie de la Piatra

Neamţ, după un drum de vreo 30-40 de km, cu o cursă nenorocită, m-am

dus la el să mai povestim o noapte. Ultima dată m-am întâlnit cu el la

Cluj, atunci când el spera că în clinicile Clujului, cancerul soţiei sale îşi

va găsi o mai mare alinare. Am aflat după o vreme, de la sora lui, că şi el

s-a stins curând după dispariţia soţiei sale.

Din lista frumuseţilor vieţii de internat nu pot să nu amintesc de

momentele de dinainte şi de după stingerea luminii. Înaintea stingerii, de

multe ori trebuia să ne căutăm hainele de păduchi. Doamne, ce haz era

46

———————– Page 47———————–

când ne găseam păduchii şi când încercam să vedem al cui este păduchele

cel mai mare. După stingere, urmau cântece în surdină, poveşti, bancuri,

bârfe la adresa profesorilor, glume pe seama unor colegi sau colege. Îmi

aduc aminte că aveam un coleg de dormitor, Moldovan Andronic, pe care

îl rugam adesea să ne cânte „Zaraza”. Pe când eram deja mai mărişori, un

coleg se tot lăuda că nu ştiu ce face cu o colegă, care locuia foarte

aproape de şcoală. Într-o seară, doi colegi s-au dus să-l urmărească. Când

au observat că s-a despărţit de fată, ei au sărit gardul şcolii şi au ajuns mai

repede în dormitor. Colegul cu pricina, Suciu Horea – a început iară să ne

spună ba una, ba alta despre îmbrăţişările lui de la portiţă. După o vreme,

cei care l-au urmărit s-au dat de gol şi i-au spus: „Măi, Horică, nu i-ai

făcut nimic, nici măcar n-ai sărutat-o, noi am fost doar în tufişul din faţa

casei vecine. Mai lasă-te cu lăudăroşenia”.

Mai aveam un coleg, tot Suciu, dar de data aceasta Matei. Tare

era îndrăgostit de o aproape consăteană de a mea, Mărioara Hila, din

Boarta. Mă roagă Matei să-i ticluesc o scrisoare de început de dragoste. I-

am scris-o pentru o felie de pâine cu unsoare şi i-am dus-o Mărioarei. În

duminica următoare m-am dus la Mărioara să-i ticluesc răspunsul. Cores-

pondam eu, cu mine. După un schimb de vreo două, trei scrisori i-am dat

lui Matei o întâlnire undeva pe lângă podul de peste Târnava Mică. Se

gată Matei şi pleacă la întâlnire. Noi, vreo câţiva colegi, după el. Aşteaptă

Matei şi aşteaptă… şi nici o Mărioară. Când am văzut că răbdarea lui îi pe

sfârşite, ne afişăm cu râsurile noastre. Matei, la început s-a înfuriat, voia

să mă bată; ceilalţi m-au apărat. Până la urmă toată povestea s-a terminat

printr-o împăcare colegială.

Erau frumoase în viaţa de internat ieşirile în oraş cu rândul, ieşiri

la film, la teatru, la stadion. Blajul avea pe atunci o foarte intensă viaţă

culturală, mai intensă decât astăzi şi avea o echipă de fotbal destul de

bună, atât de bună, încât îndrăznea să joace cu „Universitatea Cluj”. Când

eram ceva mai mărişori, ieşirile în oraş primeau un farmec în plus, atunci

când ne întâlneam cu rândurile de la internatele de fete şi când ne căutam

cu privirea simpatiile, pe atunci atât de nevinovate.

x

x x

Acum, când scriu despre amintirile din perioada Blajului, nu pot

trece peste zilele de vacanţă. Era frumoasă ea şcoala, era frumoasă viaţa

de internat, dar şi mai frumoase erau zilele de vacanţă. Aceasta o ştie

foarte bine orice elev.

47

———————– Page 48———————–

Venirea în vacanţă era, mai întâi, o mare bucurie pentru familie.

Eram din nou, pentru câteva săptămâni „acasă”; eram zilnic cu fraţii şi

surorile, cu părinţii şi bunicii.

După un răgaz de două, trei zile, intram în viaţa de zi cu zi a

casei; eram şi eu planificat pentru a doua zi, pe undeva la lucru: la sapă,

dacă mai era de săpat, la secere, când începea secerişul, la fân, la vie etc.

Nu mi-am trăit vacanţele ca un domnişor, ca unul care putea, toată ziua,

bate uliţele satului sau care, dacă era vară, putea sta toată ziua la scaldă.

Ieşeam şi eu pe uliţă seara, înainte şi după cină. Dacă se întâmpla cumva

să nu fiu prin curte atunci când se mesteca mămăliga, unul din ai casei

ieşea la portiţă şi striga: „Oane, măi Oane, hai că-i gata mămăliga”. Era

lege şi era frumos să cinăm împreună. Eram de regulă 10 în jurul mesei –

şase copii, părinţii şi bunicii dinspre mama.

După cină şi în zilele de sărbătoare ne întâlneam, de obicei, toţi

cei veniţi de la Blaj la Butucul lui Şchiopuţu, butuc aşezat pe malul uneia

din văile ce străbate satul şi sub nişte frumoase sălcii plângătoare.

Aici cântam, acompaniaţi de acordeonul lui Lena lui Aron,

spuneam glume, mai dansam, ne jucam telefonul fără fir. Uneori mai

discutam despre cărţile care le citeam şi care circulau de la unul la altul.

Îmi aduc bine aminte că la Butucu lui Şchiopuţu, într-o zi de vară, prin

’46 sau ’47, din gura lui Mărioara lui Ţec, care era deja studentă la

Acadeamia Comercială din Braşov, am auzit pentru prima dată numele

lui Marx şi numele lucrării lui fundamentale „Capitalul”.

Când eram prin clasele terminale, în vacanţele de Crăciun, ne

colindam fetele. Cu prilejul unui asemenea colind am tras prima mea

beţie. Ne-am dus la fetele notarului. Când eram în casă la vin şi la

cozonac, a sosit poştaşul cu felicitările. Pentru fiecare felicitare a celor din

grup am hotărât să bem câte un pahar de vin. Ne-am făcut criţă. Eu am

mai ţinut minte când am ieşit de la Puiu şi Puşa, dar pe unde am mai

colindat după aceea n-am aflat decât din spusele fetelor care erau cu noi şi

care au fost mai reţinute la pahar. Se zice că am încheiat colindul la Lena

lui Aron. Ca să ajung acasă a trebuit să trec peste vale. Am căzut pe

gheaţă şi ţin minte că-mi era bine cu un obraz pe gheaţă şi l-am întors şi

pe celălalt. Dimineaţa, mama bătrână mă întreabă: „Măi copile, pe unde

ţi-ai lăsat mănuşile?” Eu îi spun: „Mamă, îmi aduc aminte că aici la

fundul grădinii am căzut pe gheaţă; du-te şi vezi, poate le găseşti.” S-a

dus mama bătrână în vale şi mănuşile erau într-adevăr acolo.

48

———————– Page 49———————–

În vacanţele de Paşti şi de vară puneam la punct câte o mică

piesă de teatru, urmată de bal. Balul era întotdeauna momentul de vârf al

unor asemenea perioade de vacanţă.

De serile şi zilele de repetiţie pentru piesele din repertoriu se

leagă două amintiri pe lângă care nu pot trece – amintirea primului sărut

şi a primei iubiri.

Odată, pe când eram în culisele scenei pe care se repeta o anume

piesă, o fată din grupul nostru, mai mare ca mine cu vreo doi ani, îmi ia

capul între mâini, mă ţine bine şi mă sărută pe gură. Şi acum parcă simt în

mine fiorul acelui sărut. Oricât am încercat să se mai repete scena, n-a

fost chip. Nu ştiu ce-a vrut Viruca să facă cu mine. Pentru ea a fost poate

o simplă joacă; pentru mine însă o adevărată cotitură în modul de a mă

gândi la sărut, la fete, la viaţă. În farmecul primului sărut am simţit că

ceva se rupe, că de ceva mă despart, că anilor copilăriei le pot spune adio.

Am simţit că sunt aproape, foarte aproape de anii tinereţii, că de peste

deal se apropie de mine zodia iubirii. Realmente, n-a trecut mult şi m-a

cuprins o dragoste grea ca pământul, mai chinuitoare decât o boală. M-am

trezit cuprins de prima iubire.

În primele zile ale unei vacanţe, un notar nou venise la noi în sat,

un notar cu două fete – Puiu şi Puşa. Despre ele am pomenit şi ceva mai

sus. Erau drăguţe, erau frumoase, erau amândouă pline de farmec. Puiu

era de aceeaşi vârstă cu mine, Puşa era ceva mai mică. Amândouă erau

eleve la Liceul de fete din Sighişoara. Mie îmi plăcea de Puiu; era mai

bună, mai liniştită, mai calculată la gesturi şi la vorbă. Ea n-a strigat

niciodată după mine „dăscăluţ”. Numele acesta mi-a fost dat cu o anume

răutate de o fată din sat, care, vezi Doamne, era la Liceul Comercial şi nu

ca mine la Scoala Normală, şcoală care pregătea învăţători, adică dascăli.

Cu Puiu puteam discuta mai lejer despre lume, despre oameni, despre

cărţi. Necazul era că de Puiu îi plăcea şi prietenului meu Victor Crăciun,

cu doi ani mai mare ca mine şi elev la Liceul Comercial; un elev foarte

bun la şcoală, cu premii, citit şi frumuşel. Nu era nici o minune că şi lui

Puiu îi plăcea de el. Dragostea lor era reciprocă, mărturisită şi se purta la

nivelul unei corespondenţe destul de intense. Eu, adeseori, am făcut pe

poştaşul. Dragostea mea pentru Puiu era tainică, era ascunsă în mine şi

parcă îmi era frică să o declar ca nu cumva să se destrame. Mă simţeam

bine cu povara acelei iubiri, chiar în această formă nemărturisită. Mult

timp am purtat-o atât de tainic, încât nimeni din jur nu şi-a dat seama de

rivalitatea mea cu Victor. Ceea ce era mai dureros era că Victor mai avea

49

———————– Page 50———————–

şi alte zise iubiri, scria la Blaj şi la alte fete. Pe mine mă durea că Puiu îi

minţită, că Victor se joacă de-a iubirea pe mai multe planuri. Dar acest

lucru nu i-l puteam spune lui Puiu; nu-mi puteam trăda prietenul şi n-o

puteam face pe Puiu să sufere. Am preferat s-o las să fie fericită în

minciuna cu care era tratată.

Întrebarea, dacă să-i spun sau încă să nu-i spun lui Puiu că o

iubesc, m-a chinuit destul de mult. Îmi aduc aminte că uneori o condu-

ceam spre casă după ceasurile noastre de repetiţie. Locuia câteva case mai

sus de casa noastră. Atunci când se întâmpla acest lucru îmi spuneam în

gând: În seara aceasta îi spun, îi spun la acest capăt de pod, ba la celălalt,

îi spun la portiţa noastră şi apoi fug în curte, îi spun la poarta ei… şi aşa au

trecut zeci de seri târzii şi eu tot nu mi-am descărcat sufletul. Până la

urmă, spre sfârşitul vacanţei, am întrebat-o dacă nu vrea să-mi dea adresa

din Sighişoara pentru că aş vrea să-i scriu. Eu cred că ea s-a prins că-i

port o iubire curată şi mi-a dat adresa. Ajuns la Blaj, m-am apucat să-i

scriu; am făcut variante şi variante de scrisoare. Până la urmă, cu toată

emoţia din mine, i-am pus scrisoarea la poştă. După un timp, pe adresa

prietenului meu Haiduc, care pe atunci locuia în oraş, am primit un

răspuns în care semne de prietenie şi de mai mult decât prietenie se

împleteau într-un mod destul de armonios. Nici un rând de refuz al

sentimentelor mele, nici o aluzie la sentimentele ei pentru Victor. Mai

târziu, de ziua Mărţişorului, am primit de la ea un mărţişor foarte fin

lucrat şi însoţit de un text care spunea şi foarte mult şi foarte puţin: „În

firele acestui mărţişor sunt împletite toate gândurile mele, încearcă şi le

desleagă”. Tot deslegând aceste gânduri, aşteptam vacanţa întâlnirii cu

Puiu, întâlnire ce se putea de acuma derula sub zodia iubirii mele mărturi-

site. Povara dulce a iubirii mi-a devenit şi mai grea când, ajuns acasă, aflu

că notarul s-a mutat din comuna noastră într-o comună vecină, aşa că

întâlnirile cu Puiu deveneau fără prea mari perspective. Relaţiile ei cu

Victor continuau, dar nu cu aceeaşi intensitate; Victor era parcă mai

îndrăgostit de Mali Păcuraru din Blaj. Cu toate acestea o mai suna pe

Puiu la telefon; din când în când o mai sunam şi eu. Puiu vorbea frumos

cu mine; aveam sentimentul că nu-i sunt chiar un indiferent. A urmat şi

un schimb de câteva scrisori; ba am primit de la ea şi o mică fotografie.

Către sfârşitul vacanţei, în Moardăş, satul în care se mutase Puiu şi Puşa

s-a organizat un bal. Bineînţeles că am fost invitaţi şi noi, cei din Buia. La

acest bal, după un dans, am ieşit cu Puiu la fântâna din faţa sălii de bal şi

ţin minte că această fântână a fost martora primei noastre îmbrăţişări şi

50

———————– Page 51———————–

primului nostru sărut. Eram fericit, parcă aveam dovada că sentimentele

mele frumoase, adânci, curate, sentimente ale primei iubiri se bucură de o

anume reciprocitate. Clipele acestei îmbrăţişări şi acestui prim sărut aveau

să stăruie mult în zonele memoriei mele, aveau să se aşeze printre cele

mai frumoase amintiri ale tinereţii. Tot fiorul acelor clipe nu-l pot prinde,

din păcate, în rândurile care ţi le scriu. În faţa unor sentimente de mare

adâncime, de fericire ori de durere, cuvintele, oricât de bine meşteşugite,

rămân parcă neputincioase.

Dar povestea mea cu Puiu nu avea să se prelungească prea mult.

În vara cu pricina, venise la noi în sat un medic tânăr, absolvent de

Bucureşti, îl chema Jenel. Cunoscând-o pe Puiu şi plăcându-i de ea,

începe să-i facă o curte care-i oferea perspectiva căsătoriei. Fetele ultimei

clase de liceu se pot gândi şi realmente se gândesc la o asemenea

perspectivă. În cazul meu, nu putea fi vorba de aşa ceva. De altfel, eu nici

nu mă gândeam că povestea mea cu Puiu ar putea avea un asemenea

viitor; ştiam că aşa ceva, din mai multe motive, nu se va putea realiza.

Am iubit-o pe Puiu doar de dragul iubirii.

După vacanţă m-am întors la Blaj, pentru ultimul an de şcoală.

Simţind că povestea cu Puiu se stinge, sentimentele nu-mi dădeau pace şi

s-au mutat spre alte fete. Au fost în Blaj şi alte fete la care mă gândeam,

cu care cochetam, ba chiar fete despre care ştiam că sunt îndrăgostite de

mine. Dintre acestea, cu Sandina, sora unui coleg de clasă, am început o

corespondenţă destul de intensă. Fata infirmierului era poştaşul; ea locuia

cu tatăl ei la noi în şcoală şi era colegă cu Sandina. Din cauza sentimen-

telor ce le aveam pentru Puiu, chiar după ce aflasem de perspectivele ei

de căsătorie, eu nu m-am prea putut angaja sentimental în povestea cu

Sandina. Ea era însă bine îndrăgostită de mine, aşa de îndrăgostită încât

uneori venea la părintele Crişan – despre care ţi-am scris mai sus şi care

era părintele ei spiritual – şi îi spunea acestuia că vrea să mă vadă.

Părintele venea la noi în clasă şi îmi spunea: „Irimie, du-te la mine că te

aşteaptă Sandina”. Îţi dai seama, copile, cu ce ochi se uitau colegii la

mine, când vedeau că părintele îmi face asemenea serviciu. Povestea cu

Sandina n-a trecut de limitele corespondenţei, de câteva ceasuri de

întâlnire la Crucea lui Iancu, de două, trei îmbrăţişări nevinovate.

Ultimul an de şcoală la Blaj a fost nu numai un an de joacă cu

sentimentele; a fost mai ales un an de multă lectură şi multă învăţare.

Trebuia să dăm în final un examen din şapte materii, materii care nu erau

doar din ultimul an. Voiam să termin şcoala cu bine şi să pot prinde la

repartizări un loc cât mai bun de învăţător. Repartizarea se făcea în

51

———————– Page 52———————–

ordinea mediilor. Cu ideea de a merge la Universitate nu prea cochetam.

Ştiam că cei de acasă de abia aşteaptă să mă vadă cu o pâine în mână şi

să-şi vadă de Iosif, care era deja la liceu în Sibiu, şi de Lena, pe care

voiau, de asemenea s-o mişte de acasă.

Pus pe învăţătură, pentru finişul pregătirii mele la Blaj, am

condus lucrurile în aşa fel, încât, până la urmă, chiar şi directorul şcolii să

declare: „totuşi Irimie este cel mai bun elev al promoţiei”. Această decla-

raţie a directorului Bernic, aflată din gura dirigintelui meu, era cu atât mai

surprinzătoare, cu cât eu nu eram un preferat al directorului; ba, aş putea

spune că dimpotrivă. El era şi profesorul nostru de Biologie, disciplină

care-mi plăcea. Îmi aduc aminte că odată, fiind mama grav bolnavă mi-

am cerut voie să merg până acasă. M-am întors dimineaţa la şcoală şi

acest profesor, la prima oră mă şi ascultă. Aşa m-a înfuriat acest gest

nepedagogic, încât n-am vrut să-i răspund nimic; nici ce ştiam. Asta s-a

repetat de vreo două, trei ori. După câteva ascultări m-am hotărât să-i arăt

ce ştiu, iar la Examenul de capacitate, cum se zicea pe atunci examenului

nostru final, i-am cam rupt gura, cum se zice. De aici şi de aceea,

declaraţia lui de mai sus.

Ca premiu, am primit, ţin minte, „Capitalul” lui Marx şi „Materia-

lism şi Empiriocriticism”, principala lucrare filozofică a lui Lenin. Aceste

cărţi, mai ales Capitalul, au avut un rol însemnat în examenul de intrare la

facultate. La acest examen mă voi referi mai târziu. Să termin însă cu

etapa Blajului. În această perioadă s-au înscris şi primele mele angajări

politice. Mai întâi a fost vorba de înscrierea mea în „Asociaţia elevilor şi

studenţilor”, prima formă de înregimentare politică a tineretului studios.

Pentru că în acţiunile acestei organizaţii nu era suficient de puternic

spiritul muncitoresc, la scurt timp s-a făcut unificarea tuturor organiza-

ţiilor de tineret în formula U.T.M, adică Uniunea Tineretului Muncito-

resc. Îmi aduc aminte că am luat parte la Tîrnăveni la şedinţele de

realizare a acestei unificări. A fost prima mea participare la o acţiune

politică mai de amploare şi cu anumite consecinţe pentru angajările mele

politice ulterioare. Celor care am fost la Tîrnăveni ne-a revenit sarcina de

a organiza U.T.M în şcoală. Eu am fost ales responsabil cu munca de

propagandă. Aveam grijă de Gazeta de perete, de pavoazarea şcolii cu

lozinci din clasicii marxismului etc. N-am rămas prea mult în această

funcţie pentru că am fost numit instructor de pionieri. Organizaţia de

pionieri avea menirea de a-i angaja şi pe cei mici, clasele I-IV, în structuri

ale educării comuniste. Am pus cravate roşii copiilor din şcoala noastră şi

52

———————– Page 53———————–

nu numai, am organizat cu ei ascultarea, la radio, în fiecare duminică, a

emisiunii „Ora pionierului”, am organizat cu ei întreceri sportive, excur-

sii, spectacole etc. Parcă îmi plăcea mai mult această activitate, decât

aceea de pavoazare a şcolii. Copiii erau drăguţi şi mă împăcam bine cu ei.

Despărţirea de ei a fost cu lacrimi în ochi.

Ţin minte că după terminarea şcolii, după banchetul de absolvire,

banchet de neuitat, colegii mei şi-au luat drumul spre casele lor. Eu am

fost printre ultimii care am plecat. M-am despărţit de mulţi colegi cu

lacrimi în ochi, cu gândul că pe unii din ei n-o să-i mai văd niciodată. Cu

mulţi dintre ei, aşa s-a şi întâmplat. În ziua plecării mele mă trezesc la

şcoală cu un grup mare de pionieri, îmbrăcaţi frumos, cu cravatele roşii la

gât, cu tobele şi trompetele aflate în dotarea lor şi-mi spun că ei vor să mă

conducă la gară. Am trecut cu gândul de rămas bun, împreună cu ei, prin

aproape toate sălile de clasă, prin sala profesorală, prin dormitoare, prin

curte şi apoi pe uliţele Blajului până la gară. Plângând de-a binelea, m-am

urcat în tren, le-am făcut copiilor cu mâna. Am fluturat o batistă de adio,

până ce trenul a părăsit şi ultima casă a Blajului, până ce trenul a lăsat în

urmă locurile de neuitat ale adolescenţei mele.

Aduceri Aminte – CLUJUL ŞI ANII STUDENŢIEI

Întors acasă, dragă Sergiu, după câteva zile de binemeritată

odihnă, am intrat în obişnuitul vacanţelor mele; ziua la sapă, la fân, la vie,

ba o zi chiar la coasă, iar seara întâlniri la Butucul lui Şchiopuţu, dumini-

ca vreo scaldă sau vreo joacă de-a Fekete-Peter, pe undeva prin împreju-

rimile verzi ale satului. În timpul care îmi mai rămânea, în câte o seară

sau în zilele de ploaie, lectură, lectură. Pe lângă literatură am citit toate

prefeţele şi postfeţele lucrării lui Marx „Capitalul”, primită premiu, după

cum ţi-am scris mai sus. Nu ştiu din ce sursă am citit şi lucrarea lui Lenin

„Imperialismul – stadiul cel mai înalt al capitalismului”. De acuma nu

mai citeam fără creion în mână şi fără a-mi face ceva notiţe. De la o

colegă de generaţie, Dorica Radu, fata noului notar, absolventă a Liceului

de fete din Sibiu, am primit spre citire mai multe cărţi dintre care de una

îmi aduc bine aminte: Poeziile lui Th. Neculuţă. Ceva versuri am învăţat

pe de rost. Am citit toate acestea din dorinţa mea de lectură; nu ştiam că

unele din aceste lecturi îmi vor fi de un mare folos mai târziu. Când am

plecat din Blaj, nu ştiam ce voi face mai departe. Ştiam că elevii de la

Liceele pedagogice vor fi repartizaţi din oficiu pe acolo pe unde este

nevoie de învăţători. Mai auzisem că doi, trei s-ar putea să fie repartizaţi

pentru învăţământul superior. Cu gândul că s-ar putea să fiu repartizat

pentru Universitate, mai aduceam în familie discuţia despre posibila mea

plecare la Cluj. Mama nici nu voia să audă de aşa ceva. Îmi spunea

mereu: „Măi copile, tu ai o pâine, noi trebuie să ne gândim şi la cei de

după tine. Noi nu te putem ţine pe tine la Cluj şi pe Iosif şi pe Lena la

licee în Sibiu. Noi am crezut că dacă termini ne vei da şi tu o mână de

ajutor, că doar nu te vei însura de pe acuma”. Tata era ceva mai

înţelegător: „Lasă, măi copile, că om vedea noi”. Argumentul meu în faţa

lui mama era repartizarea: „Mamă, îi ziceam eu, mă voi duce acolo unde

voi fi repartizat”.

Din punct de vedere sentimental mă liniştisem. Puiu urma să se

căsătorească cu doctorul de care ţi-am scris, iar alte angajări sentimentale

nu aveam. Aşteptam să văd pe unde mă va duce inima după ce mă voi

vedea pe undeva învăţător sau eventual ca student.

Ţin minte că pe 18 aug. 1950 am fost invitat, împreună cu toată

gaşca de şcoliţi din Buia, la nunta lui Puiu. Am trecut cu bine peste

———————– Page 56———————–

moment. Îmi aduc aminte firescul cu care, în momentul felicitărilor, am

sărutat-o pe amândoi obrajii şi i-am zis: „Aş dori mult să fii fericită”.

Întors de la nuntă, pe la 8-9 dimineaţa, nu apuc bine să aţipesc că

muma mă trezeşte şi-mi zice: „Fugi la primărie, la telefon, că te cheamă

de la Blaj”. Fug într-un suflet şi aflu din gura secretarului şcolii că am fost

repartizat, alături de alţi trei colegi, pentru Universitate. Întors acasă, îi

spun mumei că va trebui să mă duc urgent la Blaj să-mi ridic reparti-

zarea, să-mi iau bursa de peste vară şi să plec la Cluj. „Am fost repartizat

pentru Universitate. Mumă, îi mai zic eu, nu te necăji, dac ă nu voi reuşi,

voi primi altă repartizare, undeva ca învăţător. Acuma de încercat trebuie

să încerc”. „Dar măi copile, îmi zice muma îngrijorată, tu n-ai învăţat

nimic pentru examen; te vei descurca numai cu ceea ce ai făcut la

şcoală?” „Mumă dragă, încerc”.

Era deja 19 aug., înscrierile se făceau până în 22 inclusiv. Seara,

mare consiliu de familie. Concluzia: dacă aşa stau lucrurile, nu mai avem

ce face, mâine trebuie să plecăm. Este vorba de „să plecăm” şi nu pur şi

simplu „să plec”, deoarece pentru înscrierea la facultate îmi trebuia

cazier, adică o hârtie cu amprentele degetelor mele. Aşa ceva se putea

obţine numai de la Tribunalul din Sighişoara şi acolo trebuia să vină şi

tata cu mine.

Problema cea mai complicată a momentului era aceea că nu

aveam în casă bani pentru tren. Pe când se discuta problema banilor, tata

îşi aduce aminte că fratele lui, uncheşu Văsălie, a vândut de câteva zile

ceva purcei. Se scoală tata de la masă şi dă fuga la uncheşu, să împrumute

banii necesari deplasării noastre.

Plecând cu noaptea în cap, ajungem dimineaţa la Sighişoara şi

destul de rapid şi de uşor mă văd cu hârtia necesară în mână. Luăm trenul

înapoi, tata până la Copşa Mică şi de acolo spre casă, iar eu spre Blaj. Când

am ajuns în Blaj, secretariatul era deja închis. Nu mi-am făcut griji deoare-

ce a doua zi, în 21, aveam tren spre Cluj abia pe la ora 10; aveam deci timp

suficient să-mi primesc repartizarea şi banii de bursă de peste vară.

După ce mi-am aranjat un loc de dormit în internatul şcolii, plec

să mai fac o plimbare pe uliţa principală a Blajului. După scurt timp, mă

întâlnesc cu colegul Dragea Emil, un blăjan, care-mi spune c ă bunul meu

prieten Haiduc, cel pe adresa căruia îmi primeam corespondenţa de la

Puiu, a murit şi se află la Mănărade, un sat la vreo 5 km de Blaj. Ştiam că

bietul Haiduc este grav bolnav, că se află în Cluj la spital şi nădăjduiam

să-l mai prind în viaţă. Dar n-a fost să fie aşa; s-a stins cu câteva zile mai

56

———————– Page 57———————–

devreme. Această veste mi-a provocat un mare şoc şi m-a pus în faţa unei

mari dileme; a doua zi era înmormântarea prietenului meu. Ce să fac? Ce

să fac? Dacă rămâneam la înmormântare, pierdeam ultima zi de înscriere

la examen; fără să mă duc până la el, să-mi iau un fel de rămas bun, nu

puteam pleca la Cluj. A fost prea bună prietenia cu bietul Haiduc, încât să

nu mă duc să-l văd, fie şi în sicriu. Cum era după masă, cam pe la 5-6, m-

am hotărât să plec pe jos până în Mănărade. Cum toată familia mă

cunoştea foarte bine, sosirea mea a provocat o explozie de plânsete din

care nu ştiu cum am ieşit. A trebuit să mă explic şi să-mi cer o mare de

iertare că nu pot rămâne la înmormântare. Am fost înţeles şi noaptea

târziu – 10, 11 – m-am întors la internat. Nu ştiu cum şi cât am dormit,

destul că la ora 8 am fost la secretariat, iar la 10 la gară.

În gară m-am întâlnit cu colegul meu Suciu Matei, repartizat şi el

pentru învăţământ superior. Ţin minte că Matei avea un coşuleţ cu

struguri pe care, până la Cluj l-am isprăvit.

Ajunşi la Cluj, cam în jurul amiezii, mie şi lui Matei ne-a fost

frică să luăm vreo maşină spre oraş, ca să nu fie prea scumpă şi să nu ne

lase cine ştie pe unde. Am tratat cu un nene care avea un măgăruş şi un

cărucior improvizat să ne ducă până în centru. Când eram pe la mijlocul

străzii Horea, zice Matei către mine: „Măi Ioane, noi intrăm în Cluj ca

Hristos în Ierusalim”. N-am să uit niciodată vorba asta. Nenea cu

măgăruşul ne-a dus până în spatele statuii lui Matei Corvin, chiar la coada

calului şi ne-a zis: aici îi centru. Ne despărţim noi de nenea şi încercăm să

intrăm în vorbă cu cineva care să ne spună unde este Institutul

Agronomic, pentru Matei, şi unde este Universitatea, pentru mine. Când a

fost vorba de Universitate, interlocutorul nostru îmi arată o poartă, astăzi

poarta Primăriei, şi-mi spune: „Uite, pe poarta aceea şi prin curte dai cu

nasul chiar de Universitate”. După aceste informaţii, ne despărţim:

„Servus Matei şi mult succes!”, „Servus Ioane şi mult succes!”

Cu cufărul cu care moşu a făcut armata, plin cu ceva haine şi mai

ales cu pită şi slănină, păşesc cu emoţie în holul solemn al Universităţii.

Cum era cam înspre ora două şi cum mă prinsese foamea, mă retrag pe

banca din dreapta holului, îmi deschid cufărul, îmi tai o felie de pâine, un

pic de slănină şi mă apuc să mănânc, aşa mai ascuns după capacul

cufărului. Nu mănânc două, trei bucături că vine la mine portarul şi-mi

spune: „domnule coleg, nu-i voie să mâncaţi aicea că vine Domnul

Rector şi ne ceartă pe amândoi. Luaţi-vă cufărul şi veniţi în cămăruţa mea

unde puteţi mânca liniştit”. După ce îmi termin felia de pâine cu slănină şi

57

———————– Page 58———————–

după ce nenea Cipcigan – ulterior am aflat că aşa îl chema – mă serveşte

şi cu un pahar de apă, îmi zic cu glas tare: „No, acuma unde voi dormi la

noapte”. „Cum? Nu ai unde să dormi? Nu ai pe nimeni în Cluj?” îmi zice

portarul. „Nu”, îi răspund eu. „Poate mă voi duce la gară”. „Nu, dragul

meu, uite mai este o jumătate de oră până se închide Serviciul social

studenţesc, fă-ţi cerere, poate îţi dă cămin. Zis şi făcut. Îmi dă nenea

Cipcigan o coală de hârtie, îmi dă şi un pix şi fuga cu cererea la Serviciul

social. M-am întors, am mai povestit cu portarul şi pe la ora patru mă

plimbam încoace şi încolo prin faţa Universităţii. Îmi era teamă să mă duc

mai departe, să nu mă rătăcesc, Cu ceva înainte de ora patru văd că vin şi

vin tineri şi intrau în Universitate. Deodată iată-l pe Tiut Vasile, un alt

coleg de la Blaj. „Servus Vasilică, ce faci tu pe aici?” „O! zice el, „eu

sunt de vreo două săptămâni la cursuri de pregătire, vreau să dau examen

la Matematică”. Eu nu am repartizare, dar dacă reuşesc mi s-a spus că voi

primi”. „Tu ce faci, zice Vasilică. „Mă plimb pe aici până la şase când mă

duc să văd dacă nu cumva primesc cămin; mâine vreau să mă înscriu şi

eu la ceva”. „Păi, până la şase hai cu mine la pregătire la matematică”. Nu

ajungem bine în Amfiteatrul de Mecanică şi asistentul care făcea

pregătirea, Oleg Aramă pe nume, mă scoate la tablă. Era vorba de o

schemă cu ceva determinări. Ce mai zic eu, ce mai zice el, dar când s-a

terminat dialogul, eu direct afară. S-au uitat toţi la mine şi şi-au zis în

gândul lor: „de unul am scăpat”. Eu oricum nu le eram un concurent,

matematică nu voiam să fac; aveam alte interese intelectuale. Vasilică a

renunţat la orele de pregătire şi a venit şi el după mine. Ne-am mai

plimbat, am mai discutat şi la şase mă prezint în curtea Casei Universita-

rilor, unde se anunţau repartizările pentru cămin; erau în jur de vreo sută

de candidaţi. La un moment dat, o doamnă strigă Irimie Ioan, eu zic

prezent, un alt candidat zice prezent; nu eram eu, era un coleg înscris la

Biologie. Către sfârşit se mai strigă o dată Irimie Ioan. Zic iară prezent şi

mă duc să-mi primesc fiţuica cu repartizarea. Fug repede la portar, îmi iau

cufărul şi vin înapoi ca să-i prind pe ultimii repartizaţi şi să-i urmăresc în

drumul spre cămin. Era pe str. Horea, acolo unde astăzi este Facultatea de

Filologie. Ajung astfel într-un dormitor mare de vreo 20-25 de paturi;

într-un colţ mai era un pat liber. Ocup patul şi fără să zic nici un cuvânt

mă uitam la colegii de dormitor cum îşi desfăceau geamantanele noi, cu

cheiţe, cum îşi scoteau pijamalele, cutiile cu prăjitur ă de acasă ş.a. În

mijlocul dormitorului era o masă la care unii îşi luau cina din pachetele cu

pui, cu şniţele etc. Uitându-mă la ei, mă gândeam: Doamne! Cum să mă

58

———————– Page 59———————–

descurc eu printre ei, cum să mă apuc eu să mă înfrupt din pită şi slănină

şi cum să mă îmbrac cu „pijamaua” mea care era o cămaşă mai slabă şi

destul de cârpită. Mă chinuia întrebarea: Să rămân sau să nu rămân? Mă

gândeam că poate ar fi mai bine, ca dimineaţă să-mi iau cufărul şi să plec

acasă. După un timp, unii încep să discute câte ceva şi despre examene,

despre pregătirile lor pentru admitere. Trăgând cu urechea la aceste

discuţii, mi-am zis în gândul meu: „Nu plec, cu aceştia mă pot confrunta”.

Dragă, Sergiu, din cei aproximativ 20-25 de colegi de dormitor, doar cu

patru m-am mai reîntâlnit pe coridoarele Universităţii, doi la Chimie, unu

la Drept şi unu la Matematică. Restul s-au evaporat la căldura examenului

cu toate geamantanele şi pijamalele lor noi.

Dimineaţa m-am dus să mă înscriu. Păşind în sala secretariatului,

un domn aflat la masa de lângă uşă mă întreabă ce doresc. Îi spun că

vreau să mă înscriu la admitere. Mă întreabă: „dar la ce facultate?” Eu îi

spun sincer că „nu ştiu”.

„Cum nu ştii? Îmi zice el cu o oarecare nedumerire pe faţă. „Eu

vreau să vă spun cam ce-mi place şi Dumneavoastră să-mi spuneţi dacă

este vreo facultate la care să fac aceste materii. Mie îmi place literatura,

filozofia şi psihologia. Este vreo facultate la care se fac toate acestea

împreună?” „Dragul meu, îmi zice secretarul, de data aceasta cu o eviden-

tă răbdare şi bunăvoinţă. Facultatea de Filologie are secretariatul în altă

parte, aici poţi alege între Filozofie şi Pedagogie-Psihologie. Mai e şi

Dreptul la noi, dar văd că asta nu te interesează. La Filozofie nu prea faci

literatură şi faci destul de puţină psihologie. La Pedagogie şi Psihologie

faci un curs de Literatură Română şi de literatură pentru copii, faci

psihologie şi psihopedagogia copilului, faci filozofie şi istoria filozofiei.

Dar ia dă-mi dosarul să mă uit un pic prin el”. Îi dau dosarul şi aştept.

Între timp, secretara de la Filozofie, mânată probabil de neobişnuitul

înscrierii la admitere a unui candidat care în ajunul examenului încă nu

ştia ce vrea, vine şi ea să se uite prin dosarul meu. După ce mi-a văzut

notele, începe ea să mă lămurească să mă înscriu la Filozofie; parcă intuia

că până la urmă pe căile filozofiei se va derula viitorul meu. Străuneanu,

aşa îl chema pe secretarul de la Pedagogie-Psihologie, insista să rămân la

facultatea lui. Lipsa unor cursuri de literatură la Filozofie şi gândul că

dacă am făcut liceul Pedagogic, mai bine să-mi continui bruma de

pregătire anterioară m-au făcut să mă decid pentru Facultatea de Pedago-

gie şi Psihologie, cum îi spunea pe atunci. Şi iată-mă ieşit de sub presiu-

nile stresului decizional şi înscris la facultate.

59

———————– Page 60———————–

Mai aveam două zile până la prima zi de examen. Cum prima

mea proba era scris la Literatura română şi aflând că şi la această

disciplină mai sunt, după masă, două ore de pregătire, m-am dus şi eu la

ele. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu un cadru didactic universitar:

era vestitul profesor de la Filologie, Iosif Pervain, profesor cu care

ulterior am mai avut de a face şi profesional şi extraprofesional. Era un

om nu numai tobă de carte, dar şi o personalitate în mai multe sensuri ale

cuvântului.

După cursul lui Pervain mi s-o spulberat complet gândul plecării

acasă. Îmi ziceam că trebuie să rămân şi trebuie să reuşesc. Între timp, mi-

am făcut rost de o cantină ieftină, ca să nu rămân doar la pită şi slănină.

Până la ziua examenului am mai citit şi m-am plimbat pe străzile şi

parcurile Clujului.

În ziua de 25 aug. 1950, înarmat cu o peniţă şi o sticluţă de

cerneală, iată-mă în sala primei probe: Limba şi literatura română. Îmi

aduc aminte că tema era despre poezia progresistă înainte de 23 August.

M-am pus pe scris. După ce am amintit de „Împărat şi proletar” a lui

Eminescu şi de „Noi vrem pământ” de G. Coşbuc, am trecut la poezia din

paginile revistei Contemporanul. De aici, aduc repede în discuţie poezia

lui Th. Neculuţă, poezie pe care o citisem peste vară din cartea de la

Dorica şi din care învăţasem pe de rost şi destul de multe versuri. Am

scris vreo nouă pagini. De la protectorul meu, secretarul Străuneanu, am

aflat mai târziu că am primit nota nouă. A doua zi era proba de Economie

politică – scris. O probă în care era vorba de legea valorii. Cum eu citisem

peste vară toate prefeţele şi postfeţele Capitalului lui Marx îţi dai seama

că n-am avut probleme. Nu cred că mai era vreun candidat cu o asemenea

lectură în spate. Ne supraveghea domnişoara Velovan. La un moment dat

îmi zice ea: „Ia, tu, ăla mic de acolo, vino aici în faţă că prea se uită cei

din jur la ce scrii”. Lângă mine era colegul meu de clasă Suciu Horea,

fratele lui Sandina şi eu realmente mi-am pus coalele scrise în aşa fel,

încât, pe cât posibil, să-mi ajut colegul. În fine, după această a doua probă

scrisă, simţeam că şansele reuşitei mele creşteau.

Nu-mi aduc bine aminte ce-am făcut la proba orală de Literatură

română. Îmi aduc însă aminte că la Economie politică a trebuit să vorbec

despre relaţia capitalism-imperialism. Eram în temă. Când am început să

caracterizez imperialismul, examinatoarea, aceeaşi domnişoară Velovan,

m-a întrebat „Ce, dumneata ai citit lucrarea lui Lenin „Imperialismul…?”

I-am răspuns că da. Mi-a pus o întrebare ca să vadă dacă realmente am

60

———————– Page 61———————–

citit-o şi mi-a zis: „Bravo băiete, te felicit”. O altă treaptă a reuşitei mele

era trecută.

Ceva necazuri am avut la proba de Istorie. La Istorie nu eram

prea tare. De altfel, singura medie de 8 (opt), în anul final al şcolii la Blaj,

era la această materie. La examen eram lângă o colegă, Iordache Maria,

care tare se chinuia cu subiectul ei, subiect despre ceva evenimente de

după 23 August. Văzând-o tare transpirată, m-am apucat să-i mai şoptesc

câte ceva. Am fost atenţionat până la ameninţarea că voi fi scos din

examen. Dar d-na Urcan n-a făcut acest lucru. Când mi-a venit rândul să

răspund am încurcat perioada în aşa hal, încât nici astăzi nu ştiu dacă am

vorbit cu vreo două secole înainte sau după perioada la care mă angaja

subiectul. Profesoara mi-a zis: „Vezi, mai bine te gândeai mai serios la

subiectul dumitale, decât să ajuţi în dreapta sau stânga”. Mi-am zis, fie ce-

o fi; proba de la Istorie a fost un eşec. Am mai dat o probă denumită

„Constituţie” la care nu mi-a mers chiar aşa de rău.

Trecând peste examene, parcă şase la număr – două scrisuri şi

patru orale – am lăsat la secretariat un plic cu adresa, plic prin care urma

să fiu anunţat acasă de rezultat.

Într-o bună seară mă întâlnesc cu poştaşul şi-mi dă plicul mult

aşteptat. Eram reuşit. Ţin minte că, sărind într-un picior şi fluturând plicul

pe sus, am fugit spre casă spunând la toată lumea că „Am reuşit! Am

reuşit!” În aceeaşi zi a primit scrisoare de reuşită la Chimie, la Bucureşti,

şi prietena mea Dorica Radu.

Eram de pe acuma, pe lângă alţii trei, încă doi studenţi pe uliţele

Buii.

În faţa unui asemenea rezultat până şi muma s-a mai împăcat cu

gândul şi s-a apucat să se gândească la pregătirile pentru plecarea mea la

Cluj. Ţin minte că de data aceasta mi s-a cumpărat şi mie un geamantan

nou, din nuiele, cu o cheiţă, geamantan care m-a însoţit în toţi anii

studenţiei.

x

x x

Trecând peste multe amănunte ale pregătirii pentru Cluj, iată-mă

din nou la Străuneanu pentru înscriere şi pentru solicitarea de bursă.

Stăuneanu îmi spune că medie am foarte bună, mult peste opt, a doua în

lista mediilor, dar plafonul de impozit este cam mare; nu crede că voi

primi bursă. Aceasta ar fi fost catastrofal, ar fi echivalat cu plecarea acasă.

61

———————– Page 62———————–

În zadar am încercat eu să le explic celor care se ocupau de acordarea

burselor că în impozitul cu pricina este inclus şi impozitul lui moşu şi că

de fapt numai după foaia agricolă a lui tata ar trebui ca impozitul să fie

mult mai mic. Le-am explicat eu că probabil notarul, pe motiv că

„mâncăm dintr-o mămăligă” a cumulat cele două impozite – tata şi moşu.

Mi se spune că singura soluţie ar fi aceea a unei noi adeverinţe de avere şi

de impozit, adeverinţă care să ateste cuantumul impozitului lui tata.

În faţa unei asemenea situaţii, neavând bani să mă duc acasă şi să

vin înapoi, am recurs la o scrisoare. Aveam convingerea că problema se

va rezolva; nu recurgeam la nici un fals şi nu ceream nici un favor. În

scriptele primăriei, tata şi moşu aveau pagini separate de avere şi de

impozit. După averea lui tata am fi putut fi consideraţi ţărani săraci, după

averea cumulată eram ţărani mijlocaşi.

Pentru masă am primit contra cost o cartelă provizorie, dar în

cămin nu puteam intra. Ce să fac? Ce să fac? Nu aveam pe nimeni, nu

cunoşteam pe nimeni. Pentru dormit nu-mi rămânea decât gara. Aşa s-a

întâmplat că mi-am lăsat geamantanul la un coleg în cămin şi spre seară

luam drumul spre gară; îmi alegeam un colţ şi îmi aranjam un culcuş.

Spre dimineaţă o porneam pe străzile Clujului. Mergeam la cantină, apoi

la cursuri şi seminarii. Într-o dimineaţă, venind de la gară, pe strada

Horea, mă întâlnesc cu o colegă – Zita Dumitrescu. Ea către mine: „Ce

faci tu Ionică la ora aceasta pe stradă?” „Vin de la gară”, îi răspund eu.

„Doar nu cumva dormi în gară?” Când am văzut că am fost prins asupra

faptului, n-am mai avut ce face şi i-am povestit încurcătura cu adeverinţa.

„Ionică, uite ce, fratele meu, Simi, are o dormeză în bucătărie şi am să

vorbesc cu el să te lase să dormi la noi. Sigur va fi de acord. Ne vedem la

şcoală şi diseară te culci la noi”. Aşa s-a şi întâmplat; am dormit şi la Zita

vreo câteva nopţi.

În fine, primesc de acasă scrisoare, primesc şi noua adeverinţă.

Eram fericit. Am primit bursă – casă şi masă; problema plecării acasă nu

se mai punea. Aşa, dragă copile, mi-am început frumoasa studenţie.

Când am păşit în amfiteatrele vieţii universitare, am păşit cu

impresia şi speranţa că între pereţii Universităţii – profesori şi biblioteci –

se află toată ştiinţa lumii şi toate răspunsurile la toate întrebările pe care

cineva şi le poate pune. Am crezut pe atunci ceea ce, mai mic fiind,

credeai tu despre mine şi anume că eu le ştiu pe toate. Aşa cum tu te-ai

lămurit curând că nici eu nu le ştiu pe toate, m-am lămurit şi eu că nici în

mintea profesorilor şi nici în cărţile bibliotecilor nu poţi afla răspunsuri la

62

———————– Page 63———————–

toate întrebările. M-am convins cu timpul că orice creştere a cunoaşterii

înseamnă şi o creştere a necunoaşterii, că orice răspuns la o anumită

întrebare, deschide o mulţime de alte întrebări.

Cu impresia mea de început, m-am aşezat de la primele prelegeri

universitare în prima bancă, înarmat cu mai multe creioane bine ascuţite –

stilou nu aveam – ca să culeg tot ce se putea culege din lecţiile pe care

profesorii ni le ţineau.

Nu cred că este cazul să intru în detaliile pregătirii mele ca

student, nu este cazul să-mi iau pe rând disciplinele pe care le-am urmat,

profesorii pe care i-am avut şi notele pe care le-am obţinut. Apropo de

note, ţi-aş putea spune doar că în cei patru ani de facultate am primit doar

două note de „bine”, restul „foarte bine”. Drept consecinţă, am terminat

facultatea cu diplomă roşie, diplomă de merit.

x

x x

Din lista profesorilor, hai totuşi să-ţi reţin doar câteva nume şi să-

ţi scriu în prelungirea lor doar câteva cuvinte.

D.D. Roşca era nu numai un mare profesor, dar şi un veritabil

filozof. Avea doctoratul obţinut la Sorbona – Paris – şi era deja bine

cunoscut pentru studiile lui de filozofie şi, mai ales, pentru lucrarea

„Existenţa tragică”. Datorită scrierilor sale de profil filozofic şi datorită

ideilor originale pe care aceste scrieri le conţin, eu cred că după Blaga, un

alt mare universitar clujean, D.D. Roşca este a doua minte în peisajul

meditaţiei filozofice româneşti.

Îmi aduc aminte că la examenul de Logică pe care l-am dat cu

D.D. – aşa i se spunea prescurtat – când m-am dus să-mi trag biletul,

profesorul îmi spune: „Stai! Îţi dau eu biletul”. Îşi adună biletele de pe

masă, le răsfoieşte ca pe nişte cărţi de joc şi îmi spune: „Acesta”. Era

vorba despre „Sistemul categoriilor la Aristotel”. Un subiect prin

excelenţă de rezonanţă filozofică şi istorico-filozofică şi abia după aceea

de Logică, în sensul propriu al cuvântului. M-am bucurat de bilet şi eram

chiar puţin încântat că D.D. Roşca mă priveşte şi mă tratează altfel decât

pe ceilalţi colegi. M-am descurcat foarte bine, am luat zece şi am primit şi

felicitări.

Al. Roşca era de fapt mentorul profesional al facultăţii noastre; el

era şeful Catedrei de Psihologie. Relaţiile mele cu Al. Roşca au fost şi în

timpul studenţiei şi după aceea, excelente. Eram, oarecum, unul din

63

———————– Page 64———————–

preferaţii lui, ca student. Cursurile lui îmi plăceau prin conţinutul lor, prin

efortul de a elimina speculaţia psihologică; el ţinea mai mult la o

psihologie experimentală, decât la una de inspiraţie speculativă. De altfel,

şi timpurile obligau la un asemenea demers; pe atunci Psihologia era plină

de pavlovism; reflexul condiţionat trebuia invocat în orice fel de

explicaţie.

D. Tudoran era titularul celuilalt curs de bază – Pedagogie.

Mereu pedant în prelegeri, era pedant şi în afara lor. El ne impresiona prin

aerul mai vechi al unei prelegeri universitare – eleganţă interioară şi

exterioară deopotrivă.

Din gura lui Anatolie Chircev am ascultat cursul de Psihologia

copilului cu referiri bibliografice de ultimă oră. Mi-a plăcut cursul în aşa

măsură, încât la examenul de diplomă, la proba la alegere, mi-am ales

psihologia copilului; probă mult mai grea, decât alte posibile discipline la

alegere.

În fine, ce să-ţi spun despre profesorul meu A. Roth, ulterior

coleg de catedră şi apoi bun prieten. Am ascultat din gura lui cursul de

filozofie, curs care aşa cum se cerea pe vremurile acelea, se numea

Materialism dialectic şi istoric. Orientarea de conţinut nu putea fi alta

decât aceea inspirată de incursiunile filozofice ale clasicilor marxismului,

orientare impusă oficial. Cu un asemenea conţinut, prelegerile lui Bondi

erau extrem de clare şi extrem de sistematice. Cu siguranţă că şi sub

„presiunea” lor, după terminarea facultăţii am cotit-o, cum s-ar zice, pe

căile filozofiei.

Din lista asistenţilor îmi aduc aminte cu mare plăcere de Mare

Valer şi Radu Ioan.

Mare V. era un asistent foarte meticulos, tobă de carte, exigent cu

el mai mult decât cu alţii. De la el am „furat” conspectarea pe fişe. Până la

acest furt, îmi notam ideile principale ale unei bibliografii pe caiete.

Odată eram la Mare în cabinet şi văd o jumătate de coală de hârtie care

avea într-un colţ notat numele autorului, în altul titlul lucrării şi în centru,

ceva mai jos, ideea la care se referea fişa şi apoi citatul care consfinţea

această idee. După această „descoperire”, m-am gândit să lucrez şi eu aşa.

Îmi adunam fişele pe aceeaşi temă în plicuri. În această manieră, ideile şi

suportul lor bibliografic puteau fi mai uşor şi mai eficient manevrate.

Către sfârşitul facultăţii aveam deja zeci de plicuri mari în care se

adunaseră multe, multe plicuri mai mici.

64

———————– Page 65———————–

De la Radu Ioan, un om extrem de echilibrat în gândire şi în

gesturi, mi-a rămas în minte poziţia lui nu prea pavlovistă. Parţial

împotriva curentului, când mai direct, când mai pe ocolite, ne învăţa că nu

toate procesele psihice se pot explica prin „reflexe condiţionate”. În

opinia lui, fenomene ca memorie, gândire, sentimente etc. reprezentau

realităţi mai complexe, realităţi care presupun şi alte arsenale explicative.

Trecând peste multe alte posibile miniportrete de dascăli, să-ţi

spun câte ceva, dragă copile, despre începuturile activităţii mele zise

ştiinţifice.

Se leagă aceste începuturi de activitatea mea în cercul de psiho-

logie. În Universitate, pe vremea mea, în toate facultăţile erau organizate

asemenea cercuri. Era un fel de ucenicie în a aduna bibliografie pe o

anumită temă, în a-ţi pune nişte întrebări şi a căuta ceva soluţii. În cadrul

cercului de care am amintit, condus de prof. Al. Roşca şi de asistent Mare

Valer, am ţinut mai multe lucrări. La una am lucrat mult cu colegul şi

prietenul Ciumăgeanu Dumitru şi n-a ieşit nimic. Ne-am pus noi în gând

să facem reflexe condiţionate la peşti. Ne-am cumpărat un amărât de

acvariu, câţiva peştişori şi voiam să-i facem să vină în colţul în care le

dădeam de mâncare la o anumită oră. Era vorba de un reflex condiţionat

la timp. Da de unde! Fie că peştii noştri nu erau la ora respectivă destul de

flămânzi, fie că instalaţia noastră era prea primitivă, n-am putut face

nimic. După vreo jumătate de an de urmărit peştii, am renunţat.

Cu o altă lucrare am avut ceva mai mult noroc. Cu ea am primit

în anul IV premiu la sesiunea pe Universitate, premiu constituit dintr-un

metru de cărţi. Titlul exact al lucrării l-am uitat, tema însă nu; era vorba

despre memorarea de către elevi a unei scurte poezii, a unui text şi a unei

suite de câteva numere. Am descoperit că elevii cu care am lucrat au

reţinut mai bine şi mai uşor începutul şi finalul suitei de versuri, de

cuvinte, de numere. După prelucrarea statistică a rezultatelor mi-a ieşit un

fel de curbă a lui Gauss. În faţa unei asemenea constatări mi-am pus două

întrebări: cum s-ar putea explica psihologic această situaţie şi apoi cum s-

ar putea îmbunătăţi pedagogic memorarea mijlocului. Psihologic, situaţia

am pus-o pe seama jocului raporturilor dintre excitaţie şi inhibiţie, mai

bine zis pe fenomenul „inducerii lor reciproce”. Sub raport pedagogic,

ziceam eu pe atunci că elementele de mijloc ale unui text, de pildă, ar

putea fi subliniate, scrise cu alte caractere, cu alte culori etc. scrise în aşa

fel ca să intre mai bine în atenţia copilului şi apoi în memoria lui.

Explicaţia mea a plăcut prof. Al. Roşca şi mi-a sugerat să trimit lucrarea

65

———————– Page 66———————–

la Revista de pedagogie, spre publicare. Am trimis eu lucrarea, mi-a venit

cu ceva observaţii, observaţii pe care nu le-am mai onorat. Eram în ajunul

examenului de stat şi, drept urmare, prins de alte urgenţe profesionale.

După terminarea facultăţii nu mi-a fost dat să rămân printre psihologi; nu

erau posturi. Drept consecinţă, am abandonat şi ideea lucrării.

Nu pot trece prin amintirile celor patru ani de studenţie, fără a-ţi

spune câte ceva şi despre evoluţia mea politic ă. Pe vremea aceea activita-

tea politică a studenţilor se desfăşura în două forme organizate: U.T.C –

Uniunea Tineretului Comunist – şi Sindicatul studenţesc. Până să ajung în

vreuna din verigile acestor structuri, să-ţi spun că din primele zile ale

vieţii de student, probabil datorită mediei de la admitere, am fost numit

din partea decanatului ca responsabil de grupă. În această calitate ţineam

evidenţa frecvenţei colegilor la cursuri şi seminarii, în pauza mare fugeam

după „sarcini”, aflam de la secretarul U.T.C ce trebuie să facem, pe cine

şi la ce şedinţă să mobilizăm etc.

Prin anul II am fost ales în comitetul U.T.C al facultăţii; am

răspuns de sectorul de propagandă. La nivelul Universităţii, pe linie de

U.T.C n-am ajuns deoarece nu aveam o origine socială chiar aşa de

sănătoasă; eram copil de ţăran mijlocaş, ţăran care încă nu voia să intre în

colectiv. La sate era mare presiunea de lichidare a proprietăţii private şi

de constituire a C.A.P-urilor. Tata şi ai mei nu voiau să facă pasul renun-

ţării la pământul, plugul şi agoniseala lor, deşi erau ameninţaţi că eu şi

Iosif şi Lena vom fi daţi afară din Universitate, respectiv licee. Până la o

asemenea ameninţare mergea „munca de lămurire” în numele colectivi-

zării agriculturii. Nefiind nici unul din ai mei membru de partid, sarcina

cea mai „înaltă” pe care am ocupat-o ca student a fost aceea de respon-

sabil cu munca culturală în Comitetul sindical. În această calitate m-am

ocupat de Corul Universităţii, cor de o anumită faimă în viaţa culturală de

atunci a Clujului, de echipa de dansuri, de echipa de teatru, de serbări,

concursuri, excursii etc. Îmi aduc aminte de o frumoasă excursie culturală

– cor, dansuri, poezie etc. făcută în oraşele Hunedoara, Arad, Oradea. Ba

am fost o dată şi la Sibiu. Era frumoasă această activitate; m-am angajat

în interiorul ei cu destulă dăruire. Îmi aduc aminte cu mare plăcere despre

multe din momentele acestei laturi a studenţiei mele.

66

———————– Page 67———————–

x

x x

Tot contextul vieţii studenţeşti este un foarte bun mediu de

legătură a unor prietenii de neuitat, chiar dacă nu de durata şi intensitatea

afectivă a celor din perioada şcolii. Toată facultatea ştia de prietenia

Irimie – Ciumăgeanu. Deşi într-un anumit fel ne concuram profesional,

amândoi am înţeles că este destul loc şi pentru o bună prietenie. Ne

stimulam împreună la învăţătură, lucram împreună la cercurile ştiinţifice,

ne plimbam, discutam etc. Terminând şi el cu diplomă de merit n-a fost

reţinut la Universitate, deşi avea pentru aceasta toată acoperirea profesio-

nală necesară. „Păcatul” lui era, cred eu, doar acela că era copil de preot,

de pe undeva din Oltenia. Cu acest „păcat” în spinare, ca să poată intra şi

să poată rămâne în facultate, a recurs la o strategie pe care am înţeles-o şi

am acceptat-o. S-a căsătorit cu o fată de origine socială sănătoasă, funcţio-

nară, membră de partid. Peste tot declara că din cauza acestei căsătorii

toate legăturile lui cu familia sunt întrerupte. S-a descurcat omul şi bine a

făcut. Pe nevasta lui o chema Nuţi, o femeie cumsecade şi care accepta cu

plăcere toate grupele de colegi şi colege care se perindau prin casa lor.

Din păcate, prietenia cu Ciumi s-a stins rapid şi complet după

terminarea facultăţii. Motivele acestei stingeri au fost mai multe: plecarea

lui din Cluj, divorţul de Nuţi etc. În divorţul cu Nuţi a dovedit destul de

multă lipsă de caracter.

O altă bună şi mai lungă prietenie a fost aceea cu bădia Timircan.

Toţi îi ziceam Bădie deoarece era cu mult mai in vârstă decât noi. Era

refugiat din Basarabia şi ca prin minune, împreună cu soţia lui Vera, au

scăpat de valul depistării basarabenilor şi trimiterii lor acasă şi de acolo

mai departe în Siberia. A stat mult timp ascuns printr-un sătuc din jurul

Dejului. Trecând peste acest val s-au gândit să-şi complecteze studiile.

Iniţial erau învăţători. Bădia s-a înscris la facultatea noastră, iar Vera la

Filologie, secţia română – rusă. Erau amândoi nişte oameni foarte cumse-

cade. Cu Bădia am colaborat mult pe linie sindicală. Vera era o gospodină

de excepţie. Pe la ei mai mâncam, pe la ei îmi mai călcam câte o cămaşă

etc. După facultate, ei au fost repartizaţi la Sibiu, la Şcoala de surdo-muţi.

I-am vizitat multă vreme şi cu multe ocazii. Am fost cu ei la pescuit, pe

Olt – Bădia era mare pescar – am fost cu ei după ciuperci, la Păltiniş, am

fost o dată cu ei şi la vânătoare – bădia era şi mare vânător. La această

67

———————– Page 68———————–

vânătoare, pândă la mistreţi, pe clar de lună, am fost cu mica şi cu mami;

mami avea pe atunci doar 2-3 anişori.

După vreo câteva vizite făcute în Buia, le-a plăcut aşa de mult

satul şi oamenii că după o vreme şi-au cumpărat o casă de la un uncheş de

al meu. Şi-au pus casa la punct, au plantat viţă de vie, şi-au făcut o

stupărie, şi-au montat o instalaţie de irigare a grădinii; oameni gospodari,

ce mai! Câţiva ani s-au simţit aşa de bine în Buia, încât Bădia a umblat pe

la toate forurile ca strada pe care locuiau în Sibiu să primească numele

„Buia”. A şi reuşit.

După apariţia legii lui Ceauşescu că nu poţi avea două case în

proprietate, a trebuit să renunţe la casa din Buia. După această renunţare,

au mai trăit câţiva ani ca pensionari în Sibiu. După ceva timp s-au stins

din viaţă, mai întâi Bădia şi la scurt timp Vera. Au lăsat în urmă un copil

înfiat, Dănuţ, copil cu care însă n-am mai ţinut legătura. Oricum prietenia

cu Timircanii a fost lungă şi a fost frumoasă.

Prin Ciumăgeanu l-am cunoscut pe V. Bîrză, iar prin acesta pe I.

Boriceanu. Aceştia nu erau studenţi. Bîrză lucra ceva pe la U.T.C, iar

Boriceanu era tractorist, lucra la secţia din Cluj de reparare a tractoarelor

stricate. Amândoi erau foarte buni prieteni de pe front. După 23 August,

la Braşov, pe când aveau doar 18-19 ani s-au înrolat voluntar să lupte

împotriva nemţilor. Au ajuns cu frontul până prin munţii Tatra din

Cehoslovacia. Boriceanu a scăpat din ghiarele frontului ca prin minune.

Era deja aruncat în căruţa cu morţi. Când s-a aruncat peste el un alt mort,

printr-un reflex şi-a îndoit un picior. Un sanitar a observat mişcarea şi l-au

mutat în căruţa cu răniţi. Ajuns la spital, a supravieţuit.

Atât Bîrză cât şi Boriceanu erau veritabile şi plăcute figuri

umane. Bîrză era un povestitor înnăscut, Boriceanu un inovator tot înnăs-

cut. Era o plăcere să-l auzi pe Bîrză povestind despre front şi era un deli-

ciu să-i auzi pe amândoi, după două – trei pahare de vin, cântându-şi

cântecele de pe front. Din povestitor, Bîrză a ajuns scriitor. A scris mult

despre cei rămaşi pentru totdeauna prin munţii Cehoslovaciei. Portretele

acestora, ca oameni, ca eroi, şi-au găsit lumina tiparului prin diferite

reviste şi apoi în „Pagini de vitejie”, carte pe care, cu dedicaţie, o mai am

şi acum în biblioteca de la Cluj.

Cât de mare figură era Boriceanu să-ţi spun doar că pasiunea lui

pentru inovaţie l-a mânat spre examen de admitere la Politehnică. A

reuşit. I-au acceptat înscrierea cu promisiunea că va aduce ulterior

68

———————– Page 69———————–

Diploma de bacalaureat. Dar el nu avea nici o diplomă; terminase doar o

şcoală de ucenici.

Chemat la Decanat pentru completarea dosarului, Boriceanu le

zice: „Eu am crezut că aici aveţi nevoie de oameni, nu de hârtii. La

revedere.”

Cum Bîrză şi Boriceanu erau angajaţi, când primeau salariul,

musai se făcea un chef. Îmi aduc aminte că o dată, pe timp de iarnă, în

faţa crâşmei în care am chefuit, era o sanie. Nenea cu sania era înăuntru

să se mai încălzească. Când am ieşit, îl văd pe Boriceanu că sare în sanie

şi ne porunceşte şi nouă să urcăm – Bîrză, Ciumăgeanu, eu şi încă vreo

doi prieteni mai de ocazie. După o tură cu sania prin oraş, când ne-am

întors, nenea se agita şi se pregătea să anunţe poliţia că cineva i-a furat

calul şi sania. Boriceanu îl linişteşte şi îi zice: „Nu te speria nene, nu s-a

întâmplat nimic. Am vrut să-mi plimb şi eu un pic prietenii cu sania. Uite

aici 10 lei şi bea ceva să te mai încălzeşti”. Dar nu toate serile de chef

aveau un asemenea sfârşit. Uneori după crâşmă, mai ajungeam pe la

Bîrză şi Boriceanu acasă; locuiau pe o străduţă chiar în centru, foarte

aproape de locuinţa lui Ciumăgeanu. Bineînţeles că aveam cu noi încă o

sticlă în jurul căreia să ne continuăm veselia. Într-o asemenea seară, când

cei doi buni prieteni erau mai aprinşi, Boriceanu, cum nu mai putea fi

chiar aşa de atent, stropeşte ceva vin pe ceva hârtii de ale lui Bîrză, hârtii

ce erau pe masă. De aci ceartă, de aci bătaie. Ciumăgeanu era între ei să-i

despartă, eu adunam hârtiile lui Bîrză care zburaseră de pe acum prin

toată casa. După bătaie, la câteva minute doar, îi vedem că se scoală ca la

o comandă, se îmbrăţişează, plâng unul pe umerii celuilalt şi încep să

cânte:

„ Şi apoi mereu înainte,

Cu chipul ei în minte,

Cuprins de fiori,

Să-i flutur în zori,

Batista-i cusută cu flori.”

Era refrenul unuia din cântecele lor de front. N-am uitat noaptea

aceea; a fost plină de emoţii. Am înţeles o dată în plus ce este aceea să te

împrieteneşti cu cineva sub ameninţarea gloanţelor.

Prietenia cu Boriceanu s-a cimentat cel mai mult datorită urmă-

toarei situaţii. La începutul anului IV, ultimul an de studenţie, m-am trezit

din nou în faţa ameninţării de a pleca acasă. S-a strâns tare şurubul pentru

bursele copiilor de ţăran. Le-am spus la Decanat că fără bursă, eu trebuie

69

———————– Page 70———————–

să mă retrag. Toţi ziceau că nu se poate, că trebuie să se găsească o

soluţie. Mi s-a recomandat să aştept până se vor întoarce bursele de la

Minister; se spera în ceva bursă la excepţie. Nu ştiu cum s-a pledat în

favoarea mea, destul că am primit bursă, dar numai pentru masă, cămin

nu. Eram din nou fără acoperiş. Cam în acelaşi timp, Bîrză s-a însurat şi

drept urmare, a rămas şi Boriceanu, cum se zice, pe drumuri. Spre seară

ne întâlneam amândoi la Ciumăgeanu şi cu o pătură şi un cearceaf pe

umeri umblam pe la prieteni pentru găzduire. Am dormit la Ciumăgeanu,

la Costea, la Stanciu, pe la familia Pop etc. Într-o zi, fiind la Ciumăgeanu,

vine o doamnă mai în vârstă, la Nuţi, s-o întrebe dacă nu cumva ştie vreo

fată bună, nu prea pretenţioasă, care ar avea nevoie de gazdă. Îi explică ea

lui Nuţi că locuieşte foarte central, lângă piaţa oraşului – azi Piaţa Mihai

Viteazul – că are o singură cameră, că patul ei şi l-a despărţit printr-o

perdea, că are în cameră o dormeză de o persoană pe care ar dori s-o

închirieze. Când am auzit despre ce este vorba, m-am aşezat turceşte în

faţa doamnei şi i-am zis: „Dar un băiat ca mine, n-aţi vrea să luaţi,

doamnă dragă?” Vă pot oferi pe lună bursa mea de merit, bursă de 50 de

lei”. Se uită doamna Rebica la mine – aşa o chema – şi-mi zice: „Vă iau

numai să fiţi cuminte”. Îi spun eu că nu fumez, că n-o să mă vadă beat, că

n-am drăguţă etc. etc. Nuţi pune mărturie c-o să fiu un chiriaş mai bun

decât o fată, că mie îmi trebuie doar un pat unde să dorm noaptea; peste zi

voi fi la cursuri, seminarii, bibliotecă. Şi aşa, iată-mă aranjat cu dormitul.

Boriceanu a mai rămas să mai colinde pe la prieteni.

După vreo două săptămâni, ca să-mi ajut prietenul, o întreb eu pe

doamna Rebi dacă n-ar vrea să-l primească în gazdă şi pe Boriceanu. Îi

explic eu că şi el are nevoie numai de un loc unde să doarmă, că eu îl

primesc cu mine pe dormeză, că pentru aceasta eu nu am pretenţia să-mi

reducă chiria etc. Se gândeşte Rebeca ce se gândeşte – încă 50 de lei pe

lună nu erau de aruncat – şi acceptă. Aşa iată-mă cu Boriceanu coleg de

pat. Mai târziu, Vali, soţia lui, zicea în glumă: „Eu nu sunt prima nevastă

a lui Boriceanu, prima a fost Bîrză, a doua Ionică şi apoi eu”.

Nu ne-a mers rău la Rebica; amândoi veneam acasă numai

pentru noapte. Ceva probleme apăreau atunci când Boriceanu lua salariul

şi trecea cu el pe la vreo crâşmă. Dacă se întâmpla ca eu să nu fiu cu el,

apărea noaptea târziu cu o sticlă în geantă, ne scula, cânta, dirija, iar eu cu

Rebi neni trebuia să-i ţinem isonul. Atunci mă mai supăram pe asemenea

gesturi, astăzi însă mă gândesc cu plăcere la ele. Făceau şi asemenea

scene parte din economia prieteniei noastre.

70

———————– Page 71———————–

Istoria acestei prietenii e lungă. În alte forme, ea s-a continuat şi

în fazele ulterioare ale vieţii mele. La unele momente voi reveni.

x

x x

Deocamdată, după atâtea pagini despre prietenie, să-ţi scriu ceva

şi despre iubire.

Acest capitol al vieţii mele de student e mai sărac, poate

neobişnuit de sărac.

Chiar în primele luni ale anului I m-am prins puţin afectiv de o

colegă de grupă. O chema Voichiţa. În pauze o mai ţineam de mână, în

ore îi mai trimeteam prin aer câte un pupic, după ore o mai conduceam

spre casă. De toate acestea m-am lăsat însă foarte curând; prea îmi luau

timp. Mie îmi trebuia timpul pentru colţul meu din bibliotecă. Colegele

îmi ziceau, unele cu simpatie, altele cu uşoară răutate, „şoarece de biblio-

tecă”. Am lăsat-o deci pe Voichiţa pe alte mâini şi pentru alte angajări

sentimentale.

Anii I şi II de facultate au trecut aproape fără iubire. Prin anul III,

prin familia Ciumăgeanu, am cunoscut-o pe Mili Pop. Era elevă în ultima

clasă la Liceul pedagogic şi sora unei bune prietene de a lui Nuţi. S-a

înfiripat o uşoară poveste de amor. Mă gândeam la ea, ne-am plimbat, ne-

am mai îmbrăţişat, sărutat şi cam atât. Cum ea era pe terminate cu şcoala,

se gândea la măritiş. Eu nu aveam deloc gânduri de însurătoare. Văzând

fata că eu nu zic nimic despre vreun anume viitor al întâlnirilor noastre şi-

a mutat gândurile şi sentimentele la un vecin de al ei, Ali, cu care s-a şi

căsătorit. După ani de zile, printr-o pură întâmplare, ne-am trezit vecini de

compartiment într-un tren spre Bucureşti. Am aflat cu acest prilej că este

nefericită, că nu are copii, că are multe probleme cu un nepot pe care s-a

angajat să-l crească. După această reîntâlnire, mai venea din când în când

pe la mine la catedră, să-mi mai spună câte ceva din necazurile ei. Zicea

că mă caută în amintirea scurtei noastre iubiri.

Cea mai de seamă angajare sentimentală din perioada studenţiei

mele a fost în anul IV. Mi se întorceau mie ochii după o colegă de la

Chimie ceva mai demult. O chema Beatrice. Avea ochi frumoşi, un păr

lung, o faţă albă, albă; îmi plăcea de-a binelea. După demonstraţia de la 7

Noiembrie – demonstraţie mare pe vremea aceea – m-am învârtit prin

cercul ei, şi am făcut în aşa fel, încât s-o pot conduce spre cămin. A fost

prima plimbare şi prima discuţie mai lungă cu ea. La scurt timp după

71

———————– Page 72———————–

această discuţie, eram de serviciu la liceul Pedagogic – un fel de practică

pedagogică. Era o zi de sâmbătă şi elevii şcolii aveau organizată o seară

de dans. Ţin minte că i-am dat telefon la cămin şi am invitat-o la serată.

Mi-a spus că tocmai se spălase pe cap, că nu ştie dacă va găsi la vreo

colegă un uscător de păr…, dar că va încerca. Eu i-am spus unde să vină şi

cum să mă caute. După vreun ceas mă trezesc cu ea la poarta şcolii. M-

am bucurat mult. Era pentru prima dată când o fată venea la o seară de

dans anume pentru mine şi eu eram acolo numai pentru ea. După dans, în

drumul spre cămin, ne-am abătut prin parc – parcul Bondi cum i-ai zis tu

mai târziu – şi ne-am plimbat aproape toată noaptea. În timpul acestei

plimbări i-am spus că-mi place, că în mintea mea ea este aşa şi aşa… fără

însă să folosesc cuvântul iubire. Mi-a spus şi ea că mai de mult se uita

după mine, că încă de când ţineam împreună cursul de Marxism, în Sala

Mare a Casei Universitarilor, mă ştie şi că pe atunci îmi spunea „corea-

nul”. Ba, aşa într-o îmbrăţişare, îmi spune că „mă iubeşte”. M-a cam

surprins curajul acestei declaraţii şi mi-a fost puţin jenă de lipsa mea de

iniţiativă. I-am răsplătit declaraţia cu mai multe sărutări şi i-am spus că

este singura fată la care mă gândesc. Am întâlnit-o pe Beatrice şi cu

familia Timircan. Le-a plăcut fata şi mi-au zis că dacă eu vreau, ei rapid

fac pe naşii şi mă însoară cu ea. Eu eram prea sărac, prea dezbrăcat încât

să mă pot gândi la aşa ceva. Speram ca legătura cu Beatrice să mai ţină,

să mai ţină până pe la repartizări şi apoi să vedem ce poate ieşi din iubirea

noastră. Dar n-a fost să fie aşa. Studentele din anul IV de facultate se

gândesc serios la măritiş. Văzând că eu nu zic nici o vorbă despre viitorul

relaţiei noastre, Beatrice şi-a mutat gândurile, probabil şi sentimentele, la

un prieten mai vechi, medic militar, prieten cu care s-a şi căsătorit imediat

după terminarea facultăţii. N-a nimerit-o prea bine. După ani de zile, am

căutat-o la un liceu din Bucureşti; era cu o fetiţă retardată din cauza unei

meningite rebele şi era pe punctul de a divorţa. De atunci n-am mai văzut-

o. În minte mi-a rămas însă până astăzi.

Cam atât, dragă copile, despre iubirile mele din perioada

studenţiei. Cam puţin, prea puţin, pentru un tânăr trecut de douăzeci de

ani. Dar, ce să fac, aşa a fost să fie.

x

x x

Şi acum, după capitolul iubire, ceva despre vacanţele vieţii mele

studenţeşti. Pentru perioadele în care eram în Buia, zilele şi serile s-au

72

———————– Page 73———————–

derulat după obişnuitul altor vacanţe; lucru la hotar, întâlniri la butucul lui

Şchiopuţu, câte o duminică la scaldă, câte o escapadă la vreun bal prin

satele vecine – Boarta, Şeica Mare etc. Fără nici o schimbare în cercul de

prieteni, fără nici o angajare sentimentală nouă. Într-una din vacanţele din

Buia am făcut pe delegatul de batoză.

La ordinele stăpânirii, pe acolo pe unde încă nu erau întovărăşiri

sau colective, oamenii nu mai aveau voie să-şi treiere grâul în propria

curte. Trebuia dus totul la arie – un loc la marginea satului, unde urma să

se facă treieratul. Degeaba au înjurat oamenii, degeaba argumentau că la

arie li se strică grâul, li se strică paiele. Stăpânirea era stăpânire; ea trebuia

să ţină sub control producţia de grâu a fiecărei familii. Oamenii trebuiau

să deie cote la stat, cote mari, ori în curte se puteau mai uşor manevra

sacii. La arie era un delegat de batoză, un om de „încredere”, membru de

partid, care trebuia să vegheze cuantumul de recoltă al fiecărei gospodării.

Calculul cotei ce trebuia dată statului se făcea după nişte formule destul

de complicate. Nenea Sandu lui Cocoşu nu putea face asemenea calcule

şi atunci cineva mai cu carte trebuia angajat pe lângă el. Într-o vară, eu

am fost acel cineva. Pentru munca aceasta am primit ceva bani şi ceva

grâu pentru familie. M-am înţeles bine cu nenea Sandu; era el om al

stăpânirii, dar era şi un fiu al satului. Nu numai că îi lăsam pe oameni să-

şi mai arunce câte un sac în căruţă fără să mai treacă pe la cântar, dar mai

conduceam şi din condei calculele în aşa fel încât să le mai rămână ceva

grâu şi oamenilor.

La arie am legat o prietenie bună şi lungă cu Nelu Orlandea –

mecanicul batozei. Un băiat din Şeica Mare, un om de care m-a despărţit

doar moartea lui. Îl vizitam des la Sibiu, ne vizita şi el, cu Anuţa lui, la

Cluj.

Câte o lună din perioada ultimelor două vacanţe am petrecut-o la

cătănie. Noi făceam câte o zi pe săptămână pregătire militară, iar vara, o

lună de instrucţie. Prima instrucţie am făcut-o la Oradea, a doua la Ineu,

lângă Arad. Cu cătănia nu m-am prea împăcat, mai ales cu regimul de

cazarmă. Mereu întârziam la apel, mereu nu plecam de la masă cu

plutonul meu. Pentru asemenea abateri de la ordinea vieţii de cazarmă,

am făcut destule ceasuri de arest şi am spălat de multe ori W.C-ul. Înspre

zonele de instrucţie, cum eram mai mic şi mereu la coada plutonului,

trebuia să car fel de fel de materiale. Nu-mi plăcea decât la trageri. Acolo

eram bun. Îmi aduc aminte că la prima şedinţă de trageri, fără să mai fi

puşcat până atunci vreodată, am făcut 26 de puncte din 30 posibile. Am

73

———————– Page 74———————–

primit pentru aceasta o învoire în oraş, învoire în care, cu prietenul meu

Ţichindelean mi-am făcut o fotografie. El avea bani şi el a plătit. Eram

amândoi ţanţoşi că avem poze în haine de cătănie. Prietenia lui Ţichi cu

mine se pare că i-a pecetluit un destin. El era student la Veterinară la

Arad. Când am făcut excursia culturală la Arad – excursie de care am

pomenit ceva mai sus – l-am invitat la spectacol. Invitasem în aceeaşi

lojă, fără nici un gând bun sau rău şi pe consăteana mea Virginica Oprea,

elevă la ceva şcoală din Arad. Destul că această întâlnire s-a lăsat cu

urmări. Se pare că s-au mai întâlnit, s-au plăcut, s-au iubit şi s-au

căsătorit.

În trei vacanţe ale studenţiei am fost cu bilet de la sindicat, deci

pe gratis, în tabere de odihnă. Am fost o dată la Borsec, o foarte frumoasă

staţiune din munţii României, staţiune renumită prin apele ei minerale.

Am băut apă Borsec, cea mai bună apă minerală românească, direct de la

izvor. Am fost de două ori la Sovata. Aici l-am cunoscut pe Bubu Şchiau,

bunicul lui Răducu cu codiţă. Această cunoştinţă s-a transformat apoi

într-o uşoară prietenie, ca acuma familia Şchiau să se numere printre

foarte bunele mele prietenii la Cluj.

Viaţa în tabere era extrem de frumoasă; vară, munţi, izvoare,

tineret din toate colţurile ţării. Aveam mâncare bună, seara dans, plimbări,

focuri de tabără etc. De regulă, viaţa de tabără este un foarte bun prilej de

a se înfiripa prietenii şi iubiri de mai lungă sau mai scurtă durată. Ceea ce

mi se pare curios este că acuma, la această distanţă de ani, n-am dat în

filele memoriei mele peste nici un nume de fată care să-mi fi atins cât de

cât coardele iubirii. Se pare că m-am simţit mai bine în cercuri mai largi şi

fără angajări sentimentale sezonale.

Copile, îmi place să cred că ţi-am povestit destule despre anii

studenţiei mele, ani frumoşi, ani de neuitat. În final să-ţi spun că gestul

oficial al încheierii anilor de studenţie era gestul semnării unei fişe de

repartizare. Ţin minte că în această fişă era o rubrică: preferinţe. În

această rubrică eu am scris simplu şi negru pe alb: „Mă duc oriunde,

numai să fie cale ferată, că m-am săturat să mă duc 12 km pe jos”. Cam

atât era de la Şeica Mare la Buia. De prea multe ori, pe drumul cu pricina,

mă uitam înapoi să văd dacă nu vine cumva vreo căruţă – maşini nu prea

erau pe vremea aceea – să mă ia spre casă.

Cu semnătura de pe fişa de repartizare mi-am zis: Salutare

frumoasă şi neuitată studenţie.

Aduceri Aminte – BUCUREŞTIUL SAU ANUL POSTUNIVERSITAR

Din nou acasă şi din nou aşteptând o repartizare. Vine plicul şi

mă anunţă că sunt repartizat la Universitate, asistent la Catedra de

Marxism-leninism, parcă aşa cumva îi spunea. Nu mă aşteptam să fiu

reţinut la Psihologie sau Pedagogie, deoarece cam ştiam care era pe acolo

situaţia cu posturile. Nici la Catedra mai sus amintită nu mă aşteptam,

deoarece, mă gândeam eu, nu aveam un dosar prea bun din punct de

vedere politic. Mă gândeam că pentru o asemenea repartizare trebuie să ai

o origine socială foarte sănătoasă, trebuie să fii copil de muncitor, de

ţăran colectivist, de ţăran sărac, trebuie să ai părinţi membri de partid etc.

Ori eu!, copil de ţăran mijlocaş care nici nu se hotăra să se apropie de

colectiv. În sat era Gospodărie Agricolă Colectivă încă din 1951, iar ai

mei, în anul domnului 1954, mai săpau şi secerau pe cele 4-5 ha ale lor.

Cu această situaţie la dosar, am fost destul de mirat, dragă copile, de

repartizarea pentru Universitate şi la Catedra mai sus amintită. Dar, în

ciuda aşteptărilor mele, repartizarea era repartizare şi pe data de 1

septembrie 1954 trebuia să mă prezint la post.

Nici o problemă, Clujul nu mai era un oraş străin. Am tras la

Rebica şi puteam lua masa la Casa Universitarilor.

La constituirea normei mele de asistent n-am primit ore la

filozofie; dascălul meu A. Roth, o preferase pe colega mea de bancă,

Pîrleacu Viorica, o moldoveancă drăguţă şi deşteaptă. Eu am primit

normă la Socialism ştiinţific. Am condus doar două seminarii, asistat de

titularul cursului. După această foarte scurtă perioadă de activitate am fost

chemat în faţa unei comisii în frunte cu prof. Tudor Bugnariu şi întrebat

dacă nu cumva vreau să urmez la Bucureşti un curs postuniversitar de un

an de zile la aşa zisa Şcoală de lectori. Eu am răspuns că vreau, dar numai

cu condiţia de a merge la grupa de filozofie. Comisia a fost încântată de

solicitarea mea, deoarece pe atunci tocmai se căutau absolvenţi de alte

facultăţi pentru a lucra în domeniul filozofiei. Acceptată solicitarea mea,

iată-mă cu o brumă de geamantan luând drumul Bucureştiului.

În Bucureşti, am fost din nou pus în faţa unor serioase semne de

întrebare: Voi face sau nu faţă cotiturii mele spre filozofie? În grupa pe

care mi-am ales-o de bună voie şi nesilit de nimeni erau şi vreo 5-6 absol-

venţi ai Facultăţii de Filozofie din Bucureşti. Pe vremea aceea, Universita-

75

———————– Page 76———————–

tea din Cluj nu mai avea o asemenea facultate; ea fusese mutată la

Bucureşti încă de pe când eram student în anul II. Cei veniţi de la

Facultatea de Filozofie aveau faţă de noi cei de la alte facultăţi – 1

fizician, 1 biolog, 2 chimişti, 3 psiho-pedagogi – un mare avantaj; aveau

în bagajul pregătirii lor nu numai un curs de filozofie întins pe o perioadă

de patru ani, dar şi un curs de istoria filozofiei cam cu aceeaşi întindere.

Dintre cei de la Filozofie era mai ales un coleg, Maghiaru Ovidiu, care

făcea mare caz de superioritatea lui filozofică. Alternativa mutării la

grupa de Economie politică sau de Socialism ştiinţific nu mă interesa;

eram hotărât – rezist, nu rezist – rămân la filozofie.

În cadrul Şcolii de lectori aveam cursuri şi seminarii cu profesori

de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti. M-am pus cu coatele pe carte,

cum s-ar zice. Am luat, la bani mărunţi, unele lucrări ale clasicilor

marxismului – Marx, Engels, Lenin, Stalin – am pus mare accent pe

cursurile şi seminariile de istoria filozofiei; aici mă simţeam mai

descoperit. Aici am dat cu nasul prin ceva texte din filozofia antichităţii:

Democrit, Platon, Aristotel; din filozofia modernă – Descartes, Rousseau;

din filozofia clasică germană – Kant, Hegel. Bineînţeles, era vorba de

ceva pagini de texte şi nu de studiul vreunei lucrări integrale. Oricum, era

şi aceasta ceva; mai bine ceva decât nimic.

În sistemul pregătirii noastre postuniversitare, pe lângă cursuri şi

seminarii, intra şi redactarea unei lecţii ce urma să fie discutată în cadrul

grupei şi conducerea a două seminarii de filozofie la Universitate. Îmi

aduc aminte că eu am scris cu destul succes lecţia despre „Materie şi

conştiinţă”. Ca provenind de la Psihologie, această temă îmi era cel mai la

îndemână. Am condus şi două seminarii, bine apreciate de profesorul care

coordona această activitate.

Ca să nu mai lungesc vorba despre activitatea mea profesională

la Bucureşti, să-ţi spun doar că la terminarea şcolii am fost printre cei

foarte puţini care au fost numiţi pe posturi de lector, posturi care

presupuneau nu numai dreptul, dar şi obligaţia de a ţine cursuri în faţa

studenţilor. Chiar dintre cei care au provenit de la Facultatea de Filozofie,

mulţi au fost repartizaţi doar pe posturi de asistent, posturi de pe care

puteai conduce doar activităţi seminariale cu studenţii. Chiar colegul meu

Maghiaru Ovidiu, despre care am pomenit câte ceva mai sus, a venit la

Cluj doar pe un asemenea post. Vizavi de repartizare şi repartizări să-ţi

mai spun, copile dragă, că la 15 sept. 1955, eu eram cel mai tânăr lector

universitar din România acelor vremuri; aveam doar 24 de ani.

76

———————– Page 77———————–

Viaţa la Şcoala de lectori n-a fost dintre cele mai uşoare. Cazare

am avut destul de bună, într-o clădire pe strada O. Densuşianu, foarte

aproape de Şoseaua Kiselef; parcuri frumoase pe aproape, locuri bune de

plimbare prin împrejurimi. Mâncarea nu era însă prea grozavă. În

alimentaţie se mai simţeau încă urmele războiului. Mâncam doar lapte

praf şi destul de mult parizer; parizer prăjit pe post de felul doi. Dar era

frumoasă atmosfera colegială. Aveam şi în grupa noastră şi în celelalte

două grupe fete destule, fete cu care se putea face o plimbare. Mulţi din

cursanţii şcolii acolo şi-au găsit consoarta pe viaţă. Mie nu mi s-a aprins

inima după nici una din colegele din şcoală. Mi s-a reaprins inima după

Puiu.

Când am plecat la Bucureşti, am făcut rost de adresa ei de la sora

sa Puşa, studentă la Cluj. După ce m-am mai obişnuit cu străzile

Bucureştiului, într-o seară de noiembrie mă pornesc spre cartierul, strada

şi numărul la care mă îndrepta adresa. Când am ajuns pe strada cu pricina

era deja destul de întuneric; nu-mi puteam da seama de la ce cap de stradă

începe numărătoarea, ca să ştiu cam pe unde să-mi caut numărul. Văd eu

că vine spre mine o doamnă cu o fetiţă de mână şi îmi zic: trebuie să

întreb. Nu-mi termin bine fraza interogativă: „Doamnă nu vă supăraţi…”,

că doamna îmi şi zice „Iry! Dar ce faci tu pe aici?” Când am realizat că-i

chiar Puiu, era să pic de surpriză şi emoţie. Depăşind momentul, i-am

spus simplu: „Te caut pe tine. Nu ştiam de unde începe numărătoarea

străzii şi voiam să te întreb…, dar te-am găsit”. Ne-am îmbrăţişat priete-

neşte şi m-am întors cu ea până la colţul străzii ca să-şi pună ceva bilete la

Loto sau la Pronosport, nu mai ştiu sigur. Cu ea şi cu fetiţa de mână ne-

am întors la ea acasă. Soţul ei mă cunoştea. Le-am spus cu ce prilej sunt

prin Bucureşti şi că am vrut să-i văd etc. etc. Destul că am cinat la ei; am

ciocnit şi un pahar de vin, am făcut o seară frumoasă. Din tonul dialogului

dintre ei am cam simţit eu că între ei nu mai este atmosfera de odinioară,

de când eram în Buia şi jucam împreună remy. M-am convins şi mai mult

de treaba aceasta când, după câteva zile, m-am trezit cu Puiu la poarta

şcolii. Ne-am plimbat, ne-am luat de braţ, de mână, ne-am mai îmbrăţişat,

ne-am şi sărutat şi apoi am condus-o spre casă. S-au repetat aceste

întâlniri şi plimbări de câteva ori. La ultima plimbare mi-a spus că nu mă

mai poate căuta deoarece Jenel s-a prins de întâlnirile noastre. Destul că

eu m-am reîndrăgostit de ea; sufeream şi sufeream crunt. Îmi aduc aminte

că din cauza valului de iubire ce m-a cuprins, nici la seminarii nu mai

puteam fi cel de altă dată. Într-o pauză, profesorul Paul Popovici m-a şi

77

———————– Page 78———————–

întrebat: „Ce s-a întâmplat cu tine, Irimie? parcă nu eşti în apele tale”. I-

am spus sincer că a dat peste mine un val de iubire…, dar sper că-mi trece.

Auzind despre ce este vorba, profesorul îmi spune: „Irimie, du-te la

plimbare; o plimbare poate îţi face bine.” Şi m-am plimbat de unul singur

prin parcurile din apropierea şcolii, până la ora mesei. Fără posibilitatea

de a mă mai vedea cu Puiu, a trecut Revelionul anului 1955, au trecut şi

lunile ce le mai aveam de stat în Bucureşti.

În vară, aflându-mă la Buia în vacanţă, am aflat că Puiu este la

mama ei în Mihăileni, un sat la vreo 5-6 km de Buia. Într-o bună zi, am

pornit spre Mihăileni. Cu prilejul acestei vizite am aflat că este aproape pe

picior de divorţ.

Cu toată încărcătura afectivă din mine, cu toată dragostea pe care

din nou i-o purtam, eu n-am vrut să mă fac vinovat de despărţirea ei de

Jenel şi mai ales de despărţirea unui copil, Carmen, de tatăl ei. De aceea

nu i-am făcut nici o aluzie la vreo eventuală reluare a iubirii noastre şi

mai ales la vreo eventuală refacere a vieţii ei de familie prin mine. Eu încă

tot nu puteam avea gânduri de însurătoare. Cu această vizită relaţia cu

Puiu s-a stins din nou pentru o bună perioadă de timp, vreo patru ani. În

acest răstimp însă n-am uitat-o, aşa cum n-am uitat-o nici astăzi.

Probabil că această reaprindere a vreascurilor iubirii a făcut ca

niciuna din fetele de la cursul postuniversitar să nu mă intereseze, chiar

dacă uneori mă mai plimbam cu vreuna din ele şi îi mai furam câte o

îmbrăţişare. Când aveam timp, mai ales spre seară, m-am plimbat cel mai

adesea cu fostul meu consătean Paul Goma, zis de noi Paulică. El era

copilul unei familii de învăţători, originari din Basarabia şi refugiaţi în

timpul războiului la noi în Buia. Am petrecut cu el destul de multe

vacanţe. Ca prin minume, stând destul de mult timp ascunşi, au scăpat de

faza deportării în Basarabia şi de acolo, probabil, în Siberia. Paulică a

reuşit să-şi facă liceul la Sibiu şi, pe când eu eram la Bucureşti, el era la

aşa-zisă Şcoală a scriitorilor, cu sediul pe Şoseaua Kiselef, foarte aproape

de şcoala noastră. M-am plimbat şi am discutat destul de mult cu el. Pe

lângă depănarea unor amintiri legate de Buia şi de fetele Buii, am discutat

şi multe teme ideologice. El era de pe atunci, după cum era oarecum şi

firesc, un antisovietic convins şi de aici şi un anticomunist, tot destul de

convins pentru vremurile acelea şi pentru vârsta lui. Eu eram pe atunci pe

alte baricade ideologice, eram prins de idealul comunist şi, de aceea,

dialogurile dintre noi aveau adesea un caracter contradictoriu. În ciuda

acestei situaţii, prietenia cu el era prietenie. Date fiind poziţiile lui de

78

———————– Page 79———————–

ordin ideologic din vremea aceea, n-am fost deloc surprins când, după ani

de zile, prin „Europa liberă”, am auzit despre dizidenţa lui anticomunistă,

despre exilul lui în Franţa etc.

În ultima vreme, i-am citit şi un roman cu multe elemente

autobiografice, roman care n-aş putea spune că nu l-am citit cu plăcere şi

interes.

Cu răsfoirea în filele acestei prietenii se cam termină ceea ce cred

c-ar fi perioada Bucureşti. Rezultatul cel mai de seamă al acestei perioade

de viaţă este Cotitura spre filozofie. Scriu deliberat cu C mare deoarece,

cotitura de viaţă pe care atunci am făcut-o, a fost realmente una foarte

mare, una cu consecinţe ce s-au întins până astăzi şi într-un anume sens

până la tine.

Aduceri Aminte – CLUJUL ŞI ÎNCEPUTURILE CARIEREI

Cotitura spre filozofie s-a consolidat după reîntoarcerea la Cluj.

Aceasta a şi însemnat începuturile propriu-zise ale carierei mele. La

Bucureşti, la drept vorbind, n-am făcut decât un fel de prelungire a

studenţiei.

Revenirea la Cluj m-a pus înainte de toate în situaţia de a-mi

căuta o nouă gazdă.

Mi-am găsit-o pe str. O. Densuşianu, la o familie de maghiari;

domnul era profesor de istorie, iar doamna casnică. Dimineaţa mâncam la

ei, iar amiaza şi cina la Casa Universitarilor. Aveam de pe acum salariu şi

îmi puteam permite alte condiţii de viaţă.

Cât priveşte activitatea profesională, iată-mă ajuns coleg de post

didactic şi de birou cu fostul meu dascăl de filozofie Roth A. De acuma,

aveam nu doar sarcina de a conduce seminarii, dar şi pe aceea de a ţine

cursuri de Materialism dialectic şi istoric.

Îmi aduc aminte că la primul curs, ţinut în faţa unei promoţii de

la Facultatea de drept, atunci când m-am strecurat printre studenţi, când

am intrat în sală şi m-am urcat la catedră, studenţii s-au uitat la mine cu o

mare nedumerire, ca să nu scriu că s-au uitat la mine „ca la urs”. Parcă

voiau să-mi zică: „dar cine o mai fi şi puştiulică ăsta care se urcă la

catedră?” Atunci când l-am rugat pe unul să-şi invite colegii în sală,

acesta îmi zice: „dar noi avem curs de filozofie”, cu un evident accent pe

termenul „curs”. „Ştiu – îi răspund eu – de aceea îi şi invit pe cei de afară

să intre în sală”. În timp ce unii îşi căutau locurile, am dat cu ochii de un

fost coleg de şcoală de la Blaj, Folea Vasile; era cu vreo doi ani mai mare

ca mine. Un motiv în plus de mare emoţie.

Trebuie să-ţi spun, copile, că am avut emoţii mari la primele

mele cursuri. Ba la unele facultăţi – Biologie, de pildă – am ajuns să fiu

dascălul unor vechi colegi de cămin, unor fete la care am încercat înainte

să le fac puţină curte. Dar am trecut destul de repede peste primele emoţii

şi mi-am văzut de treabă. În susţinerea cursurilor am trecut treptat de la

citirea cursului, la susţinerea lui liberă. Nu mi-a plăcut să fiu la cursuri

doar un cititor cu glas tare. Mi-a plăcut să fiu un cadru didactic care are

lecţia în cap şi nu capul în lecţia scrisă.

———————– Page 82———————–

Curând după venirea la catedră, am fost pus să scriu lecţii. Pe

vremea aceea, cursurile de filozofie trebuiau scrise, trebuiau discutate în

catedră, trebuiau controlate ca nu cumva să conţină erori ideologice. Eu

am scris şi rescris numai lecţii care aveau ca temă concepte de bază ale

gândirii materialist-dialectice: materie şi mişcare, materie şi conştiinţă,

problemele cunoaşterii. Pentru temele de materialsm istoric, adică teme

ale concepţiei marxiste despre societate, erau alţii, mai în temă decât mine.

Pe lângă cursuri şi seminarii mi-am început şi activitatea ştiinţi-

fică. Prima mea comunicare ştiinţifică, în calitate de cadru didactic

bineînţeles, a fost „Despre definirea fenomenului reflectării”. Era o

problemă de bază în viziunea filozofiei marxiste, mai ales în considerarea

raporurilor materie şi conştiinţă, în analiza problemelor cunoaşterii. Lenin

afirmase în „Materialism şi empiriocriticism”, aşa ca într-o paranteză, că

reflectarea este o însuşire generală a materiei. Dar ce este de fapt această

însuşire, cum se manifestă ea la scara tuturor sistemelor, ce forme

îmbracă pe acolo pe unde nu se poate vorbi de viaţă, de psihic, de

conştiinţă nu se mai spunea. Ceea ce era prin literatură despre aceste

forme şi manifestări nu mi se părea convingător; simţeam că aici ar fi un

filon de gândire şi de căutare.

Bineînţeles că n-am găsit răspunsul pe care-l căutam în comuni-

carea de care am amintit, dar am dat peste o temă cu multe întrebări

deschise, întrebări care mă vor preocupa multă, multă vreme. Conţinutul

comunicării amintite a devenit primul meu articol în revista „Cercetări

filozofice” (nr.6, 1958), publicaţia cea mai însemnată în peisajul gândirii

noastre filozofice din vremea aceea.

Începuturile activităţii publicistice, adică articole în ziare şi

reviste de cultură, le-am făcut în ziarul „Făclia”, cu o cronică literară

despre romanul lui Marin Preda „Moromeţii”, roman în care, în multele

file ale lui, parcă mi-am regăsit momente ale familiei mele, iar în figura

lui Moromete parcă îl vedeam adesea pe tata. Intrarea în paginile revistei

„Tribuna” mi-am făcut-o cu o recenzie la cartea lui J. Lewis „ Marxismul

şi iraţionaliştii”, (martie, 1958).

Cam în acelaşi timp, colegii mei mai mari – Roth şi Călina Mare

– au proiectat elaborarea unei lucrări cu titlul „Ştiinţă şi religie”. Mie mi-a

fost dat să scriu, din perspectiva acestor raporturi, despre „Psihicul

uman”. După ce am scris câteva zeci de pagini şi după ce mi-au citit cele

scrise, am fost acceptat, alături de ei, ca şi coordonator al cărţii. Cartea a

apărut în 1960, an în care eu eram la Moscova. M-a bucurat faptul că, de

acum, numele meu era pe coperta unei cărţi.

82

———————– Page 83———————–

x

x x

Cât priveşte latura politică a vieţii mele din aceşti ani, 1955-

1959, evenimentul cel mai important şi cu cele mai multe consecinţe

ulterioare a fost primirea mea în partid – Partidul Comunist Român. Pe

atunci era singura opţiune de partid posibilă; alte partide nu erau, era

epoca partidului unic.

Trebuie să recunosc sincer că n-am luat decizia intrării în partid

din motive oportuniste; eram prins de idealul comunist. Cum să nu fii

prins de acel ideal al organizării socio-umane în care se preconiza în

perspectivă o societate în care să funcţioneze principiul: de la fiecare după

posibilităţi, fiecăruia după nevoile sale. Pe atunci, nu realizam că acest

principiu este prea frumos şi prea înalt ca să poată deveni adevărat. Pe

atunci, nu ştiam că în numele acestui ideal s-au sacrificat atâtea şi atâtea

vieţi nevinovate, că acest ideal, aşa cum era pe atunci pus în mişcarea

reală a istoriei, avea drept soclu un munte de suferinţe şi de cadavre. Pe

atunci, încă nu erau dezvelite crimele incredibile ale tătucului Stalin,

crimele din celelalte state ale zonei socialiste.

Deşi ai mei încă nu erau colectivişti, n-am avut probleme cu

intrarea în partid, m-au primit chiar dacă eram încă copil de ţăran

mijlocaş. La discutarea cererii mele am fost destul de lăudat de profesori

şi de colegi. Cu acest prilej, prof. Al. Roşca a zis despre mine: „un student

ca Irimie apare unul la zece ani, într-o facultate”. M-a măgulit această

apreciere şi după cum vezi n-am uitat-o.

După primirea în partid, vreo doi ani am avut linişte; n-am avut

nicio sarcină permanentă pe la U.T.C sau partid. Către sfârşitul perioadei

acum în discuţie am primit ceva sarcini pe linie de U.T.C. Dar nu despre

aceste sarcini poate fi vorba acuma; poate fi vorba despre cel mai de

seamă eveniment politic din această perioadă, evenimentul unificării celor

două Universităţi – Universitatea Babeş, de limba română şi Universitatea

Bolyai, de limba maghiară. Era vorba de o mare schimbare în viaţa

universitară clujeană, era vorba de aşezarea forţelor didactice şi ştiinţifice

din cele două Universităţi în aceleaşi structuri. Studenţii de limba maghia-

ră urmau, bineînţeles, să înveţe în continuare în limba maternă. Demersul

unificării mi se părea benefic pentru ambele comunităţi; eram învăţat din

Buia cu relaţii de foarte bună vecinătate – români, saşi, maghiari. Dacă

istoria mare ne-a pus să trăim împreună, mi se părea normal ca noi

83

———————– Page 84———————–

cadrele didactice, să fim în aceleaşi catedre, iar studenţii să se poată

întâlni în pauze pe aceleaşi coridoare.

În urma procesului de unificare, din cele două colective care

lucrau în domeniul filozofiei s-a constituit o catedră de sine stătătoare,

catedră pusă sub conducerea profesorului Kalloş Nicolae. Îţi scriu acest

lucru, dragă Sergiu, deoarece în interiorul acestei catedre am lucrat mai

bine de 30 de ani. Chiar şi atunci când am fost la doctorat, am aparţinut

de fapt şi de drept acestei catedre; din ea am plecat şi la ea doream să mă

întorc. M-am simţit foarte bine în interiorul acestui colectiv. Kalloş a ştiut

să-l conducă peste 30 de ani, cu pricepere şi tact, cu asigurarea unei foarte

bune atmosfere de muncă şi de colegialitate. A fost acest colectiv, colecti-

vul fundamental al vieţii; a fost cea de a doua familie, familia activităţii

mele profesionale. Despre ea, despre oamenii ei o să mai fie vorba în

paginile care urmează. Ceea ce aş dori acuma să punctez este doar că

liniile de forţă ale acestei „familii” au fost trasate în procesul unificării.

Pentru realizarea acestei unificări, s-au ţinut şedinţe, uneori

furtunoase, la toate nivelele – ani de studii, facultăţi, universitate. La

şedinţa pe Universitate l-am văzut pentru prima oară pe filozoful bucureş-

tean Ath. Joja, pe atunci Ministru al învăţământului şi pe N. Ceauşescu,

ca trimis al C.C. al Partidului. Mi-a rămas în minte eleganţa lui Ath. Joja

şi duritatea lui Ceauşescu. Nu mi-a lăsat o impresie prea bună modul în

care Ceauşescu, destul de tânăr pe vremea aceea, punea la punct pe

oricine care îndrăznea să pună în discuţie şi cele mai nevinovate probleme

ale acestui complicat proces de unificare. Nu era admisă decât adeziunea

necondiţionată la unificare.

Ca să mă pot apropia de finalul relatărilor din această perioadă –

perioada post-Bucureşti şi pre-Moscova – să răsfoiesc câte ceva şi din

capitolul prieteniilor şi iubirilor. În zona prieteniilor a continuat pe alte

planuri şi în alte forme prietenia cu Boriceanu. În timp ce eu eram la

Bucureşti, prietenul meu s-a însurat cu Vali, o femeie drăguţă, cumsecade

şi care a acceptat cu înţelegere continuarea prieteniilor mai vechi ale

soţului ei. În acelaşi timp, relaţiile de colegialitate cu Călina Mare s-au

dezvoltat mult în direcţia unor relaţii de prietenie. Îmi aduc aminte că de

câteva ori, atunci când familia Mare avea vreun program de seară –

spectacole, vizite etc. – am fost rugat să fac pe dădaca la fetiţa lor

Cornelia.

O relaţie de simplă cunoştinţă s-a transformat în prietenie şi de

acolo într-o destul de lungă iubire. E vorba de Lucreţia Ghergariu, fosta

84

———————– Page 85———————–

prietenă a lui Beatrice, despre care ţi-am povestit câte ceva mai sus. Toată

lumea îi zicea Cheţi. Procesul acestor transformări a fost puternic

condiţionat de aducerea lui tanti Lena – aceea care acuma este în America

– la Cluj. Adusă la Facultatea de fizică, tanti Lena a ajuns colegă de grupă

cu sora lui Cheţi, pe nume Nuţi. Cum ai mei încă tot nu se hotărâseră să

intre în colectiv, Lena n-a mai primit bursă. În condiţiile acestea m-am

angajat eu s-o ţin la facultate. Cum familia Ghergariu a fost dispusă s-o ia

în gazdă, cu casă şi masă, eu mergeam adesea s-o văd pe Lena. Era şi

foarte aproape de gazda mea, un drum de 3-4 minute. Prin aceste vizite,

relaţia cu Cheţi se putea uşor consolida şi metamorfoza. Trebuie să

recunosc că, chiar dacă nu era o frumuseţe, Cheţi m-a prins afectiv destul

de tare; m-am îndrăgostit de ea în aşa fel, încât o pot considera ca fiind a

doua mea mare iubire; N-am suferit ca pentru Puiu, dar am simţit pentru

ea destulă iubire. Ştiind că fata aşteaptă avansuri de căsătorie, le-am şi

făcut. Ba am cumpărat chiar verighete de logodnă. Am amânat mereu

pasul şi momentul logodnei deoarece voiam să amân căsătoria până ce

Lena termină facultatea; nu voiam să mi se reproşeze că eu, în loc să-mi

văd de propria familie, întreţin soră la facultate. În afară de aceasta, eu

cam ştiam şi cam simţeam că draga de Cheţi este puţin prinsă afectiv şi de

un coleg de catedră. Poate că amânările mele erau alimentate şi de această

situaţie. Ca să fiu sincer, nu voiam să mă însor şi apoi să-mi trimit nevasta

prin munţi la căutări de pietre – ea era la Catedra de mineralogie – cu

cineva care nu-i era străin sentimental. Dar povestea a lămurit-o definitiv

plecarea mea la Moscova. În orice caz, în momentul plecării, relaţia cu

Cheţi era în floare. Am corespondat cu ea, am primit în Moscova pachete

din partea familiei etc. Familia lui Cheţi tare ar fi vrut ca această relaţie să

se încheie cu o căsătorie.

x

x x

Cât priveşte plecarea la Moscova, să-ţi spun, dragă copile, că mă

aflam la Sebeş-Alba ca preşedinte la examenul de Bacalaureat, cum ar fi

abiturul în Germania. Către sfârşitul examenului, am primit un telefon de

la Cluj că pe o anumită dată să fiu la Bucureşti pentru o selecţie a celor

propuşi pentru doctorat la Moscova. Am urgentat eu încheierea examenu-

lui şi semnarea diplomelor ca să pot pleca din Sebeş direct la Bucureşti.

Ajuns în Bucureşti, m-am prezentat în faţa unei comisii alcătuite din prof.

T. Bugnariu, acad. Gulian ş.a. Întrebat dacă aş dori să plec la Moscova

85

———————– Page 86———————–

pentru trei ani de zile, la doctorat, am spus că mă duc numai cu condiţia

ca în teză să mă ocup de fenomenul reflectării. Îmi intrase în cap cuiul cu

reflectarea şi voiam să văd dacă nu cumva mi-l voi scoate cu prilejul

doctoratului sau eventual mi-l voi bate şi mai tare. Întrebat că de ce vreau

să mă ocup tocmai de reflectare, le-am spus că mi se pare a fi o temă

centrală pentru filozofia marxistă, mai ales pentru teoria conştiinţei şi

teoria cunoaşterii, că fenomenul nu este destul de lămurit, că nu este

suficient să tot amintim de ideea lui Lenin etc. etc. Am amintit de

articolul meu din Cercetări de filozofie şi că aş dori să mai lucrez pe

această temă. Se pare că această atitudine a mea a plăcut comisiei şi am

fost acceptat printre cei care urmau să devină curând doctoranzi la

Moscova. Se pare că am trecut cu bine şi peste verificările politice. Chiar

dacă ai mei încă nu făcuseră pasul spre colectivizare, eram deja membru

de partid şi aceasta atârna greu în acceptarea mea pentru Moscova.

Anunţat de admiterea mea, am început pregătirile. Mi-am

cumpărat un geamantan mai mare, un palton din piele de oaie, am

comandat acasă o căciulă nouă etc. etc.

Îmi era destul de frică de plecarea prin străinătăţuri. Mă întrebam

dacă mă voi descurca sau nu, dacă mă voi mai întoarce sau nu. Înapoi nu

mai puteam da. Cel mai greu a fost acasă; cum să plec aşa departe, ce voi

face eu într-o lume străină etc. Am liniştit-o pe muma şi pe mama bătrână

cu afirmaţia că voi veni în vacanţă ca şi până acuma, că voi învăţa şi eu o

limbă străină, că nu voi fi singur, că mai sunt şi alţi colegi din Cluj şi

Bucureşti care pleacă etc. În orice caz, cei din sat comentau că ficiorul lui

Uănu Savului pleacă la Moscova, să se facă domn şi mai mare.

Despărţindu-mă de cei de acasă, de Lena, de Cheţi, de prieteni şi

colegi, iată-mă în tren spre Bucureşti, ca de acolo să zbor la Moscova.

Aduceri Aminte – MOSCOVA ŞI DOCTORATUL

La Bucureşti, am avut vreo două zile de şedinţe; diferiţi activişti

de la Partid şi U.T.C ne-au instruit cum să ne purtăm prin Moscova. În

timpul acestor instructaje, destul de inutile dealtfel, eu mă gândeam mai

mult cum să ajung la Puiu să-mi iau rămas bun şi de la ea. Ştiam de la

sora ei că s-a mutat şi că locuieşte pe B-dul Ilie Pintilie; numărul l-am

uitat. Cum n-am putut-o anunţa de vizita mea, ţin minte că am aşteptat-o

cam mult prin faţa blocului.Văzând că nu-i acasă, m-am gândit că poate-i

ieşită undeva pe la cumpărături. M-am gândit bine; după vreo două

ceasuri de aşteptare o văd că vine. S-a mirat că mă vede şi bineînţeles m-a

întrebat cu ce treburi prin Bucureşti. I-am spus că n-am vrut să plec la un

aşa drum lung, şi în timp şi în spaţiu, fără s-o mai văd o dată şi fără să-mi

zică şi ea o urare de succes prin străinătăţuri. Despărţirea a fost foarte

firească, a fost ca între doi buni prieteni. Era încă cu Jenel.

A doua zi, potrivit programului, împreună cu ceilalţi colegi din

Cluj – eram vreo 5-6 – m-am prezentat la Aeroport. Era prima mea

întâlnire cu un aeroport, era prima dată când vedeam avioane mai de

aproape. Până atunci eu nu văzusem avioane decât pe cer. Ce să-ţi spun,

copile dragă, îmi era o frică de zborul cu avionul încât mă tot gândeam

dacă să n-o dau dracului de Moscovă. Această frică a luat dimensiuni

cosmice când am aflat că plecarea avionului se amână cu câteva ore

deoarece aeroportul din Moscova nu ne poate primi din cauza vremii. Era

sfârşitul lui decembrie. După repetate amânări, suntem anunţaţi că nu mai

plecăm decât a doua zi. Cum nu mi-am putut imagina că şi avioanele s-ar

putea înzăpezi, eu mi-am cheltuit toţi banii; nu mai aveam nici măcar

pentru o felie de pâine. Cazarea ne era gratuită, masa însă nu. O colegă

din Bucureşti ne-a dat celor din Cluj ceva bani să avem de cină şi de

dejun. A doua zi iar s-au repetat amânările. Spre orele 13-14 ne-am

îndreptat totuşi spre avion. Aveam inima cât un purice.

Zburăm noi ce zburăm şi suntem anunţaţi că vom ateriza la Kiev;

Moscova din nou se închisese. La Kiev am fost bine cazaţi la un hotel şi

ni s-a dat o cină bună la restaurant. N-a fost rău. A doua zi, pe la 14-15

decolăm din Kiev cu direcţia Moscova. Ajungem pe deasupra Moscovei

când era numai bine întuneric. Ceea ce ţin foarte bine minte este faptul

despre care ţi-am mai spus: cerul plin de stele deasupra avionului şi

87

———————– Page 88———————–

pământul plin de stele sub avion, adică luminile Moscovei. N-am să uit

niciodată feericul acestei panorame, frumuseţea şi emoţia de a zbura între

două universuri de lumini.

Cu tot ateismul meu, când m-am văzut cu picioarele pe pământ,

mi-am făcut o cruce şi mi-am zis: Doamne mulţam!

Cum sosirea noastră a fost dată peste cap de ocolul pe la Kiev, la

aeroport nu ne-au aşteptat decât ruşii; de la ambasada noastră, nu era

ţipenie de român. Ruşii ne-au luat în primire, ne-au înghesuit în vreo

câteva maşini Volga şi la Universitatea Lomonosov cu noi. O clădire

modernă pentru anii când a fost construită, un colos arhitectural, o

mândrie a Moscovei, un loc de vizită pentru toţi turiştii care au trecut şi

trec prin Moscova. În jurul corpului central, o construcţie impozantă de

32 etaje, sediul unor facultăţi, erau cămine şi iar cămine, toate făcute după

aceeaşi schemă de construcţie. La un asemenea cămin era un parter

destinat cazărilor de 2-3 nopţi, pentru cei nou veniţi. Era deja pe la ora

10-11 seara.

M-a impresionat curăţenia şi condiţiile de cazare; mici aparta-

mente de câte două camere. Dintr-un hol mic se intra la dreapta la duş şi

la stânga la W.C.; în faţă două camere – pravaia şi levaia (dreapta şi

stânga) – cu cel mult două paturi.

În timp ce ne cazam, în holul căminului ne întrebam ce facem de

bani pentru a doua zi; de cină primisem în avion. Cum colegul Drondoe

Gr. făcuse şi studenţia în Uniunea Sovietică o întreabă pe femeia de

serviciu – o bătrânică mică şi bondoacă, dar ca o sfârlează – dacă nu ştie

cumva pe unde or fi cazaţi ceva români ca să ne împrumute cu ceva

ruble; a doua zi era duminică. Când aude bătrânica că noi suntem fără

ruble, se face toată praf şi nu ştiu de unde şi cum a făcut rost de ruble şi

ne-a dat la toţi – vreo 20 – ca a doua zi să avem ce mânca. Am rămas cu

toţii uluiţi de gestul bătrânicii; grija ei, alergătura pe la colege de serviciu

ne-a impresionat pe toţi. A fost această bătrânică prima întâlnire pe viu cu

sufletul mare al rusului de rând, dacă este rus adevărat. Ţin minte că a

doua zi, într-o imensă sală de mese, gândită după sistemul autoservirii,

am mâncat crenvurşti cu muştar, un muştar tare ca focul. Era mâncarea de

dejun care aducea cel mai mult cu ceea ce ştiam din România.

Luni dimineaţa, pe la zece, a venit cineva de la Ambasadă şi ne-a

dus la Minister pentru a fi repartizaţi la facultăţi şi centre universitare.

Colegul Drondoe a vrut să se reîntoarcă la Leningrad, Pop Traian, deşi

făcuse şi el facultatea la Leningrad, a optat pentru Moscova. Eu am optat

88

———————– Page 89———————–

de asemenea pentru Moscova; ştiam că Leningradul este mai la nord şi

îmi era frică de frigul iernii. După această repartizare ştiam că voi fi

aspirant, pe româneşte doctorand, la Facultatea de Filozofie a

Universităţii Lomonosov din Moscova, Catedra de Materialism dialectic,

conducător ştiinţific profesor Gheorghiev. Dar până la întâlnirea cu

Gheorghiev mai avea să treacă ceva timp. Mai trebuia să fiu repartizat şi

în cămin şi mai trebuia să treacă sărbătorile de iarnă, mai ales revelionul.

Lucrurile s-au derulat de aşa manieră că am ajuns în camera mea

de cămin chiar în ajunul Revelionului 1960, pe la ora două după masa.

Nu intru bine în cameră şi nu apuc să-mi despachetez lucrurile, că intră în

cameră vecinul de apartament. Ne dăm mâna, ne spunem numele, el

Abaianţev, eu Irimie, îmi spune că este din Vladivostoc, îi spun aşa cum

m-am priceput că sunt din România, îmi spune că a trecut prin România

când a fost trimis pe front în Ungaria etc. În acest dialog, mai mult din

cuvinte izolate şi din semne decât din propoziţiuni sau fraze, mă întreabă

vecinul meu ce fac diseară. Îmi pun palma la cap şi îi arăt patul, ceea ce

însemna că mă culc. El îmi face semn cu mâna că nu şi îmi zice „nelzea,

nelzea – sevodnia praznic” (nu se poate, nu se poate, astăzi este sărbătoa-

re). După acest „nelzea” iese din cameră ca din puşcă. Eu nu ştiam ce să

cred. După vreo cinci minute se întoarce şi îmi spune că diseară trebuie să

mă duc cu el; nu este voie să stau în noaptea de revelion singur. Îmi mai

spune şi îmi mai arată că el a dat telefon la familia la care este invitat şi a

anunţat că mă ia şi pe mine cu el. Eu nu ştiam ce să zic; până la urmă am

zis „Haraşo”, adică bine. „Haraşo” ştiam să zic fără probleme. El îmi

arată ceasul şi îmi face semn că la 7 „mî paideom” – adică plecăm.

Abia după ce Abaianţev a ieşit din cameră m-au cuprins grijile:

măi omule, îmi ziceam, cum pleci tu cu un om pe care l-ai cunoscut doar

de câteva minute pe uliţele Moscovei? Cum te duci tu la seară de chef

undeva, unde nu cunoşti pe nimeni? Ce faci tu cu limba? Ce faci tu cu

băutura? etc. etc. Mii de gânduri mi-au trecut prin cap. Dar să-mi refuz

vecinul, la primul lui gest de atâta bunăvoinţă şi atenţie, nu se putea, să-i

explic că mi-e teamă, iar nu se putea.

Şi, tot gândindu-mă şi frământându-mă în timp ce îmi desfăceam

bagajul, iată că se apropie ora 7. Abaianţev a făcut un duş, s-a bărbierit, s-

a parfumat şi ca un june, iată-l că vine să mă ia.

M-am pregătit şi eu cât am putut mai repede şi iată-mă cu

vecinul meu spre metrou. Cu cât ne apropiam de metrou şi rândurile

mulţimii se îngroşau, frica mea creştea. Când m-am văzut într-o mare de

89

———————– Page 90———————–

oameni mai ceva decât la ieşirea de la un meci de fotbal, mă gândeam:

Doamne, dacă mă desprind cumva de braţul lui Abaianţev sunt pierdut;

mă ţineam de el ca un disperat. El a observat frica mea şi îmi tot zicea:

„ne boites, ne boites” – nu-ţi fie frică, nu-ţi fie frică. În fine ajungem la

adresa revelionului. Era o singură cameră, foarte frumos aranjată şi la

mijloc o masă, nu prea mare, plină de fel de fel de bunătăţi şi de pahare.

Am înţeles după numărul scaunelor că mai era aşteptată încă o

pereche. Era vorba de o prietenă a gazdei cu prietenul ei Kolea. Am

înţeles rapid că de fapt gazda, o femeie cam de 30 de ani, era prietena

sezonală a vecinului meu. Eu cam stricam pe acolo echilibru, poate şi

planurile, dar ce să-i fac, aşa a vrut Abaianţev. Din tot ce era pe masă cel

mai mult mi-au plăcut ciupercile murate; acestea şi erau cea mai de seamă

noutate culinară. Dragă Sergiu, ce să-ţi spun, am făcut un revelion de

toată frumuseţea; s-a mâncat, s-a băut, s-a dansat, s-a cântat etc. etc.

Dimineaţa, pe la 7-8, ne îmbrăţişam cu toţii de rămas bun. Kolea nu voia

să se despartă de mine decât dacă ne schimbăm căciulile. El voia să-i dau

căciula mea de la Sibiu şi el să-mi dea o căciulă rusească, de aia cu urechi

mari care se leagă sub barbă. Cu greu s-a descurcat Abaianţev, cu greu

mi-am recuperat căciula de pe capul lui Kolea.

Deşi a trecut totul cu bine, când m-am văzut în cămăruţa mea,

din nou a dispărut ateul din mine şi mi-am făcut o cruce mare şi mi-am

zis: „Doamne mulţam, că sunt viu şi că sunt cu căciula mea”.

Aşezat pentru somn, până să-mi vină Moş Ene pe la gene m-am

gândit la gestul lui Abaianţev – să nu mă lase el singur în noaptea de

revelion! Mă întrebam pe atunci dacă un asemenea gând i-ar fi trecul

vreunui român. Acuma, după o experienţă de zece ani de Germania, sunt

convins că trebuie să fii Toni şi Ernestine ca aşa ceva să se poată întâmpla

şi în Germania. Cu nemţii care nu sunt Toni şi Ernestine poţi sta mult şi

bine singur, singur şi nici un vecin să nu-şi facă din aceasta o problemă.

x

x x

După ce au trecut cele două zile de Revelion ’60, iată-mă la

Facultatea de Filozofie, care mai era pe atunci în vechea clădire a

Universităţii, undeva prin centrul Moscovei. Era vorba de prima mea

întâlnire cu conducătorul ştiinţific şi de aflarea orarului săptămânal al

activităţilor noilor doctoranzi. Am aflat că tot a doua zi am ore de limba

rusă, că o dată pe săptămână trebuie să particip la seminarul doctoran-

90

———————– Page 91———————–

zilor, că undeva prin martie trebuie să susţin un referat pe o temă de

istoria filozofiei şi că trebuie, în decurs de o săptămână, să-mi definitivez

titlul şi planul lucrării de doctorat. Cum elaborarea acestui plan era

problema cea mai urgentă, m-am apucat de lucru. Am scris câteva pagini

de capitole şi subcapitole. Cu ajutorul unui coleg care ştia deja ruseşte le-

am tradus şi dat conducătorului. Mi-a promis că până a doua zi se va uita

peste ele şi că vom încerca să le definitivăm. La această întâlnire îmi văd

paginile aproape toate tăiate. „No drace! Ce s-o fi întâmplat”, mi-am zis

eu. Profesorul îmi spune „daragoi moi…”, dragul meu, planul acesta este

pentru o lucrare de docenţă – un titlu ştiinţific mai înalt decât cel de

doctor – nouă ne trebuie de aici numai un capitol. Ce este înaintea acestui

capitol se va rezuma în introducere şi ce este după se va rezuma în

încheiere. Eu aş zice să te ocupi numai de „razdrajimost”, adică numai de

capitolul despre excitabilitate. Şi ca să se facă legătura cu ceea ce eu

vizam a fi până şi după „razdrajimost”, am convenit ca titlul să fie

„Excitabilitatea ca formă a reflectării şi treaptă necesară în trecerea la

senzaţie”. Nu eram eu prea împăcat cu această formulare cam lungă, dar

miezul temei îmi convenea; trebuia să discut acea verigă a evoluţiei

formelor de reflectare care se aşeza la graniţa dintre viu şi neviu. Tema

îmi permitea să fac o discuţie despre reflectare în genere, despre formele

ei de manifestare, despre evoluţia acestor forme până la forma cea mai

simplă a reflectării psihice – senzaţia. Totul mi se părea o.k., trebuia doar

să mă apuc de lucru. Dar până la acest început mai trebuia pregătit un

referat la Istoria filozofiei şi mai trebuiau date trei examene: unul de

Materialism dialectic, unul de Istoria filozofiei şi unul de Materialism

istoric. Între timp limba rusă, limba rusă şi iar limba rusă.

Referatul de istoria filozofiei era sarcina cea mai apropiată. M-

am angajat să scriu un referat despre „Estetica transcendentală” a lui

Kant. Era vorba de prezentarea din perspectivă marxistă a conţinutului de

idei din prima parte a lucrării „Critica raţiunii pure”. M-am angajat la

această temă, deloc uşoară, deoarece în una din verile de dinaintea venirii

la Moscova am citit şi conspectat cum trebuie lucrarea lui Kant. Toată

vara n-am citit nimic altceva. Aveam conspectele cu mine aşa că ideile

îmi erau la îndemână. M-am apucat încet de scris. Am scris vreo 20 de

pagini, le-am tradus cu ajutorul unei românce, studentă la Facultatea de

Limba Rusă şi m-am prezentat la seminarul cu pricina. Profesorul

Oizerman şi colegii de seminar s-au declarat mulţumiţi şi mi-au aprobat

referatul. N-a fost nevoie să-l refac şi să-l mai prezint o dată. Peste hopul

referatului eram trecut.

91

———————– Page 92———————–

Hopul cel mai mare era însă examenul de Materialism dialectic,

examen planificat pentru ziua de 8 iunie 1960, chiar ziua în care

împlineam 29 de ani. Pentru acest examen, după cei patru ani de activitate

la Cluj, problema nu era de conţinut, ci de limbă; trebuia bineînţeles să

răspund în ruseşte. Dar cum ne puteam pregăti răspunsul cu ajutorul

dicţionarului, lucrurile s-au rezolvat cu bine. Îmi aduc aminte că trebuia

să vorbesc despre raporturile dintre necesitate şi întâmplare. M-am

descurcat fără probleme şi am primit nota „foarte bine”. Mă puteam

întoarce în ţară cu fruntea sus. Până la întoarcere mai trebuiau să treacă

două săptămâni, deoarece chiar în ziua examenului, seara, am plecat într-

o excursie pe Volga şi la Marea Neagră. Am plecat din portul Moscovei

şi ne-am îndreptat pe Volga în jos spre Rostov. Cum era ziua mea, seara,

la cină, cu colegul de doctorat Stroe Gheorghe şi cu colegul Boboş

Gheorghe, de la Drept, am comandat câteva sticle de vin românesc –

eram pe vapor – şi mi-am sărbătorit ziua. A fost frumos, îmi aduc aminte

cu plăcere de seara aceea. Pe Volga am mers cam o săptămână; condiţii

foarte bune de cazare, de masă, de apă, de aer, de panorame.

Trei lucruri sau trei momente ar merita consemnate din excursia

de pe Volga. Primul ar fi vizitarea Stalingradului – pe atunci aşa se

numea – oraşul bătăliei care a stopat înaintarea nemţilor şi a schimbat

cursul celui de-al Doilea Război Mondial. M-a impresionat nu numai

muzeul cu urme ale frontului dar şi liniile oraşului renăscut. Dărâmături

nu mai erau decât acolo unde ele au fost anume lăsate ca mărturii ale

trecutului, ca locuri turistice.

Cel de al doilea moment are o coloratură foarte personală. Într-o

bună zi, spre după-masă, poate orele 4-5, vaporul staţiona într-un port

oarecare. Cum era foarte cald, toată lumea s-a dat să facă o baie. Eu nu

m-am prea înghesuit la aşa ceva, pentru că nu ştiam să înot. M-am udat

un pic la mal şi de pe o piatră mă uitam la ceilalţi cum se joacă cu apa.

Deodată, din apă apare o frumuseţe de femeie cum, zic eu, până atunci nu

mai văzusem. Am rămas uluit. M-am uitat lung după ea, am urmărit

graţia cu care păşea peste pietrile malului, graţia cu care s-a îndreptat spre

vapor, spre o bancă pe care s-a aşezat să se usuce. Când mă tot frământa

gândul să mă duc sau nu să-i spun că este o frumuseţe, văd că se apropie

de ea un ofiţer care i-a lăsat pe bancă o carte. Am înţeles că este soţul ei.

Cum ofiţerul n-a rămas lângă ea şi cum ea s-a apucat de citit, m-am dus

spre ea şi i-am spus doar atât: să citească povestirea „Sneg”, adică

„Zăpada” din volumul de povestiri al lui Paustovschi. În această povestire

92

———————– Page 93———————–

este vorba despre cineva care vede o singură dată, doar câteva clipe, o

femeie şi n-o uită toată viaţa. Presimţeam atunci că aşa ceva mi se va

întâmpla şi mie. Am presimţit bine. N-am uitat nici astăzi capul acela ud,

ochii aceia verzi, tenul ei alb, sânii pe care în imaginaţia mea tânără i-am

desvelit de sutien, picioarele care făceau o armonie perfectă cu tot restul.

Seara, mai gândindu-mă la ea îmi ziceam: Aşa ceva trebuie să fi avut

Praxiteles – marele sculptor atenian – drept model atunci când a dăltuit-o

pe Afrodita din Cnidos sau pe aceea din Arles. De atunci, de multe ori

mi-a revenit chipul ei în minte şi de multe ori mi-a plăcut să mă joc cu

întrebările: Oare pe unde o fi? Oare ce-o fi făcând? Oare cât de fericită

sau nefericită a făcut-o propria şi fireasca ei frumuseţe? După cum vezi,

cu asemenea întrebări mă mai joc şi acuma.

Prima şi ultima mea excursie cu vaporul, cu un vapor de trei etaje

şi nu cu o bărcută oarecare, s-a terminat la Rostov. S-a terminat la Casa

de Cultură a oraşului, cu o seară culturală urmată de dans. Primul neobiş-

nuit al unei asemenea manifestări a fost garnitura de rusoaice frumoase pe

care am văzut-o acolo. Niciunde şi niciodată, nici măcar la televizor, la

concursurile de frumuseţe, nu mi-a fost dat să văd adunate la un loc atâtea

fete frumoase. Şi te durea inima să le vezi dansând între ele, deoarece

băieţii erau foarte puţini; încă se simţea sărăcia de băieţi generată de

perioada războiului. Cum seara voia să fie o seară multiculturală şi noi cei

de pe vapor – români şi alţii – trebuia să prezentăm ceva pe scenă. Noi,

românii, grupaţi în jurul lui Boboş, am cântat, ţin minte, „Trandafir de la

Moldova” şi „Mă dusei să trec la Olt”.

După ce colegul Boboş le-a explicat spectatorilor cam despre ce

a fost vorba în cele două cântece, a mai zis: Şi acum colegul Irimie vă va

cânta solo „M-a făcut maica frumoasă”. Până să mă desmeticesc şi să văd

cum să refuz, Boboş îmi pune microfonul în mână şi mă împinge în

mijlocul scenei. Nu mai aveam ce face, fals, nefals, cu succes, fără

succes, trebuia să cânt. Şi am cântat:

„M-a făcut maica frumoasă,

Să nu-mi deie loc de casă,

Şi m-a făcut frumuşea,

Asta-i toată averea mea,

Numai una mi-a greşit,

Părul nu mi l-a încreţit,

Dar mi-a făcut ochii verzi,

Când te uiţi în ei te pierzi”.

93

———————– Page 94———————–

Bineînţeles, că de atunci şi până azi n-am mai cântat de unul

singur în microfon. Pe scenă am mai fost, în grup, dar cu microfon pe

scenă niciodată.

De la Rostov ne-am îndreptat tot grupul, cu trenul, spre Suhumi,

o staţiune la Marea Neagră. O staţiune foarte frumoasă. Pitorescul ei

constă în aceea că-i aşezată la întâlnirea unor versante ale munţilor

Caucaz cu Marea Neagră. Dacă stai cu spatele la mare, ai în faţă o

extraordinară panoramă de munte – munţi de peste 2500 de metri – dacă

stai cu spatele la munte, ai în faţă o mare albastră care undeva departe se

întâlneşte cu cerul. Clima este subtropicală, vilele staţiunii sunt printre

palmieri, prin jur păduri de zonă tropicală. Ţin minte că de prin

împrejurimi am tăiat două beţe de bambus din care voiam ca tata să-şi

facă două beţe de mers la oi, aşa cum nu putea avea nimeni în sat. Din

păcate, le-am cărat la Moscova, de la Moscova la Bucureşti şi acolo le-am

uitat în Gara de Nord. Mi-a părut tare rău după ele.

Din excursia la Suhumi ţi-aş mai putea spune, copile, că într-o zi

am făcut o excursie la lacul Riţa, aşezat între munţi, la o înălţime de peste

două mii de metri. De fapt este vorba nu de un simplu lac, ci de o mare

adevărată, aşezată şi ţinută bine între munţi.

La plecarea din Suhumi, eu am trecut pentru o zi şi prin cea mai

renumită staţiune sovietică din zona caucaziană a Mării Negre şi anume

Soci. Am fost singurul din grup care am plecat cu o zi mai repede din

Suhumi ca să petrec o zi şi la Soci. A doua zi m-am alăturat grupului în

trenul care urma să ne înapoieze la Moscova.

După această unică şi foarte frumoasă excursie din perioada

moscovită a vieţii mele, a urmat, bineînţeles, binemeritata vacanţă. Eram

de data aceasta venit în vacanţă de la studii prin străinătăţuri.

x

x x

Ajuns la Cluj, am tras la momuco, noua mea gazdă. Am uitat să-

ţi scriu că înainte de plecarea la Moscova m-am mutat de la familia Şeiro,

adică de la Ireny neni, la familia Tabaşnic, la momuco neni. Mutarea a

fost cauzată de o pisică. Cu ceva luni înainte de mutare, Ireny neni şi-a

făcut rost de o pisică. Nimic deosebit. Deosebit era doar faptul că în

optica mea o pisică stă noaptea pe afară şi mănâncă dintr-o farfurie a ei,

aşezată undeva în curte. Ori pisica lui Ireny neni mânca din aceeaşi

farfurie cu Ireny şi dormea prin casă, îşi făcea treburile prin toate

94

———————– Page 95———————–

colţurile, inclusiv prin camera mea. Mă tot gândeam cum să scap de

pisică. S-o otrăvesc nu puteam, s-o fac să fugă de acasă nu ştiam cum.

Într-o bună zi, pe când eram singur pe acasă, aşa mare şi serios cum eram,

îmi trece prin minte o joacă, îmi trece prin minte să-i leg pisicii de coadă

o cutie de chibrituri cu ceva pietricele în ea. Zis şi făcut. Dragă Sergiu,

cum zdrăngăneau pietricelele în cutie, fugea pisica mea ca o nebună în

toate părţile. O fac să iese din curte şi cu zdrăngănitura după ea pleacă

pisica mea în lume şi dusă a fost. Seara, strigă şi caută Iren prin toată

curtea, pe la toţi vecinii, dar nicio pisică. Eu mă făceam că nu ştiu nimic;

o consolam pe Iren cu afirmaţia că o fi pisica în călduri şi că poate umblă

pe undeva după drăguţi şi că o să reapară ea după vreo zi, două. Dar nici

după o săptămână pisica nu şi-a făcut apariţia.

După joaca aceasta, atmosfera relaţiilor dintre mine şi Irény neni

s-a cam stricat şi m-am gândit că este mai bine dacă îmi caut altă gazdă.

De altfel şi Irény neni făcea aluzie la un asemenea demers. Aşa mi-am

găsit-o pe momuco pe str. N. Bălcescu, ceva mai departe de casa lui

Cheţi, dar mult mai aproape de Universitate.

Momuco era soţia unui foarte cumsecade inginer de poduri, un

evreu cu viziuni foarte raţionaliste. Momuco – o femeie şi ea tare cumse-

cade, dar cam simpluţă în cugetare şi o adeptă foarte mare a cultului

baptist. Când am discutat închirierea, domnul Tabaşnic, după ce a auzit ce

sunt şi unde lucrez, m-a rugat un singur lucru: pe teme de religie să nu

angajez cu doamna nici un dialog. M-am ţinut eu de promisiune o vreme,

însă cu timpul îi mai ziceam câte ceva doamnei. Ţin minte, de pildă, că

am tot vrut s-o fac pe momuco să meargă la cinema şi să vadă filmul

„Facerea lumii”, un film de desene animate, făcut după desenele unui

caricaturist ceh. După ce Dumnezeu face căţelul, acesta dă fuga încoace şi

încolo, latră un pic, nu-şi găseşte un stâlp şi atunci face un pişi exact pe

picioarele creatorului. Cu toată munca mea de lămurire, momuco n-a vrut

să meargă la film.

Mai ţin minte că, uneori, o auzeam seara rugându-se cu glas tare

în camera ei. Eu ştiam că domnul este pe şantier şi totuşi îi strigam:

„Momuco, cu cine vorbiţi?” Ea îmi răspundea: „Cu Domnul”. Eu îi

ziceam: „Trimiteţi-l şi la mine”. Atunci, ea îşi băga capul spre camera

mea şi îmi zicea: „O! Ionike, Ionike, Iadul o să te mănânce”. Eu îi

spuneam: „Nicio grijă, momuco, acolo eu o să fiu responsabil cu

propaganda”. Interesant că nu se supăra pe mine. Am rămas la ea în

gazdă până m-am însurat.

95

———————– Page 96———————–

După această lungă paranteză să mă întorc la zilele de vacanţă.

Chiar în ziua sosirii la Cluj, după cum era şi firesc, mi-am planificat spre

seară o vizită la Cheţi. Ea nu era acasă, încă nu venise de la Universitate.

După o uşoară discuţie cu mama şi sora ei, le spun că vreau să ies în

întâmpinarea ei; ştiam pe unde vine. Era deja bine înserat. Când să cobor

pe strada Gheorgheni, o văd că vine însoţită de colegul ei Mîrză. Erau de

mână. Gestul acesta de intimitate m-a deranjat. M-am ferit din drum să nu

mă vadă şi i-am urmărit până la momentul despărţirii. După acest

moment, grăbesc pasul şi o ajung din urmă. Îi spun că nu mă aşteptam la

o aşa revedere, o conduc până la portiţă şi îi spun că povestea noastră s-a

încheiat. A încercat ea să-mi explice nu ştiu ce, dar degeaba. Ea ştia că

vin, ştia că o s-o caut şi mă aşteptam la un alt fel de primire. I-am pupat

elegant mâna şi i-am urat să fie fericită. Cu aceasta, dragă copile, o

poveste şi o iubire destul de lungă şi cu destul de frumoase gânduri de

viitor a luat sfârşit. Mai târziu, degeaba mi s-a mai scris la Moscova,

degeaba mi s-au mai trimis pachete cu prăjitur ă şi cârnaţ că finalul a fost

final. Tu ştii că dacă spun un lucru, pe acela se poate conta.

După despărţirea de Cheţi, coborând pe strada Gheorgheni, am

cumpărat vreo 2-3 sticle de vin şi m-am dus la familia Boriceanu şi le-am

zis: „Boricenilor! Gata povestea cu Cheţi, haideţi să bem”. Am băut şi am

cântat cu Boriceanu până noaptea târziu. M-am întors la momuco şi

destul de trist, dar parcă şi destul de uşurat sufleteşte.

Au urmat apoi întâlnirile cu colegii, alţi prieteni, discuţii despre

lunile petrecute la Moscova. După câteva zile, mintea mea tânără a

început să caute alte piste de angajare sentimentală. Mi-am adus aminte

de Ligia, de despărţirea de ea, de promisiunea că totuşi atunci când voi

veni de la Moscova o voi căuta. M-am interesat de ea şi am aflat de la

sora ei, tanti Balo, că este în practică de vară la Arhivele Statului – ea era

studentă la Istorie. N-am stat mult pe gânduri şi m-am dus s-o caut. Ne-

am stabilit o zi şi un loc de întâlnire.

Această zi şi acest loc erau să fie locul şi momentul unei relaţii

care, în timp, avea să ducă departe, avea să ducă până la mami şi apoi

până la tine. După această primă întâlnire au urmat altele şi altele, au

urmat plimbări prin parcul oraşului şi prin jurul lacului, au urmat câteva

fotografii, au urmat ceasuri de frumoase şi consistente discuţii. Nici o

îmbrăţişare, nici un sărut, nici o deschisă declaraţie de iubire. Am aflat cu

prilejul acestor întâlniri şi discuţii că povestea cu George se încheiase, că

de fapt, nici n-a fost o poveste care să poată duce prea departe. Încet,

96

———————– Page 97———————–

încet, cum Ligia îmi plăcea destul de mult, m-am prins afectiv într-un

mod ireversibil. Cu această nouă angajare sentimentală în suflet, m-am

dus pentru câteva zile la Buia. Ai mei s-au liniştit, au văzut că între a fi la

Cluj sau a fi la Moscova nu este o diferenţă prea mare, au văzut că nu m-

au mâncat ruşii şi nici rusoaicele şi eram din nou printre ei.

Zilele de vacanţă în Buia s-au derulat în tonul şi atmosfera de altă

dată. Doar că prietenii şi neamurile se uitau la mine cu alţi ochi; eram

venit de la ruşi, de la Moscova.

Întors la Cluj, am reluat întâlnirile şi plimbările cu Ligia, cu

aceea pe care tu o cunoşti sub numele de Mica. Tu ştii că atunci când eu

am devenit pentru tine Micu, ea a devenit Mica. Dar până la momentul

Micu şi Mica s-au mai petrecut multe.

La sfârşitul lui august a trebuit să fiu la Bucureşti şi de acolo la

Moscova. La Moscova, pe lângă orele de limba rusă, mă aştepta

examenul de istoria filozofiei. Nu mi-a fost uşor să buchisesc în ruseşte

lucrări ale lui Aristotel, Platon, Descartes, Kant, Hegel şi alţii. Aveam o

listă de opere ale clasicilor filozofiei universale pe care trebuia să le citim;

oricare putea fi pe biletul de examen. În fine, cu o limbă ceva mai bogată

decât la primul examen, am trecut şi peste Istoria filozofiei. Am primit

nota „bine”. Eram mulţumit.

Cu lipsa unor cursuri sistematice de Istoria filozofiei, în timpul

facultăţii, rezultatul mi se părea onorabil.

În plan sentimental, am cam rupt legăturile palide pe care le

aveam cu unele rusoaice, legături pe care le-am întreţinut mai ales din

motive de limbă. Este una să ai o profesoară la catedră şi este altceva să ai

una mai vie, una cu care să conversezi atunci când mergi cu ea de mână şi

printre propoziţiuni îi mai furi şi câte o îmbrăţişare. Sentimental, Ligia,

adică Mica, mă interesa înainte de toate. I-am scris o scrisoare, nici un

răspuns, i-am scris a doua, la fel. Între timp, s-au terminat pozele pe care i

le-am făcut la Cluj. Cu aceste poze i-am scris şi câteva rânduri, i-am scris

limpede că îi trimit pozele pentru că sunt cu ea şi sunt ale ei şi că dacă

nici acuma nu primesc din partea ei ceva răspuns, atunci să considere

prietenia noastră încheiată. Şi a fost ca această prietenie să nu se încheie şi

a fost ca această corespondenţă să se înteţească şi a fost ca după

declaraţiile de iubire pe care i le-am făcut, în apropierea vacanţei de vară,

să declar colegilor că 50% eu la vară mă însor. „Cum 50%, măi Ionică?”

mă întrebau ei. Şi eu le răspundeam: „Eu vreau, dacă mai vrea şi ea,

treaba este ca şi făcută”.

97

———————– Page 98———————–

Dar de la încolţirea acestui gând şi până la realizarea lui mai era

să fie cale lungă.

Cu toată dorinţa de a ajunge cât mai repede pe acasă, Revelionul

1961 l-am făcut în uriaşul hol al Universităţii şi în holurile unor cămine

din jur. Un revelion fără nici un fel de angajare mai aparte. Gândurile şi

sentimentele îmi zburau bine spre Cluj. Cu toate acestea ţin minte că am

dansat de m-au durut picioarele în veselia şi hărmălaia care s-a creat după

gongul trecerii în noul an. M-am îmbrăţişat cu zeci de ruşi şi rusoaice,

indiferent dacă îmi erau cunoştinţe sau nu. Pe acolo cam aşa este obiceiul;

cu un asemenea prilej se naşte un fel de prietenie generală. Ziceai pur şi

simplu „S novîm godom” şi te puteai da să îmbrăţişezi aproape pe

oricine. Dacă era vreo fată mai drăguţă, o puteai şi pupa pe obraz, fără ca

dintr-un asemenea gest să rezulte vreo supărare.

Am păstrat şi în noaptea de Revelion o anumită distanţă faţă de

prietenele mele mai vechi, deoarece nu voiam să mă complic; eram

hotărât să mă însor în ţară şi să nu despart pe nimeni, prin graniţă, de

familie şi de patrie. Mi se părea un lucru de prea mare responsabilitate şi

nu voiam să mă las prins în nici un fel de complicaţii. În afluenţa aceea de

fete, nici nu este de mirare că orice gest mai îndrăzneţ faţă de o fată, era

primit cu gândul la căsătorie sau cel puţin la o aventură. Acuma,

retroactiv privind lucrurile, trebuie să-ţi spun, copile, că îmi pare rău de

cuminţenia pe care am promovat-o în perioada moscovită a vieţii mele.

Condiţii de aventură amoroasă aveam destule.

În prima perioadă am locuit în cămine mixte, după un timp, în

urma unei cărţi apărute în străinătate despre viaţa din căminele sovietice,

s-a trecut la sistemul cămine de băieţi şi cămine de fete. Intrarea însă

dintr-un fel de cămin în altul se putea face destul de uşor. Duminicile şi în

zilele de sărbătoare, intrarea la fete sau intrarea la băieţi se făcea fără

control. Ca să-ţi dai seama, dragă copile, cât de uşor era să te complici cu

o rusoaică – acuma la 15 ani îţi pot scrie şi lucruri de genul acesta – să-ţi

spun că o dată, dorind să fac o plimbare cu o prietenă, o chema Raia, m-

am dus la ea la ora convenită şi ce crezi, chipurile chiar atunci ieşea de la

duş şi încă nu apucase să-şi ia halatul sau capotul pe ea. M-a primit aşa ca

s-o văd şi s-o pot admira de sus până jos, cu tot ce avea.

A îndrugat ea ceva scuze, eu îi zic „nicevo”, adică nu-i nimic şi îi

spun că eu o aştept afară. Mă mai plimbasem eu cu ea în aşa zisele ore de

limba rusă şi pe la începuturile acestor plimbări ea îmi zicea „Malenkii

Prinţ” – Micul Prinţ. Era o rusoaică bună, prietenoasă, cu mulţi membri al

98

———————– Page 99———————–

familiei căzuţi pe front; mai avea doar ceva mătuşi în viaţă. De altfel, ar

trebui poate să-ţi spun că, de fapt, fetele rusoaice nu sunt nici mai

cuvioase şi nici mai prăpădite decât fetele altor naţii, fetele generaţiei,

atunci tinere – 20, 30 de ani – au fost foarte serios încercate de una din

consecinţele cele mai de seamă ale războiului – lipsa sexului masculin.

De aceea, eu nu m-am mirat deloc, atunci când într-o zi de sărbătoare,

fiind de serviciu la pult – adică la telefonul de pe etaj – după ce pe la un

negru s-au perindat vreo 5-6, pe la ora nouă seara, vine negrul la mine şi

îmi spune: „daragoi moi… dragul meu, dacă cineva mai sună, spune că eu

mai mult nu pot – bolşe ia ne mogu”.

x

x x

În anul de doctorat pe care acuma ţi-l creionez, pe lângă

buchisirea cărţilor din lista examenului de Istoria filozofiei, pe lângă orele

de limba rusă, o bună parte din timp am petrecut-o în echipa de dansuri a

studenţilor şi doctoranzilor români. Acolo, chiar în incinta clădirii centra-

le a Universităţii, era o foarte mare sală de cultură. În fiecare seară era

acolo program. Ca regulă, toate naţiile prezente în Universitate aveau o

seară culturală a lor, seară în care trebuia să prezinte un program cu

specific naţional. Pentru seara românilor am încropit şi noi o echipă de

dansuri din vreo 6-7 perechi şi un cor de vreo 10-12 studenţi şi doctoran-

zi. Pentru repetiţiile de dans ne cânta la pian Radu Negru, acela care

astăzi este unul din pianiştii de mare succes internaţional. Împreună cu

Toni l-am ascultat şi aplaudat şi la München. După succesul avut cu prile-

jul susţinerii programului, cei din echipa de dansuri am fost fotografiaţi şi

am ajuns pe coperta unei foarte răspândite reviste sovietice. După acelaşi

succes a trebuit să jucăm şi pe multe alte scene din Moscova. La un 8

Martie – ziua femeii, zi de mare sărbătoare la ruşi – am dansat la Clubul

femeilor, club în care am avut drept spectatoare pe toate doamnele

protipendadei politice din vremea aceea, inclusiv pe doamna Hruşciov.

Erau plăcute aceste ieşiri culturale, erau un prilej de a ne mai colora viaţa.

După aceste câteva pagini despre viaţa mea culturală, să-ţi spun

câte ceva şi despre modul în care m-am descurcat cu mâncarea.

Era şi aceasta o problemă importantă. Cu timpul, m-am obişnuit

cu mâncărurile din Stolovaia, adică sala de mese a cantinei. Mâncam des

pelmeni, un fel de colţunaşi cu carne şi soleanca – o ciorbă cu fel de fel de

zarzavaturi şi tot atâtea feluri de carne. O porţie de soleanca putea foarte

bine acoperi şi felul unu şi felul doi.

99

———————– Page 100———————–

După un timp am părăsit cantina şi amiaza o luam la

„profesorskaia” – un fel de Casa Universitarilor. Mâncarea era mai bună

şi servită la masă. Aici trebuia să-ţi comanzi mâncarea după listă. Ţin

minte că odată am văzut eu pe listă ceva care se chema „ocun jarenîi” –

peşte prăjit. Când a sosit chelnerul, deoarece termenul „obuv” îmi era mai

în ureche, i-am zis „obuv jarenîi” adică încălţăminte prăjit ă. Face

chelnerul ochii mari şi îmi spune că n-a înţeles. Îmi dau seama că am

greşit, iau lista şi tot la deget a trebuit să apelez. Cu timpul, toate aceste

stângăcii s-au dus şi mă descurcam şi eu la profesorskaia ca toţi oamenii.

Foarte des mă duceam la masă cu noul meu coleg de apartament,Mişa,

Deomin Mihail îl chema de fapt, dar toată lumea îi zicea Mişa. Când mă

duceam cu el la masă, luam cu noi, ca regulă, şi o sticluţă cu coniac

românesc, adus de mine de acasă; nu mult, aşa pentru două trei înghiţituri,

pentru poftă de mâncare.

După o vreme, pentru zilele de duminică îmi găteam singur. În

cămin, la fiecare etaj, era o bucătărie cu 5-6 aragaze şi unde, diferitele

naţii îşi puteau găti după gusturile lor. Aveam vase, îmi cumpăram ce

trebuie – carne, ulei, zarzavaturi etc. – şi mă puneam pe gătit. Cel mai des

puneam la cale câte o oală de ciorbă de fasole boabe cu ceva afumătură, –

ciorba aia care ţie nu-ţi place – şi invitam la mine în cămăruţă pe Mişa, pe

Boboc, pe Pop Traian, pe Boboş şi trăgeam câte o amiază de ne ţinea de

foame două zile.

Cei amintiţi mai sus şi reprezintă prieteniile cele mai de seamă pe

care le-am avut în perioada mea moscovită, prietenii care au ţinut nu

numai pe durata acelei perioade, ci şi mult după aceea.

Mişa era colegul meu de apartament de după plecarea lui

Abaianţev. Era doctorand la aceeaşi catedră cu mine pe o temă de ateism.

Era un om foarte cumsecade, un sufletist, m-am înţeles foarte bine cu el.

El mi-a corectat lingvistic lucrarea, cu el am corespondat multă vreme

după plecarea din Moscova. Pop Traian mi-a fost şi mi-a devenit coleg de

catedră până în ceasurile pensionării. Boboc, deşi la Bucureşti, îmi este şi

astăzi un foarte bun prieten. Iar cu Boboş, coleg de Universitate, şi astăzi

când ne întâlnim, ne aducem aminte cum cântam noi la Moscova „Săracii

aspiranţii…”. Tot cântecul nu se poate scrie.

Şi uite aşa copile, cu zile multe de bibliotecă, cu ore de limba

rusă, cu seri de viaţă culturală, cu ceasuri de prietenie, a trecut şi al doilea

an de doctorat. Iată-mă plecat în vacanţa de vară cu gândul la însurătoare.

Aveam deja 30 de ani.

100

———————– Page 101———————–

Când am ajuns la Cluj, Mica nu era la gară. M-a aşteptat sora ei,

tanti Balo. Mica era la Examenul de stat, examenul de absolvire a

facultăţii. Motivul era serios, aşa că nu aveam de ce să mă supăr. După ce

a terminat cu examenul, am lăsat-o vreo două, trei zile să-şi tragă sufletul

şi apoi, la o plimbare, i-am povestit ce le ziceam colegilor cu cele 50% şi

că aştept să văd ce zice ea despre cealaltă parte până la 100%. I-am spus

să se gândească şi să-mi spună după o zi, două care-i părerea ei. Zicând

da, ne-am şi apucat să ne adunăm actele necesare – vizită medicală,

certificate de naştere etc. Cu dosarul complet ne-am dus la Primărie şi am

stabilit data căsătoriei – 27 iulie 1961.

După stabilirea acestei date, am dat o fugă până acasă să le spun

ce-am făcut. După bucuria revederii, spre seară, îi adun pe toţi în casă şi

le spun: „Dragii mei, joi, adică exact peste cinci zile, eu mă însor”. Ai mei

au îngălbenit. Mumiţa se aşază pe un scaun şi fără prea mult curaj îmi

zice: „Măi Ionică, doar nu ţi-ai adus cumva o rusoiaică? Îi liniştesc că nu,

le spun că aleasa mea îi o româncă, îi din Cluj, că a terminat acuma

facultatea, că o cheamă Ligia etc. etc. După toată această scurtă

explicaţie, mama bătrână mă întreabă: „Dar măcar vreo poză de a ei ai,

măi copile?” „Am mamă”, îi răspund eu şi le scot poza din buzunar. Se

uită mama bătrână la poză, o ridică la lampa de gaz ca s-o vadă mai bine

– la noi încă nu era curent electric – şi îmi zice: „Îi frumoasă, măi copile,

însoară-te”.

După două zile de Buia m-am întors la Cluj să văd de cele

necesare căsătoriei – verighete, flori, vin etc. Nuntă n-am făcut, a rămas

ca eventual mai târziu, după ce mă întorc de la Moscova, dacă o fi posibil,

să facem post-festum o nuntă în Buia. Dar lucrurile au evoluat aşa că

aceasta nu era să fie.

La căsătoria mea, dintre cei de acasă n-a venit decât muma –

mumiţa cum îi ziceai tu – şi tuşa Rica.

Eu n-am făcut mare publicitate cu ziua şi ora căsătoriei. Unii

colegi şi prieteni comuni au aflat totuşi – N. Both, A. Negucioiu ş.a.- şi

ne-au onorat cu prezenţă şi flori.

La cina de după cununie, organizată acasă la Ligia, n-am avut

invitate decât douăsprezece persoane. Nu era spaţiu pentru mai mult.

Printre aceştia, bineînţeles familia Boriceanu.

Când era masa mai în toi, apare al treisprezecelea musafir – Bîrză

V. Chemat de Boriceanu de la Bucureşti.

101

———————– Page 102———————–

Poate ar fi interesant să-ţi spun că acest număr 13 a intervenit de

trei ori în procesul însurării mele. Verighetele noastre au avut numărul 13,

numărul de ordine pentru oficierea căsătoriei a fost 13, la masă cel de al

13 –lea musafir. După cum vezi, nu întotdeauna ţine superstiţia cu nr.13.

Nici unul din aceşti 13 nu mi-a fost de prost augur. Aş putea spune că

dimpotrivă.

Deşi fără lăutari, deşi fără lume multă, deşi fără tata şi mama

bătrână, deşi fără fraţi şi fără o soră, fără colegii de catedră şi fără prietenii

care aş fi vrut să fie alături de mine cu un asemenea prilej, seara căsătoriei

mele a fost o seară frumoasă, a fost aşa că n-am putut-o uita. O iubeam pe

Mica şi eram fericit de pasul pe care l-am făcut.

După ce am trecut peste toate felurile de mâncare, pe care mama

lui Mica le-a pregătit, urma ca musafirii, aşa puţini câţi erau, să plece pe

la casele lor. Curios a fost faptul că şi eu am plecat la casa mea, la

momuco. În micul apartament al mamei lui Mica, o mansardă cu o came-

ră şi bucătărie, urma să doarmă muma şi Rica. În drum spre casă, trecând

pe lângă o vitrină plină cu păpuşi, mă opreşte Boriceanu şi îmi zice: „Măi

Ionică, noi spargem geamul şi îţi luăm o păpuşă să nu te culci chiar singur

în chiar noaptea aceasta, doar eşti om însurat”. Am râs de băşcălia lui

Boriceanu şi le-am zis că de pe acuma am eu păpuşa mea vie şi că încă o

noapte, două vor trece ele cumva.

A treia zi, cu ceva bilete obţinute de la Asociaţia studenţilor, am

plecat la Predeal – o frumoasă staţiune de munte din România – într-o

tabără studenţească de două săptămâni.

Într-o cameră a unei vile de pe dealul Clăbucet, avea să înceapă,

copile dragă, acel fir de viaţă care exact după nouă luni avea să ducă la

mami şi de acolo, peste aproape treizeci de ani, să ducă la tine.

După frumosul voiaj de la Predeal a urmat nunta lui tanti Lena.

Această nuntă, planificată cu mult înainte de anunţarea căsătoriei mele, a

şi fost principalul motiv al amânării nunţii mele pentru vara următoare, ca

apoi să nu se mai facă niciodată.

Două nunţi în una nu se obişnuia pe la noi şi apoi atâţia invitaţi

unde să încapă în cele două camere ale casei noastre din Buia. La noi în

sat încă nu era Cămin cultural, nu era o sală mai mare care să fie destinată

unor asemenea ocazii. Oricum, nunta din Buia a fost un foarte bun prilej

ca Ligia să-mi cunoască familia şi neamurile, iar ei s-o cunoască pe ea.

Toată lumea a fost încântată de alegerea mea, iar Ligia a fost mulţumită

de noua ei familie. După nuntă, câteva zile la Cluj şi apoi, exact la o lună

102

———————– Page 103———————–

de la căsătorie, plecarea la Moscova. Urma o nouă perioadă de bibliotecă,

de limba rusă, de umblat cu dansurile, de ceasuri de prietenie, de gătit

duminica, de plimbat seara măcar o jumătate de oră în jurul Universităţii

etc. La scurt timp după sosirea la Moscova, o scrisoare de la Mica mă

anunţa că ea a fost repartizată ca asistentă la Catedra la care eram şi eu;

eram de acum nu numai soţ şi soţie, ci şi colegi de catedră. În această

repartizare eu nu am jucat nici un rol. De la şeful de catedră am aflat

ulterior că problema era rezolvată în acest sens înainte de căsătoria

noastră.

La Moscova mă aştepta examenul de Materialism istoric, adică

de filozofie socială. Cu acest examen nu aveam de gând să-mi pierd prea

mult timp. Nu mă prea interesa nota, mă intresa doar să-l promovez. Aşa

a şi fost. Fomina – profesoara – m-a băgat în nişte date concrete despre

evoluţia economiei sovietice şi nu i-am prea ştiut. Subiectul mai teoretic

l-am ştiut, dar cifrele noului cincinal sovietic de ce dracu să le ştiu. Am

primit nota „suficient”. Era bine, eram mulţumit. Bine că nu m-a pus să

mai dau o dată examenul. Mi s-ar fi încurcat toate planurile cu vacanţa de

iarnă. În aceste planuri era vorba, în primul rând, de venirea acasă. Cum

de pe acum „în ţară” şi „acasă” însemna Ligia, am făcut un efort financiar

– vacanţele de iarnă nu se decontau – şi am venit la Cluj de sărbători. M-

am bucurat că în această vacanţă am putut mângâia burtica în care bătea

inimioara aceleia care mai târziu avea să fie pentru tine „mami”, iar

pentru mine „gâza”.

Dar zilele şi nopţile au trecut ca fulgerul şi din nou la drum. La

Moscova mă aştepta faza cea mai grea a perioadei denumită doctorat, mă

aştepta pregătirea tezei. În numele acestei pregătiri am făcut ceasuri şi zile

multe la etajul 22 al clădirii centrale a Universităţii – acolo era biblioteca

Facultăţii de Filozofie – şi zile multe la „Biblioteca V.I. Lenin” din

centrul Moscovei.

După ce am citit cam tot ce se scrisese în literatura sovietică pe

tema reflectării, mari progrese în formularea unui răspuns sau măcar a

unui punct de vedere cu privire la ceea ce ar putea fi reflectarea ca

fenomen universal n-am făcut. Peste tot se făcea mare caz de „teoria

leninistă a reflectării” şi această teorie nu exista nicăieri. Ştiam eu dintr-o

notă a lui Lenin din Caiete filozofice, că ideile lui Hegel despre reflectare

sunt cam încâlcite. M-am gândit să văd şi eu ce este cu această „încâlcire.

Cu acest gând m-am apucat să buchisesc părţi mari din „Ştiinţa logicii”,

una din lucrările de bază ale moştenirii filozofice hegeliene. Textul lui

103

———————– Page 104———————–

Hegel, citit de mine în limba rusă, îmi era realmente dificil de asimilat.

Aveam nevoie de ceva literatură de comentare. Printre volumele de

Istoria filozofiei a lui Fischer am dat peste volumul 8, dedicat, în mare

parte, lui Hegel. Cu aceasta m-am mai dumirit. Am ajuns s ă înţeleg că de

fapt la Hegel există o teorie largă a mişcării de reflectare. Am înţeles că

„încâlciturile” lui Hegel nu sunt chiar şi numai „încâlciri”, că în textul şi

subtextul acestora sunt multe idei care ar trebui valorificate. Chiar dacă

simţeam că încă nu sunt în stare să formulez o definiţie simplă şi clară a

reflectării ca fenomen universal, eram liniştit că pot aduce în teză ceva

idei care nu erau prezente în lucrările şi articolele aflate în circulaţie.

Şi aşa, dragă Sergiu, buchisind la Hegel, buchisind la alţii, a venit

ziua de 1 mai 1962, zi de mare sărbătoare la ruşi. Nu ştiu prin inspiraţia

cui, mi-am zis că nu mă duc la demonstraţia din Piaţa Roşie; nu ţineam

neaparat să-l văd pe Hrusciov pe viu, deşi merita pentru detronarea lui

Stalin şi pentru scoaterea lui din Mausoleu. Am rămas în cămin, mi-am

făcut programul administrativ: un duş mai lung cu spălarea lucrurilor mai

uşoare, bărbierit, curăţenie în apartament etc. Pe când eram gata cu toate,

mi-am zis, hai să mă duc până la pult să văd cine-i de serviciu şi ce mai

este pe acolo. Erau la pult cam 100 de scrisori, felicitări, telegrame. La

ruşi, dacă de 8 Martie n-ai felicitat femeile din jurul tău, prietene sau

simple cunoştinţe, ai cam terminat-o cu ele. Aşa şi cu 1 Mai; trebuie să

curgă felicitările din toate părţile. Nu trec peste 20-30 de scrisori că dau

peste o telegramă: Irimie Ioan. Desfac nerăbdător telegrama şi ce crezi,

tanti Balo mă anunţa că am o fetiţă. Am rămas uluit. Nu ştiam ce să fac,

nu ştiam unde să alerg de bucurie. Mă duc repede în cameră şi iau lista cu

telefoanele prietenilor români să-i anunţ vestea şi să-i invit seara la mine

ca să sărbătorim evenimentul. Era vorba de acelaşi grup de prieteni –

Boboc, Boboş, Pop Traian, Mişa, Stroe, Enescu. Aveam de acasă coniac,

aveam şi un butoiaş cu vrei 12 litri de vin – da, da, mi-am dus din

România un butoiaş cu vin – şi am făcut, dragă copile, o petrecere în

cinstea naşterii mamei tale, încât noaptea pe la unu, două cântam de se

auzea pe tot etajul „Săracii doctoranzii…”. Hai, de data aceasta să-ţi spun

tot cântecul:

„Săracii doctoranzii

Nu văd pizda cu anii,

Dar de-o prind la ei în bloc,

Nu rămâne nici un floc”.

104

———————– Page 105———————–

După acest mare eveniment, lunile până la vacanţă mi s-au părut

şi mai lungi. Cu toate acestea băteam tare pe bibliografia tezei, în aşa fel,

încât în vacanţă, pe cât posibil să încep redactarea.

x

x x

Când am ajuns acasă, Anca era cât o franzeluţă în căruciorul şi

pătuţul ei. Era un copil frumos şi cuminte. Aşa mică cum era, i-am zis

gâză şi „gâză” a rămas pentru mulţi, mulţi ani.

În zilele vacanţei, Mica se ducea la Catedră, iar eu o îngrijeam pe

Gâză; îi făceam laptele, sucul de morcovi, ceaiurile, o schimbam, o

plimbam etc. Printre picături, mai mâzgăleam ceva hârtiuţe în numele

redactării tezei.

x

x x

Rapid s-a dus vacanţa şi iată-mă din nou la Moscova, cu un

singur gând în cap, gândul la teză şi cu două doruri mari, dorul numit

Ligia şi dorul numit Anca.

Prea mult timp nu aveam pentru teză – patru luni nu era prea

mult pentru a scrie 200-250 de pagini. În legătură cu primul capitol – cel

despre reflectare – cam ştiam ce pot face şi ce idei noi să încorporez în

teză, ideile „încâlcite” ale lui Hegel. Problema pe care aceste idei mi-o

puneau era aceea că nu puteam spune textual că, de fapt, nu exista o

teorie leninistă a reflectării, că există doar o teorie hegeliană a reflectării.

De Lenin nu mă puteam atinge. Dacă Stalin era scos de pe lista clasicilor

marxismului, Lenin era încă la locul lui. Cumva m-am descurcat. Am

lăsat doar în subtext să se înţeleagă că dacă vrem să spunem ceva despre

reflectare ca reflectare, trebuie să apelăm la ideile lui Hegel despre

existenţa unui anume specific al mişcării de reflectare, despre existenţa

produselor de relaţie şi mai ales despre reflectarea unui anumit ceva în

altul ca un „altul al său”. Nu eram eu prea sigur că l-am înţeles prea bine

pe Hegel, dar afirmaţia că nu toate ideile lui despre reflectare sunt

„încâlcite” o spuneam subliniat. Efortul de a aduce în discuţie moştenirea

hegeliană pe tema reflectării a şi fost punctul forte al susţinerii tezei mele

şi a acceptării ei.

Cu capitolul despre razdrajimost, adică excitabilitate, nu m-am

prea omorât. Am luat ce era în literatura biologică a temei şi ceea ce îmi

permitea să afirm că ea este forma de echilibrare intersistemică care se

105

———————– Page 106———————–

aşază între simpla afinitate chimică şi senzaţie. Afirmam că ea este

specifică acelor interacţiuni biologice, care încă nu angajează manifestări

ale unui sistem nervos şi drept urmare, nici fenomene de ordin psihic.

Drept, nedrept, corect. necorect, aceasta era poziţia mea de

atunci. Pe vremea aceea, la noţiunea de informaţie, în sensul cibernetic al

termenului nu am ajuns.

Ca să nu-ţi fac acum un adevărat rezumat al tezei – şi cât am

scris mi se pare prea mult – să-ţi scriu despre evoluţia lucrurilor, relativ

exterioare tezei, lucruri care au concurat şi ele la procesul susţinerii ei.

Să-ţi spun că m-am hotărât să-mi scriu lucrarea în limba rusă. De

obicei, cei mai mulţi doctoranzi români şi-au redactat lucrarea în limba

română, au venit în ţară şi şi-au tradus-o, ca apoi s-o susţină. Eu m-am

gândit să scriu în ruseşte, chiar dacă în fraze mai scurte şi cu riscul

pierderii unor nuanţe. Colegul mei de apartament – Mişa – s-a arătat

dispus să mă ajute, să-mi citească paginile scrise şi să le stilizeze după

regulile interioare ale limbii lui materne.

Pe la sfârşitul lui noiembrie, conducătorul meu ştiinţific mă

întreabă: Ivan Ivanovici, cum stai cu lucrarea? În Rusia oamenii se

adresează unii altora nu prin numele de familie, ci prin numele de botez al

celui în cauză şi al tatălui. De aceea Vasile Vasilevici mi-a zis „Ivan

Ivanovici”.

Eu îi spun că am scris cam 150 de pagini şi am ajuns la cap. III al

lucrării, capitolul despre senzaţie. Îi mai spun că ar trebui să bat la maşină

ceea ce am deja scris şi stilizat de colegul meu Mişa. Îmi spune că va

încerca să-mi citească textul nebătut la maşină. M-am bucurat de această

bunăvoinţă şi de acest efort. După lectură mă cheamă şi îmi spune că-i

„haraşo” şi că este chiar „dostatocino”, adică este bine şi este destul. Îmi

recomandă să rezum cap. III în câteva pagini pe care să le bag în

concluzii. Să mă apuc să-mi scriu concluziile. M-am bucurat mult; mă

gândeam că aşa poate mă voi putea înscrie în grafic.

Mi-a mai recomandat să bag în introducere sau în concluzii ceva

texte din cuvântările lui Hruşciov. Eu nu aveam nici măcar o trimitere la

aceste cuvântări. Ce dracu de texte puteam eu găsi despre reflectare ori

despre excitabilitate? Am găsit în Programul partidului, program elaborat

pe vremea lui Hruşciov, ceva despre raporturile ştiinţă-filozofie şi m-am

rezumat la atât. Din Hruşciov niciun cuvânt. Cred că lucrarea mea a fost

singura lucrare pe teme de filozofie, care a venit în ţară, fără să-l aibă pe

Hruşciov nici măcar la bibliografie.

106

———————– Page 107———————–

Am terminat cu scrisul şi mi-am bătut textul la maşină. Această

operaţiune trebuia făcută pentru discutarea lucrării în colectivul de

catedră. În faţa acestei discuţii aveam ceva teamă. În catedră erau doi

profesori de Materialism dialectic, conducătorul – Gheorghiev – şi

Malţev. Ca regulă, Malţev făcea praf orice teză condusă de Gheorghiev şi

mai rar, invers. Auzisem că n-a fost nici o teză a vreunui doctorand al lui

Gheorghiev, ca Malţev să nu propună refacerea şi rediscutarea ei.

Confruntarea în catedră devenea mult mai dificilă decât susţinerea ei

finală şi în public. Cu toată această atmosferă, am trecut cu bine discuţia

în catedră. Malţev m-a lăudat pentru efortul de a-l valorifica pe Hegel şi

în concluzie, n-a propus refacerea lucrării şi rediscutarea ei. Mi-a făcut

câteva observaţii mărunte, care nu-mi puneau nici o problemă.

După această discuţie, eram fericit, eram sigur că mă voi întoarce

în ţară cu titlul de doctor.

Până la susţinerea în public, mai trebuiau parcurse câteva faze.

Trebuia să introduc cele câteva recomandări făcute în discuţia din catedră.

Trebuia să-mi rebat la maşină textul pentru compactare. Trebuia să-mi

scriu autoreferatul – adică vreo 20-30 de pagini de rezumat al lucrării.

Trebuia ca acest rezumat să fie tipărit în vreo 50 de exemplare. Mi-am dat

seama că toate aceste operaţiuni nu le pot onora în decursul unei luni de

zile – decembrie. Aveam nevoie de o prelungire de două luni. Am scris la

Minister şi am explicat stadiul în care mă aflu cu susţinerea şi am cerut

prelungirea perioadei mele de doctorat, fără a mai avea pretenţii de bursă;

urma să mă întreţin din economii. Nu era nici o problemă, aveam

economiile necesare.

Necazul cel mai mare era acela că venea Crăciunul şi Anul Nou

şi eu nu mă puteam duce acasă, nu puteam fi cu Ligia, nu puteam fi cu

Gâzuliţa.

Revelionul l-am făcut simplu, mai mult acasă. Când am ieşit şi

eu să văd cum petrece lumea, am dat peste o rusoaică plângând. Era

prietena colegului Bădina Ovidiu, care nu mai voia să ştie de ea. Am

consolat-o eu cât am putut, dar nu-l puteam întoarce pe Bădina din drum.

Era hotărât să nu o aducă cu el în ţară.

După Revelion, a urmat luna alergăturilor: la băbuţa care îmi

bătea autoreferatul la maşină, la tipografie pentru tipărirea lui, la referenţii

oficiali pentru obţinerea referatelor lor etc. etc.

Autoreferatul trebuia trimis la vreo 40 de adrese. Susţinerea se

putea face numai la 30 de zile de la trimiterea lui. Era timpul cerut pentru

107

———————– Page 108———————–

lectură şi pentru trimiterea de aprecieri. S-a fixat susţinerea pentru

primele zile ale lui Martie 1963. Deşi după discutarea în catedră ar fi

trebuit să nu am prea multe emoţii, când am urcat scările spre sala

susţinerii mi s-au muiat picioarele. Noroc cu prietenul Mişa care mă

conducea spre sală şi care mereu îmi spunea: „Ne boites Ionike, vseo

budet haraşo” – nu te teme Ionică, totul va fi bine. Aşa a şi fost. Nu mai

ştiu cu ce număr de voturi, în orice caz, aproape de unanimitate, am fost

declarat doctor în filozofie. Au urmat aplauze, îmbrăţisări, felicitări etc.

Seara, după cum era obiceiul, am organizat la mine în cameră o

cuvenită petrecere. Printr-un coleg care fusese de Revelion în ţară, am

primit 5 kg de coniac Zarea, am mai cumpărat ceva votcă, ceva mâncare

şi s-a încins o petrecere care pentru unii colegi ruşi a durat aproape două

zile. Când dau de votcă şi de coniac, ruşii ştiu cum să petreacă.

După această petrecere, a urmat pregătirile necesare despărţirii

mele de Moscova. Mi-am trimis cărţile prin poştă, mi-am cheltuit toate

rublele, am cumpărat pentru Anca un cărucior cum nu avea nimeni în

ţară, mi-am împachetat lucrurile, mi-am luat rămas bun de la cunoştinţe şi

prieteni.

După ce aveam şi taxiul comandat, m-am dus la pult şi am sunat

la o cameră în care ştiam că locuieşte o familie de arabi. Doamna era o

femeie frumoasă. Am mai schimbat eu cu ea câte o privire cu înţeles de

simpatie când ne întâlneam pe coridor sau pe la bucătărie. De intrat în

vorbă n-am îndrăznit. Îmi era frică să nu se prindă arabul gelos şi să bage

cuţitul în mine sau în ea. Totuşi nu voiam să plec fără să-i spun că n-o să

ne mai vedem. După ce am sunat, m-am dus spre cameră. Doamna era în

uşă. Când i-am spus că am sunat pentru a-mi lua rămas bun, m-a tras de

mână în holul apartamentului şi ne-am despărţit printr-o îmbrăţişare lungă

şi o sărutare dulce, îmbrăţişare şi sărutare pe care nici astăzi nu le-am

uitat.

După acest moment, la taxi şi la gară. Am fost condus de condu-

cătorul ştiinţific, de mulţi colegi şi colege, prieteni şi prietene. Ultimul cu

care m-am îmbrăţişat a fost Mişa. Cu lacrimi în ochi, făcând nu cu batista,

ci cu fularul, trenul m-a rupt şi m-a despărţit pentru totdeauna de locul în

care mi-am trăit frumoşii ani ai perioadei mele de doctorat.

Aduceri Aminte – DIN NOU LA CLUJ ŞI EVOLUŢIA PÂNĂ LA PENSIONARE

Urmează acum, dragă Sergiu, o scrisoare ceva mai lungă, una în

care încerc să-mi rezum o perioadă care cuprinde aproape trei decenii de

viaţă. Este vorba nu numai de o lungă evoluţie în timp, dar şi de cea mai

bogată în fel de fel de evenimente. Este vorba de perioada maturităţii,

dacă eu m-am maturizat vreodată. Judecând după unele reacţii faţă de

unele momente ale vieţii, parcă am rămas un copil. Numai în ochii tăi

sunt de mult un bunic.

Să-ţi scriu, mai întâi, câte ceva despre evoluţia laturii profesio-

nale a vieţii mele.

Întors de la Moscova, pentru câţiva ani mi-am reluat cursul de

Filozofie generală, adică de Materialism dialectic şi istoric, de la

Facultatea de Biologie. Drept completare a normei, m-am mai plimbat şi

pe la alte facultăţi, dar aceasta nu prea contează. Cu biologii am lucrat cel

mai mult. Îmi plăcea să lucrez cu ei; mă înţelegeam bine şi cu profesorii

de la această facultate.

După un timp, am preluat de la Călina Mare, colega şi apoi buna

mea prietenă, cursul despre Fenomenul conştiinţei şi Teoria cunoaşterii,

de la secţia de filozofie. Ea ţinea, pentru anul I, partea de Ontologie, adică

de filozofie a existenţei. Ea preda despre materie, mişcare, timp, spaţiu şi

apoi despre conceptele evoluţiei dialectice: cantitate, calitate, măsură,

contradicţii, salturi, negarea negaţiei etc. Problemele conştiinţei ar fi putut

foarte bine să fie parte a cursului ei. Cum eu mi-am scris teza de doctorat

despre reflectare şi cum aceasta avea legături directe cu fenomenele

conştiinţei şi cu cele ale cunoaşterii, toată această problematică mi-a fost

lăsată mie. În acest fel, am ajuns să lucrez cu studenţii anului II de la

secţia de filozofie.

Activitatea profesională nu se rezuma doar la susţinerea

cursurilor şi conducerea seminariilor; ea presupunea şi elaborarea de

manuale pentru studenţi. În acest sens, pentru manualul de „Materialism

dialectic”, manual apărut în 1973 la Editura didactică, sub redacţia

colegului Al. Valentin din Bucureşti şi a colegei mele Călina Mare, am

scris capitolul despre „Reflectare şi conştiinţă”, capitol de vreo 60 de

pagini. Ceva mai târziu, 1982, a apărut o nouă ediţie a acestui manual,

109

———————– Page 110———————–

ediţie pentru care am scris pe lângă tema denumită „Fenomenul conştiin-

ţei” şi despre „Problematica teoriei cunoaşterii”. După cum vezi, activita-

tea denumită cursuri şi seminarii trebuia s-o împletesc organic cu aceea

de scriere de păginuţe.

Prin anii 70, celor de la Minister şi de la Catedră le-a trecut prin

cap să introducă în planul de învăţământ al studenţilor de la filozofie şi un

curs de Cibernetică, un curs în care studenţii să se familiarizeze nu numai

cu problemele acestei direcţii de gândire, dar şi cu problemele filozofice

noi pe care Cibernetica le aducea cu sine.

S-a ajuns la ideea acestui curs nu numai în virtutea rezonanţelor

pe care noţiunile specific cibernetice – feed-back, informaţie ş.a. – le-au

avut şi le mai au în universul ştiinţei şi culturii, dar şi pentru a se depăşi,

la modul esenţial, perioada în care Cibernetica era considerată o ştiinţă

„burgheză”, ştiinţă care putea fi numai criticată.

Cine să ţină cursul? Cine să ţină cursul? Păcatele m-au pus ca

după întoarcerea de la Moscova să scriu câteva articole şi articolaşe pe

tematica Ciberneticii: „Despre perspectivele modelării cibernetice” (1964),

„Despre definirea informaţiei” (1964), „Tipurile de sisteme cibernetice”

(1964), „Despre cauzalitatea informaţională” (1967), „Cibernetica şi una

din perspectivele ei filozofice” (1967) ş.a. Aceste articole au făcut să cadă

pe mine „măgăreaţa” de a ţine cursul mai sus amintit.

Trebuie să-ţi spun, copile, că nu mi-a fost uşor. Nu aveam nici un

model de programă, nici un fel de schemă a susţinerii unui asemenea

curs. Când m-am angajat la acest curs nu ştiam destul de bine nici măcar

ce este un bit. Ştiam eu că este unitatea de măsură a informaţiei, adică

unitatea evaluării ei cantitative, dar ce este de fapt, care este expresia

matematică a unei asemenea unităţi, care este aparatul matematic al

determinării unui anumit număr de asemenea unităţi, habar nu aveam.

Aveam eu la îndemână cartea lui N. Wiener „Cibernetica”, dar nu puteam

face un curs pe schema ei. Şi apucă-te de învăţat, Ioane. Ca să decodific

formulele de bază ale teoriei matematice a informaţiei, îmi trebuiau ceva

noţiuni de teoria matematică a probabilităţilor, şi a logaritmilor. Şi iar

apucă-te de învăţat, Ioane.

Trebuia să-mi pregătesc cursul de la o săptămână la alta. Citeam

şi mă frământam zi şi noapte. Chiar în primul an al cursului, Mica voia să

afle şi ea cam cu ce se mănâncă Cibernetica asta şi am avut-o în bancă

chiar de la primele cursuri. Este una să ai în bancă studenţi şi studente,

dar când ai în bancă nevasta, lucrurile şi emoţiile stau puţin altfel.

110

———————– Page 111———————–

Cu chiu, cu vai, cu multă muncă, am scos la capăt sarcinile

acestui curs, curs care a supravieţuit mai bine de zece ani. De la un an la

altul, schema cursului devenea mai bună, iar conţinutul capitolelor mai

consistent şi mai la îndemâna mea. Cu timpul nu mai aveam nici un

n

complex în faţa formulei lui Shannon: H = − ∑p i log p i şi

i=1

în faţa proprietăţilor acesteia.

Această formulă reprezintă unul din secretele succesului de care

conceptul şi/sau noţiunea de informaţie s-a bucurat şi se bucură în câmpul

cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Ea este formula centrală a ceea ce de

câteva decenii bune se numeşte teoria matematică a informaţiei. Această

teorie a generat la vremea ei o mare ambiţie şi o mare speranţă. A generat

ambiţia de a pune sub formule şi exigenţe matematice şi universul feno-

menelor de ordin informaţional, ambiţia de a recurge şi în cazul acestora

la exacte evaluări cantitative. Împreună cu aceasta s-a născut speranţa că

domeniile viului şi socio-umanului ar putea fi scoase din impasul matema-

tizării lor esenţiale, că pe viitor am putea atinge şi în cazul lor, gradele de

exactitate şi de credit de care se bucurau mai demult doar domeniile

fizicii şi chimiei. S-a formulat speranţa că teoria matematică a informaţiei

ar putea conduce la utopicul proiect leibnitzian: să nu mai discutăm, hai

să calculăm.

Eu aveam nevoie de familiarizarea studenţilor cu câteva elemen-

te din abecedarul teoriei mai sus amintite pentru a putea afirma convin-

gător că în textul şi subtextul acestei teorii se află ideea că informaţia este

un ceva care elimină stările de incertitudine ale unui sistem cu anumite

posibilităţi de conduită, că informaţia, acolo unde apare şi poate funcţiona

specific, permite alegerea între diferite alternative de mişcare. Ca feno-

men real, informaţia ca informaţie, se întinde mult dincolo de ceea ce se

întâmplă în faţa unui ghişeu de informaţie; că este un ceva care însoţeşte

şi lucrează specific în toată zona biologicului şi socio-umanului. Informa-

ţia este instrumentul de supravieţuire a unor tipuri de sisteme.

Numai după şi numai cu condiţia că informaţia, prin menirea ei

de fapt şi de fond, elimină incertitudini şi drept urmare permite decizii de

conduită, putem pune în discuţie raporturile informaţiei cu redundanţa, cu

entropia fizică, cu energia etc.

111

———————– Page 112———————–

Aceste raporturi făceau şi ele obiectul unor alte capitole ale

cursului în discuţie. Cursul, sub forme diferite de denumire, a supravieţuit

până la ultimele mele prezenţe în Universitate.

Consider că aparţine laturii profesionale a vieţii mele şi coordo-

narea Manualului de filozofie pentru licee. Să-ţi scriu ceva şi despre

aceasta. Şi ea mi-a dat ani buni destulă bătaie de cap. Nu ştiu cum dracu

m-am lăsat antrenat în această activitate. Când, la solicitarea Ministerului,

am acceptat această coordonare, nu bănuiam că a scrie un manual pentru

elevi este ceva mai greu decât a scrie nu ştiu câte cursuri pentru studenţi.

De data aceasta aveam la îndemână o programă de la Minister, aşa că

schema manualului nu îmi punea multe probleme. Însă a pune în pagini,

un număr limitat de pagini, conţinutul noţiunilor de bază ale filozofiei

marxiste nu era o treabă prea uşoară. Mai mult, trebuia să scriu manualul

în colaborare cu un număr de profesori de liceu. Eu am scris doar lecţiile

despre materie şi mişcare, despre conştiinţă şi despre cunoaştere. Restul

lecţiilor urma să-l scrie 3-4 profesori care se confruntau direct cu interesul

şi dezinteresul elevilor pentru filozofie. După aceasta, eu, în calitate de

coordonator, trebuia să stilizez, să corectez, să tai, să scriu, ca până la

urmă să iasă totuşi un text care să aibă cât de cât o unitate conceptuală şi

stilistică.

Mi-a luat acest manual multă, foarte multă muncă. Manualul

trebuia reeditat, profesorii de liceu se schimbau şi aşa, aproape de fiecare

dată o luam cam de la început. În orice caz, manualul a cunoscut vreo 7

ediţii şi a supravieţuit pe băncile şi în ghiozdanele elevilor mai bine de

zece ani.

M-am despărţit de acest manual atunci când am observat că în

economia lecţiilor şi în paginile de texte filozofice nu se mai acceptau

decât texte din „opera” tovarăşului N. Ceauşescu. Şi eu introduceam

asemenea texte bineînţeles, altfel nu se putea, dar de la o vreme abuzul

acestora devenea teribil de supărător. Cultul personalităţii lui Ceauşescu

luase forme aberante. Nu mai erau pe lume nu numai clasici ai filozofiei –

Platon, Aristotel, Kant, Hegel etc. – dar nici Marx, nici Engels etc. Supă-

rat că eu aşezam în pagini anumite citate şi că la Minister şi editură

acestea erau schimbate, m-am dus şi am spus categoric că în viitor eu nu

mai coordonez manualul. Când Doamna Druţă, care răspundea în

Minister de predarea filozofiei în licee – o femeie foarte simpatică şi cu

care mă înţelegeam foarte bine – m-a întrebat: „dar de ce nu mai vreţi,

Domnule profesor?”, i-am răspuns simplu: „din motive ideologice”. Cum

112

———————– Page 113———————–

era femeie deşteaptă, a înţeles şi nu m-a pus să dau explicaţii. Oricum,

mai bun, mai rău, acest manual a fost cartea din care vreo zece generaţii

de elevi au învăţat un pic de filozofie.

x

x x

În viaţa universitară, activitatea profesională se derulează într-o

legătură organică cu o anume activitate ştiinţifică. Poate este cam inadec-

vat şi poate cam pretenţios spus „ştiinţifică”, dar aşa se numea şi aşa se

numeşte şi astăzi aceea activitate care se finalizează în ceva publicaţii şi,

poate, în ceva idei.

Bineînţeles că în cele scrise sub intenţia de a fi activitate ştiin-

ţifică n-am revoluţionat filozofia marxistă. Cu toate acestea, încerc să-ţi

scriu câte ceva despre scriiturile mele pentru a vedea cam cu ce mi-am

bătut capul şi cam la ce idei am putut ajunge.

Întors de la Moscova, tema reflectării a rămas pentru încă vreo

doi, trei ani marota preocupărilor mele zise ştiinţifice. Primul gând mi-a

fost acela de a face să se ştie şi în România ceva despre nevoia de a-l citi

pe Hegel pentru a putea spune cât de cât ceva despre reflectare ca

fenomen universal. În acest sens, cu gândul de a valorifica şi în ţară ceea

ce mi se părea mai important în teza de doctorat, am scris în „Studia” –

revista Universităţii – articolul „Hegel şi specificul mişcării de reflectare”

(1965). Cum nu eram destul de sigur că l-am înţeles bine pe Hegel,

citindu-l în ruseşte, m-am adresat prof. D.D. Roşca, care auzisem că avea

deja tradusă în româneşte „Stiinţa logicii”, principala lucrare a lui Hegel.

I-am spus că mă preocupă ideile lui Hegel despre reflectare şi că aş dori o

mai largă şi consistentă valorificare a lor în peisajul gândirii filozofice de

la noi. Încântat de idee, mi-a spus că traducerea lucrării mai sus citate se

află sub tipar, dar ca eu să pot lucra până apare cartea, el îmi pune la

dispoziţie manuscrisele sale. Aşa am şi făcut. Din această mai bună şi mai

consistentă apropiere de textul hegelian, a ieşit studiul „Hegel şi problema

reflectării”. După ce l-am scris şi l-am bătut la maşină, i l-am dat

profesorului D.D. Roşca să-l citească. L-am primit înapoi cu laude şi cu

multe Nota bene pe margine.

Mi-a spus că neapărat să-l trimit la revista de filozofie. Articolul

– vreo 15 pag.- a apărut în nr. 9 al acestei reviste în 1966. El a fost reluat

şi în volumul „Teme hegeliene”, Ed. Dacia, 1982.

113

———————– Page 114———————–

Nu erau multe idei ţâşnite din capul meu; erau în esenţă idei

hegeliene. Ceea ce am făcut eu, era doar încercarea de-a valorifica din

perspectivă materialistă aceste idei.

În rezumat, despre ce era vorba. Hegel zicea că Ideea absolută –

ca entitate existenţială primordială şi fundamentală – realizează în

evoluţia ei dialectică, două genuri de mişcare. În cazul mişcării denumite

de el „existenţială”, ceva produce realmente un altceva. Ar fi vorba, în

acest caz, de relaţiile de cauzare sau cauzalitate, de relaţiile în care un

sistem sau un fenomen face să apară şi să fie un alt sistem sau un alt

fenomen. Schematic ar fi: A îl produce pe B, îl generează, îl „aruncă” în

timp şi spaţiu. În cazul celui de al doilea gen, denumit „mişcare de

reflectare”, avem de a face cu un alt fel de produse, cu produse de relaţie.

În acest caz, ceva are sens şi valoare nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce

conţine despre un altul. În produsele de gen reflectare, un ceva îşi

prelungeşte existenţa în altceva, într-un altul ca „altul său”, cum scrie

Hegel. Dacă simbolizăm această relaţie din nou prin A şi B, atunci zicem

despre B că este reflectare a lui A numai dacă şi numai în măsura în care

acest B este A, este transfigurarea în zonele propriei sale existenţe a

existenţei lui A. În acest caz, A nu mai este A pentru că este B, iar B nu

este de fapt B, pentru că este A, pentru că îl poartă în propriul său

„pântece”, în propriul său timp şi spaţiu pe A. Relaţia de reflectare este

deci o relaţie de tipul „ceva în altceva”.

Să încerc să-ţi dau un exemplu. Să presupunem că undeva sub

pământ se află o urmă paleontologică, un schelet de dinozaur. Acest

schelet este un produs de reflectare, este un ceva în care s-a prelungit o

realitate de mult dispărută. Scheletul în cauză este un fel de B, potrivit

simbolizării noastre, iar lumea speciei de dinozaur ar avea locul şi rolul

lui A. În spaţiul scheletului se ascunde ceva, zace ceva, zace parcă o

realitate care a fost şi este mult dincolo de ceea ce este scheletul în sine.

Ţi-am construit acest exemplu, deoarece ştiu cât de mult te

fascina lumea dinozaurilor pe când aveai 7-8 anişori. Pe marginea lui îţi

poţi şi tu imagina multe alte exemple. Îţi poţi imagina şi poţi înţelege ce

sunt reflectările în oglindă, ce este reflectarea dintr-o fotografie, ce sunt

reflectările din capul nostru. În acest ultim caz, lucrurile se complică

foarte mult, dar nu despre aceste complicări poate fi vorba acum.

Să-ţi scriu mai bine că după ce m-am cam lămurit cu reflectarea,

m-am apucat să caut raporturile acesteia cu informaţia. O anume aluzie la

aceste raporturi făcusem eu şi în teza de doctorat. Între timp analiza

114

———————– Page 115———————–

acestor raporturi devenise o preocupare curentă în paginile literaturii

filozofice marxiste.

Unii autori afirmau că informaţia şi reflectarea se identifică, că

ele nu sunt decât două nume ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Alţii

considerau că, dimpotrivă, ele ar fi realităţi strict independente, realităţi

care n-ar prea avea nimic de a face una cu alta. În capul meu nu prea

puteam semna sub nici unul din aceste două puncte de vedere. Mă

gândeam că fără a fi acelaşi lucru, reflectarea şi informaţia trebuie să fie

pe undeva într-o legătură strânsă, organică. Problema care se punea era

aceea de a surprinde cam pe unde şi cam cum se instituie această legătură.

Tot bătându-mi capul cu aceste două întrebări, m-am gândit că

pe undeva, în lanţul unui proces de reflectare, trebuie să fi apărut, şi

trebuie mereu să apară, o verigă care să complice lucrurile. M-am gândit

că dacă un produs de gen reflectare conţine în sine „pe un altul”, atunci

acest produs poate furniza o anume informaţie despre acel „altul”, adică

despre acel ceva reflectat în reflectarea dată. Dacă B îl reflectă pe A,

atunci B devine purtător de informaţie despre A. Dar reflectarea din

produsul de reflectare denumit B este doar o informaţie potenţială, doar

un ceva de ordinul posibilului. Saltul de la ceva care poate fi dar încă nu

este, la ceva care să fie efectiv, să fie de fapt, nu se face printr-o simplă

înlănţuire de simple reflectări. Pentru realizarea unui asemenea salt

trebuie ca undeva şi cândva să intre în joc un sistem C, un sistem capabil

să reflecte reflectarea din B şi prin aceasta să se raporteze informaţional la

ceea ce este A, adică la ceea ce este obiectul reflectării. Prin procese de

reflectare a reflectării, sistemul C face ca informaţia să se nască, face ca

ea să fie; el este acela care operează în fapt convertirea unei reflectări în

informaţie.

Schema unei asemenea convertiri ar fi:

A B C

115

———————– Page 116———————–

În alţi termeni am avea:

Ob.r R. R.R.

După o aşa rezumare a ideilor, hai să recurgem şi la câteva

exemple.

Hai să revenim la exemplul cu scheletul de dinozaur. Să zicem că

un paleontolog norocos a descoperit scheletul; a explodat de bucurie şi s-a

apucat de lucru. Am zis mai sus că scheletul joacă rolul unui sistem B, a

unui R, în lumina celei de a doua scheme. Paleontologul realizează roluri-

le sistemului C, adică operează reflectarea reflectării din piesele scheletu-

lui şi ajunge informaţional la obiectul reflectării, adică la morfologia şi

fiziologia speciei de mult dispărute. Dacă este vorba de o specie nouă,

paleontologul nostru a făcut o descoperire senzaţională.

Să mai zicem, într-un alt exemplu, că un animal flămând îşi caută

hrană. În mediul în care se miscă există în aer ceva particule odorifice.

Prin prezenţa lor, acestea reflectă faptul că pe undeva pe aproape ar exista

o sursă de hrană. Animalul adulmecă aceste particule – operează deci o

reflectare a reflectării – şi îşi asigură la modul efectiv informaţia necesară

orientării sale spre hrană.

Şi tu, când stai dimineaţa în faţa oglinzii, reflectezi reflectarea

din oglindă şi te informezi cu privire la starea figurii tale.

Pentru a putea juca rolul unui sistem C, pentru a putea opera

convertiri ale reflectării în informaţie, trebuie să fii înzestrat cu mecanis-

mele necesare unei asemenea convertiri. Clişeele unei tomografii compu-

terizate numai în mâinile lui mami se pot decodifica, numai pe ea această

decodificare o conduce dincolo de clişee la tumora din capul celui

suferind. Tu sau eu nu avem pregătirea necesară pentru a reflecta reflec-

tarea aşezată în petele colorate sau necolorate ale tomografiei, noi nu

putem ajunge la boala celui în cauză.

După părerea mea, sunt sisteme capabile să opereze reflectări ale

reflectării şi prin aceasta să producă informaţie, în sensul propriu al

cuvântului, numai sistemele viului şi socio-umanului. Numai ele au

nevoie de alegeri între alternative de conduită, numai ele angajează

manifestări informaţionale ca şi condiţie sine qua non a vieţuirii şi

supravieţuirii lor.

116

———————– Page 117———————–

Ideile rezumate mai sus şi-au găsit o prezentare mai largă în

articolul „Informaţia ca reflectare a reflectării”, Revista de filozofie, 3,

1971.

Poate este cazul să-ţi spun, fără a mă lua drept lăudăros, că

formularea ideii de reflectare a reflectării reprezintă cea mai personală

realizare a bunicului tău în planul discuţiilor despre informaţie. Această

idee, aşezată în expresia simbolică „R.R.”, nu am luat-o de la nimeni, n-

am găsit-o niciunde în paginile literaturii citite. Îmi aparţine şi încercarea

de a conecta condiţia metareflectării cu condiţiile procesului de semioză

şi apoi cu cele ale comunicării. Pe baza acestei conectări m-am apropiat

de propria mea opinie cu privire la ceea ce ar fi informaţia ca informaţie.

Şi anume:

Informaţia este acea realitate care, pe fondul mişcării de reflec-

tare, se naşte în contextele situaţiei semiotice şi devine conţinut şi esenţă

a oricărei comunicări.

După această definiţie, destul de explicită în paginile de mai sus,

te vei putea întreba: Şi ce-i cu ea, măi bunicule? La ce-ar putea fi ea

bună? Nu cumva tu n-ai făcut decât o nouă definiţie alături de multe altele

existente în literatură? Oare s-a meritat efortul? Poate ea deveni cât de cât

operantă în mintea acelora care se ocupă de tehnicile transmiterii şi

prelucrării de informaţie? L-ar putea ea oare ajuta pe tati, care se ocupă de

bazele matematice ale informaticii, să facă scheme informaţionale mai

bune şi mai performante?

Dragă copile, dacă rămânem la exigenţa unor utilizări strict

practice, atunci s-ar putea zice că valoarea acestei definiţii este nulă sau

aproape nulă. Dacă ea poate avea vreun rol, atunci acesta se poate etala

numai în plan teoretic, numai în zona în care un specialist în domeniu

vrea să aibă o ideea mai largă şi mai clară despre specificul zonei de

realitate în care îşi înscrie activitatea. Ar fi vorba despre o anume

concepţie despre domeniul preocupărilor sale. Dar, exigenţa unei

asemenea concepţii nu este strict necesară. Specialistul poate foarte bine

„lucra” şi cu o noţiune mai vagă, cu una care se poate naşte spontan în

capul său, ba chiar cu una care să nu depăşească ceea ce se întâmplă, ca

regulă, la un ghişeu de informaţii.

Dintr-o perspectivă mai exigentă însă, orice specialist, dacă vrea

să nu fie doar un „meseriaş”, e bine dacă are în minte o noţiune mai

elaborată despre planul de bază al activităţii sale.

117

———————– Page 118———————–

Din optica raporturilor definiţiei mele cu alte definiţii, ţi-aş putea

scrie că formularea mea mi se pare destul de largă şi destul de îngustă;

destul de largă pentru a putea viza toate genurile producerii şi manipulării

de informaţie – genetică, psihică, cunoaştere, cultură – şi destul de îngustă

pentru a nu permite reducerea informaţiei la ceea ce ar fi în lume

substanţă şi/sau energie, ori caracteristici generale ale acestora. Sunt

definiţii care identifică informaţia cu „diversitatea”, cu „forma”, cu

„nedeterminarea” în sine, cu „probabilitatea” în sine etc. Definiţia mea nu

permite asemenea identificări. Ea nu permite, după cum ţi-ai putut da

seama, nici măcar identificarea cu reflectarea; legându-se organic de

filonul universal al mişcării de reflectare, informaţia se şi detaşează de el.

Ideea de informaţie, aşa cum a fost ea conturată mai sus, devine

mai uşor de mânuit în zonele discursului filozofic. Orice noţiune ştiinţi-

fică de mare însemnătate cognitivă –gândeşte-te la noţiunile de substanţă,

de energie, evoluţie, entropie etc. – aduce cu sine anumite provocări

filozofice. De la această regulă generală nu face excepţie nici noţiunea de

informaţie, ca noţiune centrală a gândirii cibernetice. Deschiderile ei

filozofice sunt multiple şi de interes. Ele vizează, prin excelenţă, proble-

me care privesc natura şi evoluţia vieţii, conţinutul şi istoria fenomenelor

conştiinţei, natura şi valoarea produselor cunoaşterii şi nu în ultimul rând

analiza domeniilor culturii. Nu prea văd, de pildă, cum s-ar putea discuta

astăzi, într-o manieră mai contemporană, despre conceptul central al

oricărei teorii a cunoaşterii – conceptul de adevăr – fără a-l raporta, cât de

cât, la noţiunea de informaţie.

În acest sens te-aş putea trimite, dragă copile, la cele două subca-

pitole scrise pentru volumul Teoria cunoaşterii ştiinţifice, Ed. Academiei,

1982 – Cunoaştere şi informaţie şi Produsele cunoaşterii – negentropie

potenţială. Volumul abia amintit a fost onorat cu Premiul Academiei

pentru cartea de filozofie apărută în 1982.

Dacă închei cu motivarea definiţiei de mai sus, ţi-aş putea aduce

în discuţie câte ceva despre raporturile dintre informaţie şi redundanţă. De

această tematică m-am apropiat printr-o împrejurare foarte concretă. Noi

cei care lucram în învătământul superior la aşa-numitele ştiinţe sociale –

filozofie, economie politică şi socialism ştiinţific – eram adunaţi, în

fiecare început de septembrie, la Bucureşti pentru a fi „şcoliţi”. Persoane

cu funcţii înalte în aparatul de partid şi de stat ne ţineau fel de fel de

conferinţe. La câteva din ele ne-a vorbit chiar Ceauşescu.

118

———————– Page 119———————–

Nouă ne plăceau aceste deplasări, le şi ziceam „sărbătorile de

toamnă”. Ne vedeam cu colegii şi colegele din alte centre universitare, ne

făceam prietenii, ne vizitam pe acasă, mai fugeam la câte un spectacol

etc. Dacă ne duceam cu autocarul spre Bucureşti, ne mai opream pe la

Poiana Braşov, mai făceam câte o seară la Hanul Haiducilor, seară cu

mămăliguţă, sarmale, muzică, dans etc.

La una din aceste deplasări, zise de instruire, a apărut un tovarăş

Pană. Debita nişte naivităţi ideologice de parcă noi eram nişte analfabeţi,

dacă nu chiar nişte idioţi. Bineînţeles că m-am înfuriat. Am lăsat dracului

toată instruirea şi m-am apucat de scris. Mi se părea că toată „şcolirea”

noastră era prea plină de redundanţă, de repetiţii inutile, de idei care erau

deja de ani de zile în capetele noastre. Eram doar cadre universitare şi nu

trebuia să fim supuşi unui proces de alfabetizare. Scriind şi transcriind,

când am ajuns acasă aveam deja pus în păginuţe articolul despre „Plusul

de informaţie”, articol care, după câteva zile, era în paginile revistei

„Tribuna” (Nr. 13/1969).

După ce am văzut că articolul s-a bucurat de o bună trecere – unii

din colegi strigau după mine „măi redundanţă” – m-am gândit că ideile

lui ar trebui reluate şi dezvoltate. În acest sens, prima grijă a fost să

garnisesc articolul cu aparatul matematic necesar, aparat pe care îl aveam

la îndemână din teoria matematică a informaţiei. Noţiunea de redundanţă

şi este, de fapt, un produs al acestei teorii. Încă Shannon arăta, că din

perspectivă statistică, există un raport de mai mic al entropiilor reale sau

„relative”, cum zicea el, faţă de cazul lor maxim.

Dincolo de posibile artificii de calcul, să reţinem faptul esenţial.

Redundanţa, în sens statistic se naşte prin repetiţia semnelor unei

comunicări, repetiţii necesare şi nenecesare. Repetiţiile necesare se impun

în virtutea unor coerenţe de limbaj; ele condiţionează comunicarea. Sub

regula probabilităţilor egale nu putem trimite nici cea mai simplă sau mai

banală telegramă. Repetiţiile nenecesare sunt locuri neinformative, sunt

momente cu redundanţă de 100%. Dacă într-o expunere auzi la fiecare

două, trei cuvinte câte un ă prelungit, aceste ă-uri sunt nule sub raport

informativ. Ele „mănâncă” inutil din spaţiul şi timpul comunicării, ele

produc redundanţă supărătoare. Chiar sub raport statistic, cerinţa plusului

de informaţie devine cerinţa eliminării acelor momente sau locuri ale unui

proces comunicaţional în care redundanţa este sau se apropie de 100% şi,

drept consecinţă, informaţia este sau se apropie de zero.

119

———————– Page 120———————–

Prin analogie cu ceea ce se întâmplă în plan statistic, am pus în

mişcare noţiunile de redundanţă semantică şi pragmatică.

Redundanţa semantică apare ca repetiţie în relaţia semnelor cu

obiectul lor. Dacă într-o comunicare ştiinţifică se vorbeşte de descoperiri

deja descoperite, atunci această comunicare cu greu poate fi considerată a

fi ceea ce pretinde că este.

Din punctul de vedere al acestui gen de redundanţă, multe forme

ale producerii şi vehiculării de informaţie nu se justifică. Nu se justifică,

de pildă, babilonia lingvistică. Limbile pământului n-au înmulţit decât

câmpul de semne al raportării umane la lumea care, cel puţin ca natură,

este aceeaşi pentru toţi. Soarele este unul, atunci de ce s-au inventat zeci

de cuvinte pentru a-l denota?

Redundanţa pragmatică se naşte într-un alt sistem de raporturi,

raporturile semnelor cu destinatarii lor. O lecţie, o expunere, un articol

etc. devin redundante dacă ele nu vizează sau nu acoperă zone ale

curiozităţii neîmplinite. Unor asemenea modalităţi de vehiculare de infor-

maţie nu li se cere neaparat să fie neredundante semantic, ci neredundante

doar din punctul de vedere al aşteptărilor destinatarilor. Şi din acest punct

de vedere un anume coeficient de repetiţie devine necesar, devine

condiţie a asimilării de cunoştinţe, de idei. Dincolo de un anume

coeficient, redundanţa pragmatică duce la refuzul expunerii, la plictiseala

lecturii, la inutilitatea comunicării.

În final şi în rezumat ţi-aş scrie că redundanţa, după cum ai putut

uşor observa, se află în raporturi complicate cu informaţia. În anumite

limite, ea se îngemănează organic cu aceasta, o condiţionează, o face să

fie, dincolo de aceste limite, ea este în opoziţie cu informaţia, o diminu-

ează, dacă nu cumva o face nulă. Principiul redundanţei este, în cele din

urmă, principiul eficienţei ori neeficienţei, cum vrei să-i zici,în toate

zonele producerii şi vehiculării de informaţie.

Mai multe despre complexitatea acestor raporturi poţi afla din

articolul „Formele redundanţei şi principiul plusului de informaţie” din

Revista de filozofie, nr. 9 din 1971. Şi astăzi sunt mândru de paginile

acestui articol, şi astăzi aş putea semna sub toate afirmaţiile lui.

În România, după ce Ceauşescu ne-a permis să cântăm

„Deşteaptă-te române!” şi să jucăm la 24 Ianuarie „Hora Unirii” – multă

vreme aceste lucruri erau interzise şi pentru ele puteai face puşcărie – au

apărut nişte „români verzi”, cum ar zice Caragiale, români care au ajuns

120

———————– Page 121———————–

să afirme că nu americanul N. Wiener a pus în mişcare ideile gândirii

cibernetice, ci românul Şt. Odobleja.

Acesta era încă în viaţă. Încurajat, probabil, de „românii verzi”,

într-un interviu, Odobleja lăsa să se înţeleagă că N. Wiener s-ar fi inspirat

masiv din lucrarea lui „Psihologia consonantistă”, lucrare publicată în

1938, cu zece ani înaintea „Ciberneticii” lui Wiener. Cei de la revista

„Flacăra” erau cei mai îndrăgostiţi de Odobleja şi de ideile lui. Articole

peste articole îl elogiau pe Odobleja şi îl acuzau pe Wiener de plagiat,

adică de hoţ de idei. Eu, care citisem lucrările lui Wiener şi care eram

convins de onestitatea lui intelectuală, m-am cam înfuriat. În articole de

presă şi emisiuni la radio am luat atitudine în favoarea lui Wiener. Am

trimis chiar la Flacăra un articolaş de câteva pagini din care mi-au

publicat doar câteva rânduri. Din nou m-am înfuriat. M-am gândit că

poate n-am fost destul de convingător. Am recitit lucrarea lui Odobleja cu

gândul de a pune alături şi în opoziţie ideile lui despre consonanţă cu

ideile lui Wiener despre informaţie. Aşa am ajuns la paginile articolului

„Consonanţă şi informaţie” din Revista de filozofie, nr. 1, 1986.

Urmărind aproape pas cu pas ideile celor doi, afirmam că în

noţiunea odoblejiană de „consonanţă” nu se regăsesc ideile lui N. Wiener

despre informaţie şi drept urmare sunt nefondate şi nedrepte pretenţiile

acelora care vor să-l detroneze pe Wiener de pe postamentul de fondator

al gândirii cibernetice şi să-l aşeze acolo pe Şt. Odobleja. Fără ideea de

informaţie nu există gândire cibernetică; aceasta este ideea definitorie, ea

este esenţială şi centrală într-un asemenea mod de a gândi.

Îi recunoşteam lui Odobleja meritul de a fi încercat să „scoată”

Psihologia de sub cupola unor viziuni idealiste şi chiar spiritualiste şi s-o

apropie de poziţii de gândire mai apropiate de spiritul ştiinţific al vremii.

Pe atunci era la mare modă conceptul de energie; „consonanţa” face parte

din arsenalul noţional care gravitează în jurul acestuia. Sub raport

filozofic, consonantismul poate fi considerat ca fiind un gen de energe-

tism şi nu de cibernetism, dacă un asemenea termen nu supără. În opera

lui N. Wiener funcţionează la modul explicit principiul triadei –

substanţă, energie, informaţie – pe când la Odobleja nu poate fi vorba de

aşa ceva.

Îi recunoşteam, de asemenea, trimiterile exprese la „legea retro-

acţiunii”, lege care într-adevăr poate fi pusă într-o anumită legătură cu

ideea „conexiunii inverse”. Numai că nici aici, simpla „retroacţiune” nu

este încă conexiunea inversă. Aceasta presupune momentele „reinfor-

121

———————– Page 122———————–

mării” de la efector, presupune „controlul” şi „comanda” corectării

acţiunilor acestuia. Noţiunile de „comandă” şi „control” nu se găsesc în

cartea lui Odobleja, pe când la Wiener ele sunt angajate în chiar subtitlul

lucrării sale.

Cu ideile schiţate mai sus, articolul meu ajunge la redacţia

Revistei de filozofie. Zace în redacţie vreo trei ani. M-am gândit că din

nou n-am fost destul de convingător în apărarea lui N. Wiener. Într-o

dimineaţă, m-am întâlnit cu colegul Toma care-mi zice: „Ionică, felicitări,

ţi-am citit articolul despre consonanţă şi informaţie”. „Dar ce, a apărut? îi

răspund, eu am şi uitat de el”. În aceeaşi zi, fac un telefon la redacţie şi îl

întreb pe Cheţan – el era pe atunci redactorul şef – cum se face că după

atâta vreme, s-au gândit să mă publice. Cheţan îmi spune: „Tovarăşe

Irimie, noi am fost de la bun început de acord cu poziţia dumitale, dar

acum trei ani atmosfera era prea încărcată de Odobleja ca să putem ieşi pe

piaţă cu un asemenea articol. Acum, după ce atmosfera s-a mai potolit,

am putut să te publicăm. Felicitări pentru poziţie şi pentru consecvenţa cu

care ţi-ai apărat-o. Şi aşa s-a încheiat povestea cu consonanţa.

Pe alte teme ale activităţii zise ştiinţifice ţi-aş putea povesti multe

alte poveşti. Despre teme precum înstrăinarea, dialectica involuţiei, „cutia

neagră” poate altă dată, în alte contexte. Deocamdată să trec la alt capitol

de viaţă.

x

x x

Pe vremurile noastre, dragă Sergiu, lumea era aşa făcută că pe

lângă profesie şi cultură cam trebuia să faci şi un pic de politic ă, să faci

câte ceva şi pentru problemele cetăţii.

După întoarcerea de la Moscova, o bună bucată de vreme, aceste

probleme m-au cam lăsat în pace. Nimeni nu m-a prea băgat în seamă;

îmi vedeam de cursuri şi seminarii, mă gândeam la păginuţele ce urma să

le scriu.

După un timp însă, zilele mele de linişte politică s-au cam

terminat. După vreo doi ani, cei din jur s-au gândit că aş fi bun şi pentru

ceva corvoadă de acest gen. Am fost ales în Comitetul de partid al

Facultăţii. Mi s-a dat în grijă munca de propagandă. Nu era mare

problemă; în facultate mă descurcam fără prea mari eforturi.

Cam în aceeaşi perioadă m-au pus păcatele să scriu câteva

articolaşe prin Făclia – ziarul clujean din acea perioadă. După un număr

122

———————– Page 123———————–

de colaborări, am fost chemat la redacţia ziarului cu întrebarea dacă nu

cumva aş accepta o jumătate de normă ca şi colaborator extern, normă în

care urma să mă ocup doar de relatarea în presă a manifestărilor ştiinţifice

ale Clujului acelei perioade. Am acceptat. Banii care îi primeam pentru

angajare şi pentru fiecare articolaş erau destul de frumoşi. În afară de

bani, era destul de interesant să iei legătura cu aproape toată crema vieţii

ştiinţifice a Clujului şi nu numai – Acad. C. Moisil, Acad. R. Ripan,

Acad. T.Popoviciu, Acad.C. Daicoviciu, Prof. Al. Roşca, Prof. I. Ursu

etc. etc.

Cred că această activitate publicistică m-a aruncat în atenţia celor

de la Municipiul şi Judeţeana de partid, cred că datorită ei m-am trezit

chemat la tov. Bucşe Remus – secretarul Comitetului Municipal de partid

– şi întrebat cam ce aş zice despre munca de secretar de partid pe

Universitate. În sinea mea am fost cam surprins şi cam speriat. Numai la

aşa ceva nu mă gândeam. I-am spus că nu-mi doresc o asemenea sarcină,

că n-am suficientă experienţă pentru un asemenea post, că accept, dacă

trebuie, să fiu în Comitet, chiar în Birou, dar nu ca secretar. Nici vorbă,

Bucşe îmi spune că toate aprobările sunt deja date, că peste două zile, la

Adunarea de alegeri, să fiu pregătit pentru ce mă aşteaptă. Când m-am

dus acasă şi i-am spus Micăi de ce am fost chemat la Bucşe, Anca,

trăgând cu urechea la discuţie, ne-a întrebat cam ce este cu sarcina aceasta

care vor să mi-o pună pe umeri. Mica i-a spus cam despre ce ar fi vorba,

iar mama ta, ca să ne arate că a înţeles, ne-a zis: „Adică tata va fi

Ceauşescu Universităţii”. Noi am râs de concluzia ei şi am lăsat-o să se

ducă la joacă.

Nu mi-a fost deloc uşor să fiu „Ceauşescu Universităţii”. Organi-

zaţia pe care trebuia s-o conduc era a doua ca mărime în Cluj; avea câteva

sute bune de membri şi o mulţime de organizaţii de bază. Aveam zilnic

şedinţe peste şedinţe: permanenţe săptămânale la Municipiu şi Centrul

Universitar, prezenţe obligatorii la şedinţele de Senat şi de Birou de

Senat, participări la Adunările generale ale organizaţiilor de bază etc. etc.

În această perioadă de sute de ori m-am gândit la vorba lui Maiakovschi –

un poet sovietic -: Doamne, când vom ţine o şedinţă prin care să

desfiinţăm toate şedinţele?”

Munca cea mai de conţinut şi mai de folos era aceea legată de

colaborarea cu Rectoratul – Rector, prorectori. Am avut noroc de doi

Rectori cu care m-am înţeles foarte bine – C. Daicoviciu şi Şt. Pascu. Cu

primul colaborarea a fost foarte scurtă; am primit sarcina acum în

123

———————– Page 124———————–

discuţie, chiar în perioada schimbării garniturii la Rectorat. Cu toate

acestea, relaţiile bune cu Daicoviciu au continuat şi după plecarea lui de

la Rectorat. Pentru că veni vorba, lasă-mă să-ţi spun două, trei cuvinte

despre acest academician. Era o adevărată figură, „figură” în sensul

pozitiv al cuvântului. Era nu numai un mare şi binecunoscut istoric, dar

era şi o personalitate puternică. Mereu era ca un vulcan. Oricând era

dispus să facă o faptă bună şi oricând era deschis la o glumă savuroasă.

Ca să-ţi dai cât de cât seama de această ultimă latură a personalităţii lui,

să-ţi spun doar că într-o şedinţă de Senat se discuta aprins despre doi

studenţi care nu ştiu ce-au făcut cu o fată. În timp ce R. Bucşe – secretarul

de partid de la Municipiu – tuna şi fulgera împotriva studenţilor şi cerea

exmatricularea lor din Universitate, Daicoviciu intervine şi zice: „Măi

Bucşe mă’, Măi Bucşe mă’, păi dacă tu erai pe la Viena în vremea

studenţiei mele, tu mă exmatriculai tot a doua zi”. Toată lumea a râs,

şedinţa s-a relaxat, iar studenţii au rămas pe mai departe studenţi.

Ca Rector, dragă copile, aş îndrăzni să afirm că nici un altul n-a

făcut pentru viaţa universitară clujeană ceea ce a făcut Daicoviciu. A avut

un rol deosebit în unificarea celor două Universităţi – „V. Babeş”, de

Limba română şi „J. Bolyai”, de Limbă maghiară – într-o Universitate

comună „Babeş-Bolyai”; mare eveniment şi mare realizare în evoluţia

Clujului universitar. Lui Daicoviciu i se datorează Casa de Cultură a

Studenţilor, Complexul studenţesc Haşdeu, precum şi cele zece blocuri de

locuit pentru cadrele didactice universitare. Lui i se datorează în sensul că

el a obţinut de la Gh.Gh. Dej promisiunea fondurilor necesare unor

asemenea realizări. Cât priveşte blocurile mai sus amintite, să-ţi mai spun

că în unul din ele a copilărit tati, iar în altul mami; în acesta din urmă ai

făcut şi tu, la propriu, primii paşi ai vieţii tale.

Aducerile aminte legate de bătrânul Daicoviciu sunt aşezate în

multe pagini ale memoriei mele. Dacă le-aş rezuma aş spune că, după

părerea mea, Daicoviciu a fost cea mai complexă şi mai influentă

personalitate a Clujului anilor ’60-’70. Nu ştiu ce reproşuri i se aduc

pentru perioadele de început ale carierei sale, nu ştiu de ce nu s-a înţeles

cu Acad. Prodan – un alt mare istoric al acelor vremuri – şi chiar cu

Pascu. În orice caz, eu i-am păstrat o amintire frumoasă şi plină de

consideraţie. De multe ori, când lua cina la Casa Universitarilor şi se

întâmpla să trec şi eu pe acolo, mă chema la masa lui, mă întreba dacă nu

cumva am auzit vreun banc nou, mă cinstea cu o berică, trăncăneam de

una, de alta, iar în final mă ducea acasă cu maşina rectoratului.

124

———————– Page 125———————–

Ultima lui ieşire în public a fost ca răspuns la invitaţia pe care i-a

făcut-o mami – pe atunci mare conducătoare de pionieri – de-a vorbi pe o

temă de istorie elevilor de la Şcoala generală nr. 4. După această ieşire în

public, la două, trei zile s-a stins din viaţă, în trenul care venea de la

Bucureşti la Cluj.

Dacă ar fi să aşez alături de Daicoviciu un alt nume de persona-

litate universitară complexă, l-aş alege pe Octavian Fodor – mulţi ani

Rector la I.M.F. L-am cunoscut doar la câteva şedinţe comune, Rectori şi

secretari de partid. Mi-a inspirat însă multă stimă şi consideraţie. Pascu

îmi spunea că mereu i se plângea, că el nu se prea poate înţelege cu

secretarul lui, că acesta mai credea şi prin anii ’70 că lupta de clasă se mai

poate duce ca pe vremea studenţiei lui, vremea anilor ’50. Simţind că am

o anumită trecere în ochii lui, i-am solicitat o consultaţie pentru

„mumiţa”. După consultaţie, muma mi-a zis: „Vai, ce om scump, măi

copile! Cu oameni ca el ar trebui să se semene pământul”. Ce simplu şi ce

frumos! Dacă poţi primi de la cineva aşa frumoasă şi sinceră apreciere,

parcă poţi zice că n-ai trăit chiar pe degeaba. Cu toate acestea, Octavian

Fodor a avut şi destui duşmani. S-a stins prea devreme din cauza unui

cancer la gât. După cum vezi, cancerul nici pe doctorii mari nu-i iartă.

În cele de mai sus am pomenit de câteva ori de Ştefan Pascu.

Acesta a fost Rectorul cu care de fapt am colaborat în toată perioada

mandatului meu de „Ceauşescul Universităţii”. Era şi el un cunoscut şi

bine recunoscut istoric. S-a ocupat de istoria Transilvaniei – perioada ei

medievală.

Studenţii îi apreciau competenţa profesională şi prelegerile de la

catedră. Mica i-a fost studentă şi vorbea frumos despre profesorul ei Pascu.

Eu l-am cunoscut fiind încă la Moscova. El a fost trimis la

sovietici să vadă şi să corecteze spusele acestora despre România din aşa-

zisa „Istorie a popoarelor”, vreo zece volume. El scria, eu îi dădeam

paginile la tradus şi apoi i le duceam înapoi la hotel. Ţin minte că m-am

plimbat cu el de câteva ori pe uliţele Moscovei, ba l-am ajutat chiar să-i

cumpere fiicei lui un casetofon stereofonic. Ţin minte că nu i-au ajuns

banii şi l-am împrumutat cu câteva ruble.

Când ne-am întâlnit la Rectorat pe poziţii de lideri ai

Universităţii – el Rector, eu secretar de partid – ne-am considerat de la

bun început cunoştinţe bune şi siguri de o bună colaborare.

Ca om, Pascu era aproape de nebăgat în seamă. Spre deosebire

de Daicoviciu care umplea tot spaţiul fizic şi social pe acolo pe unde

umbla, Pascu purta cu el o personalitate mai discretă. Prin chiar structurile

125

———————– Page 126———————–

lui definitorii, nu putea fi pe niciunde o prezenţă zgomotoasă. Ardelean la

pas şi la vorbă, era mereu identic cu el însuşi. Nu l-am auzit niciodată

ridicând tonul, nu l-am văzut niciodată ieşind din ritmul lui de viaţă şi din

stilul lui de gândire. Nu era deloc un tribun, dar îi plăcea să iasă în public.

Cuvântările lui erau de regulă lungi şi dacă nu te uitai la conţinut îţi venea

să te gândeşti la pijama. Era un universitar teribil de harnic. În zilele în

care nu era plecat prin ţară sau prin lume, la ore cam fixe, apărea la

Institut – acolo îşi avea cabinetul de lucru – la ore şi mai fixe venea la

rectorat, de unde pe la 3-4 urca domol poala Feleacului spre casă. După

masă, pe la 5-6, era din nou la Institut până spre 9-10 seara. De multe ori

drumurile spre casă ni se încrucişau şi, adeseori, făceam un pic de cale

întoarsă şi-l însoţeam o bună bucată de drum.

Eu m-am înţeles bine cu el ca Rector. Ne apreciam reciproc, zic

eu, şi cădeam uşor de acord atunci când trebuia să hotărâm ceva

împreună. Acţiunile mele ca secretar de partid au crescut foarte mult în

ochii lui după ce l-am criticat deschis pe Demeter Janos. Acesta nu prea

făcea nimic în calitatea lui de prorector; venea doar din când în când la

unele şedinţe de Birou de Senat şi venea, bineînţeles, la încasarea indem-

nizaţiei. Cred că îşi baza toată această atitudine pe faptul că era ilegalist şi

că avea la partid spatele foarte, foarte bine acoperit. Eram sigur că Pascu

nu se va lega niciodată de el. Într-o bună zi, la una din şedinţele de Birou

de Senat, Demeter trebuia să relateze ceva despre o situaţie la care trebuia

să fie prezent şi care intra în sfera lui de atribuţiuni. Ne spune senin că el

nu are ce relata pentru că nu s-a putut duce la locul cu pricina. Atunci m-

am cam înfuriat şi i-am spus verde în faţă, cum se zice, că aşa nu se mai

poate, că problemele de care trebuie să se ocupe rămân mereu descope-

rite, că…, că lasă impresia că nu-l interesează decât indemnizaţia. Când a

auzit că fac aluzie la indemnizaţie, s-a înroşit ca un rac şi, lăsând să se

înţeleagă că el nu are la ce să se justifice în faţa unui puţulachis de Irimie,

a zis că el va vorbi doar cu tov. Rector despre activitatea lui. Pascu,

pentru a nu lăsa ca discuţia să se aprindă şi mai tare, pe un ton de aplanare

oarecum a conflictului, a zis şi el că într-adevăr fiecare trebuie să ne

onorăm sarcinile, dacă vrem ca treburile Universităţii să meargă cum

trebuie. Cu aceasta discuţia s-a încheiat, iar la despărţire m-a bătut

aprobator pe umăr.

Ulterior, lucrurile cu Demeter au mers când mai bine, când mai

rău, până când într-o bună zi ne-am trezit cu Pall Arpad pe postul cu

126

———————– Page 127———————–

pricina – matematician şi astronom. Cu Pall, toată colaborarea româno-

maghiară de la nivelul Biroului Senatului a luat o altă înfăţişare.

În perioada celor doi ani de colaborare aproape zilnică cu Pascu,

o singură dată ne-am găsit pe poziţii diferite. Într-o bună zi, fiind la

judeţeana de partid, la tov. Duca cu nu mai ştiu ce probleme, către

sfârşitul întâlnirii, tam-nesam, Pascu spune că el mai are o problemă, că el

s-a gândit să discutăm, dacă nu acum, atunci altădată, ce şi cum să facem

„să-i acordăm tov. Ceauşescu titlul de doctor în ştiinţe”, să vedem dacă în

„ştiinţe politice” sau „economice”. Eu, când am auzit de o asemenea

propunere, n-am zis, în modul cel mai spontan posibil, decât atât: „dar

cum? dar de ce?” „Eu cred c-ar fi mai bine să-i lăsăm pe bucureşteni să-şi

bată capul cu aşa ceva”. Duca s-a prins că nu ne-am pus de acord şi a

intervenit zicând că într-adevăr poate ar fi mai bine să nu ne complicăm

cu o asemenea problemă. Pascu n-a mai zis nimic, iar, la ieşire, fără nici o

altă discuţie, ne-am despărţit amical, ca de obicei. Iniţiativa lui m-a

surprins de-a binelea, m-a surprins cu atât mai mult cu cât putea şti şi el

că o asemenea propunere nu putea avea nici o şansă în faţa lui Duca;

Duca şi Ceauşescu nu se uitau cu ochi prea buni unul la altul. După câtva

timp, Duca a şi fost „avansat” la Bucureşti şi pus să se ocupe de Sindicate

sau de Cooperaţie, nu mai ştiu prea bine.

Această mică dar sensibilă disensiune de opinii n-a avut nici un

fel de consecinţe ulterioare; ea a murit de fapt exact atunci când şi exact

acolo unde s-a şi născut. Nici Pascu şi nici eu n-am mai pomenit niciodată

de propunerea cu pricina. Colaborarea noastră a mers fără probleme până

la terminarea mandatului meu, iar bunele noastre relaţii au continuat până

la plecarea mea spre München. Am auzit că după ’89 a fost destul de mult

pus la periferie şi că a murit destul de părăsit de lume.

Dacă pe orizontală, principala mea săgeată de colaborare era spre

rectorat, pe verticală, săgeata ducea, în jos, spre secretarii celor 10-11

organizaţii de bază, iar în sus spre Centrul universitar, Municipiu şi Judeţ.

Cu secretarii se pare că n-am avut probleme deosebite; despre activitatea

cu ei nu mi-a rămas aproape nimic în minte. Cât priveşte colaborarea cu

Centrul Universitar, ştiu bine că această colaborare se numea Drondoe

Grigore, coleg de catedră şi, în prima fază a activităţii lui, asistent chiar

pentru seminariile la care eu ţineam cursul. Am fost cu el şi coleg de

doctorat, numai că el la Leningrad, acolo unde a terminat şi facultatea. În

activitatea politică ne-am înţeles când mai bine, când mai rău. Când eram

la primirea de sarcini şi mă vedea Drondoe că nu notez tot ce zice, mai în

127

———————– Page 128———————–

glumă, mai în serios, mă apostrofa: „Scrie Ionică scrie! Scrie, că de aceea

nu merg bine lucrurile la Universitate”. Eu ştiam că merg destul de bine,

aşa că nu mă prea sinchiseam de apostrofările lui. Aş putea spune că nu

am avut probleme cu el.

Ceva probleme care mi-au rămas în minte am avut cu

Municipiul, adică cu tov. Bucşe. Îmi aduc aminte de două incidente dintre

care cu unul din ele am ajuns până în faţa lui Duca – prim secretarul de la

judeţ. Incidentul cu care am ajuns la Duca se leagă de o adunare generală

de la Facultatea de Drept, adunare în care, potrivit indicaţiilor de la

Municipiu, un student trebuia exclus din partid. Eu am orientat lucrurile

în aşa fel încât în materialul Biroului să figureze propunerea de excludere.

Adunarea generală însă nu s-a lăsat convinsă. După discuţii destul de

aprinse, – eram şi eu de faţă, am luat şi cuvântul – excluderea nu s-a votat,

s-a votat doar un vot de blam cu avertisment. Când aude Bucşe de o aşa

„indisciplină de partid”, după o bodogăneală de toată frumuseţea îmi

spune că trebuie refăcută şedinţa. Eu eram pentru respectarea voinţei

adunării generale. El că refacem, eu că nu refacem. Hotărârea Adunării

generale, ziceam eu, trebuie să fie suverană, aşa se zice în Statutul

partidului. Nu ne-am putut înţelege şi atunci am cerut o înfăţişare la

Judeţeană. Duca mi-a dat mie dreptate; zicea şi el că nu se poate trece

chiar aşa de uşor peste voinţa unei adunări generale, că ce-ar mai rămâne

atunci din aşa-zisa „democraţie internă de partid”.

Într-un alt caz, îmi aduc aminte că trebuiau prezentate în faţa

Activului din Universitate – adică în faţa tuturor acelora care aveau cât de

cât de a face cu ceva funcţii de conducere – „Tezele celui de al X-lea

Congres al Partidului”. Materialul acestei prezentări era sarcina Secreta-

rului. Scriu eu vreo 20-30 de păginuţe, mereu cu gândul la specificul

muncii universitare. Le bat la maşină şi le trimit tov. Bucşe; se anunţase

că vrea chiar el să vadă textul. Când m-am dus să-mi iau paginile, după

două, trei fraze de apreciere, mă trezesc cu fel de fel de observaţii. Mi se

cerea să introduc nişte fraze generale şi stereotipe şi din loc în loc să mă

gândesc la ceva „angajamente concrete”. Am introdus eu nişte fraze că

vom face şi vom drege, că ne vom mobiliza etc. dar tov. Bucşe voia ceva

„concret”, ceva cu cifre, ceva de genul cu cât vor fi mai multe note de 9 şi

10, cu cât vor fi mai puţini corigenţi etc. Cum dracu să scriu aşa ceva?

Am încercat eu să mă apăr cu ideea că în Universitate nu prea merg

angajamente de genul celor din întreprinderi, dar degeaba. Când am văzut

că discuţia se poate aprinde am invocat motivul că am curs şi că într-o

128

———————– Page 129———————–

jumătate de oră trebuie să fiu la catedră. Am promis că iau cu mine

observaţiile şi „o să văd ce pot face”.

La plecare, Bucşe mi-a spus că probabil va veni şi el la şedinţă şi

că, după auzitele lui, din partea Comitetului Central al Partidului va veni

tov. Totu. Îl cunoşteam pe Totu, ştiam că este profesor la Academia de

Ştiinţe Economice şi că nu este deloc o minte încuiată. Eram mai îngrijo-

rat de prezenţa lui Bucşe decât de aceea a lui Totu.

Ajuns la Universitate, mă aşez pe lucru; îmi recitesc textul şi

încerc să ţin cont, în limitele posibilului şi rezonabilului, de unele obser-

vaţii, fără însă a strica unitatea structurală şi stilistică a materialului. N-am

ajuns însă la niciun fel de „angajamente concrete”. Fie ce-o fi, mi-am zis;

voi primi după şedinţă o mică săpuneală şi gata.

După ce s-a terminat şedinţa, m-am îndreptat şi eu spre grupul de

„invitaţi”; erau vreo 10-12. Dintre ei se desprinde Totu, îmi întinde mâna

şi îmi zice: „Să ştii Irimie că eu am participat până acum cel puţin la vreo

zece asemenea analize, chiar în mediul universitar, dar un material aşa

inteligent – acesta a fost termenul – n-am auzit”. În timp ce Totu mă mai

strângea de mână şi eu îi mulţumeam pentru aprecieri, n-am scăpat ocazia

de-a mă uita la Bucşe şi de a-i zice din ochi: „Auzi tov. Bucşe, auzi?”

Cred că felicitările lui Totu m-au scăpat de o posibilă săpuneală pe motiv

că n-am ţinut seama de toate „indicaţiile organelor superioare”.

În perioada activităţii politice, la care acuma mă refer, am avut de

două ori ocazia să dau mâna cu Ceauşescu. Nu mai ţin prea bine minte

împrejurările în care şeful partidului a făcut vizite la Universitate. Ştiu

doar că, potrivit regulilor, trebuia să fiu şi eu în grupul cu Rectorul şi

prorectorii. La grămadă, în holul Universităţii, dând mâna cu toţi din

grup, era normal să ajungă şi la mine.

În asemenea împrejurări, grija mea cea mai mare era ca lumea

adunată în faţa Universităţii, în hol şi pe coridoare, să facă agitaţie, adică

să fluture steguleţe şi să strige „Ceauşescu – P.C.R.”. Aceasta era lozinca

la modă. Mari dificultăţi în organizarea unei atmosfere de entuziasm n-

am prea avut. Ceauşescu era încă în prima fază a activităţii lui ca primă

persoană în partid şi în stat, fază în care se bucura încă de o destul de

multă şi largă apreciere. Oamenii se adunau să-l vadă şi, pe atunci, îl

aplaudau la modul sincer. Era perioada de după Cehoslovacia. Pentru a

înţelege cât de cât cam ce înseamnă acest „după Cehoslovacia”, ar trebui

să-ţi spun, copile, că pe la sfârşitul anilor ’60 a apărut în Cehoslovacia un

secretar al Partidului, pe nume Dubček, secretar care voia să introducă

129

———————– Page 130———————–

mai multă libertate de gândire şi o cât de cât reală democraţie în partid şi

în viaţa societăţii cehe şi slovace. Când a auzit Brejnev – conducătorul

sovieticilor – de mai multă „libertate” şi de o „democraţie” mai de-

adevăratelea s-a speriat şi într-o bună noapte, august 1968, a pus tancurile

pe ei. Toate celelalte state socialiste au salutat şi au sprijinit invazia,

numai Ceauşescu a refuzat participarea şi a condamnat-o la modul

deschis. Această condamnare a fost, la drept vorbind, un mare act de

curaj, a fost dovada unei evidente îndepărtări de poruncile Moscovei. Pe

fondul unei asemenea atitudini, acţiunile lui Ceauşescu au crescut nu

numai în ochii românilor, dar şi în ochii opiniei internaţionale. După

condamnarea invaziei în cauză, i s-au deschis României toate porţile

„curţilor” europene şi chiar americane. Aceştia din urmă ne-au acordat

clauza „naţiunii celei mai favorizate” – ceva avantaje economice – iar

conducerile apusene l-au plimbat, când însoţit, când neînsoţit de Elena,

prin toate capitalele Europei. Până acolo au mers lucrurile, încât

Ceauşescu nostru a ajuns şi în caleaşca reginei Angliei.

Trebuie să recunosc, dragă copile, că în vremea aceea eu însumi

l-am aplaudat sincer, când l-am auzit rostind în Sala Mare a Casei

Universitarilor fraza că: „Nimeni nu are dreptul să spună că marxismul

sunt eu”. Trimiterea la pretenţiile sovieticilor de-a dicta peste tot în

numele marxismului era evidentă. Pe atunci n-am bănuit că de fapt

această frază va deveni un fel de preambul al perioadei de mai târziu,

perioadă în care Ceauşescu însuşi avea pretenţia că marxismul este numai

El. Aceasta se va întâmpla după Congresul al X-lea, cam pe atunci pe

când a început punerea în scenă a cultului personalităţii. Dar, la fazele în

care unii au început să-i bage în cap că ar fi „geniul Carpaţilor” poate voi

mai reveni.

Deocamdată să-ţi spun, copile, că într-una din ocaziile în care am

dat mâna cu Ceauşescu am avut şi şansa de a participa la o masă cu el.

Era o masă cu mai multă lume la Casa Universitarilor. Pe undeva pe la

coadă am avut şi eu un loc. În această atmosferă mai puţin oficială,

Ceauşescu mi s-a părut un om la locul lui, cu replici corecte, la obiect, cu

dovadă a unei inteligenţe normale. Era sobru, poate prea sobru. Ceea ce

nu mi-a plăcut la această masă a fost faptul că a acceptat ca prânzul în

cauză să fie un fel de ghiveci de mâncăruri, de scurte rapoarte, de

angajamente ale unor conducători de întreprinderi şi de cântece şi dansuri

populare, susţinute de formaţii ale Casei de Cultură a Studenţilor.

130

———————– Page 131———————–

Cu multe şedinţe şi analize, încet, încet s-au scurs cei doi ani de

secretar al Organizaţiei de partid din Universitate. Pe când se apropiau

alegerile şi mă tot gândeam la raportul de activitate, grija mea cea mai

mare a fost să evit o realegere. Încă doi ani de asemenea corvoadă

neplătită nu-mi doream nici în ruptul capului. Cu acest gând m-am dus la

tov. Bucşe şi, invocând motive de sănătate, i-am spus că, la modul cel

mai serios şi cel mai sincer, nu doresc deloc să fiu reales. Bucşe mă

ascultă şi apoi îmi zice: „Uite ce Irimie, noi ne-am mai ciondănit din când

în când, că aşa-i în munca de partid, dar, în general, eu am fost mulţumit

de activitatea ta. Dar dacă ai aşa probleme de sănătate – fusesem internat

în două rânduri cu ceva pietricele la rinichi – ne vom gândi şi la altcineva.

Tu ai vreo propunere?” „Am, îi zic eu, am o propunere care corespunde

tuturor cerinţelor şi cu care sigur vă veţi înţelege mai bine decât cu mine.

Este vorba de Matei Basarab de la Drept; conferenţiar, doctor în ştiinţe

juridice, origine foarte bun ă, bine pregătit, cu publicaţii etc. etc. Notându-

şi datele pe care i le-am furnizat mi-a zis: „Bine Irimie, până la Conferinţă

mai este ceva timp şi vom mai vedea”. Am simţit că dorinţa mea se va

realiza. La Conferinţă, când am văzut că pe lista de propuneri pentru

Comitet figura şi numele lui Matei Basarab, m-am liniştit şi mi-am zis:

„Ionică, ai scăpat”. Am rămas în Comitet, ba chiar în Biroul acestuia. Am

rămas să mă ocup doar de munca de propagandă – pavoazare, agitaţie,

abonamente, învăţământ de partid. Era ceva de lucru, dar nu ca înainte.

Ţin minte că într-un an, de pe poziţia unui asemenea post, m-am apucat

să reorganizez învăţământul de partid, să-l aduc cumva mai aproape de

specificul muncii universitare. Acest învăţământ se desfăşura pe grupe de

partid, în frunte cu un aşa zis propagandist şi era destinat doar studierii

documentelor de partid. Ce dracu să tot studieze universitarii în aceste

documente? Nu erau acolo nu ştiu ce probleme de analizat şi discutat.

Era, în schimb, foarte multă redundanţă. M-am gândit atunci că poate ar fi

mai util să facem din aceste şedinţe de învăţământ – care oricum trebuiau

ţinute lunar – prilejul unor discuţii mai de fond şi mai de interes. Cu acest

gând am organizat vreo 12 cercuri, dacă bine îmi aduc aminte, pe o

tematică destul de diversă: Politologie, Morală şi politică, Ştiinţă şi

filozofie, Ştiinţă şi politică, Cibernetică şi conducere socială etc. (Pe

acesta din urmă l-am condus chiar eu). Cadrele didactice aveau

posibilitatea să-şi aleagă unul din cercurile acum invocate. S-au constituit

astfel grupe din cadre didactice de la diferite facultăţi, grupe în care se

puteau purta adesea interesante discuţii interdisciplinare. Oamenilor li se

131

———————– Page 132———————–

părea că aşa este mai interesant, mai interesant decât să conspecteze o

dată şi încă o dată din cuvântările Tovarăşului.

Când eram mai lăudat printre universitari de iniţiativă, la o

şedinţă de analiză pe Municipiu, în Sala Mare a Casei Universitarilor, mă

trezesc cu următoarea frază în urechi: „La unele organizaţii de partid s-a

reorganizat învăţământul de partid în aşa fel, încât el a fost deturnat de la

menirea lui de fond şi anume studierea documentelor de partid”. Fraza

mă viza în mod direct şi de aceea n-am uitat-o. După ce am auzit-o, mi-

am zis: s-a dus dracului toată încercarea mea de a face din învăţământul

de partid din Universitate altceva decât este el la un C.A.P. oarecare,

adică la o Gospodărie Colectivă. La câteva zile după şedinţa cu pricina,

mă şi trezesc cu porunca de a readuce totul la învăţământul pe grupe de

partid şi cu bibliografie numai din documente. Cultul personalităţii era

deja destul de bine pus în scenă şi Cuvântările Tovarăşului trebuiau

buchisite şi astăzi şi mâine mereu.

Nu mai ştiu dacă înainte sau după povestea cu învăţământul de

partid, cineva de pe la Judeţeană s-a gândit să mă facă redactor-şef la

ziarul Făclia. Secretarul cu propaganda – Roman Moraru după nume – m-

a chemat la el şi mi-a spus de intenţie. Mi-a spus că ei au trei propuneri

pentru acest post, că eu aş fi primul pe listă şi că toate verificările sunt

deja făcute, aşa că a doua zi să fac bine să fiu la Bucureşti, la Comitetul

Central pentru o primă discuţie. Mi-a mai spus că delegaţia îi deja

semnată şi biletele de tren rezervate. Venit acasă, mă sfătuiesc cu Mica şi

amîndoi am fost de părere să nu accept decât cu condiţia de cumul, deci

cu aceea de a rămâne cu norma de bază la Universitate. Aşa că, dragă

copile, seara la tren şi a doua zi, pe la ora 9, pe coridoarele Comitetului

Central. Acest prilej a şi fost singurul în care am urcat şi eu scările acestei

impozante instituţii, instituţia politică de unde veneau toate poruncile

stăpânirii. Într-o sală a coridorului pe care era serviciul de cadre, doi

tovarăşi mă aşteptau. Îmi spun despre ce este vorba şi eu le spun cu ce

condiţie accept. Le-am promis că în fiecare zi, după ora 12, pot fi la

redacţie şi că 3-4 ore le voi putea dedica coordonării ziarului. Ei mi-au

pus în faţă avantajele de a fi la ziar titular – bani mai mulţi decât

conferenţiar la Universitate, păstrarea normei, maşină la scară etc. Ei au

insistat, eu n-am cedat şi povestea s-a încheiat cu regretul lor că nu vreau

să accept şi cu bucuria mea că nu m-am lăsat să mă despartă de

Universitate. Mă simţeam aşa de bine la catedră, cu colegii, cu studenţii.

132

———————– Page 133———————–

Nu m-am gândit niciodată să iau calea afirmării mele ca activist de partid.

La Făclia, aşa ceva aş fi devenit.

Dacă de Făclia am scăpat, de o altă sarcină destul de complicată

n-am mai scăpat. Nu mai ştiu exact cam la ce timp după povestea cu

Făclia, mă trezesc anunţat prin decanat că a doua zi la ora 9 fix să mă

prezint la tov. Rector; dacă eventual am ore să le amân sau să-mi

organizez cu cineva un schimb. Din această ultimă parte a poruncii mi-

am dat seama că trebuie să fie vorba de ceva mai serios şi nu de vreun

mărunţiş oarecare. M-am tot gândit, cam ce-ar putea să fie? Ce-ar putea

să fie?, dar nu m-am putut nicicum gândi la ceea ce de fapt a fost.

La Rectorat, pe lângă Ion Vlad, mă aştepta şi o doamnă foarte

drăguţă, realmente foarte drăguţă, doamna Kemedi Ana, de la Minister;

ea se ocupa pe linie de personal de Universitatea din Cluj. Fără nici un fel

de fraze introductive, Rectorul îmi spune că atât conducerea Universităţii,

cât şi aceea a Ministerului s-au gândit să mă roage să accept postul de şef

al Serviciului plan şi personal din Universitate. Observând că ideea mă

prea surprinde, Rectorul, luându-mă pe un ton mai amical, îmi spune:

„Măi Ionică, şi tu ştii care-i situaţia la conducerea acestui serviciu, şi tu

ştii că aşa nu se mai poate, că de mult lucrurile trebuiau schimbate.

Lucrurile nu merg bine nu numai din cauza beţiei şi beţiilor de pe acolo,

dar şi din cauza mentalităţii; acolo încă se gândeşte şi se lucrează ca prin

anii ’50-’60. Trebuie schimbat acolo stilul de lucru şi modul de gândire.

Trebuie să avem acolo un cap de cadru didactic, cap care ştie cam ce este

aceea viaţă universitară”. Am citat din memorie, dar să ştii că astea au

fost ideile şi argumentele.

Reluând pledoaria lui Vlad, doamna Kemedi insistă şi ea pe

ideea că nu este vorba doar de o schimbare de persoană, ci de una care să

ducă la un alt mod de a lucra cu oamenii şi de a interveni în destinele lor.

Zicea şi ea că vremurile s-au mai schimbat şi că altfel trebuie puse şi

mânuite problemele de personal. Lăsa să se înţeleagă că s-au cam dus

vremurile în care la o angajare sau promovare se conta în primul rând pe

originea socială, se conta pe ce-a fost tata, ce-a fost mama, eventual chiar

bunicii şi străbunicii şi nu pe calităţile – profesionale, politice, morale –

ale celui sau celei în cauză. Ca să fiu sincer, ideea mi-a plăcut. M-am

gândit atuncea foarte spontan: Uite măi! Unele lucruri strâmbe sau prea

strâmbe încep să se mai îndrepte.

După o zi de gândire şi de consultare cu Mica, m-am gândit să

accept. Îmi era foarte greu să-l refuz pe Vlad şi nu-mi era deloc uşor s-o

133

———————– Page 134———————–

refuz şi pe doamna Kemedi. Mă mai gândeam apoi că aşa mi se oferă

ocazia de a scăpa de sarcinile pe linie de partid, sarcini de care mă cam

săturasem. Mi se părea că voi avea de-a face cu o muncă obştească mai

concretă şi mai utilă cetăţii în care destinul m-a pus să-mi câştig existenţa.

Că urma să onorez toate sarcinile postului fără bani, nu mă deranja; am

mai făcut eu corvoadă socială şi în alte situaţii şi nu m-am prăpădit.

Şi aşa, dragă copile, iată-mă aşezat în fruntea unui colectiv de

vreo 12 persoane, colectiv pe care trebuia să-l pun zilnic să facă treburi

bune.

La biroul „plan” aveam trei domniţe – Dana, Greta şi Puica –

care pe cât erau de frumoase, pe atât erau şi de pricepute. Îşi făceau

datoria ca ceasul; n-am avut cu ele nici o problemă.

La biroul „personal” lucrurile erau ceva mai complicate şi oame-

nii mai amestecaţi. Era acolo, de pildă, Silvia Aluaş, soţia colegului meu

de catedră şi bunica acelui Paul cu care te-ai jucat de atâtea ori în Cluj şi

pe care nu de mult l-ai vizitat în America. Aceasta avea un stagiu de o

viaţă la acest serviciu şi era o funcţionară de notă maximă. Dar mai era

acolo şi Fülop şi Vasiliu şi Sabău. Dacă cu Fülop mi-a reuşit aproape

100% „dezalcoolizarea”, cu ultimii doi ceva mai bine de jumătate. Din

când în când, aceştia tot se mai scăpau pe la vreo duşcă sau vreo bere, tot

se mai scăpau pe la servici cu ochii roşii şi limba mai împleticită.

Cât priveşte însă problemele de serviciu trebuie să recunosc că,

în ansamblu, colectivul s-a aliniat rapid noilor orientări şi noilor cerinţe.

La vreun an de la venirea mea ca şef mi-a fost dat să aud de la Minister că

noi, cei de la Universitatea din Cluj, am fi cel mai bun colectiv de

personal din tot sistemul de învăţământ superior.

Ca regulă, în fiecare zi, pe la ora 12-12,30 mă prezentam la cel

de al doilea serviciu. Fülop, care era un fel de şef de birou, îmi prezenta

dosarul cu actele pe care trebuia să le văd, să le semnez şi apoi să mă duc

cu ele la Rector. Dacă printre acte erau şi referate de personal, mă uitam

şi eu peste ele. Mă uitam cu creionul în mână, mai ales pe acolo pe unde

era ceva despre originea socială şi pe unde erau aprecierile activităţii

profesionale şi politice ale celui sau celei în cauză. Insistam în mod

deosebit ca aprecierile să fie mereu actualizate şi puse de acord cu aşa-

zisele „aprecieri anuale”. Pe atunci era încetăţenită regula ca anual şefii

de catedră şi de servicii să redacteze o apreciere pentru fiecare subaltern,

apreciere care trebuia discutată în colectiv şi apoi, sub semnături, puse la

dispoziţia serviciului personal. Până la venirea mea, aceste aprecieri erau

134

———————– Page 135———————–

cam neglijate; cele mai multe referate se bazau pe referinţe de mult

îngălbenite. Multe asemenea hârtii am făcut să fie puse deoparte. Mai ales

acelea care se refereau la originea socială. În acest sens erau multe de

corectat.

Când consideram că hârtiile sunt într-o formă cu care mă pot

duce la Rector, plecam la semnat. Vlad era, de regulă, un tip operativ şi

nu zăboveam prea mult pe la el. În zilele normale de lucru, spre ora 3

eram gata cu „slujba” şi îmi puteam vedea de-ale catedrei.

Dar erau în această „slujbă” şi zile mai grele, erau perioadele

discutării statelor de funcţiuni şi, din când în când, a câte unui val de

reduceri de personal. Statele de funcţiuni erau nişte cearceafuri mari, cu

fel de fel de date despre norma activităţii fiecărui cadru didactic. În

acestea trebuia să apară şi transformările de posturi, adică trecerile de la

asistent la lector, de la lector la conferenţiar şi, în fine, trecerile la

profesor. Cu aceste transformări era o mare, mare bătaie de cap. Toată

lumea voia să treacă cât mai repede de pe un post pe altul. Era normal.

Numai că numărul acestor transformări era de la un an la altul tot mai

limitat. Transformările spre lector erau de competenţa Ministerului, cele

spre conferenţiar şi profesor trebuiau să ajungă până la Comitetul Central,

până la Cabinetul doi, adică până la Elena Ceauşescu. Se pare că aceasta,

pusă pe economii, avea o aşa ciudă pe universitari, că de cum auzea de

vreun post nou de profesor, vedea roşu în faţa ochilor. În perioada anilor

’80, promovările la posturile superioare au fost practic stopate. Această

situaţie cumula tensiuni în interiorul catedrelor, tensiuni cu care aveau de

lucru nu numai Rectoratul, ci şi serviciul personal. Oamenii credeau că

din cauza referatelor de personal promovările lor nu se onorează; de fapt

nu se onorau pentru că „tovarăşa” nu voia să se facă avansări. S-a ajuns în

situaţia aproape absurdă că oameni care pe baza activităţii lor didactice şi

ştiinţifice puteau fi de mult profesori, mai erau încă pe poziţia de lector.

Absurd, dar adevărat.

Cu reducerile de personal erau alte probleme şi poate chiar ceva

mai complicate. Trebuia uneori să lucrăm zile întregi pentru a depista

acele locuri de muncă – personal TESA – care puteau fi reduse şi mai

ales, acei oameni care urmau să fie, spus mai direct, daţi afară. Nu era

deloc comod să-i spui omului că, de la o anumită dată, Universitatea

trebuie să se despartă de el. Nu era deloc uşor să-i auzi pe oameni că au

familie grea, că au copii, soţie care nu lucrează, bătrâni etc. etc. Valurile

acestor reduceri de personal erau dureroase. Şi trebuie să-ţi spun că am

135

———————– Page 136———————–

avut parte de vreo două, trei asemenea valuri. Era perioada în care cam

trecuse binele din anii şaizeci şi începuturile lui ’70. Venise vremea în

care ţara trebuia să-şi onoreze datoriile pe care le avea în Apus. Cei doi

din vârful Conducerii s-au pus pe economii şi drept urmare pe strângerea

tuturor şuruburilor.

Cu toate dificultăţile perioadei, m-am descurcat. Datorită bunei

înţelegeri cu conducerea Universităţii – Rector şi prorectori – nu m-aş

putea plânge de perioada activităţii mele politice denumită „personal”. Cu

toate acestea, zilnic mă frământa gândul desprinderii din horă.

Prima încercare am făcut-o atunci când am aflat că unchiul

Todor, acela care ţi-a cumpărat ghete cu beculeţe, şi-a prelungit concediul

din Europa până în America. Când am aflat de aşa ceva, m-am şi apucat

să-mi scriu demisia. Sarcinile mele de la personal erau complet incompa-

tibile cu o persoană care avea o soră „fugită” în America. În vremurile

despre care acuma îţi povestesc, cel mai mare „păcat” de personal nu mai

era acela legat de trecutul politic al familiei, ci acela de a avea rude în

străinătate. Lui Nicolae şi lui Elena le era frică de aceste rude ca de dracu;

le era teamă că toţi cei care au rude în America sau pe undeva în Apus

vor să „fugă” din ţară.

Când m-am dus la Vlad cu demisia, acesta mi-a zis: „Uite ce

copile- el îmi zicea uneori copile, iar eu îi ziceam uneori bătrâne – hai să

nu ne pripim, mai stai să vedem. A doua zi, când am reluat discuţia, mi-a

spus că, fără să-mi spună cum şi fără să-mi spună de ce, el nu-mi

semnează demisia. A şi rupt-o şi a aruncat-o la coşul de gunoi. M-a rugat

să-mi văd în continuare de treabă.

A doua încercare de a mă desprinde din hora „personal” a fost

cam după vreo doi, trei ani; era spre sfârşitul mandatului lui Vlad.

În timpul unei plimbări prin parcul „V. Babeş”, astăzi „I.

Haţieganu”, parc în care te-am dus de zeci, dacă nu cumva de sute de ori

la o groapă de nisip, i-am spus lui Vlad că aş dori, până mai este el la

Rectorat să plec de la personal, să mai las şi pe alţii să se ocupe de

oameni. În principiu a fost de acord, a fost de acord că-mi sunt suficienţi

anii de corvoadă şi că poate ar fi timpul să se mai exerseze şi altcineva cu

aşa ceva. M-a întrebat dacă m-am gândit la cineva care mi-ar putea lua

locul. I-am spus că m-am gîndit, că m-am gândit la colegul meu de

catedră Gheorghe Bârsan. „La cinee?”, zice Vlad. „Nu, dragul meu, dacă

este vorba de Bârsan al vostru, atunci nu pleci nicăieri atâta timp cât sunt

eu la Rectorat. Plecăm împreună peste vreun an de zile. Rectorul care

136

———————– Page 137———————–

vine să-şi bată capul cu cine să te înlocuiască; eu n-am să mi-l bat.” Şi cu

aceasta am trecut la alte teme ale plimbării noastre. Când am mai încercat

să aduc în discuţie această problemă, m-am lovit mereu de aceeaşi

poziţie: „Ionică, nu pleci!”

M-am împăcat cu gândul şi aşteptam venirea alegerilor pentru

Rector, prorectori, decani, prodecani şi şefi de catedră. Pentru fiecare

poziţie trebuiau trei propuneri. Aceasta, aşa, ca să ne jucăm şi noi de-a

democraţia. Pentru aceste propuneri, Serviciul personal avea de efectuat o

muncă enormă; propuneri peste propuneri; referate peste referate,

aprobări peste aprobări. Mă gândeam că va da Domnul să treacă şi

această perioadă şi că o alta sigur nu mă mai prinde pe post.

Pentru postul de Rector, pe primul loc, noi l-am propus pe

profesorul Camil Mureşan, de la Istorie, pe locul doi era Aurel Negucioiu,

profesor la Ştiinţe economice şi pe atunci şi secretar cu propaganda la

judeţeană. Pe locul trei, potrivit indicaţiilor, era o femeie, nu mai ştiu

cine. Deşi aşa erau propunerile noastre, aproape toată lumea era convinsă

că acolo „sus” Negucioiu va trece pe locul întâi şi că el va fi viitorul

Rector. Mie îmi convenea o asemenea perspectivă. Ştiam că vreo câteva

luni mă voi înţelege bine cu el – eram doar destul de buni prieteni – şi mai

ştiam că el mă va înţelege şi va accepta schimbarea mea cu colegul „Chi”,

adică cu Gheorghe Bîrsan.

Lucrurile aşa s-au şi petrecut. După vreo câteva luni de colabo-

rare, îi spun lui Negucioiu că eu mi-am făcut datoria de voluntariat la

personal şi că aş dori să fiu schimbat. I-am spus la cine m-am gândit şi a

doua zi problema a fost ca şi rezolvată. O mică şedinţă de mulţumiri, de

anunţare a noului şef, de aplauze şi gata.

Aşa, dragă copile, am ajuns să păşesc în faza cea mai frumoasă a

„activităţii” mele politico-obşteşti, fază în care nu mai aveam nici o

responsabilitate nominală, în care nu mai eram în nici un comitet şi nici o

comisie. Am ajuns după vreo câţiva zeci de ani să nu mă mai gândesc

ziua şi noaptea decât la cursuri, păginuţe, familie şi prieteni.

Se întâmpla toată această schimbare în anul 1985. Anul revolu-

ţiei din decembrie 1989 m-a prins fără niciun fel de angajare politico-

obştească. Am asistat la căderea lui Ceauşescu ca simplu cetăţean. Dar

despre modul în care am trecut şi petrecut acest eveniment istoric îţi voi

scrie ceva mai târziu.

137

———————– Page 138———————–

x

x x

Orice plecare peste hotare era, ca regulă, o perioadă în care se

împleteau ceva activităţi profesionale cu multe, multe ceasuri de relaxare:

vizite, plimbări, muzee etc. De la această regulă generală n-a făcut

excepţie nici plecarea mea în Bulgaria. Era în primăvara lui 1967. Nu ştiu

cum şi nu ştiu de ce m-am trezit aprobat pentru o vizită de documentare

la colegii de breaslă din ţara vecină. M-a bucurat aprobarea; o lună de zile

nu era mare lucru şi cu limba nu aveam nicio emoţie. Ştiam că dacă ştii

ruseşte, prin Bulgaria te descurci oriunde.

Şi, iată-mă, aterizat pe aeroportul din Sofia. M-a întâmpinat un

nene simpatic care după origine era român. Era aşezat pe lângă mine ca

ghid şi ca translator, la nevoie. M-a condus la o gazdă şi nu la hotel, la un

nene de vreo 60-70 de ani, care voia, probabil, ca pe una din camerele

apartamentului, să mai câştige ceva pe lângă pensie. Locuinţa era aşezată

într-un cartier frumos şi nu departe de centru. A doua zi, am fost condus

la „Comitetul de relaţii cu străinătatea” pentru a mi se face un fel de

program de lucru. Era vorba de datele la care urma să mă întâlnesc cu

colegii de la Catedrele de filozofie din Sofia şi din alte câteva oraşe ale

Bulgariei.

Pentru întâlnirile cu colegii mi-am luat cu mine, scris în limba

rusă, articolul despre cauzalitatea informaţională. Conţinutul acestuia

urma să fie tematica cu care să înceapă şi în jurul căreia să se lege apoi

ceva dezbatere filozofică. La Catedra de filozofie de la Universitatea din

Sofia am întâlnit un coleg de origine română, coleg cu care m-am

întreţinut de multe ori şi în afara programului oficial. Am fost într-o seară

invitat şi la el acasă. Bulgarii s-au arătat foarte interesaţi de structura nouă

pe care o avea predarea ştiinţelor sociale în învăţământul superior româ-

nesc. Erau surprinşi de faptul că noi am reuşit să scăpăm de cursul de

„Istoria P.C.U.S.” Realmente, pe vremea vizitei mele, la noi nu mai figura

un asemenea curs prin planurile noastre de învăţământ. Era după

„Declaraţia din 1964”, declaraţie care a dus la o anume desprindere de

poruncile care veneau de la Moscova. Şi în structura predării filozofiei,

noi eram ceva mai evoluaţi; ne despărţisem de structura impusă de

broşura lui Stalin „Despre materialismul dialectic şi istoric”, mai ales de

schema celor patru „legi” ale dialecticii. În orice caz, discuţiile cu colegii

bulgari au fost interesante şi utile.

138

———————– Page 139———————–

Dincolo de cele câteva întâlniri anteprogramate şi de vreo două,

trei zile de bibliotecă, am vizitat parcuri, muzee, magazine, cartiere, ba

chiar şi câte ceva din împrejurimi. Am fost, de pildă, pe dealul Vitoşa,

deal considerat de bulgari „plămânul Sofiei”.

Întâmplarea a făcut ca, în timp ce eram la Sofia, să fie „Ziua

culturii bulgare”, zi serbată cu mare fast pe plan naţional. Evenimentul a

fost onorat cu o mare demonstraţie a tuturor unităţilor şcolare şi de

cultură. Cum eram şi eu pe acolo, m-am trezit cu o invitaţie la tribună.

Era o zi frumoasă de mai, o zi plină de cântece, dansuri, flori şi iar flori.

Mi-a rămas în minte risipa de imaginaţie bulgărească în organizarea unei

asemenea manifestări. La tribună am făcut cunoştinţă cu o domniţă din

Cehoslovacia, mai precis din Praga; era şi ea prin Bulgaria tot cu ceva

schimb de experienţă. După demostraţie am făcut cu ea o lungă plimbare

prin unul din parcurile Sofiei, plimbare care s-a mai repetat de vreo două,

trei ori şi în zilele următoare. Având cam acelaşi itinerar de vizite, ne-am

întâlnit chiar şi la Plovdiv şi Varna.

Din zilele de la Sofia ar mai fi de notat prezenţa la spectacolul

corului bucureştean „Madrigal”, cor de mare audienţă internaţională de

atunci şi până astăzi. Ţin minte că în pauza spectacolului am băut prima

Coca-Cola; la noi pe atunci se comercializa doar „Pepsi”.

După două săptămâni de Sofia, cu însoţitorul meu, am luat trenul

spre Plovdiv; ca mărime, se pare, al doilea oraş al Bulgariei. Programul s-a

desfăşurat aici cam după calapodul celui de la Sofia. În plus, dacă mai ţin

bine minte, am vizitat şi o unitate de producţie, o fabrică de îmbuteliat vin.

De la Plovdiv am ajuns la Burgas şi de acolo, cu un vapor de

coastă, am navigat până la Varna. Aici am fost cazat la un hotel chiar pe

malul mării, hotel de la care, cu preţ de doar câteva staţii, se putea ajunge

la „Nisipurile de aur”, staţiunea perlă a litoralului bulgăresc. Au urmat,

bineînţeles, câteva zile de scaldă şi plajă. Am petrecut aceste zile când

singur – însoţitorul meu nu avea voie să se expună la soare – când în

compania domniţei din Praga.

Litoralul bulgăresc pe care eu l-am văzut cu ochii şi l-am bătut cu

piciorul este mai pitoresc decât cel românesc. Avantajul dat acestuia de

sfânta natură este că plajele se aşează în mici golfuri, iar din chiar

marginea plajelor, se înalţă dealuri cu livezi şi podgorii. Multe din aleele

care urcau de la plajă spre hoteluri şi vile erau mărginite de meri şi peri,

de cireşi şi caişi, de viţă de vie. Când am fost eu pe acolo, pomii erau

chiar în floare. Era frumos, era tare frumos! Litoralul nostru, din păcate,

139

———————– Page 140———————–

nu s-a bucurat de un asemenea dar al naturii. La noi marea nu se bate de

dealuri şi dealurile nu se scaldă în mare.

Din punctul de vedere al bazei turistice, bulgarii au făcut un lucru

pe care românii, nu ştiu de ce dracu, nu l-au făcut; au concesionat

nemţilor din R.D.G. şi cehoslovacilor mari zone de teren pe care aceştia

şi-au construit propriile lor hoteluri şi vile, ba chiar propriile lor cantine-

restaurant. Era doar luna lui Mai şi în toate acestea mişunau deja turişti

nemţi şi cehi.

După zilele de scaldă şi plajă, din nou cu trenul spre Tîrnovo. Un

oraş de-a dreptul curios aşezat şi ciudat construit, un oraş săpat realmente

în piatră şi din piatră pe versantul unui munte. Oraşul avea doar o singură

stradă pe care se putea circula cu maşina, în rest numai poteci şi poteci;

numai case şi case aşezate printre stânci. Foarte frumos oraş.

La Universitatea din Tîrnovo am dat peste un coleg – Dimitriev,

după nume – care avea mama din România. Într-o seară, acesta m-a dus

la un restaurant aflat pe o înălţime care era uşor opusă versantului-oraş.

De pe terasa acestuia, în noapte, oraşul apărea ca o adevărată nebunie, ca

o uriaşă ghirlandă de beculeţe, ghirlandă întinsă de la o stâncă la alta sau

de la un brad la altul. În discuţia cu Dimitriev am aflat că el tare ar dori

să-şi cunoască neamurile din România. Plecată de tânără, mama lui n-a

mai ţinut nici o legătură cu familia rămasă în Bucureşti. Ştia de la ea doar

adresa de la care a plecat şi numele a două surori mai mici decât ea. Mai

ştia că strada cu pricina a fost pe undeva prin cartierul Ferentari.

Luând aceste date, când m-am dus odată la Bucureşti şi am avut

ceva timp, m-am apucat să dau de mătuşile şi eventual verişorii lui

Dimitriev. I-am găsit ceva veri şi verişoare. I-am scris şi, cu ocazia

Congresului de logică, metodologie şi filozofia ştiinţei de la Bucureşti, a

venit şi prietenul meu şi într-o după-amiază l-am condus la neamuri. Am

asistat la o întâlnire teribil de emoţionantă. El nu ştia decât câteva cuvinte

româneşti; eu trebuia să fac pe translatorul. El ştia însă foarte bine ruseşte.

După Tîrnovo, dragă Sergiu, din nou la Sofia şi de acolo la

Bucureşti şi apoi la Cluj.

A doua mea „documentare”, tot pe durată de o lună, a fost la

Paris. Era la scurt timp după ce mi-am predat şefia de la partid. Cred că

Pascu a fost acela care a aranjat la Minister această deplasare. Considera,

probabil, că merit atâta recompensă după cei doi ani de bună colaborare.

La Paris, nu cobor bine din avion că prin megafon se şi anunţa:

„Monsenieur Irimie, monsenieur Irimie vous – êtès attendu au guichet

140

———————– Page 141———————–

d’informations. Monsenieur Irimie…” Nu apuc bine să mă apropii de

biroul cu pricina, că un domn mă şi acostează pe româneşte: „Eu cred că

dumneavoastră sunteţi domnul Irimie”. „Da – îi răspund – eu sunt”. Când

ne dăm mâna, îmi spune că îl cheamă Sturza şi că lucrează la Ministerul

Învăţământului pe probleme de relaţii culturale cu străinătatea. Când i-am

auzit numele, i-am zis: „probabil sunteţi vreun descendent al renumitei

familii din Moldova, familie care, pe vremuri, a dat ţării şi vreo câţiva

domnitori”. „Cam aşa ceva” – îmi răspunde el zâmbind. După alte câteva

fraze de primă cunoaştere, îmi primesc pe bandă bagajul, îl aşezăm pe un

cărucior şi ne îndreptăm spre o maşină nu prea arătoasă şi nici prea nouă.

Cu el la volan, zburăm direct spre inima Parisului. Ne oprim în faţa unui

hotel cu numele de Mac-Mahon, hotel aşezat pe strada cu acelaşi nume şi

foarte aproape de Arcul de Triumf. Sunt condus nu într-o cameră, ci într-

un veritabil apartament. Nu-mi venea să cred. Mai umblasem eu până

atunci prin ceva hoteluri, dar aşa eleganţă nu mai văzusem. Nu-mi venea

să cred nici că sunt cazat în chiar inima Parisului; de la ieşirea din hotel se

vedea unul din pilonii şi pereţii Arcului de Triumf.

Rezolvată cazarea, Dl. Sturza îmi spune că trebuie să mergem să

semnez şi să primesc ceva franci, să-mi primesc bursa care îmi era

acordată.

Când am ieşit la maşină, aceasta era blocată complet de alte

maşini. Eu fac ochi mari şi în sinea mea mă cam întrebam: „Doamne! Dar

cum vom ieşi de aici? Dl. Sturza nu zice nimic, nu se înfurie, nu înjură şi

îmi face semn să intru în maşină. Dă drumul la motor, tamponează vreo

două, trei maşini în faţă, vreo alte trei, patru în spate şi iese. Eu rămân

uluit. Îl întreb: „Dar nu trebuie să aşteptăm poliţia?” Dl. Sturza râde şi îmi

zice: „Domnule Irimie, aicea suntem la Paris, pe aici aşa se parchează şi

aşa se iese din parcare. Nu este nicio problemă”.

După vreo oră, am fost readus la hotel şi cu toţi francii care mi se

cuveneau în buzunar; spre 1.000 de franci. Dl. Sturza mi-a spus că hotelul

şi micul dejun au fost deja achitate şi că din suma primită urmează să-mi

asigur prânzul, cina şi alte, alte cheltuieli. Cum îmi voi gospodări banii,

este treaba mea. Ca să nu-mi dau francii pe restaurante scumpe sau prea

scumpe, Dl. Sturza m-a condus până în Avenue des Champs Elysees şi

mi-a arătat o autoservire cu mâncare bună şi cu preţuri foarte, foarte

convenabile. Mi-a sugerat să-mi aranjez aici problemele cinei, dacă nu

cumva şi ale prânzului.

141

———————– Page 142———————–

Cât priveşte programul de lucru mi s-a spus că nu am nici un

program prestabilit şi obligatoriu. Am fost întrebat dacă doresc eu să mă

întâlnesc cu cineva anume în această perioadă. I-am spus că aş dori să

stau destul de mult în bibliotecă şi că aş vrea să mă văd personal doar cu o

singură persoană şi anume cu un anume domn Jacques Guillaumaud,

autorul cărţii „Cibernetica şi materialismul dialectic”, carte pe care am

recenzat-o în paginile revistei clujene, Tribuna. Aveam cu mine un

exemplar din revistă şi voiam să-i prezint, pe cât posibil, conţinutul

recenziei. I-am mai spus Domnului Sturza că aş mai dori să asist la ceva

cursuri universitare pe teme de filozofie. Mi s-a spus că pentru asistenţa la

cursuri nu este nici o problemă, că nu-mi trebuie nici un demers special,

iar de întâlnirea cu Guillaumaud se va îngriji el. Pentru intrarea la

Biblioteca Naţională unde îmi recomandă să mă duc, îmi va aduce a doua

zi o recomandare oficială, recomandare pe baza căreia voi primi o

legitimaţie de intrare pe toată perioada şederii mele în Franţa.

După ce aceste lucruri de început au fost perfectate, mi s-a dat un

număr de telefon la care să sun în cazul în care îmi apare vreo problemă.

Cu aceasta, m-am despărţit de simpaticul domn Sturza şi m-am trezit de

unul singur în inima Parisului şi într-un apartament de hotel pe care din

România nu-l puteam nici măcar visa.

Mi-am desfăcut bagajul, m-am odihnit un pic şi, cum se apropia

seara, m-am gândit să mă duc spre autoservirea care mi-a fost

recomandată. Era un drum de nici zece minute. Ca nu cumva să dau peste

vreo mâncare necunoscută, ţin minte că mi-am luat o jumătate de pui,

ceva garnitură şi un sfert de vin roşu. Acolo sfertul de vin era mai ieftin

decât un sfert de apă minerală. Totul m-a costat surprinzător de puţin; nu

mai ţin minte cât, dar mi-am dat seama că era ceva foarte convenabil. În

timp ce-mi savuram puiul şi vinişorul, peste Paris se lăsase seara; eram în

luna lui Aprilie şi ziua nu era încă chiar aşa de lungă. În drum spre hotel

am avut parte de prima mea surpriză pariziană.

Pe la mijlocul drumului, o blondină, uşor trecută de 20, mă

acostează. Mi-am dat imediat seama cam despre ce poate fi vorba când

am auzit că vorbeşte de „avec moi” şi de „l’ hôtel”. M-a şocat nu gestul în

sine – ştiam eu că la Paris ţi se poate întâmpla aşa ceva – ci faptul că aşa

invitaţii directe şi deschise pot avea loc chiar în inima Parisului. Eram

doar pe inelul care leagă între ele cele 12 Avenues în jurul Arcului de

Trimf – eram doar în Place de l’Etoile. Credeam că aceste locuri încărcate

de atâta sfântă istorie sunt ferite de asemenea scene. Mai târziu, scena s-a

142

———————– Page 143———————–

mai repetat şi cu timpul mi-am dat seama că prezenţele de gen blondină

fac parte din peisajul cotidian al zonei, mai ales din peisajul înserării.

Ajuns la hotel, nu m-am mai gândit la blondină, am răsfoit ceva

ziar şi atunci când am stins lumina am pus punct primei mele zile de Paris.

A doua zi, după toate cele ale dimineţii, pe la ora opt am coborât

pentru micul dejun. N-am apucat bine să mă aşez la o masă că m-am şi

trezit cu o tavă mare în faţă, tavă pe care erau doi croasoni mari, unt, două

gemuri, două felii de suncă, o ceaşcă mare cu două căni, una cu apă

fierbinte, în cazul că doresc ceai şi una cu lapte fierbinte, dacă eventual

vreau să-mi fac o cacao. Pliculeţele pentru ceai ori pentru cacao erau şi ele

de faţă. Nu mai ştiu dacă am servit ceai sau cacao, dar am mâncat bine.

După dejun, cu harta Parisului în mână şi cu un mini ghid la

îndemână, m-am pornit, de unul singur, să văd câte ceva din minunile

Parisului. Am luat-o pe Champs-Èlysées în jos cu gândul de a vedea cam

ce se aşează pe această renumită magistrală a capitalei franceze. Ştiu bine

că am coborât pe partea stângă. De trecut, de pe o parte, pe alta, nu era

chip; era o circulaţie nebună. Circulaţia în sine era un veritabil spectacol.

Tot păşind de la o vitrină la alta, de la o reclamă la alta – reclame de

filme, reclame de spectacole – după vreo două ore de căscat gura şi căscat

ochii, m-am trezit că am ajuns în renumita la Place de la Concorde cu şi

mai renumitul ei obelisc. M-am învârtit de vreo două ori în jurul lui şi m-

am minunat de ce-au putut fi în stare egiptenii să facă cu vreo 13 secole

înainte de Hristos şi de ce-au putut fi în stare francezii să facă, atunci când

l-au adus acolo unde stă deja de mai bine de un secol.

După la Place de la Concorde mi-am continuat drumul prin

Jardin des Tuileries, din care am dat-o apoi pe Rue de Rivoli – principala

arteră comercială a Parisului – Rue care ţine apoi până la Piaţa Bastiliei.

Ţin minte că nu m-am dus până la capăt, că după ce am trecut de salba de

magazine Samaritaine şi am ajuns aproape de Louvre, m-am tras undeva

să-mi astâmpăr foamea şi setea; era deja în jurul orei două. După

mâncare, uitându-mă mai bine pe hartă, mi-am dat seama că pentru

întoarcere spre hotel aveam două posibilităţi: prima, să mă întorc pe

acelaşi drum, dar pe cealaltă parte, a doua, să trec Sena, s-o iau pe malul

acesteia până la un Avenue care să mă scoată la Arcul de Triumf şi de

acolo, acasă. Am ales prima alternativă. Drumul al doilea l-am amânat

pentru vremuri în care puteam pune în plan şi Turnul Eiffel. Aşa mi se

părea că se leagă mai bine lucrurile şi locurile.

143

———————– Page 144———————–

După vreo alte patru ore de drum, tot căscându-mi ochii, am

ajuns la autoservirea cu mâncare bună şi ieftină.

N-am stat să cinez, ci mi-am cumpărat ceva pentru acasă, mi-am

cumpărat, ţin minte, inclusiv, câteva mandarine; primele mandarine din

viaţa mea. Din România nu cunoşteam decât portocalele.

Fără a mai da peste vreo blondină sau peste vreo brunetă, sau,

mai bine-zis, fără a mai da ele peste mine, am ajuns la hotel. Acolo, într-

un plic, mă aştepta recomandarea pentru bibliotecă şi un bilet prin care mi

se comunica data şi locul întâlnirii cu monsenieur Guillaumaud. Ajuns în

cameră, am luat încă o dată în atenţie harta şi ghidul, cu gândul de-a

identifica şi mai bine şi mai pe îndelete locurile prin care am fost şi

minunile pe lângă care am trecut. Şi aşa, dragă Sergiu, s-a scurs şi cea de

a doua zi a sejurului meu parizian.

În a treia zi, după cum poţi uşor bănui, după tot programul dimi-

neţii, direct la Biblioteca Naţională. Ţin minte că era pe Rue de Richelieu.

Numărul l-am uitat. Ajuns acolo, în nici două minute, mi-am primit

legitimaţia de intrare şi la alte două minute eram în sala cataloagelor. Din

fişierele tematice m-am interesat, mai întâi, de domeniul Ciberneticii, de

noţiunile: la Cybernètique, l’information, l’entropie, la redundance.

Foarte mare mi-a fost mirarea când am observat că pe aceste teme nu era

prea multă literatură în plus, faţă de ceea ce ştiam din România. Şi

francezii se mişcau cam pe aceleaşi cărţi şi pe aceleaşi nume: N. Wiener,

Aschby, L. Brillouin, Fr. Bonsack ş.a. Mare mi-a fost bucuria când am

văzut că francezii au tradus cartea lui S. Guiaşu şi R. Teodorescu

„Matematică şi informaţie” şi că lucrarea se bucură de o largă atenţie şi

circulaţie. Mi-am explicat sărăcia de carte nouă pe tematica noţiunilor de

mai sus prin aceea că Apusul, după exemplul Americii, era preocupat nu

de discuţii şi dezbateri teoretice, ci de probleme foarte practice, de

probleme ale miniaturizării hardului, adică a aparaturii de calcul şi a

perfecţionării softului, adică a perfecţionării programelor şi limbajelor de

programare. Ce este informaţia în genere, ce raporturi ar avea ea cu

energia şi cu entropia etc. păreau probleme prea teoretice, prea apropiate

de filozofie; dezvoltările tehnice erau mai presante.

În câteva zile am cam terminat cu cartea pe teme de Cibernetică

şi am trecut la fişierul cu lucrări de Epistemologie, adică de teoria

cunoaşterii. Îmi era şi această tematică destul de apropiată de suflet. Aici

lucrurile stăteau altfel; multă carte nouă, multă carte despre care ştiam

câte ceva doar din mâna doua, cum se zice. Aici a trebuit să fiu teribil de

144

———————– Page 145———————–

selectiv. A trebuit ca unele cărţi să le comand, doar ca să le mângâi, ori să

le răsfoiesc; de citit nici vorbă. Mi-ar fi trebuit un an de „documentare”.

Autorul de lucrările căruia am hotărât să mă apropii ceva mai

serios a fost K. Popper, mare filozof de origine austriacă. Pe când eram la

Paris, Popper mai era în viaţă şi de acolo, de la Londra, mereu avea câte

ceva de zis la adresa marxismului şi comunismului. Pentru el, marxismul

era departe de a fi o teorie ştiinţifică, aşa cum se pretindea, ci mai degrabă

o ideologie, ba chiar o „religie”, un mănunchi de „dogme”. Din cauza

anti-marxismului şi anti-comunismului său, îţi dai seama că lucrările lui

nu prea puteau pătrunde şi circula prin România. Cu toate acestea, câte

ceva despre opţiunile lui filozofice ştiam din lucrări de analiză şi

comentarii. Ştiam, de pildă, că Popper, încă de prin anii ’30, critica mereu

şi mereu nu numai marxismul dar şi neopozitivismul. Chiar pe atunci pe

când, prin activitatea aşa numitului „Cerc de la Viena”, neopozitivismul

îşi elabora programul şi îşi lansa ideile, K.Popper scrie şi pune în

circulaţie lucrarea „Logik der Forschung” (1934), lucrare în care ideile de

bază ale „raţionalismului critic” sunt bine şi solid aşezate.

În economia de idei a acestuia, subiectivismului neopozitivist

(psihologic ori lingvistic) i se opunea realismul; empirismului – raţiona-

lismul; inductivismului – deductivismul; dualismului epistemologic

(ştiinţe logice – ştiinţe factuale) – monismul (ştiinţele sunt numai factu-

ale); absolutismului epistemologic – relativismul; principiului verificării –

principiul falsificării; schemei neopozitiviste Experiment – Teorie –

Experiment – schema Probleme – Teorie – Probleme etc. etc. Nici una

din tezele gândirii neopozitiviste n-a scăpat neciocănită de condeiul lui

Popper.

Raporturile dintre neopozitivism şi raţionalismul critic ocupau

cam două, trei ore de expunere în cadrul cursului meu de Teoria

cunoaşterii. Până la Paris realizam toată această prezentare doar pe baza

unei literaturi de comentare. Lucrarea lui Popper s-a tradus în româneşte

sub titlul de „Logica cercetării”doar prin anii ’80. De aci şi de aceea,

dragă Sergiu, m-am bucurat când m-am văzut cu cartea şi cărţile lui

Popper în mână şi încă în două limbi, engleză şi franceză. M-am apucat

de buchisit şi trebuie să recunosc că fişele şi fişuţele făcute pe căile

acestei buchiseli au şi fost cea mai de seamă achiziţie a zilelor petrecute

în Biblioteca Naţională a Franţei.

Momentul cel mai aşteptat în sejurul meu parizian a fost

întâlnirea cu monsenieur Guillaumaud. Ca nu cumva să mă rătăcesc

145

———————– Page 146———————–

căutându-i Institutul la care lucra, domnul meu a propus să ne întâlnim în

chiar holul hotelului în care locuiam. Aşa că, în dimineaţa indicată, după

dejun, am rugat la recepţie ca, dacă cineva întreabă de mine, să mă

anunţe. Le-am spus că am o întâlnire cu o persoană pe care de fapt nu o

cunosc. Holul hotelului era un loc ideal de taifas. Puţin după ora nouă mi

se prezintă un domn de vreo 40-45 de ani, îmbrăcat sobru, foarte amabil

şi, după cum s-a dovedit curând, foarte înţelegător şi răbdător cu

poticnelile mele de limbă. După ce i-am spus cam cine sunt, unde lucrez

şi cu ce treburi sunt prin Franţa, i-am arătat Tribuna cu recenzia la cartea

sa, recenzie intitulată „Cibernetica şi una din perspectivele ei filozofice”.

După ce i-am cam rezumat aprecierile mele asupra cărţii, mi-a spus că

oricum va căuta pe cineva să-i traducă integral cele scrise de mine. Mi-a

mulţumit pentru atenţia acordată cărţii şi m-a informat că lucrează la o

altă cărţulie cu titlul „Norbert Wiener et la Cybernetique”. Cartea a apărut

în Ed. Seghers, Paris, 1971. După ce mi-a trimis această carte, i-am

recenzat-o de asemenea, în Tribuna, nr. 24/1972, sub titlul „O dublă

biografie” şi mai pe larg în Studia Universitatis, 1972, sub titlul „Viaţa

unui om şi naşterea unei ştiinţe”.

Dialogul a decurs aşa de amical încât, către sfârşitul lui,

interlocutorul meu m-a întrebat ce program am în continuare. I-am

răspuns că pentru ziua respectivă, în afară de întâlnirea cu el, nu mai am

nimic programat. Atunci, ştiind şi el că orice „documentare” trebuie să fie

şi ceva relaxare, îmi propune să ieşim împreună şi să-mi arate câte ceva

din frumuseţile Parisului. M-a întrebat dacă am fost în direcţia

Montmartre şi dacă am văzut Sacré-Coeur. I-am spus că n-am apucat să

văd decât…. Atunci, mi-a zis el, eu propun să facem un drum până acolo,

maşina mea ne este la îndemână şi aş dori să ţineţi minte că aţi văzut

această frumoasă parte a Parisului cu mine. Zis şi făcut. După vreun ceas

de mers, circulaţia era mare, iată-ne urcând scările dealului Montmartre şi

păşind în renumita biserică Sacré-Coeur. De pe vârful colinei pe care este

aşezată biserica, se deschide de jur împrejur, o teribilă panoramă a

Parisului. După ce mi-a arătat şi multe alte minuni ale locului, ne-am

întors la hotel.

Ne-am despărţit amical cu promisiunea că prin corespondenţă

vom mai ţine legătura. O vreme această legătură a şi ţinut, după aceea ea

s-a stins.

Şi aşa a fost, dragă copile, întâlnirea mea cu simpaticul

monsenieur Guillaumaud.

146

———————– Page 147———————–

În seara aceleiaşi zile, după cină, m-am gândit să dau un telefon

colegilor mei de catedră, Lupşe Teodor şi Văcaru Liviu. Ei erau la Paris

deja de câteva luni, cu ceva burse de „specializare”. Deci „specializare” şi

nu „documentare”, pe şase luni, şi nu pe o lună ca mine.

Le-am spus cum mi-a decurs întâlnirea, pe unde am fost şi cam

ce-am văzut. Mi-au spus că pot fi la mine a doua zi pe la patru. Zis şi

aşteptat. A doua zi, după bibliotecă şi prânz, în holul hotelului, mi-am

aşteptat colegii. Când au văzut ăştia în ce zonă sunt cazat, în ce hotel şi

mai ales în ce apartament, aproape să pice pe spate. Minunându-se, Lupşe

îmi zice: „Măi Ionică, ăştia te-au cazat ca pe un ministru”. Liviu îl

completează: „Să ştii, Lupşe, că noi nu-l putem invita la noi; ne facem de

toată minunea”. Până la urmă tot am fost în mansarda lor dintr-un hotel

de mâna a treia, da cu alt regim; ei îşi primeau toţi banii în mână şi urma

ca singuri să se ocupe de cazare. Ca toţi românii din vremurile acelea,

când s-au văzut cu ceva franci în buzunar, nu s-au gândit cum să

locuiască mai bine, ci cum să facă ceva economii şi să poată aduce câte

ceva la cei de acasă. Şi eu dacă aş fi primit şi banii pentru hotel, nu m-aş

fi îndurat să stau la Mac-Mahon.

După ce trec clipele de mirare şi după ce ciocnim câte un păhărel

de ţuică de casă, unul din ei îmi zice: „Şi acum, Ionică, direct la curvele

din Place Pigalle. Ne ducem numai aşa ca să ne clătărim ochii, că altfel…”

Venind vorba de curve, le-am povestit cum am fugit eu de

blondină. Unul din ei, mi se pare Lupşe, ne-a spus că el a intrat în vorbă

cu unele din ele şi că preţurile diferă mult de la o zonă la alta şi de la una

la alta. El testase deja piaţa.

Şi tot glumind, ba de una, ba de alta, iată-ne ajunşi cu metroul în

Place Pigalle. Aici, dragă copile, am avut impresia că am ajuns în zona în

care era cel mai mare număr de femei de consum pe kilometru pătrat;

stăteau pe sub toate porţile şi îţi făceau cu ochiul şi cu mâna din aproape

toate colţurile. Erau de toate culorile şi nuanţele, de toate vârstele. Era

luna lui aprilie şi ele erau deja care mai de care mai dezbrăcate. Ţin minte

că lângă o poartă, o mulatră foarte drăguţă şi foarte bine făcută, avea

cisme până la genunchi şi un palton cu mult sub genunchi. Când treceai

prin faţa ei îşi desfăcea paltonul, aşa ca să vezi cam tot ce-ţi poate oferi.

După ce am trecut un pic de ea, le-am zis colegilor: „Mama mia!

Dacă te prinde asta sub palton, praf te face”. „Lasă, Ionică, zice Lupşe, nu

ajungi tu acolo, aşa că poţi fi liniştit”.

147

———————– Page 148———————–

Pe lângă atâta marfă frumoasă şi probabil dulce şi foarte dulce,

Pigalul mai avea şi cele mai multe cinematografe cu filme sexi şi porno,

cele mai multe librării cu literatură adecvată zonei, cabareturi, localuri

non-stop etc. etc. În zonă era şi renumitul „Moulin-Rouge”, local devenit

celebru prin spectacolele lui de cabaret şi imortalizat de atâtea condeie ale

literaturii franceze. După ce ne-am plimbat şi prin faţa acestei minuni

pariziene, ne-am îndreptat spre metrou şi apoi spre casele noastre.

Când ne-am despărţit, Lupşe îmi zice în glumă: „Măi Ionică, noi

acuma ţi-am arătat drumul. De acuma tu mai poţi veni şi singur. Poţi veni

şi la curve, că noi, chiar dacă aflăm, n-o să-i spunem lui Ligia”. „La curve

sigur nu, îi zic eu, dar pentru un film sexi tot o să mai vin o dată până

aici”.

Şi într-adevăr am revenit în Place Pigalle de două ori. O dată

pentru un film şi a doua oară pentru o vizită.

Subiectul filmului îl mai ştiu şi acuma. Se zicea că într-o familie

fără copii totul mergea normal. Bună înţelegere peste bună înţelegere.

Într-o bună zi doamna se plânge că nu mai răzbeşte şi cu serviciul şi cu

problemele casei. Domnul îi zice să-şi angajeze o fată în casă, fată care s-

o ajute. Doamna îl ascultă şi îşi face rost de o fată. După câteva zile, fata

pune ochii pe domnu. Toate micile ei atenţii şi aluzii n-au nici un ecou.

Atunci fata se hotărăşte să atace frontal. Într-o seară, pe când domnul era

deja în dormitor, iar doamna mai zăbovea la televizor, într-un ceai, fata îi

dă doamnei un somnifer puternic. La câteva minute, doamna sforăie. Fata

se îmbracă într-o cămaşă de noapte de-a doamnei, îşi pune o perucă

asemănătoare cu frizura doamnei şi direcţia dormitor. Domnul era

aproape pe adormite. Fata intră tiptil, stinge veioza şi ţuşti lângă domnul.

Acesta, când îşi simte „nevasta”, se întoarce peste şi începe treaba. În

fierbinţeala amorului, domnul ajunge cu mâna în „părul doamnei” şi se

trezeşte cu peruca în mână. Domnul aprinde veioza şi vede cu cine are de-

a face. Nu strigă, n-o ceartă, ci începe un amor şi mai aprins, atât de

aprins, încât se rostogolesc din pat pe podea şi îşi continuă acolo nebunia.

După noaptea aceasta, ori de câte ori doamna nu era pe acasă, domnul şi

fata făceau sex pe unde se întâlneau. Îl făceau în toate poziţiile şi figurile

posibile. Dar numai sex, fără nici o urmă de pornografie. Filmul era o

prostie, toată povestea nu era decât un motiv pentru sex. Cu toată prostia,

am văzut filmul până la capăt şi, ca să fiu sincer, n-am regretat şi nu

regret. Oricum, nu puteam pleca din Paris fără un film sexi.

148

———————– Page 149———————–

A treia oară am ajuns în Place Pigalle atunci când am fost la

prietenii lui Aluaş. Când a fost colegul meu la specializare, s-a împrietenit

destul de bine cu o familie. Atât de bine, încât, într-o vară, i-a aranjat

acesteia un sejur de două săptămâni, la mare, la Vama Veche. Aici avea

Universitatea o tabără; cazare pe la localnici şi masa la o cantină

gospodărită de Universitate. Pe când erau franţujii la Vama Veche, eram

şi eu pe acolo cu Ancuţa, adică cu mami. Ne-am cunoscut şi, mai la

umbră, mai la soare, am mai şi schimbat câteva vorbe. Domnul era şi el

cadru didactic, filolog, dacă-mi aduc bine aminte, iar doamna, casnică.

Aveau doi copii, un băiat şi o fetiţă, cu ceva mai mari decât mami. Când

am plecat la Paris, colegul Aluaş mi-a dat să le duc ceva atenţii. Ştiind că

nu-i nici o urgenţă, nu m-am grăbit cu vizita. Pe la jumătatea sejurului,

am dat familiei în cauză un telefon şi când mi-au explicat drumul spre ei,

am realizat că iară voi ajunge prin Place Pigalle.

Am fost invitat aşa ca să pot sta la o cină. La francezi, după cum

mi-am putut da seama, prânzul este „fudulie”, numai cina-i „temelie”, ca

să-i parafrazez pe cei de la Junimea. (O societate literară din Iaşii

secolului al 19-lea). Cu toată însemnătatea mesei de seară, când intru în

casa franţujilor mei, nicio masă pusă, nicio baterie de farfurii, de

tacâmuri, de pahare, nici tu şapte aperitive, nici tu miros de friptură, de

sarmale, apoi tortură etc. etc. Văd o masă mică de taifas, la care domnul

mă invită să iau loc. Nu trece mult şi doamna apare cu o măsuţă pe roţi,

măsuţă pe care erau păhărelele pentru Martini şi două farfurioare cu ceva

fursecuri. Mai târziu, pe aceeaşi măsuţă, doamna ne aduce ceştile cu supă.

Măsuţa se plimba şi pe la copii. Doamna mânca cu noi. După supă, ni se

aduce felul de bază, o cărniţă foarte bine gătită, cu o garnitură de paste.

Totul servit direct în farfurie. După aceasta, o mică salată de verdeţuri şi,

în final, pe aceeaşi măsuţă, păhărelele pentru coniac şi câteva cubuleţe de

brânzeturi. Nici un fel prea mult, nici un fel prea puţin.

În rest, taifas. Cum doamna era originară din România şi cum

vorbea încă destul de bine şi româneşte, la poticnelile mele de dialog

apelam la ajutorul ei. Am discutat mult şi despre multe, am discutat

despre familia Aluaş, despre ce-am văzut şi ce încă n-am văzut din Paris

etc. etc. În cadrul acestui „etc.” ţin minte că am adus în discuţie „pitores-

cul” zonei Pigall, pitoresc în care, ziceam eu, există destule elemente de

„poluare morală”. La această temă amândoi îmi spun: „Domnule Irimie,

„pitorescul” zonei noastre există numai pentru turişti. Pentru noi totul se

aşază în cotidian şi prin urmare, în normal. Nu ne surprinde şi nu ne

149

———————– Page 150———————–

fascinează nimic, pentru că sunt lucruri pe care le vedem zilnic. Numai

turiştii se minunează de „pitorescul” nostru. Şi nu toţi turiştii şi nu toţi la

fel. Cel mai tare se fascinează turiştii din Est. Cei din Vest au şi ei oraşele

lor şi zonele lor de „pitoresc” aşa că Place Pigalle-ul nu este pentru ei o

mare minune. Cei din Est însă, cu mintea plină de morală comunistă, pică

pe spate când dau peste o femeie care-i invită la sex. În pitorescul zonei

noastre, „poluare morală” există iară şi iară numai pentru străini. Nu

copiii noştri se duc la chioşcurile cu literatură sexi şi nu tineretul din zonă

umple sălile în care se derulează filme porno. Toate acestea sunt marfă

doar pentru străini.

Până la urmă, a trebuit să fiu de acord cu ei, să fiu de acord că

„pitorescul” zonei nu le creează nici o problemă. Acest „pitoresc” a fost o

problemă doar pentru mine. Când peste câţiva ani am revenit în Place

Pigalle, la totul m-am uitat cu alţi ochi.

Colegii care m-au dus la curve, m-au dus mai târziu şi la biserică.

„Păcatele” din Place Pigalle trebuiau cumva spălate. Cum se apropiau

Paştile, ne-am înţeles să nu pierdem ocazia de a vedea o slujbă de înviere

în renumita catedrală Notre-Dame, catedrală nemuritoare prin goticul şi

istoricul ei, prin paginile de literatură franceză pe care le-a inspirat.

În sâmbăta Paştilor, ne-am dat întâlnire chiar în faţa catedralei.

Pe când îmi aşteptam colegii, iată că apare Gicu Ionescu, vechi şi bun

prieten. Era şi el la ceva specializare în chirurgie. Acest Gicu Ionescu,

dragă Sergiu, a ajuns mai târziu Rector la Institutul de Medicină din Cluj

şi a ocupat această funcţie chiar în perioada în care mami a fost studentă.

Tot el a fost acela care m-a operat de hernie, atunci când, în loc să pot

pleca spre München, a trebuit să ajung pe un pat de spital. Eu l-am

cunoscut în tinereţe, l-am cunoscut pe când îi făceam curte lui Cheţi şi el

lui Geta, două colege de catedră şi prietene bune. Cu Geta el s-a şi

căsătorit, de Cheţi însă eu m-am despărţit.

După ce ne-a trecut surpriza întâlnirii, eu i-am spus că îmi aştept

doi colegi şi că vrem să asistăm la slujba de înviere. Mi-a spus că are

exact aceeaşi intenţie. Pe Lupşe şi pe Văcaru îi ştia din Cluj, dar nu ştia de

prezenţa lor la Paris. După venirea celor doi, ne-am mai plimbat un pic pe

unul din malurile Senei, ca apoi să ne căutăm un loc cât mai bun în

spaţioasa catedrală. Interiorul catedralei îl mai văzusem, aşa că, de data

aceasta, ne interesa doar spectacolul slujbei de înviere.

Să fi văzut, copile, ce cuminţi am stat vreo patru ceasuri în

biserică, ce atent am ascultat rugăciunile din care nu înţelegeam nimic, să

150

———————– Page 151———————–

ne fi văzut cum am îngenunchiat atunci când îngenunchiau ceilalţi. În

final, am stat la o coadă lungă ca să ne primim pişcotul care era pe loc de

„paşte”. A fost o noapte frumoasă, o noapte de cântece, orgă, predici,

rugăciuni, cu un cuvânt, o noapte de spectacol, o noapte de cultură. Dacă

aş fi venit în ţară fără această seară şi această noapte, aş fi regretat.

După înviere ne-am îndreptat fiecare spre hotelul lui; un pui de

somn era teribil de necesar.

A doua zi, deci în ziua de Paşti, ce să fac? ce să fac? Eram în faţa

alternativei: Turnul Eiffel sau Louvre? Am optat pentru Turn. Ca să ajung

la el trebuia, ca dincolo de Arcul de Triumf, s-o iau pe o magistrală

aproape opusă Mac-Mahonu-ului. Coborând până la capăt, am trecut

Sena şi am ajuns sub uriaşul Turn.

M-am plimbat pe sub el, m-am plimbat în jurul lui şi m-am tot

întrebat: să mă urc şi eu până sus sau să nu mă urc? Mi se părea destul de

scump. Ca să ies din încurcătură, am făcut un compromis; am urcat

numai până la jumătate. Şi preţul era pe jumătate.

Mare mi-a fost mirarea când, ieşind din lift, am dat peste un mic

orăşel: mici bistrouri cu ceaiuri, cafele, prăjituri, b ăuturi, chioşcuri cu

suveniruri etc. etc. M-am plimbat la etajul cu pricina de jur împrejur, m-

am uitat la una, la alta şi am coborât. Făcusem la modul direct cunoştinţă

cu emblema Parisului.

Ce să fac mai departe? Am luat-o spre Trocadero cu al său Palais

de Chaillot. Micul meu ghid turistic nu-mi prea spunea ce-i cu acest

Palais de Chaillot. Hai să văd, mi-am zis. Când am ajuns acolo, am dat

peste un foarte interesant muzeu. „Le Musée de l’Homme”. Mai erau în

acest Palais şi altele, dar care nu m-au interesat. Am intrat în muzeu. N-

am regretat; am văzut lucruri foarte interesante din etnografia şi etnologia

poparelor africane, asiatice, americano-latine etc. Am văzut tot acolo,

pentru prima dată, câteva exponate de pictură rupestră, pictură săpată şi

colorată în stâncă. Nu mai ştiu din ce grote au fost aduse, dar mi s-a părut

ceva extrem de interesant. Vedeam în aceste exponate semne ale unor

oameni din paleoliticul superior.

După acest muzeu, cum mai aveam la îndemână destul timp şi

cum era pe aproape, m-am dus să văd muzeul Rodin. Ce poţi vedea acolo,

dragă copile, te uluieşte. Te uluieşte moştenirea lăsată de mâinile geniale

ale unui om genial. Plicul cu pliante din sculptura marelui Rodin,

cumpărat atunci, mai este şi astăzi pe undeva prin casa noastră din Cluj.

151

———————– Page 152———————–

Acum când am fost ultima dată acasă l-am şi văzut. Cu casa şi cu grădina

„Rodin” mi-am încheiat prima zi de Paşti.

A doua zi din nou în faţa unei alternative: Le Louvre sau Le

Musée national d’Art Moderne? Am ales artele moderne. Am văzut aici

multe lucruri care mi-au reţinut atenţia şi care le mai am şi acum în minte.

Am văzut, de pildă, un interesant colţ de artă mecanică.

Într-un colţ cam trăznit, zic eu, am văzut pur şi simplu o masă

după un chef, masă cu sticle, pahare, scumiere, ţigări etc. etc. Mai ţin

minte un perete în faţa căruia nişte fire metalice, legate între ele, făceau la

mişcarea aerului, foarte interesante jocuri de umbre şi de lumini. Ceva

teribil de simplu, dar teribil de interesant. Am mai văzut într-un colţ, o

maşină făcută pur şi simplu balot. Se zicea că este şi acest balot operă de

artă etc.

Dar ceea ce am vrut cel mai mult să văd aici a fost Atelierul lui

Brâncuşi. În curtea muzeului, într-o clădire separată este găzduit acest

atelier. Am văzut aici, pe lângă unele din minunile realizate de dalta lui

Brâncuşi şi ceaunul – adică oala – în care, se zice, olteanul nostru îşi

făcea mămăligă, am văzut şi cojocul cu care se culca, uneltele cu care

dăltuia etc. Era acest atelier el însuşi o mare piesă de muzeu.

Văzând atelierul lui Brâncuşi, pe când Rodin îmi era încă foarte

proaspăt în minte, era firesc să încerc ceva comparaţii între cei doi

oameni de geniu. Asemănări n-am găsit decât una: genialitatea; în rest

numai deosebiri. Rodin, după modesta mea părere, este ultimul geniu al

sculpturii clasice, Brâncuşi – primul geniu al dăltuirii moderne şi contem-

porane. Rodin a sculptat figuri de o mare fineţe, Brâncuşi a stilizat, a

dăltuit abstracţii. Iată, de pildă, aceeaşi temă: sărutul. La Rodin sunt două

figuri care se sărută, la Brâncuşi e cioplit parcă chiar sărutul.

Brâncuşi, dragă copile, este un dublu produs; al Olteniei

româneşti şi al Parisului. Oltenia l-a născut şi i-a dat sămânţa geniului,

Parisul l-a adoptat, l-a crescut şi l-a eternizat.

După cele două zile petrecute pe la muzee, m-am gândit că nu

pot pleca din Paris fără audierea unor cursuri universitare. O asemenea

intenţie i-am comunicat-o domnului Sturza încă de la sosire. Luând

legătura cu el, îmi spune că şi el intenţiona să mă caute şi să-mi spună că

pentru joi aveam deja aranjată o vizită la Universitatea Non-Therre.

Acolo să iau legătura cu profesoara Pierre Jannette. Numele îmi era

cunoscut de pe coperta unei cărţi cumpărate şi intitulată „La realitté”.

152

———————– Page 153———————–

După frazele de bună întâlnire şi de prezentare a intenţiilor mele,

ajungem la concluzia că în ziua respectivă aş putea asista la un seminar de

Logică simbolică şi dacă doresc la cursul ei despre Hegel.

La seminarul în cauză – nimic deosebit. „Formele normale” ale

unor constructe logico-simbolice se calculau exact după regulile pe care

le-am învăţat şi eu, la Bucureşti, de la colegul Gh. Enescu.

Cursul despre Hegel însă m-a şocat. Fiind vorba despre un curs

de un an de zile, mă aşteptam să ascult ceva despre o anume temă a

filozofiei hegeliene, despre vreuna din lucrările lui, despre vreo etapă a

evoluţiei lui filozofice etc. Tot cursul era doar citirea comentată a prefeţei

lui Hegel la „Fenomenologia spiritului”. În lecţia la care am asistat a fost

vorba despre vreo două-trei pagini de pe la mijlocul prefeţei. După curs,

mi-am afişat deschis nedumerirea. Profesoara, fără nici un gest de

supărare, mi-a explicat că ea consideră prefaţa în cauză ca fiind destul de

relevantă pentru înţelegerea filozofiei hegeliene şi de aceea, pentru anul în

curs şi-a proiectat toate prelegerile pe paginile ei. În alţi ani îşi va alege

alte texte pentru comentare. La observaţia mea că, totuşi, după o

asemenea formulă de lucru, studenţii nu vor ajunge niciodată să aibă o

imagine cât de cât globală despre sistemul filozofiei hegeliene, mi s-a

replicat că acei studenţi care vor să-şi formeze o asemenea imagine n-au

decât să-l citească pe Hegel şi să citească cât vor din cărţile dedicate

acestuia.

A trebuit, în cele din urmă, ca cel puţin parţial, să-i dau dreptate,

a trebuit să fiu de acord că mai bine un curs de un an de zile pe tema unei

prefeţe sau a unei opere hegeliene decât două ore de curs aşa cum făcea –

dacă le făcea – colegul Drondoe.

În aceeaşi ordine a ideilor, aflând de câtă libertate de gândire şi

de mişcare se bucurau cadrele universitare franceze, nu puteam să nu mă

gândesc critic la situaţia de la noi. Nu puteam să nu observ şi să nu zic, fie

şi numai pentru mine, că la noi există o atmosferă de lucru prea cazonă,

prea bătută în cuie, prea aşezată în programe aprobate şi supraaprobate,

programe de la care nici profesorii şi nici studenţii nu aveau niciun

pardon.

Sub însemnele intenţiei de a vizita ceva activităţi universitare, am

fost şi la două prelegeri la Collège de France. De data aceasta, înţelegerea

am făcut-o cu colegii Lupşe şi Văcaru. În programul lor de specializare,

participau la mai multe cursuri şi seminarii. Dintre acestea mi-au atras

atenţia cursurile lui Claude Lèvi-Strauss şi Michel Faucault. Sunt două

153

———————– Page 154———————–

nume despre care şi citisem destul de mult în ţară. Unele din lucrările lor

sunt şi acum pe rafturile bibliotecii de la Cluj. Luând legătura cu colegii

mei, potrivit unei programări bine stabilite, m-am dus la prelegeri. Ca să

fiu sincer, mare lucru n-am înţeles din ele. Fie că urechile mele încă nu

erau destul de deschise francezei vorbite, fie că tematica celor două

expuneri era prea „structuralistă” şi eu nu aveam fondul aperceptiv nece-

sar pentru „prinderea” ei, dar, aşa cum am zis, sub raportul conţinutului,

cu mare lucru nu m-am ales. Cu toate acestea, n-am regretat. Cum era să

regret că am văzut şi ascultat pe viu pe doi din reprezentanţii de frunte ai

structuralismului francez? În cartea pe care nu de mult ţi-am cumpărat-o

„Philosophie – eine bildergeschichte für einsteiger”, vei putea da şi tu

peste numele celor doi şi peste unele din ideile lor.

La sfârşitul săptămânii n-am mai amânat vizita la Luvru, muzeu

emblemă pentru Paris, pentru Franţa şi poate chiar pentru întreaga

Europă. Voiam să fiu acolo de la prima oră şi de aceea m-am pornit de

dimineaţă de la hotel. Era o duminică frumoasă şi destul de răcoroasă. În

drum spre ţintă, nu mică mi-a fost mirarea când pe gratiile din trotuarul ce

trecea pe lângă magazinul Luvru – mare magazin de lux – o bătrânică

încă îşi continua somnul, învelită în ceva zdrenţe şi ziare. Bătrânica – una

din cele fără acoperiş – a dat acolo de un loc mai călduţ, subsolul

magazinului fiind probabil bine încălzit.

Duminica, intrarea la Luvru era pe atunci gratuită, cum erau de

altfel şi la multe alte muzee pariziene. Când m-am văzut în holul

muzeulei şi în faţa unor panouri care dădeau explicaţii cu privire la

secţiile acestuia, mi-a venit în minte bancul cu „dracu poate pe la toate”.

Se zice că femeile, atunci când popa ajunge cu cădelniţa prin faţa lor,

acestea zic: „dă părinte şi la mine, dă părinte şi la mine”, iar popa le

răspunde: „dracu poate pe la toate, dracu poate pe la toate”. Aşa şi eu, am

înţeles că nu se poate pe la toate. A trebuit să stau şi să aleg. Mi-am ales

să văd ceva din arta antichitţii ca apoi să-mi îndrept paşii spre pictura

Renaşterii şi de după Renaştere. În acest fel am ajuns să văd şi să mă

minunez şi eu de originalul enigmaticului surâs al Giocondei – ştii este

vorba de renumitul tablou al lui Leonardo da Vinci, cunoscut şi sub

numele de Mona Lisa – surâs care a inspirat atâtea interpretări şi care a

făcut să curgă pe tema lui atâta cerneală. Trebuie să recunosc însă că

parcă am fost uluit sub raport estetic de sălile cu Rubens, săli în care,

atunci când am intrat, mi-am zis: „Dumnezeule, ce explozie şi ce risipă de

talent, de imaginaţie, de linii şi culori, de chipuri umane. După Rubens

154

———————– Page 155———————–

am cutreierat alte zeci de săli cu alte zeci de satisfacţii artistice. Spre seară

m-am îndreptat spre casă mort de oboseală.

A doua zi aveam planificat şi renumitul Château de Versailles.

Vizita mi-a fost aranjată de domnul Sturza aşa că nu numai că nu am plătit

dar am şi avut pe post de ghid o franţuzoaică foarte drăguţă, care m-a dus,

împreună cu încă doi vizitatori şi prin locuri care nu se deschid publicului

larg: Sala oglinzilor, budoarul Mariei Antoinette, baia acesteia etc.

Cu vizita la Versailles, mi-am zis că închei faza de turism a

sejurului meu. Eram deja în ultima săptămână şi mă gândeam serios la

pregătirea plecării spre casă.

După vizita la Versailles m-am trezit cu un telefon de la domnul

Sturza cu rugămintea de a nu pleca de la hotel că trebuie să vină să-mi

aducă o plăcută surpriză. Tot întrebându-mă eu cam despre ce fel de

surpriză ar putea fi vorba, iată-l că apare. După ce mă întreabă cum mi-a

plăcut la Versailles, îmi spune că Ministerul, deoarece am fost cuminte şi

deoarece mi-am împărţit foarte echilibrat timpul între turism şi bibliotecă,

s-a gândit să-mi mai acorde încă o bursă de o lună, dar numai pentru

achiziţia de cărţi. Am rămas cu gura căscată. Până să mă desmetecesc,

îngerul meu păzitor îmi şi scoate din buzunar un plic cu un cec de vreo

1.700 de franci, dacă îmi aduc bine aminte. Era o sumă destul de

frumoasă.

Singura problemă era aceea că trebuia să cumpăr totul de la

aceeaşi librărie; suma nu putea fi fragmentată. Ştiind cam cum stau

lucrurile prin librării, m-am dus la „La Presse Universitaire de France”.

Luând legătura cu conducerea librăriei am convenit ca ei să-mi expedieze

cărţile. Şi aşa îmi era teamă că voi avea de plătit suplimentar la bagaj. Din

librării şi de la anticariatele de pe malul Senei eu îmi cumpărasem deja

câteva kilograme de carte. Numai „Memoriile” bătrânului Hrusciov

cântăreau aproape un kilogram.

După ce mi s-a spus cam ce sumă să rezerv pentru poştă, m-am

apucat de răsfoit prin rafturile cărţilor de filozofie şi sociologie. Am ales

eu vreo 20-30 de volume, mai mari şi mai mici, le-am calculat preţul, le-

am predat şi m-am uşurat de cec-ul care atârna greu în buzunar. De acum

nu mai aveam decât să aştept venirea pachetelor la Cluj. Aşa s-a şi

întâmplat; la vreo zece zile după sosirea mea, mi-au venit şi cărţile. O

parte le-am ţinut pentru mine şi Mica, iar o parte am pus-o la dispoziţia

catedrei.

155

———————– Page 156———————–

Pentru pregătirea plecării spre casă mai rămânea cheltuirea

economiilor mele. Tot umblând prin unele din magazinele care-mi erau în

cale, mai ales prin lanţul de magazine Samaritaine, cam ştiam ce vreau să

cumpăr. Pe primul loc era o păpuşă care mergea, pentru mami. Era cam

scumpă, îmi lua aproape jumătate din economii. Foarte greu am depăşit

dilema s-o cumpăr, să n-o cumpăr. Până la urmă a învins gândul că Anca

mea se va bucura mult când va ieşi prin parcul oraşului cu păpuşa sa de

mână. Pe atunci nimeni nu mai avea în Cluj aşa ceva. Într-adevăr mami,

care avea pe atunci vreo 7-8 anişori, era în al nouălea cer când se plimba

cu Patricia; aşa o botezase.

După păpuşă, urma o stofă de palton pentru Mica şi o stofă de

costum pentru mine. În rest – mărunţişuri.

Cum păpuşa o găseam numai la Samaritaine, m-am decis să

cumpăr totul de la aceste magazine. Dacă făceam o cumpărătură care

depăşea suma de 300 de franci, mi se acorda o reducere de 10-15%, sumă

care o puteam primi însă numai în ziua plecării, la aeroport. Nu erau de

neglijat vreo 50-60 de franci în chiar ceasurile plecării, mai ales că mă

ameninţa o depăşire a greutăţii la bagaje.

În chiar penultima zi mai aveam ceva franci necheltuiţi. Cu ei m-

am gândit să mă duc la Tati. Acest Tati a fost şi am auzit că mai este

magazinul săracilor, magazinul tuturor acelora cu bani puţini. Îmi aduc

aminte că de la Tati i-am cumpărat lui Mica şi o stofă de pardisiu, o stofă

de mare efect pentru primăvară şi toamnă. Pe lângă aceasta – multe

mărunţişuri.

Când mă întorceam de la Tati cu toate cele cumpărate, prin zona

Place Pigalle, o frumuşică îmi iese în cale cu „viens tu avec moi?”

Aproape că mă trăgea de mână. Era o copilandră cam de vreo 17-18 ani.

Parcă şi acum o văd cu ce ochi rugători mi-a adresat cunoscuta chemare.

Am intrat cu ea în vorbă şi i-am spus că, din păcate, eu nu mai am bani,

că mi-am făcut ultimele cumpărături, că mâine plec din Franţa etc. Cu

regrete şi uşoare strângeri de mână ne-am despărţit. După vreo zece paşi

m-am întors şi i-am făcut încă o dată cu mâna. Trebuie să recunosc,

copile, că dacă această tinerică îmi ieşea în cale în drum spre Tati, se

duceau dracului toate cumpărăturile din cele două plase. Nu ştiu dacă mă

duceam cu ea acolo unde-mi spunea că mă poate duce, dar undeva să-i

dau un dejun tot mă duceam. Din cauza acestei întâmplări, ori de câte ori

am dat cu ochii de pardesiul lui Mica, mi-am adus aminte de frumuşica

de pe lângă Place Pigalle.

156

———————– Page 157———————–

Întors de la Tati, m-am dus pentru ultima oară la autoservirea pe

care am frecventat-o de atâtea ori; m-am uitat încă o dată de-a lungul lui

Champs-Elysées şi ca gest de despărţire am dat încă o dată roată Arcului

de Triumf. Ajuns apoi acasă, mi-am făcut în linişte bagajul. Dorul de

Cluj, de Mica, de mami era deja foarte mare. A doua zi, cu aceeaşi

maşină demodată a domnului Sturza, am fost condus la aeroport. Cu acest

drum s-a pus capăt documentării mele de la Paris.

x

x x

A treia mea ieşire peste hotare, în perioada de viaţă despre care

acuma îţi povestesc, a fost în Italia. De data aceasta n-a mai fost vorba

despre vreo documentare, ci despre conducerea ansamblului folcloric al

Universităţii, ansamblu denumit „Mărţişorul”. S-a întâmplat aşa că, prin

’71 sau ’72, într-o bună zi, m-am trezit chemat la Rectorul Pascu şi rugat

să preiau conducerea excursiei – spectacol a acestui ansamblu.

Itinerariul era deja stabilit şi urma ca ansamblul să plece peste

două-trei zile. Mai erau de rezolvat doar două probleme: a) obţinerea

vizelor de la Consulatul italian din Bucureşti şi b) obţinerea ultimei

aprobări pentru susţinerea spectacolelor. Aprobările conducerilor locale

erau deja asigurate, mai trebuia doar aprobarea organelor italiene centrale.

Cel care s-a ocupat în Italia de programul ansamblului a dat toate

asigurările că şi această ultimă aprobare se va obţine şi că noi putem porni

la drum.

Pentru obţinerea vizelor, m-am dus eu la Bucureşti. Italianul de

la ghişeu mi-a spus că voi putea obţine vizele numai peste o săptămână.

Cu toate insistenţele şi explicaţiile mele, nicio înduplecare. Ce să fac? Ce

să fac? Îmi vine în minte să încerc o audienţă direct la Consul. Dar cum

să ajung la el? Gândind româneşte şi nu nemţeşte, m-am chinuit să găsesc

pe cineva care să mă ajute să obţin o audienţă rapidă, chiar a doua zi şi

chiar la prima oră. Dar cine? Dar cine? Tot chinuindu-mă cu o asemenea

întrebare îmi vine în minte că soţul colegei mele de facultate şi de la

Şcoala de lectori, Pîrleacu Viorica, lucrează pe un post de adjunct la

Ministerul de Externe. Îl cunoşteam şi eu pe Costel, eram la Şcoala de

lectori în relaţii destul de bune. Cu acest gând, direct la Ministerul cu

pricina. De la poartă s-a dat un telefon şi domnul Ministru m-a primit pe

loc. Am avut noroc că era la post. După câteva fraze de amabilităţi şi de

157

———————– Page 158———————–

aduceri aminte, i-am spus despre ce este vorba. După ce-mi ascultă

povestea, pune mâna pe telefon şi vorbeşte direct cu domnul Consul. A

doua zi, la ora 9 eram în audienţă. Consulul vorbea destul de bine

româneşte, aşa că n-am avut nevoie de translator. După explicaţiile mele

cu ansamblul, cu presiunile programului etc. – nu i-am spus că noi încă

nu aveam aprobarea Romei – Consulul sună la domnul cu vizele şi îi dă

poruncă să mă servească în aceeaşi zi, în programul lui de după masă. Cel

de la ghişeu era să mă mănânce când m-a văzut şi când i-am pus în braţe

vreo 45 de paşapoarte. Dar porunca şefului era poruncă.

După ce m-am văzut cu vizele în mână, cu un tren de noapte m-

am întors la Cluj. Aici toată lumea mă aştepta cu sufletul la gură.

Autocarul era deja pregătit de drum. Deasupra lui erau deja rânduite şi

bine legate lăzile cu costume, cutiile celor două contrabasuri, sacii cu

corturile, un sac de ceapă, unul de cartofi, o oală cu conserve etc. etc.

Excursia noastră era de la început concepută ca o excursie – aventură, o

excursie în care trebuia să dormim ca regulă în corturi, să ne spălăm pe la

râuri şi să mâncăm „din brişcă”, cum s-ar zice. Când am văzut cum arată

autocarul – mai rău decât al unor ţigani nomazi – şi când i-am întâlnit

laolaltă pe cei peste 40 de „iepuri” şi „iepuroaice”, adică studenţi şi

studente, m-am îngrozit. Mi-am zis: „Dumnezeule, la ce m-am angajat!”

Dar nu mai puteam da înapoi.

A doua zi, pe la 9-10, când am considerat că toate pupăturile de

despărţire sunt gata, i-am spus şoferului să-i deie drumul. Mica era şi ea

acolo şi îmi făcea cu mâna.

În prima zi am parcurs drumul până la Timişoara. Acolo am

dormit la un cămin studenţesc. Era deja vacanţă şi căminele erau goale.

A doua zi am tras peste Iugoslavia. Ţin minte că la Belgrad am

făcut o pauză mai lungă, pauză în care s-au comercializat foarte multe

cutii de gerovital. Am rămas cu impresia că toată lumea avea câte ceva de

comercializat, numai eu nu aveam absolut nimic.

Eu aveam doar zece dolari pe care i-am cumpărat pe sub mână

din ţară şi pe care cu mari emoţii am reuşit să-i trec graniţa. La comerţul

din jurul maşinii mă uitam însă complet nevinovat.

După Belgrad am ajuns spre seară la Zagreb. Ţin minte că am

oprit în centrul oraşului şi m-am interesat de Universitate. M-am dus până

acolo cu gândul să solicit o cazare de o noapte în vreun cămin studenţesc.

Fiind vacanţă, toate uşile Universităţii au fost închise. M-a mirat faptul că

nu era nici măcar portar. Am tras atunci la marginea Zagrebului, lângă un

158

———————– Page 159———————–

teren de fotbal. Ne-am instalat corturile şi fără nicio muzică şi gălăgie, am

aşteptat noaptea. Pe la miezul nopţii ne-am trezit cu zeci de pietre în

pereţii corturilor. Era isprava unor copilandri. Ieşind din corturi, băieţii

noştri i-au pus uşor pe fugă.

Mai departe am trecut pe la Trieste în Italia şi am mânat până la

Veneţia. Am făcut aici o pauză de vreo câteva ceasuri. Am fost cu copiii

până în piaţa San Marco. Am admirat masa de porumbei din piaţă, am

vizitat biserica cu acelaşi nume, i-am urmărit pe gondolieri pe Canalul

Grande etc. De aici am cumpărat drept suvenire, pentru mami, o gondolă

cu o păpuşă care dacă învârteai de o cheiţă, se auzea o melodie, iar

păpuşa mima ceva mişcări de dans. Ani mulţi această gondolă a fost

juc ăria Ancuţei şi a fetiţelor care veneau pe la noi.

De la Veneţia ne-am îndreptat spre centrul Italiei. După vreo

două ore de drum trebuia să ne căutăm „un culcuş”.

Am oprit noi pe la ceva locuri „de cazare”, dar am dat mereu de

afişul „domeniu privat, intrarea interzisă!” Ca prin Germania. Nu era ca

în România; unde voiai, acolo te puteai aşeza. În cele din urmă am ochit

eu nişte plopi la marginea unei mirişti. Printre plopi era un spaţiu care,

mi-am zis eu, ne-ar putea găzdui până dimineaţă. Pe aproape era şi un

râuleţ aşa că, la nevoie, aveam la îndemână şi ceva apă. Cu destulă

uşurinţă puteam ajunge cu autocarul foarte aproape de locul cu pricina.

După ce copiii şi-au văzut corturile ridicate, s-au pus pe cântat.

Cei care au mai fost prin asemenea „turisme” s-au gândit probabil că

poate pică ceva de la motelul din apropiere; cam 100-150 de m.

N-a trecut mult şi o fată care vorbea destul de bine italiana, a

venit la mine să-mi spună că patronul i-a întrebat dacă n-ar vrea şi dacă n-

ar putea să facă ceva muzică în faţa motelului. Eu le-am zis că pot face.

Rapid, toată orchestra era la post şi cu ea şi vreo câteva perechi de

dansatori. Toţi în costume naţionale.

După vreo jumătate de oră, a venit din nou fata cu italiana să mă

întrebe dacă patronul are voie să le dea câte un pahar, două de vin. Eu i-

am spus că poate să le dea. „Ajutorul” meu, Matei Basarab, cel pe care l-

am lăsat urmaş pe postul de secretar de partid pe Universitate, a fost de

altă părere. Mi-a spus că am făcut o mare greşeală. „Dar ce? i-am zis eu,

îi mare lucru dacă le dă copiiilor câte un pahar de vin? Hai să mergem şi

noi acolo, să vedem despre ce este vorba”. „Eu nu vin, tu le-ai dat voie, tu

să te descurci”. A tras fermoarul la cort şi n-a mai ieşit din cort până

dimineaţa.

159

———————– Page 160———————–

Eu m-am dus la motel. Când am ajuns acolo, ce-mi văd ochilor?

Un slujbaş al motelului căra pe un cărucior un butoi cam de vreo 70-80 de

litri spre o masă pe care erau vreo 50-60 de pahare. Se putea umbla la

pipă şi drept urmare se putea bea la discreţie.

„Mama mia!” – mi-am zis – mi se îmbată copiii, mâine nu-i mai

pot duce de pe aici”. Dar n-a fost să fie aşa. Am pus un băiat mai

echilibrat lângă butoi şi i-am spus că, de cum vede pe careva că se

apropie de depăşirea măsurii, să mă anunţe. Mai trăgeam şi eu cu ochii

după ei. Dar, dincolo de aceasta, copiii au tras o cântare şi un joc în faţa

motelului, aşa că pe la 9-10 era acolo lume ca la un spectacol. După ora

10-11 s-a încins o periniţă care a durat până după miezul nopţii. A ieşit,

dragă copile, o seară a prieteniei româno-italiene de toată frumuseţea. Eu

cred că aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla prin Germania. Italienii, copile,

rămân italieni. Gintă latină!

După această primă şi fantastică noapte petrecută printre italieni,

ne-am continuat drumul spre Ravena şi Rimini, ca să ne abatem pentru

câteva ore prin „marele stat” San-Marino. Un stat în stat, un stat în

interiorul Italiei. Un fel de curiozitate istorică şi social-politică. De fapt,

San Marino este format doar din orăşelul cu acelaşi nume, orăşel aşezat

pe versantul unui deal. Celălalt versant era atât de abrupt, încât mâna

omului nu l-a putut îmblânzi. Orăşelul-stat trăieşte doar din turism. Când

am fost noi prin el, ni s-a explicat că are doar doi soldaţi şi câţiva poliţişti.

Are însă propriul parlament şi guvern, are, după cum cred că ştii şi tu, o

proprie echipă de fotbal. În orice caz, este extrem de interesant să te

plimbi pe uliţele lui San Marino.

După San-Marino ne-am îndreptat spre Prato. Aici trebuia să

avem prima seară de spectacol. Trecând cu autocarul prin oraş, am rămas

cam miraţi că nu era nici un afiş care să ne anunţe sosirea. Ajunşi la

destinaţie, am aflat că oficialităţile de la Roma nu ne-au dat aprobarea

pentru susţinerea programului de spectacole. Le-a fost frică de noi, le-a

fost frică de cei din România socialistă să nu le lase, vezi Doamne, nu ştiu

ce comunism prin câteva dansuri şi cântece de pe Someş.

Cei din Prato, orăşel care pe atunci avea o conducere comunistă,

ne-au cazat chiar în sediul Partidului Comunist. Aveau în acest sediu, pe

lângă multe altele şi un bar de zi, bar în care am văzut pentru prima dată

un televizor color. Aveau însă şi o sală destul de mare de şedinţe şi de

spectacole, sală în care ne-au permis să ne desfăşurăm cântecele şi

dansurile. Conducerea din Prato a considerat aprobarea lor ca o chestiune

160

———————– Page 161———————–

internă de partid şi nu aveau de ce să dea socoteală organelor centrale.

Spectacolul era doar în incinta sediului lor şi nu în sala de spectacole a

oraşului. Am avut destul de multă lume, am avut şi destul de mare

success. Am făcut rost şi de ceva lire, cu care ne puteam asigura drumul

spre Roma. Dacă şi aşa eram în drum, am hotărât să nu ne întoarcem

acasă fără a vedea câte ceva din minunile Romei.

La Roma ne-am cazat la „Academia di Romania”, o instituţie

menită să asigure o anumită permanenţă legăturilor culturale româno-

italiene. Pe filiera acestei instituţii, mulţi români s-au bucurat de burse de

studiu. Când am fost noi pe acolo, era, de pildă, din Cluj, un student,

Marian Papahagi, cel care mai târziu va ajunge professor la Universitatea

clujeană. L-am cunoscut ca pe un om de o deosebită ţinută intelectuală şi

mai ales de o aleasă fineţe umană. Marian Papahagi ne-a fost de mare

ajutor în cele două, trei zile petrecute la Roma.

Cum nu aveam voie să dăm spectacole prin sălile Romei, cei de

la Academia di Romania ne-au permis o seară de spectacol în incinta

instituţiei lor. Drept spectatori am avut foarte mulţi români şi ceva

prieteni ai acestora. Spectacolul s-a bucurat de multe aplauze. Am văzut

oameni cu lacrimi în ochi. Mulţi ne-au spus că pentru o seară le-am mai

stâmpărat dorul de ţară. Cu prilejul acestui spectacol, am mai făcut iară

rost de ceva lire, aşa ca să putem rezista etapelor ulterioare ale aventurii

noastre. Cei mai mulţi bani i-am făcut însă din vânzarea discurilor cu

muzică populară, fluierelor, naiurilor şi păpuşilor pe care le-am avut cu

noi.

Am rămas la Roma parcă două sau trei zile. În prima zi ne-am

dus în grup să vizităm acele locuri ale Romei care au avut şi mai au cea

mai mare rezonanţă în istoria poporului nostru. A fost vorba de Coliseum

şi de Columna lui Traian. Această columnă, dragă copile, conţine în

basoreliefurile ei scene din cele două războaie duse de Traian împotriva

lui Decebal. Îţi dai seama că dacă un „badea Cîrţan” s-a dus pe jos până la

Roma numai şi numai să-şi scoată căciula în faţa Columnei, noi cum era

să trecem prin Roma şi să nu-i dăm bineţe?

După o zi de istorie, ne-au dus paşii spre Vatican. Am văzut

uriaşa piaţă şi nu mai puţin uriaşa catedrală „San Pietro”. Am ajuns,

bineînţeles, şi sub uluitoarea cupolă a „Capelei Sixtine”. Ce se poate

vedea în şi prin aceste locuri nu se poate povesti. Va trebui ca odată să-ţi

faci timp şi să străbaţi cu paşii şi cu ochii tăi toate aceste minuni.

161

———————– Page 162———————–

Într-o zi frumoasă şi caldă de vară ne-au dus picioarele prin alte

câteva pieţe şi biserici ale Romei. Dintre ele îmi mai aduc aminte doar de

piaţa Spaniei, piaţă în care, pe scările ei multe şi mari, turiştii stăteau ca

ciorchinele.

După Roma ne-am gândit la un drum spre casă. Am luat-o spre

nord cu gândul de a ne apropia de Austria. În acest caz ne era în drum

Florenţa, oraş cu renume şi pe care l-am ocolit atunci când ne-am grăbit

să ajungem la Prato. De data aceasta ne-am oprit preţ de vreo două ore în

„Piazza del Duomo” şi am vizitat „Duomo Santa Maria del Fiore”. De la

Florenţa ne-am dus până la Pisa, oraşul de naştere al lui Galileo şi oraş al

vestitului Turn înclinat. Trecând apoi prin Genua, am luat drumul spre

Milano. Aici am zăbovit o zi întreagă. Am vizitat „Domul” – o mare

bijuterie arhitecturală, emblemă a oraşului. Îmi aduc aminte că la intrare

două călugăriţe ne-au oprit câteva fete, care erau îmbrăcate în şorturi sau

pantaloni; nu puteai intra în biserică îmbrăcat oricum. În împrejurimile

Domului, am dat foarte uşor peste „Teatro alla Scala”. Pentru după

amiaza zilei eu am planificat o vizită la biserica „Santa Maria della

Gratie”, unde ştiam că se află tabloul lui Leonardo da Vinci „Cina cea de

taină”, un tablou minune. Spre marea mea surpriză, nimeni din grup n-a

vrut să mă urmeze. Toţi s-au dus pe la uliţele de bazar şi pe la magazine.

Era de fapt ultima zi pe uliţele Italiei şi trebuiau cheltuite şi ultimele lire.

Am zis mai sus „tabloul minune” deoarece aşa se consideră

faptul că peretele cu celebra frescă a fost singurul care a rămas în picioare

după un crunt bombardament din timpul celui de-al Doilea Război

Mondial. Restul pereţilor au ajuns dărâmături. Muzeul acestei biserici s-a

păstrat în forma în care a rămas după război. Nu s-au făcut decât cele

necesare unei mai bune protecţii; instalaţii de aer condiţionat, porţi cu

deschideri automate, sisteme de alarmă etc.

Spre seara zilei petrecute la Milano ne-am îndreptat spre Bozen

şi apoi prin trecătoarea Brenner spre Innsbruck.

Când am ales acest drum, n-am băgat de seamă că el ne pune în

situaţia de a trece şi printr-un colţ al R.F.G-ului. Cum n-am avut vize de

tranzit, era cât pe aci să facem calea întoarsă. Până la urmă nemţii s-au

dovedit a fi cumsecade cu noi şi ne-au lăsat să trecem prin ţara lor şi fără

vize. Un grănicer însă s-a aşezat în uşa autocarului şi nu ne-a lăsat nici să

mişcăm până ce n-am ajuns din nou pe pământ austriac. Pe acest pământ

ne-am oprit bineînţeles la Viena. Era spre seară.

162

———————– Page 163———————–

Până ce am parcat, până ce ne-am încolonat şi până ce am

parcurs Mariahilfer Strasse – de la Gara de Est spre centru – s-a făcut

destul de târziu. Ne-am bătut picioarele şi ne-am întors ochii prin jurul

bisericii Sf. Ştefan şi prin zona Hofburgului.

Totuşi, parcă era prea puţină animaţie prin centrul Vienei. La

sugestia unuia din grup am luat-o spre Prater, zona mai de noapte a

oraşului. Ajunşi aici, unii din cei care în viaţa lor încă nu văzuseră un film

sexi sau porno au venit cu ideea de-a ne prelungi rămânerea prin zonă

până ies ei de la un asemenea film. Îmi aduc aminte că, un coleg de la

Catedra de socialism, Buduşan Augustin, mi-a zis: „Păi! Domnule

profesor – pe la începuturile carierei mele mi-a fost student – cum să mă

duc acasă la nevastă şi să-i spun că n-am văzut decât pieţe şi biserici, cum

să nu-i pot povesti şi ceva mai picant”. În faţa unui asemenea argument,

bineînţeles, am fost de accord.

Pe când era bine după miezul nopţii, ne-am despărţit de Viena.

Moţăind în autocar, am luat drumul spre ţară. Prin Budapesta am trecut de

parcă nici n-ar fi fost.

Când am ajuns la graniţa cu România, prima întrebare: „Câţi v-

aţi întors?” „Cum câţi? Câţi am plecat, atâţia ne-am şi întors”. „Cum?, n-a

rămas nimeni?” „Nu”, le zic eu. „Dumnezeule, zice grănicerul, de multă

vreme n-am mai văzut un autocar care să se întoarcă fără nici o rămânere

prin oraşe ale Apusului. Sunteţi buni de un premiu.” „Păi dacă puteţi, să

ni-l şi daţi”, le-am zis eu. „Să vi-l dea cei de la Cluj, noi, din păcate, nu

avem bani pentru aşa ceva”. Auzind şi vameşii că suntem toţi şi că

suntem studenţi, nici n-au vrut să se mai uite prin bagaje. Ne-au făcut cu

mâna că putem trece.

Bucuroşi că suntem acasă, unul din orchestră şi-a scos clarinetul

şi într-un cîntec şi veselie am trecut prin Oradea şi mai apoi pe uliţele

Clujului. Ultima cântare am tras-o în faţa Universităţii. Cu aceasta, dragă

copile, s-a şi încheiat frumoasa şi aventuroasa mea excursie în Italia.

A doua mea întâlnire cu Parisul s-a întâmplat în 1977. Din nou

m-am trezit chemat la Rectorat, de data aceasta la I. Vlad, cu rugămintea

de-a prelua conducerea ansamblului „Mărţişorul” în Franţa. Era vorba de

o săptămână la un festival de cântece şi dansuri populare, la Bayonne şi

apoi spectacole prin mai multe localităţi din sudul Franţei. De data

aceasta programul avea toate aprobările necesare, aşa că ne-am desfăşurat

din plin.

163

———————– Page 164———————–

Plecarea a fost tot cu autocarul, dar fără corturi. Pe unde am avut

spectacole, aveam asigurată şi cazare, dacă nu prin cămine sau internate,

atunci pe la localnici. Ne era asigurată şi masa. Oricum prin Franţa am

umblat mai civilizat.

Din filmul acestei ieşiri peste hotare prima secvenţă despre care

ţi-aş scrie câte ceva este secvenţa cu W.C-ul din Viena. După ce am trecut

noaptea peste Ungaria şi prin Budapesta, spre dimineaţă, ne-am apropiat

de Viena. Foarte bine, mi-am zis eu, acolo facem pauza de dimineaţă;

putem parca lângă Gara de Est, avem acolo apă de spălat, W.C-uri etc.

După vreo zece minute de la debarcare, a venit la mine o fată să-mi spună

că la W.C. le trebuie şilingi. De unde dracu şilingi. La plecarea din ţară nu

ne-a dat nimeni nici o valută. Benzina până la Bayonne o aveam în

canistre. Eu am reuşit să trec, cu ştirea celor de la vamă, 200 de lei româ-

neşti. Am trimis fata să vadă dacă austriecii schimbă lei. Vine fata cu

vestea că se schimbă. I-am dat cei 200 lei să-i facă în şilingi. M-am gândit

că echivalentul în şilingi a 200 de lei le-ar putea ajunge fetelor. Dar de

unde. După vreo alte zece minute vine la mine aceeaşi fată şi-mi spune:

„Domnule profesor, cam jumătate s-au uşurat, dar pentru celelalte nu mai

am bani”. „Draga mea, îi zic, eu alţi bani nu am”. Ce să facem? Ce era de

făcut? Am strigat adunarea şi le-am spus fetelor să mai strângă din ceva

până ajungem la prima parcare de după Viena. Acolo am găsit un W.C.

curat, ca în oricare oraş, am găsit apă potabilă, mese pe care să ne putem

întinde mâncarea etc. Am făcut încă o dată cunoştinţă cu curăţenia

parcărilor de pe autostrăzile austriece. Ai dracului de nemţi, austriecii

ăştia, m-am gândit eu, încă o dată.

După acest popas am tras prin zi şi noapte până la Bayonne. Am

ajuns la locul întâlnirii cu francezii cu vreo trei ceasuri mai devreme.

Fiind zi de vară şi zi frumoasă, am decis să mai suportăm vreo 15 km de

autocar şi să ajungem pe malul Atlanticului, să facem o baie. Zis şi făcut.

Nu ajungem bine pe plaja de la Biarritz, că doi poliţişti francezi, pe două

motociclete, opresc lângă autocar şi întreabă de „le chef”. Mă prezint şi

întreb care-i problema. Îmi spun că nu este nici o problemă, dar că vor să

mă atenţioneze ca nu cumva să lăsăm autocarul nepăzit, că ei nu pot

răspunde de o eventuală jefuire a autocarului. Ei nu ne pot asigura paza şi

de aceea doi, trei băieţi să fie mereu la autocar. Am rămas cam surprins

de sinceritata poliţiştilor; n-aş fi crezut că în plină zi şi cu zeci de oameni

în jur ar putea fi atacat un autocar. Eram doar la 50 de metri de plaja

propriu-zisă.

164

———————– Page 165———————–

În această scaldă în Atlantic, două fete erau să se înece. N-am

ştiut şi n-au ştiut nici ele că fluxurile şi refluxurile oceanului te pot pune

de la un minut la altul în mari dificultăţi de înot. Noroc că doi studenţi de

la Ed. Fizică şi buni înotători au observat lupta disperată a fetelor şi le-au

ajutat să iasă la mal. Am răsuflat uşurat; am scăpat practic de o mare

nenorocire. Ce mă făceam dacă două fete mi se înecau? Doamne, bine că

m-ai ferit.

Întorşi de la Biarritz la Bayonne, la locul întâlnirii ne aştepta o

fetiţă de 16 ani, pe nume Nadin, fetiţă care a fost ghidul şi îngerul nostru

păzitor pe toată perioada festivalului. Călare pe o motoretă ne-a condus la

un internat pentru cazare. Condiţii excelente de casă şi masă.

Din perioada de la Bayonne, lăsând deoparte multe, multe

impresii de amănunt, să-ţi spun, copile, că după spectacolul pe care l-am

susţinut în cadrul festivalului – cu echipe din zeci de alte ţări – m-am

trezit că mi se pune, prin Nadin, întrebarea dacă n-am vrea să prezentăm

spectacolul şi la San –Sebastian, mare şi cunoscut oraş spaniol. Invitaţia

era tentantă, dar cum s-o onorăm când noi nu aveam din ţară vize pentru

Spania. Am stat eu de vorbă cu dirijorul orchestrei, cu instructorul de

dansuri, ba chiar şi cu dansatorii şi cântăreţii şi toată lumea „să mergem,

să mergem”. Atunci îmi trece prin minte să-i spun lui Nadin că ne ducem

la San-Sebastian, dar numai cu condiţia să nu ni se pună ştampile pe

paşapoarte, nici la ieşire şi nici la reintrarea în Franţa. Toată această

stratagemă era faţă de cei din ţară un nimica. Eu ştiam că cei care erau în

grup de la „cooperativa ochiul şi urechea” – adică de la securitate – vor

anunţa escapada noastră încă înainte de a ajunge în ţară.

Cu această formulă nu realizam decât un singur lucru: nu trebuia

să mai umblu prin San – Sebastian, pe la Consulatul francez şi să obţin viza

de întoarcere. Noi aveam vize numai pentru o intrare şi o ieşire din Franţa.

Primind asigurări că vom putea trece fără ştampile, ne pornim la

drum; o distanţă doar de vreo două ceasuri. La graniţă, un ofiţer francez

îmi cere paşapoartele; eu nu i le dau. Erau toate adunate şi încuiate într-o

casetă de metal, la care numai eu aveam acces. I-am explicat ofiţerului

înţelegerea convenită, dar el nu se prea lăsa înduplecat. După vreun ceas

de parlamentări şi de telefoane pe la cei care se ocupau de seara

românească de la San-Sebastian, suntem lăsaţi să trecem. Cum am ajuns

pe la ora două în oraşul cu pricina şi cum până la ora spectacolului mai

erau câteva ceasuri bune, ne-am dus la scaldă. San-Sebastianul este aşezat

pe malurile unor golfuri pe care Atlanticul le face în coasta Spaniei.

165

———————– Page 166———————–

Cu spectacolul de seara am avut un mare succes; cu multe

articole elogioase în presa de a doua zi.

La întoarcere, noaptea pe la 1-2, cum între timp domnii grăniceri

s-au schimbat, am avut nevoie de alte multe parlamentări până să ne lase

să reintrăm pe pământ franţuzesc. Am avut noroc că nu mi-a rămas

nimeni prin Spania. Dacă se întâmpla aşa ceva, cred că cei din ţară m-ar fi

pus la zid; cum de mi-am putut permite să trec graniţe fără aprobări din

ţară. Am riscat, dar am câştigat. Am popularizat România într-un colţ al

Spaniei şi am văzut un oraş frumos.

Din filmul evenimentelor de la Bayonne să-ţi mai spun, copile,

câte ceva despre ultima zi a zilelor culturale bayonneze. Se pare că în

sudul Franţei, mai toate oraşele au câte o săptămână de manifestări

culturale şi sportive. Această săptămână se încheie cu o zi şi o noapte de

carnaval. Toată lumea iese în stradă, toată lumea are în mână ceva torţă şi

ceva de băut, toată lumea trebuie să facă gălăgie, veselie, să cânte, să

danseze. Tineretul împinge sau pur şi simplu însoţeşte taurii din metal,

tauri torţe, tauri care scot pe nas, pe gură, prin coarne, ochi şi coadă

artificii peste artificii. Tineretul este mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat.

Toată lumea se îmbrăţişează, se sărută. Aproape pe sub toate porţile vezi

perechi care se distrează mai mult sau mai puţin vinovat. Ce să-ţi spun,

copile, totul pare a fi fost o nebunie a nebuniilor.

După fantastica noapte de la Bayonne a urmat colindul cu

spectacole. De regulă, după seara unui spectacol luam drumul spre altul.

De multe ori am dormit în autocar deoarece uneori aveam de parcurs

distanţe mari de la o localitate la alta. De vreo două ori ne-am plimbat de

la Atlantic la Mediterană şi invers. Tot de regulă, dacă ajungeam într-o

localitate trebuia să-i străbatem străzile cu muzică şi dansuri, ca să ne

facem reclamă pentru spectacolul de seară. Era frumos, a fost interesant.

După vreo două, trei spectacole, ne-au dus drumurile prin

Carcassone, localitatea în care locuia francezul de origine română care

ne-a aranjat întregul turneu. Din păcate, i-am uitat numele. Era economist

de profesie, deja la pensie şi plecat din ţară înainte de război. Deşi de

aproape 40 de ani departe de ţară, nu şi-a putut uita uliţele copilăriei şi

tinereţii. Să-l fi văzut cu cât suflet umbla după noi. Când se întâmpla să

fie prezent şi la spectacole, îi plăcea să se urce pe scenă şi să le mulţu-

mească spectatorilor pentru prezenţă şi să le explice ultimul punct din

programul nostru, piesa de orchestră „Ciocârlia”; o piesă de mare efect.

În colindul nostru prin sudul Franţei, am ajuns şi în localităţi ca

Montpellier şi Nimes. Ba am ajuns şi pe renumita „Coastă de Azur” –

166

———————– Page 167———————–

salba de perle a litoralului mediteranean: Monaco, Cannes, St. Tropez,

St.Raphael, Agay etc. În ultimele două am avut şi spectacole.

Când am intrat cu autocarul în Agay, mare ne-a fost mirarea când

ne-am văzut afişele prin care erau anunţate spectacolele noastre. Pe unul

scria simplu: „Cântece şi dansuri româneşti”, pe al doilea însă „Nuntă

românească – La nóce roumanie”. Când am văzut acest al doilea afiş, am

îngălbenit; noi nu aveam în program nimic care să amintească de vreo

nuntă românească. Am adunat rapid pe toată lumea ca să vedem pe unde

ne scoatem cămaşa.

Dirijorul orchestrei m-a liniştit, mi-a spus că el a cântat la nunţi,

încât ştie pe de rost tot ritualul. O studentă din echipa de dansuri ştia

foarte bine strigăturile cunoscute sub nume de „Strigarea găinii”. Cu

aceste strigături miezul nunţii era asigurat. Într-o zi, o după masă, am

putut pune în scenă o „nuntă”; am făcut un mire, o mireasă, nişte naşi, un

notar cu o eşarfă tricolor etc. La francezi le-am cerut să ne pună la

dispoziţie ceva mese şi scaune pe scenă, ceva căni şi pahare şi mai ales o

găină friptă, găină care să mai aibă şi capul, deoarece în cioc trebuia să-i

punem o ţigară aprinsă. O studentă de la franceză, studentă care vorbea

bine limba, din când în când apărea pe scenă şi explica succesiunea

momentelor: gătitul miresei, venirea cu alai a mirelui, plecarea la primărie

pentru cununia civilă – peste cununia la biserică am sărit; un popă nu

puteam inventa, furatul pantofului, furatul miresei etc. etc. În orice caz,

cumva ne-am descurcat, cumva am onorat afişul.

Bineînţeles că nunta s-a încheiat cu o periniţă, care de pe scenă s-

a mutat în faţa scenei şi a cuprins, până târziu în noapte, aproape toată

suflarea staţiunii. A ieşit o seară a prieteniei franco-române de toată

frumuseţea şi emoţia.

După periniţă am fost conduşi spre un anume loc pe malul mării,

loc în care ne aşteptau două focuri mari, câteva mese, coşuri cu pâine, un

butoi cu vin roşu şi mai mulţi saci cu scoici. Când ne-am apropiat de locul

cu mese, un francez a şi aruncat pe grătarele de peste focuri câte un sac de

scoici. Mare ne-a fost mirarea când am văzut că scoicile săreau pe grătare

exact aşa cum săreau floricelele de porumb în sita de sârmă a mamei

bătrâne, atunci când ea, într-o anume zi a primăverii, ne făcea „cocoşei”.

Ne-am ospătat toată seara cu scoici, cu pâine, cu vin, dar mai ales cu

foarte, foarte multă voie bună. A fost prima dată în viaţa mea, când am

mâncat scoici.

167

———————– Page 168———————–

După seara cu scoicile, mai aveam vreo două-trei spectacole prin

sud. Se apropiau zilele în care ne gândeam cum s-o luăm spre Paris. Într-

una din aceste zile, au venit la mine două studente, mai umblate decât

mine prin lume, cu ideea cam năstruşnică: să mergem în Andora, să ne

facem cumpărăturile, deoarece acolo toate lucrurile sunt de vreo două-trei

ori mai ieftine decât în Franţa. Din colindul de până atunci noi câştigasem

ceva bănuţi. După fiecare spectacol, primăriile îşi onorau sumele stabilite

prin contracte – sume mai mari sau mai mici. Pe lângă acestea, la fiecare

spectacol mai scoteam ceva franci din vânzarea de discuri cu muzică

populară şi de artizanat –fluiere, naiuri, păpuşi etc. Toţi copiii care veneau

cu părinţii la spectacol, plecau acasă cu un fluier.

Din banii câştigaţi ne asiguram benzina şi plata autostrăzilor.

Restul de bani îi împărţeam între noi, după nişte reguli foarte democratic

stabilite. Dată fiind această situaţie, toată lumea a fost de părere că s-ar

merita să încercăm o Andoră. Drumul până acolo ne-ar fi costat doar o

noapte de dormit în autocar.

Eu din nou m-am speriat de vize; cum să ajungem noi în Andora,

când aveam vize doar pentru Franţa şi acestea doar cu o singură intrare şi

ieşire. Fetele care au mai fost, mi-au spus că între Franţa şi Andora

graniţa este mai mult formală, că cel mai probabil nimeni nici măcar un

ne va băga în seamă. La insistenţele tuturor ne-am zis: „hai să încercăm!

După o noapte de drum pe nişte serpentine teribile, iată-ne ajunşi

în ţărişoara ţărişoarelor. Andora este aşezată în creierul Pirineilor ce

separă Franţa de Spania şi se întreţine prin excelenţă din turism; acolo

circulă orice fel de valută. La graniţă nimeni nu ne-a avut grija; probabil

şi pentru că era spre ziuă.

Din banii pe care îi aveam eu la dispoziţie, am cumpărat picapul

acela roşu pe care Camelia îţi punea plăcile cu Scufiţa roşie şi Capra cu

trei iezi, am cumpărat un calculator de buzunar „Cassio” pentru mami,

două sticle de Martini şi apoi alte câteva fleacuri. În Franţa aş fi putut

cumpăra cel mult calculatorul.

Sticlele de Martini, dragă Sergiu, le-am ţinut în casă aproape

zece ani, le-am ţinut ca să le desfacem, ne-am zis noi, doar atunci când va

veni cineva să-i ceară mâna lui mami. Aşa s-a făcut că atunci când Puiu,

Maia şi Radu au venit la noi cu plan de nuntă, mare le-a fost surpriza

când s-au văzut serviţi cu Martini. Au rămas miraţi nu numai de băutură,

dar şi de vechimea ei în casă; le-am povestit de unde şi de când o aveam.

168

———————– Page 169———————–

După Andora am mai susţinut doar spectacolul din Montpellier,

apoi ne-am făcut bagajele pentru Paris.

La Paris am stat, dacă-mi aduc bine aminte, vreo patru zile. Am

fost foarte bine cazaţi la internatul unei şcoli sportive. Am susţinut doar

un singur spectacol în sala de festivităţi a unei primării de sector, primărie

condusă de un primar socialist. Cum printre spectatori au fost foarte mulţi

români, spectacolul a făcut să curgă multe lacrimi prin sală. Era vorba de

români care nu mai fuseseră de ani de zile prin ţară.

Zilele şi ceasurile libere le-am folosit pentru vizitarea Parisului.

La un singur obiectiv am putut organiza o ieşire a întregului grup, Centrul

Pompidou. Mulţi membri ai ansamblului mai fuseseră la Paris şi multe

locuri le erau cunoscute. Centrul Pompidou era deschis recent şi nimeni

nu apucase să-l vadă. Acest centru, dragă copile, este de artă modernă nu

numai prin piesele din interiorul lui, ci şi prin sine, prin exteriorul lui.

Construcţia în sine este un monument de artă şi de modernitate. Când vei

ajunge prin Paris, vizitarea acestui centru să fie, dacă nu primul, atunci cel

puţin al doilea obiectiv.

Când am anunţat ieşirea organizată la Pompidou, am anunţat şi o

escapadă în Place Pigalle. Ştiam că cei care n-au fost prin aceste locuri,

oricum vor dori să le calce şi să le vadă. Ştiam că unii şi unele nu vor vrea

să plece din Paris fără să vadă un film sexi ori porno. Atunci m-am gândit

să le spun că cei care doresc o ieşire în Place Pigalle şi eventual o intrare

la vreun film din zonă, să fie într-o anume zi la ora 6 în curte. Le-am

promis că celor care doresc film, le voi asigura o intrare la preţ de jumătate.

Unii n-au vrut să creadă că sunt în stare să-i conduc chiar eu la un aseme-

nea film. I-am asigurat că nu glumesc şi că la ora stabilită voi fi în curte.

S-au adunat vreo 12 băieţi şi fete. Ajunşi în piaţa cu renume, i-

am pus să-şi aleagă filmul. Majoritatea au vrut un film porno. M-am

gândit, chiar bine, aşa ceva nu văzusem nici eu. La intrare, iniţial, casie-

riţa n-a vrut să ne acorde reducerea. După ce i-am spus că „pas de

probleme”, că ne vom duce la un alt film, mi-a spus să aştept. A vorbit cu

proprietara sălii la telefon şi ne-a făcut o reducere chiar mai mare de 50%.

După vreo jumătate de ceas de film, văd că o studentă iese. După

vreo alte cinci minute, colegul meu Uţiu Ioan, instructorul de dansuri, îmi

spune la ureche că nici el nu vrea să mai stea, deşi el mai văzuse aşa ceva.

Am ieşit amândoi. După vreo alte 10-15 minute, aproape tot grupul era

deja afară; unele fete, la ieşire, dădeau semne de vomă. Una mi-a spus:

„Domnule profesor, n-am crezut că aşa ceva poate fi pe lume. Nici o sută

169

———————– Page 170———————–

de prelegeri despre sex n-ar fi avut o mai mare influenţă educativă ca

această ieşire. N-am să vă uit niciodată”.

În cele câteva zile de Paris am avut şi eu ocazia să pun piciorul în

cea mai renumită cafenea din Cartierul latin, cafenea în care, după cum

mi s-a spus, se întâlneau de regulă somităţile intelectualităţii pariziene. Şi

aceasta datorită următoarei împrejurări. Pe când eram încă prin sudul

Franţei, după un spectacol ţinut în aer liber, într-un orăşel mai de munte, a

venit la mine un domn care, după ce s-a recomandat, îmi spune că este

din România. Îmi mai spune că a trecut prin zonă şi a dat cu ochii de

afişele noastre şi că în seara respectivă este a doua oară la spectacol. Din

vorbă în vorbă am mai aflat că era de prin părţile Târnavelor, că a făcut

câteva clase de liceu la Blaj – aceasta ne-a apropiat imediat – că după

liceu a făcut Facultatea de Veterinară şi că a fugit din ţară de frica lui

Antonescu; în studenţie a făcut un pic de politică legionară. Mai aflu că

din cauza unui accident de circulaţie nu şi-a mai putut practica meseria de

medic veterinar şi că a intrat în afaceri imobiliare. Avea proprietăţi în

aproape toată Franţa. La vremea aceea era cel mai bogat român din Paris.

Văzând că sunt deschis dialogului şi că nu-l tratez ca pe un transfug cu

care cei din ţară nu au ce discuta, ne-am trezit cu el şi la Paris. Era sfârşit

de săptămână şi a venit acasă.

După spectacolul de la Primărie, mă trezesc că mă caută şi-mi

spune că, dacă este posibil, el ar dori să mă invite la o cafea împreună cu

colegul Drondoe, „ajutorul” meu, cu cei doi instructori şi cu două studen-

te, mi-a spus şi numele. Invitaţia era făcută pentru a doua zi după masa.

Dirijorul avea deja un alt program şi n-a putut onora invitaţia. Ceilalţi am

fost luaţi cu un microbus şi conduşi la „Deux mogots”, cum se numea

celebra cafenea pariziană. După cafele, prăjituri şi taifas am fost duşi

undeva pe aproape la o drogherie deschisă şi duminica şi ne-a cumpărat

fiecăruia câte un cadou. Aşa s-a făcut, nu numai că am fost pe urmele

atâtor iluştri parizieni, dar şi că i-am adus Micăi un parfum deosebit.

Legăturile cu acest român – din păcate numele i l-am uitat – au

mai ţinut o vreme; de sărbători ne felicitam.

Apropo de acest român şi apropo de toţi aceia pe care i-am văzut

pe la spectacole cu lacrimi în ochi, nu pot să nu-ţi mărturisesc gândul că

statul român ducea faţă de ei o politică complet neînţeleaptă. În loc să-i

lase să vină în ţară, să-i folosească în interiorul ţării, era pusă pe urmele

lor o întreagă securitate. Faţă de cei „fugiţi” şi la sfârşitul anilor şaptezeci

se mai ducea o politică de inspiraţie stalinistă. Dintr-o asemenea politică,

în R.D.G., de pildă, s-a născut Zidul Berlinului.

170

———————– Page 171———————–

După întâmplarea cu cafeneaua, urma, chiar de a doua zi,

pregătirea pentru plecarea spre ţară. Maşinile erau la atelierele auto ale

Primăriei, iar copiii îşi făceau bagajele. În pregătirea plecării, parizienii au

fost foarte domni cu noi; nu numai că ne-au verificat pe gratis autocarul,

dar i-au şi schimbat toate piesele, care, după aprecierea lor, erau prea

uzate. Aşa s-a făcut că autocarul a ajuns acasă cu cauciucuri şi multe alte

piese mai bune decât cele cu care am plecat.

În dimineaţa plecării însă o neaşteptată surpriză. Eram la ultimul

mic dejun şi bag de seamă că unul din orchestră – pe nume Janos – nu

este la masă. Am trimis un student să-l caute prin dormitor, spălător,

maşină etc. Janos – nicăieri. Ia vezi, îi zic eu, dacă vioara lui este sau nu

în maşină. Nu era. În acest caz, totul era clar – Janos a decis să rămână.

Am dat un telefon la Ambasadă ca să-mi spună ce trebuie să fac într-un

asemenea caz. Mi-a spus că trebuie doar să trecem pe la Ambasadă şi să

dau o declaraţie. Zis şi făcut. Dar acest „făcut” ne-a întârziat plecarea cu

vreo câteva ceasuri.

După declaraţie, destul de trişti, ne-am luat drumul spre ţară. N-

am mai avut chef de nici o oprire. Prin Viena şi Budapesta am trecut ca

vântul. Ne şi era la toţi destul de dor de casă.

La graniţă, aceeaşi întrebare: „Câţi mai sunteţi?” „Minus unu”,

zic eu. Când m-a văzut aşa de necăjit, ca s ă mă mai liniştească, grănicerul

mi-a zis: „Nu vă mai necăjiţi, domnule profesor, unii au rămas cu autocar

cu tot”.

Când am ajuns la Cluj, apropo de cazul Janos, am dat un telefon

la Satu Mare şi am anunţat familia ce s-a întâmplat. Le-am mai spus că

geamantanul cu lucruri este la mine şi că-i rog să vină după el. A doua zi,

apare tata lui Janos cu lacrimi în ochi şi mereu cu întrebarea: cum de

copilul lui, singurul copil, a putut face aşa ceva. N-am prea ştiut ce să-i

spun, n-am prea ştiut cum să-l consolez.

Noroc însă, pentru tată şi mamă, că după vreo două sau trei zile,

mă trezesc cu Janos la catedră. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Îmi

spune Janos: „eu sunt, domnule profesor. Am venit să-mi cer iertare

pentru necazul pe care vi l-am făcut. Un grup de conaţionali din Ungaria

mi-au promis marea şi sarea, ca după plecarea autocarului, totul să fie

altfel. N-am rezistat. M-am dus la ambasadă şi i-am rugat să mă trimită

acasă. Încă o dată vă rog să mă iertaţi”. Ne-am dat mâna, ne-am

îmbrăţişat. Cu această îmbrăţişare, dragă Sergiu, s-a sfârşit cea de a doua

mea întâlnire cu Parisul.

171

———————– Page 172———————–

x

x x

În economia unei vieţi, cât de cât normale, printre zilele de

muncă, zile dedicate profesiei, trebuie intercalate şi ceasuri de relaxare,

ceasuri în care alte grupuri de neuroni să fie puse în mişcare. Doar şi

Dumnezeu, după spusele Bibliei, după şase zile de lucru şi-a luat-o pe a

şaptea pentru repaus.

În Catedra pe care am slujit-o, aş putea zice, o viaţă, era o foarte

serioasă atmosferă de muncă. Unii îşi aveau masa de lucru acasă, alţii

lucram la catedră: I. Aluaş, Călina Mare şi cu mine. Aici aveam cărţile de

bază, aici ne-am învăţat să lucrăm fişe şi fişuţe, pagini şi păginuţe.

Dintre noi trei, Aluaş – bunicul lui Paul şi Ionuţ, cei pe care-i ştii

din America – era la Catedră, de cele mai multe ori, înaintea femeilor de

serviciu şi stătea, cu o amiază la Casa Universitarilor, până seara târziu.

Călina şi cu mine ne începeam ziua de lucru ceva mai normal, dar o

întindeam şi noi de multe ori până seara târziu, până venea portarul şi ne

spunea că trebuie să încuie. De multe ori, cei trei ne porneam împreună

spre case. După ce eu am avut maşină, plecarea împreună devenise

aproape o regulă. Dar şi cei cu masa de lucru acasă nu se lăsau mai prejos

cu sentimentul datoriei.

Că erau printre noi şi de aceia care aveau faţă de şcoală o

atitudine de funcţionar, este o altă treabă. Aceştia erau însă excepţiile care

nu făceau decât să întărească regula, regula luării în serios a sarcinilor

muncii universitare.

Dar pe lângă a fi loc de muncă, catedra noastră era, dragul meu,

din când în când şi un loc de fantastică relaxare. Şeful de catedră, prof.

Kallós N., ţinea foarte mult la aceste momente, vedea în ele ceasuri ale

sudării relaţiilor dintre membrii colectivului. Aşa şi erau, erau prilejuri de-

a ne cunoaşte şi altfel decât frământând în şedinţe obişnuite probleme

filozofice. Kallós un numai că permitea şi încuraja ceasurile relaxării, dar

le şi organiza impecabil. El avea grijă să nu treacă un 8 Martie – ziua

femeii – fără a marca evenimentul aşa cum se cuvine. El se ocupa de ceva

atenţii, de felicitări, de coniac, de ceva vin etc. În toate acestea avea

ajutoarele lui, dar el rămânea şeful manifestării şi/sau manifestărilor. Tot

la iniţiativa lui se organizau petreceri pentru zilele de naştere ale unora,

ale acelora care ştia că vreau ca onomastica lor să fie marcată şi la

172

———————– Page 173———————–

Catedră. Erau apoi petreceri de început şi sfârşit de semestre, petreceri

legate de câte un doctorat etc.

Pentru oricare din asemenea ceasuri de relaxare, doamnele din

Catedră se ocupau de-ale mâncării. Călina Mare aducea de regulă fasolea

ei frecată făcută cu usturoi, Pop Eva, o extraordinară gospodină, aducea

prăjituri şi murături, Mica se înscria de regulă cu două, trei borcane cu

zacuscă. Se cumpărau mezeluri, brânzeturi etc. Şi se făceau multe

sandvişuri. De vin se ocupa de regulă Marica G. sau Diaconu G, iar cu

muzica era responsabil Aluaş. Cu maşina îi aduceam de acasă picapul şi

cam două serviete cu plăci, muzică de dans şi muzică de petrecere.

Bineînţeles că aceste ceasuri erau precedate de o şedinţă normală

de Catedră. Petrecerea era aşezată la punctul „diverse”. Acest punct era

deschis într-o sală alăturată de către „domnul şef” cum îi ziceam noi lui

Kallós. Cu un păhărel în mână, acesta ne anunţa motivul punctului

diverse şi ţinea un spici plin de duh de vreo câteva minute. Apropo, de

vorbele de spirit cu care erau presărate aceste spicuiri, îmi aduc aminte că

la una din aniversările lui Aluaş, i s-a făcut acestuia un miniportret

extraordinar. Aluaş era „cel mai curajos dintre fricoşi, cel mai neconfor-

mist dintre conformişti, cel mai familist dintre cei care nu prea sunt

familişti”, cel mai dintre cei mai etc. Păcat, foarte mare păcat că acest

discurs n-a fost înregistrat.

După discursul şefului urma ciocnirea păhărelelor şi atacarea

meselor cu sandvişuri. Unii terminau rapid cu aceste momente; se făceau

că au ceva mai important de făcut.

Pe Roth A., pe Mihu A., pe Marga A., de pildă, nu i-am prea

văzut pe atunci când cheful începea să se aprindă şi pe când se trecea la

vin, la dans, la bancuri şi la cântat. Nenea Aluaş ne cânta „De ce beau eu

câte-un pic, Casa mândrii nu i-o stric…”. Un frumos cântec din zona

Maramureşului. Aluaş era un îndrăgostit de folclorul din Maramureş, mai

ales de cel din zona Oaş. Tanti Mia Semeniuc ne delecta cu „Ioane, Ioane,

drag mi-eşti mie, Dar ce-am vorbit, vorbă să fie”. De la mine se aştepta

să-i dau drumul, chiar dacă pe alocuri şi cu ceva falseturi la „Hai Buzău,

Buzău”.

„Apa curge printre dealuri,

Dorul mândrii-l duce-n valuri,

Ia Buzău şi al meu dor,

Du-l la mândra în pridvor,

Du-l şi-l lasă în grădină,

173

———————– Page 174———————–

Că mândra cu el s-alină,

Du-l şi-l lasă în cerdac

Să-i fie mândrii pe plac”.

Cam aşa sunau, cel puţin în parte, versurile din „Hai Buzău,

Buzău”.

Copile, se petrecea frumos, se petrecea fără momente urâte, fără

urme de beţie.

Ceasurile de relaxare din viaţa mea şi a lui Mica aveau şi alte

prilejuri de realizare. Unul din acestea era, de pildă, prieteniile de familie.

Imediat după căsătorie şi după venirea mea de la Moscova, multă vreme

am rămas în foarte bune relaţii cu familia Boriceanu. Ne căutam, ne

vizitam, ne distram cu ei şi cu prieteni de ai lor pe la iarbă verde. După

plecarea Boricenilor la Braşov, într-un anume fel, locul lor l-a luat parcă

familia Semeniuc. În jurul Semeniucilor era un cerc de prieteni cu care

adesea ne petreceam zile de naştere, zile de nume etc. Era vorba de

familiile Lupşe T., Haiduc Ionel, Bîrsan Gh., Diţu Gh., ş.a. Cu unii din

membrii acestui cerc am petrecut ani la rând revelioane la Casa

Universitarilor. Era o nebunie. Colegi şi colegi, prieteni şi prieteni

trăgeam câte un revelion care se încheia doar a doua zi, pe la 9-10, în casa

sau pivniţa lui Cherebeţiu T. sau Cosma N. – doi colegi de la Fizică – la

moare de varză.

Prietenia noastră cu nenea Vanea s-a prelungit şi după căsătoria

acestuia cu tanti Mia. Nu numai că s-a prelungit, dar a luat şi forma

năşiei. În numele prieteniei cu Semeniucii, am apelat la ei atunci când a

fost vorba să facem rost de o pereche de naşi pentru căsătoria lui mami. În

numele acestei prietenii i-am chemat la München şi tot în numele ei, ori

de câte ori mă duc în România, mă văd cu ei de cel puţin două, trei ori.

Din relaţiile de colegialitate s-au cristalizat în timp şi alte priete-

nii. Aş aminti de Călina Mare – şi pe când era cu Eric al ei şi după despărţi-

re – de familia Aluaş, de cel care a condus peste 30 de ani catedra, Kallós

N. şi apoi de fostul meu profesor de filozofie şi apoi coleg, Roth Andrei.

Nu ştiu de ce n-am putut depăşi relaţiile de simplă colegialitate

cu un coleg ca Mihu Achim. Eram doar de pe văi relativ apropiate, eram

de aceeaşi vârstă, mă înţelegeam bine cu soţia lui, el se înţelegea bine cu

Mica; gurile rele ziceau că într-o vreme i-ar fi făcut chiar şi un pic de

curte. Cu toate acestea, n-am putut trece dincolo de o rece colegialitate.

Pe lângă prieteniile născute prin prelungirea unor relaţii de

catedră, am intrat, bineînţeles, şi în alte cercuri de prieteni. Unul din ele

174

———————– Page 175———————–

era constituit în jurul familiei Pamfil Constantin şi Viorica. Din el mai

făceau parte Drondoe Grigore cu rotunjoara lui Vera, Pura Grigore cu

guraliva lui de Nana, Salontai Alexandru cu a lui brunetă şi frumoasă

Tamara, Marcu Gheorghe cu tăcuta de Rodica. De la o ocazie la alta

acestora li se alăturau şi alţii.

Cu acest grup am petrecut multe zile şi ceasuri de frumoasă

relaxare: mersuri la spectacole, zile de naştere, zile de nume, ieşiri pe o zi,

două la iarbă verde, revelioane. De data aceasta revelioanele se organizau

la catedra lui Costică Pamfil, în incinta Institutului Agronomic. Cu

asemenea prilejuri, cercul se lărgea în aşa fel, încât ajungeam cam la 30-

40 de persoane. Fiecare trebuia să răspundă de ceva. Îmi aduc aminte că

într-un an, când în România era o problemă să faci rost de apă minerală,

mai ales de apă Borsec, m-am dus cu maşina, împreună cu un nenea Pura

până la Dej pentru câteva zeci de sticle de apă. Acest Pura avea la Dej o

relaţie care ne-a promis că nu ne va lăsa fără Borsec. Alţii se ocupau de

sarmale, fripturi, apoi muzică, apoi dans, apoi bancuri, apoi cântare, apoi,

apoi… până a doua zi. În prima zi a Anului Nou, după un somn bun, ne

adunam să consumăm ce-a mai rămas.

De data aceasta luam şi copiii cu noi. Le asiguram şi lor câteva

ceasuri de petrecere. Ei ne spuneau poezii, alergau, se jucau, mâncau şi

dansau împreună cu noi. Uneori, Viorica Pamfil aducea de la Operă ceva

costume şi atunci se organiza un mic carnaval. De regulă, Anca se

îmbrăca în indiancă sau ţigancă. În momentele culturale ale celor mari

trebuia să se povestească ceva din propria viaţă, să se rezume un roman,

să se citească o poezie ori să ne adresăm reciproc epigrame. Odată, pe

când era vorba de epigrame, tot gândindu-mă despre cine şi despre ce să

scriu, unii mai harnici şi mai inspiraţi decât mine au şi ieşit cu epigramele

lor în faţă. Erau epigrame cam lungi. Atunci îmi vine ideea: Celor care

scriu epigrame prea lungi.

„Epigrama măi, tu, frate,

Nu-i roman, nu-i nici o carte,

Îi un strop de ironie,

Într-un pic de poezie”.

Bineînţeles că am fost aplaudat şi am primit sticla de şampanie

care era pusă în joc.

În legătură cu cele petrecute în acest grup, să-ţi mai spun doar că

de aici mi se trage vorba pe care o zic ori de câte ori beau de unul singur o

175

———————– Page 176———————–

gură de ţuică, vorbă pe care de pe acuma o ştii şi tu: „Servus, Ionică … Să

trăieşti, Costică”.

Multe prilejuri de relaxare mi-a oferit viaţa şi în alte forme. Mă

gândesc de pildă, la prezenţele în comisiile de doctorat, de examene de

grad, de olimpiade pe ţară, de bacalaureat.

În cazul acestora erau şi zile şi ceasuri de serioasă sudoare.

Pentru doctorat, spre exemplu, trebuia să citeşti o lucrare cam de două-

trei sute de pagini, să scrii apoi un referat de cel puţin cinci-şase pagini;

referat în care trebuia să faci aprecieri asupra lucrării, să faci eventual

ceva observaţii şi recomandări, să declari textual că eşti sau nu de acord

cu acordarea celui în cauză a titlului de doctor în filozofie. Dar, până la

urmă se merita oboseala. Doctoratele erau bune prilejuri de-a lua legătura

cu colegi din alte centre universitare, de-a urmări preocupările lor, de-a te

întâlni cu locuri şi oameni noi. După susţinerea tezei urma, ca regulă, într-

un separeu de restaurant, o masă festivă, masă presărată cu multe

dialoguri şi mai ales cu multă, multă veselie.

Cam după acelaşi tipic se derulau şi examenele de grad. De data

aceasta însă, lucrarea nu depăşea o sută de pagini, iar aprecierile asupra ei

se făceau doar oral, după asistenţa la 4-5 ore de predare la clasă. Dacă

examenele de doctorat mi-au oferit prilejul de a fi de mai multe ori în

Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, examenele de grad m-au plimbat prin

aproape toate oraşele transilvane.

Olimpiadele pe ţară mi-au permis să ajung prin multe capitale de

judeţ, prin multe din zonele turistice ale acestora şi ale împrejurimilor lor.

Când am fost la Suceava, de pildă, am ajuns să văd mânăstirile din nordul

Moldovei, mânăstiri de un interes turistic internaţional. Pe când vei fi

mare şi vei mai ajunge prin România, te rog, să încerci să le vezi şi tu; te

asigur că se merită, că vei fi încântat. Când am fost la Piatra-Neamţ, am

vizitat Putna lui Ştefan cel Mare, Conacul lui M. Sadoveanu – mare

scriitor român – Casa copilăriei lui Ion Creangă, cel cu „Amintirile” pe

care le-ai citit şi tu.

În cadrul olimpiadelor, noi cei de la universităţi, trebuia să ţinem

câte o expunere de aproximativ o oră şi apoi să răspundem întrebărilor

elevilor.

După ziua lucrării, urma să citim lucrările considerate de profe-

sorii de liceu ca fiind cele mai bune şi să stabilim ordinea premierilor.

După anunţarea rezultatelor, urma, de regulă, o zi de excursie. După

aceasta venea ziua festivităţii de premiere, zi care se încheia cu o seară de

176

———————– Page 177———————–

mare veselie. Îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere de finalul

olimpiadelor de la Oradea, Deva, Tulcea, Suceava ş.a.

Pe lângă câteva ceasuri de oboseală, olimpiadele erau zile de

frumoasă relaxare, zile de întâlnire cu foşti studenţi, cu colegi şi prieteni

din alte centre universitare. Mă gândesc cu mult drag la dialogurile de zi

şi de seară cu colegi şi prieteni ca: Al. Boboc, M. Flonta, L. Grunberg, Al.

Valentin, Popa Cornel, I. Tudosescu ş.a. În această ordine a gândurilor nu

pot să nu-mi amintesc de simpatica şi inimoasa doamnă Druţă, Druţă

Marinela, doamnă care, din partea Ministerului, ţinea în mână toată

organizarea unor asemenea complicate manifestări.

Acum când am scris numele lui Al. Valentin, colegul meu de la

Bucureşti, mi-a sărit în minte o poveste pe care vreau să ţi-o relatez: La

una din olimpiade, Valentin era preşedintele comisiei. În această calitate,

se tot frământa cu ierarhizarea a două, trei lucrări. Intrând într-un mic

stress decizional, a început să se jure pe toţi sfinţii că nu va mai veni la

nici o olimpiadă. Auzindu-l cum se jură, eu îi strig: „Măi, Valentine, nu te

jura prea tare c ă tu la anu iară o să te pârceşti.” El către mine: „Dar ce-i

aceea pârcit?” „Pe la noi prin Buia, îi zic eu, când o capră are ceva de-a

face cu un ţap, se zice „pârcit” „Şi eu cum o să mă pârcesc?” „Tu nu te

vei pârci la propriu, dar vei păţi ca şi capra. Aceasta, în fiecare primăvară,

când o prind chinurile facerii, se jură pe toţi sfinţii că la toamnă nu se va

mai pârci. Până toamna uită şi iar se scapă la pârcit. Aşa şi tu, până la anu

vei uita şi iar te vei pârci, adică iar vei veni la olimpiadă.” Aşa s-a şi

întâmplat. În anul următor, când am ajuns în hotelul la care eram cazaţi,

în camera vecină, aud gura lui Valentin. Îmi las bagajul şi mă duc să-l

văd. De cum mă zăreşte, Valentin ridică mâinile în semn de predare şi-mi

zice: „Irimie, ştiu, iar m-am pârcit.” Am râs amândoi, au râs cei din jur şi

totul a fost ok. Oricum, bancul cu pârcitul a ajuns să aibă o mare trecere

în ceasurile noastre de veselie.

Din toate aceste relatări, dragă copile, vei putea uşor înţelege că

bunicul tău n-a fost doar un şoarece de bibliotecă ori de catedră, c-a fost

un om căruia i-a plăcut şi să râdă, să danseze, să cânte, să spună şi să

asculte un banc. I-a plăcut, cu alte cuvinte şi ceasurile de relaxare.

Am avut mare noroc că, din acest punct de vedere, m-am potrivit

foarte bine cu Mica. Era şi ea o fire deschisă, o fire ce se putea uşor

angaja la un ceas de vorbă ori la două, trei ceasuri de petrecere. Dar

despre Mica şi felul ei de-a fi ceva mai târziu.

177

———————– Page 178———————–

Deocamdată aş dori să închei acest capitol cu preîntâmpinarea

unei întrebări care în mod firesc ţi-ai putea-o pune: „Bine, bine, măi

Micule, dar de-a lungul vieţii tale n-ai avut cumva şi ceva duşmănii? N-ai

avut şi oameni care, dacă ar fi putut, te-ar fi înghiţit într-o lingură cu apă,

numai şi numai ca să scape de tine?” Am avut, copile, bineînţeles că am

avut. Nimeni nu poate trece prin viaţă fără să inspire în jurul său şi relaţii

mai puţin amicale. Fac şi acestea parte din coloratura relaţiilor sociale ale

fiecăruia. Nu cred că m-au putut înconjura cu gânduri prea frumoase acei

studenţi şi acele studente cărora nu le-am putut da notele pe care le

aşteptau. Nu cred că nu m-au duşmănit cele două, trei studente pe care le-

am lăsat repetente şi care apoi s-au şi retras din facultate. Deşi au început

foarte bine, cu timpul mi s-au deteriorat serios relaţiile cu unii colegi de

catedră: Maghiaru Ovidiu, Marga Andrei, mai ales Marga. Maghearu nu

m-a putut ierta că de la anul postuniversitar din Bucureşti eu m-am întors

la Cluj pe post de lector, iar el a fost repartizat doar ca asistent. Dar în

această repartizare eu n-am avut nici o vină. La Bucureşti se pare că eu

mi-am văzut de treabă, pe când el s-a ţinut de taifasuri.

Cu Marga povestea este ceva mai lungă şi mai complicată. Nu

vreau să intru nici în lungimea şi nici în complicaţiile ei. Ar trebui să

încep cu vremurile în care pe la seminarii îi apreciam ambiţia şi harnicia

şi să închei cu ceea ce cred astăzi despre evoluţia lui. Ar fi prea mult, mult

prea mult. Aş zice doar că cei care vor să creadă că-i mare filozof şi mare

personalitate n-au decât să creadă. Eu…

x

x x

În paginile care urmează, aş încerca, dragă Sergiu, să-ţi scriu câte

ceva despre viaţa mea de familie, despre acele momente sau aspecte ale ei

despre care nu ştii prea multe sau încă nu ştii nimic. Câte ceva despre

Mica ori despre copilăria lui mami ai mai auzit tu, dar despre modul meu

de a mă fi raportat la ele şi la viaţa de familie în general nu cred că poţi

avea vreo idee.

La modul propriu, viaţa mea de familie a început abia după

întoarcerea de la Moscova. Cele două mici vacanţe de după căsătorie –

una de iarnă şi alta de vară – n-au fost decât un fel de repetare a aşa zisei

„lună de miere”. Întors cu toate bagajele, m-am trezit că sunt tata unui

copil şi capul unei familii. După vreo două, trei săptămâni de acomodare

178

———————– Page 179———————–

la noua realitate, m-am trezit confruntat cu cea mai prozaică şi serioasă

problemă – problema locuinţei. Casa, în sensul cel mai propriu al

cuvântului, este condiţia condiţiilor unei vieţi de familie. La venirea în

ţară, pe Ligia şi pe Ancuţa le-am găsit încă la mansarda din strada E.

Zola, mansarda copilăriei şi tinereţii lui Mica. Locuinţa era compusă doar

dintr-o cameră şi bucătărie – fără baie – locuinţă în care, pe lângă noi trei,

mai era mama soacră, tanti Balo, încă studentă, şi un verişor, rămas fără

mamă şi luat de ele în grijă. Din Buia, eu eram destul de obişnuit cu

înghesuiala, dar ce era în această mansardă era greu de suportat. De

aceea, dragă copile, primul nostru gând era – locuinţa.

Pe vremurile acelea nu se punea problema să-ţi cumperi casă ori

să-ţi închiriezi; toată lumea era chiriaşă la stat. Casa sau locuinţa, ca

regulă, trebuia primită de la unitatea în care lucrai.

După vreo câteva luni bune de viaţă la mare înghesuială, am

auzit că la Universitate s-au primit ceva locuinţe şi că se discută reparti-

zarea lor. Auzind de această repartizare, am cerut rapid o audienţă la

Rector. C. Daicoviciu, după ce m-a ascultat cu multă răbdare şi atenţie,

mi-a spus: „Uite ce Irimie, din locuinţele nou primite nu-ţi pot oferi nici

una, dar mă voi gândi la situaţia ta şi poate se va găsi ceva potrivit printre

locuinţele care rămân de la cei care se mută în locuinţe noi. Să te duci şi

la tov. Raţiu Onoriu, preşedintele de sindicat, să-i relatezi situaţia şi să-i

laşi o cerere. Zis şi făcut. Cu Raţiu mă cunoşteam încă de la Blaj şi eram

în relaţii de bună prietenie. Cererea pe care i-am lăsat-o lui Raţiu a avut

succes; ne-am mutat în prima noastră locuinţă, chiar în centru, într-o

cameră şi bucătărie, cu acces la baie şi W.C. Doamna cu care eram la

comun nu ne-a creat probleme. Ancuţa se ducea la ea s-o roage să-i facă

desenele pentru grădiniţă „Deoarece –îi explica ea – mama nu are voie să

mi le facă. Aşa a zis tovarăşa educatoare.”

După primirea locuinţei, o altă avalanşă de griji şi de probleme:

mobilă, sobă, vase, tacâmuri, perdele etc. etc. Mai ajutându-ne cu priete-

nii, mai împrumutând ceva bani, ne-am cam asigurat cu toate cele strict

necesare. Văzându-ne cât de cât aşezaţi la casa noastră, puteam aştepta,

cu o altă stare de spirit, începutul anului universitar.

În prima noastră locuinţă n-am stat decât vreo doi ani. Ne-am

mutat apoi în cartierul Gheorgheni, în apartament de două camere şi

dependinţe. De aici, după vreo trei, patru ani, am ajuns la trei camere, pe

strada Deva, am ajuns acolo unde tu ai făcut primii paşi şi unde te-ai jucat

de atâtea ori cu Camelia sau cu prietenul tău Raducanu.

179

———————– Page 180———————–

Casă, bani, haine, mâncare etc. reprezintă doar condiţii ale unei

vieţi de familie. La modul propriu şi la modul de fapt, familia înseamnă

reţeaua de relaţii soţ şi şoţie, părinţi şi copii. Aci se aşează esenţialul, de

aci ţâşneşte fericirea sau nefericirea, ce se derulează între pereţii unei case

sau ai unui apartament.

Eu, dragă copile, m-am căsătorit din dragoste. Nici o urmă sau

umbră de interes n-a intervenit atunci când am întrebat-o pe Mica ce zice

ea despre cealaltă cotă de 50%. Ţi-am scris despre povestea cu 50% în

paginile cu Moscova. Aveam ce să iubesc şi să preţuiesc în ea. Era o

femeie frumoasă, deşteaptă, cultă şi mereu dornică de şi mai multă

cultură. Biblioteca casei este prin excelenţă realizarea ei. Ea s-a îngrijit de

achiziţionarea zecilor de volume din clasicii literaturii universale, din

clasicii literaturii române, romanul secolului 20, romanul de dragoste,

literatură pentru copii, Biblioteca pentru toţi, Meridiane etc. Ea s-a ocupat

mai insistent decât mine chiar şi de rafturile literaturii de filozofie. Ea

trecea mai des decât mine prin librăriile oraşului, ea avea printre

vânzătoarele de carte prietene şi foarte bune prietene.

Încă de pe băncile liceului a fost bine angajată politic, fără a dori

şi fără a se lăsa să facă din aceasta carieră. În viziunea noastră asupra

problemelor mari ale vieţii sociale ne-am înţeles fără rezerve. A investit,

fără nici un fel de efort, foarte mult timp şi foarte multă energie în

oamenii din jurul ei. Era o foarte bună colegă şi foarte bună prietenă. A

cultivat relaţii de foarte bună vecinătate prin toate blocurile, prin care

viaţa ne-a aşezat casa. Era bine pregătită profesional; ca studentă a avut

nu numai bursă obişnuită, dar şi bursă „republicană”, o bursă destul de

consistentă sub raport financiar. Ca asistentă şi apoi ca lector universitar a

cules multe laude din partea studenţilor. Cursurile şi seminariile ei, pe

lângă temele de bază ale filozofiei marxiste, conţineau foarte multe trimi-

teri la probleme de viaţă – prietenie, dragoste, familie, cultură. Încurajate

de felul ei deschis de a fi, multe dintre studentele ei s-au perindat prin

casa noastră şi s-au aşezat cu ea la ceasuri de taifas şi de confidenţe.

Buchetul de calităţi pe care îl avea Mica, a fost umbrit de un

singur lucru, de modul ei de a se certa. M-am ciocnit de această latură a

personalităţii ei încă pe când locuiam la mansarda de pe strada E. Zola.

Aici mi-a fost dat să asist la aşa certuri între ea şi mama ei, încât m-am

cam descumpănit. Venind dintr-o familie în care nici măcar „du-te

dracului” n-am prea auzit, mi-a fost foarte greu să-mi imaginez că o fiică

şi o mamă pot ajunge la „dialoguri” în care fiecare să-şi piardă orice

180

———————– Page 181———————–

autocontrol. În ceasurile unor asemenea „dialoguri”, ca s-o scot pe

Ancuţa din atmosferă şi din plâns, o luam în braţe şi porneam cu ea pe

străzi. Ba odată, am stat cu ea la familia Boriceanu vreo două zile. La

începuturi am crezut că toate aceste certuri sunt din cauza înghesuielii de

la mansardă şi am sperat că ele nu se vor muta şi în casa noastră. N-a fost

să fie aşa. Cu timpul, când şi viaţa noastră s-a mai asprit, au apărut la

orizont şi certurile cu mine. Eu ştiam că Mica ţine la mine, că mă

preţuieşte ca om şi ca soţ. Cu toate acestea când, din te miri ce, se pornea

la ceartă eram făcut una cu pământul. În ciuda eforturilor mele de a potoli

lucrurile, ea, până nu-şi termina caseta, nu se lăsa. De foarte multe ori, în

asemenea ceasuri, plecam de acasă. Aşteptam pe undeva să se facă linişte.

Când eram pe strada Deva şi se pornea câte o avalanşă, mă duceam în

parcul copiilor şi mă dădeam un ceas, două pe hintă.

Chiar dacă la modul raţional mi-am explicat acest comportament

– tată beţiv, mamă divorţată, greutăţi peste greutăţi – am regretat totuşi

această conduită a ei. Am regretat-o pentru că, până la urmă, a generat

multe ceasuri nefericite pentru amândoi.

Ceea ce mai regret este că nu i-am arătat toată dragostea pe care

i-am purtat-o şi că în ciuda iubirii uneori am supărat-o. Am supărat-o şi

pe acolo pe unde ea nu merita să fie supărată.

Aceea care ne-a ajutat să trecem cu bine şi peste ceasurile şi

zilele mai urâte a fost Ancuţa, adică mami. În orice viaţă de familie, care

se respectă ca familie, copiii devin liantul fundamental; ei sunt aceia care-

i dau conţinut şi sens. Fără copii, această formă de viaţă socială devine un

fel de amor oficializat.

Când m-am întors de la Moscova, Anca nu mai era o franzeluţă,

era deja aproape de un an, era deja un copil vesel şi frumos, era o gâză

care se zbenguia toată ziua în pătuţul ei. I-am zis de pe vremea aceea

„Gâză” şi pentru mine Gâză a rămas şi aşa i-am zis până, până foarte

târziu, până spre 40 de ani.

Într-o bună seară, tot căţărându-se pe marginea patului şi

aplecându-se peste sfoara cu care i-am făcut pătuţul mai înalt, face zdup

şi cade Anca pe lângă mine şi Mica, direct în cap. Sperietură, plânsete,

apă, ceai, scandal în casă că nu i-am avut de grijă etc. etc. Numai târziu în

noapte s-a liniştit şi a scăpat de oftaturi. Pe atunci n-am dat prea mare

atenţie căzăturii. Nu ne-am mai adus aminte de ea până când, după vreun

an sau doi, ne-am dus la Buia să ne vizităm copila. Era acolo, peste vară,

împreună cu verişoara ei, Dana – aceea care acuma este în America.

181

———————– Page 182———————–

După ce ne-am pupat copila şi după ce ea şi-a luat joaca prin curte, vine

Mica la mine şi-mi zice: „Măi Ionică, tu auzi cum vorbeşte Ancuţa? Nu

mai poate zice pe „c”. Oare nu cumva din cauza căzăturii aceleia în cap?

Auzi, zice tap în loc de cap, tal în loc de cal, totoş în loc de cocoş. Tu ştii

că la Cluj vorbea corect, că n-a stâlcit niciodată nici o consoană”. La

această atenţionare, mă duc în curte, o chem pe Ancuţa şi îi zic: „Anca,

spune cap”, ea zice „cap”, spune „cocoş”, ea zice „cocoş”… Draga mea,

atunci de ce zici tu mereu „tap” şi „totoş?” „D’apoi, tati – îmi zice ea –

aşa zice Mărioara”. Mărioara era verişoara ei din Buia, copila lui unchiu

Nicu, copilă care într-adevăr avea probleme de pronunţare. Fiind însă cu

un an mai mare decât Ancuţa şi Dana, ea devenise în curte un fel de

autoritate, devenise un cineva de la care trebuia să înveţi.

Apropo de limbă şi de vorbit, să-ţi spun, copile, că mama ta a

învăţat la începuturi două limbi: româna şi maghiara. A învăţat şi

maghiara deoarece prima femeie pe care am avut-o pentru îngrijirea ei era

o nenike care nu ştia o boabă româneşte. Numai Mica se putea înţelege cu

ea. Mica şi cu mine n-am avut niciun fel de prejudecăţi naţionaliste, aşa

că n-am făcut din aceasta nici o problemă. N-am făcut nici o problemă

nici atunci când a fost vorba de grădiniţă. Primii doi ani i-a făcut la o

grădiniţă maghiară: aceasta ne era mai aproape şi apoi acolo era

educatoare mama unei foarte bune colege şi prietene de-a Micăi. După

plecarea lui nenike, am angajat pe mai departe când fete românce, când

unguroaice, după cum ni se păreau mai curate şi după cum ne puteam

înţelege mai bine la preţ. Aşa s-au peridat prin casa noastră: Lia, Moriko,

Juji, Anuţa şi Katy. Am avut fată în casă până când Ancuţa, pe când avea

cam 10-11 anişori, ne-a spus să nu ne mai gândim la fată că ea se

descurcă şi singură până ce venim careva de la Universitate. Katy pleca

pentru măritiş.

Ca şi copilă, mami era o dulcinee: era frumoasă, vioaie, priete-

noasă, tare curioasă şi foarte sfătoasă. Îi mergea guriţa şi rotiţele minţii de

parcă erau unse. Pe unde umblam cu ea – parc, stradă, autobus, vizite –

imediat atrăgea atenţia asupra ei. Nu avea nici o reţinere; întreba, răspun-

dea, povestea fără nicio jenă. Era mereu căutată de copii, mereu iubită de

cei mari.

Din perioada ei de grădiniţă ţi-aş povesti un episod care merită

să-l ştii şi tu. Într-o bună primăvară, pe când mai era fascinată de Scufiţa

roşie, i-am cumpărat o stofă roşie pentru un pardesiu şi pentru o băscuţă.

Veneam cu ea de la probă; eu de o parte, Mica de alta. Pe drum, aşa ca

182

———————– Page 183———————–

din senin, începe ea să-şi dea cu părerea despre rosturile meseriei de

croitor. Meseria aceasta – zicea ea – este foarte folositoare pentru oameni;

le face îmbrăcăminte. Ea nu-i ca „filosofia voastră”. Când auzim noi de

comparaţia cu filozofia, o întrebăm: „dar filozofia noastră cum este

Ancuţa?” Şi acum din nou expresis verbis: „Filozofia voastră îi ca şi

cusutul meu la maşină, în sus şi în jos, cu rost şi fără rost.” Când am auzit

răspunsul, am rămas miraţi şi ne-am întrebat cam de pe unde ar putea fi în

capul ei o asemenea fantastică apreciere? Eu m-am uitat la Mica, Mica s-

a uitat la mine, ne-am zâmbit, am vrut s-o îmbrăţişăm şi s-o pupăm, dar

ea, simţind că suntem încântaţi de răspunsul ei, a început să sară de pe un

picior pe altul şi s-a îndepărtat de noi. Cât priveşte aprecierea în sine, să

ştii, copile, că realmente lucrurile aşa stau; filozofia ca filozofie şi este

ceva cu rost şi fără rost deopotrivă. Este sau poate fi cu rost pentru aceia

care îşi pun în mintea lor probleme mari, probleme care să vizeze raportu-

rile omului cu lumea ca lume şi cu omul ca om. Filozofia este ceva fără

rost pentru aceia care nu ştiu să se minuneze, aşa cum s-a minunat Kant,

nici de cerul înstelat de deasupra capului lor şi nici de legea morală din

propria lor lume interioară. Tu, dragă copile, indiferent de ce meserie vei

practica, să încerci să faci şi un pic de filozofie.

Ca mică şi apoi ca mai mare elevă, mami a fost o şcolăriţă foarte,

foarte harnică. N-a trebuit niciodată s-o împingem de la spate pentru a-şi

face lecţiile. Din primele clase şi-a luat pe cont propriu problemele de

şcoală. Îi plăcea foarte mult să ştie ceva mai mult decât era scris în carte şi

de aceea, adeseori, ne răscolea biblioteca. Îmi aduc aminte că odată, pe

când avea la citire ceva pagini despre ceva isprăvi de-ale lui Ştefan cel

Mare, am găsit-o citind de zor din cartea „47 de ani glorioşi”. Când am

întrebat-o de unde ştia că în această carte scrie despre Ştefan cel Mare,

mi-a răspuns: „Păi, dacă în cartea noastră scrie că a domnit 47 de ani,

această carte nu putea fi decât despre el”. De multe ori pentru teme de

istorie, apela la tratatul de Istorie a României, o carte de vreo 7-8 sute de

pagini şi redactată de C. Daicoviciu, rectorul despre care ţi-am scris câte

ceva şi în alte pagini. Din acest punct de vedere eşti departe de mami.

Degeaba ai în bibliotecă aşa colecţii frumoase, pentru că nu te prea

îmbulzeşti la ele; prea te mulţumeşti cu ceea ce scrie prin cărţile tale sau

doar în caietele de clasă. Nici nu ştiu cum de ai notele pe care le ai şi cum

de poţi fi printre copiii mai buni ai clasei.

Din perioada ei de mică şcolăriţă, poate clasa a 5-a sau a 6-a, îmi

mai aduc aminte de un dialog pe care aş dori să ţi-l relatez. Eram de

183

———————– Page 184———————–

serviciu să-i dau la amiază de mâncare. Ţin minte că pentru felul întâi

aveam o supă de carne. După vreo câteva linguri de supă, mă trezesc că-

mi zice: „Măi tati, să ştii că într-un fel este bine să crezi în Dumnezeu”.

Mirat de afirmaţie, am întrebat-o: „De ce crezi că-i bine?” „Eu cred – îmi

zice ea – că oamenii care cred în Dumnezeu mor mai uşor”. „Mama

mia!” m-am gândit. Ce formulare! Nedorind să angajez cu ea un dialog

mai întins pe această temă, i-am zis doar: „Da, într-un fel poate că ai

dreptate”. După vreo alte două, trei linguri de tăieţei, îmi zice: „Dar eu

cred că este mai bine aşa ca noi”. „Adică cum Ancuţa, de ce „aşa ca noi?”

„Păi, tati, noi nu credem, noi nu mergem duminica la biserică”. „De ce

crezi că aşa este mai bine, copilă?” „Păi, eu cred că – zice ea tot textual –

oamenii care nu cred în Dumnezeu trăiesc mai liber”. Uluit de această a

doua parte a dialogului i-am spus doar că despre religie şi despre

Dumnezeu va afla ea mai multe când va fi mai mare şi atunci o să mai

discutăm.

Seara când i-am spus Micăi de dialogul meu cu Anca, ne-am

minunat împreună de mintoşenia copilei noastre şi am fost împreună de

acord că realmente între a „muri mai uşor” şi „a trăi mai liber” se aşează

toată tensiunea acelor stări de spirit care se numesc fenomen religios.

Interesul lui mami pentru şcoală s-a împletit întotdeauna cu cel

pentru lectură. Citea mult Ancuţa noastră. Nu-mi aduc aminte de vreo

perioadă în care să nu fi avut o carte pe noptieră.

Din când în când se mai delecta şi cu pictatul. Şi acum mai sunt

prin casă ceva mâzgâlituri frumoase ieşite de sub mâna ei. Cred că de la

ea ai moştenit şi tu plăcerea de-a te juca cu liniile şi culorile, de-a mâzgăli

pereţii cu pete de grafiti.

Joaca era şi ea la locul ei. Erau în curtea de pe strada Deva o

droaie de copii care, spre seară, după lecţii, trăgeau câte-o joacă din toate

încheieturile fiinţei lor. Este vorba de Flavia, Ligia, Silvia, Puiu, Ovidiu,

Călin ş.a.

După ceasurile de joacă sau printre ele, se făcea un pic de timp şi

pentru taifas, mai ales cu Flavia, confidenta ei. Doar erau pe atunci

vremurile primei iubiri.

Seara se scria în jurnal şi eventual se mai pieptănau ceva păpuşi.

Mami a ta s-a jucat cu păpuşile până aproape de anii studenţiei.

Cu toată risipa de timp pentru plăcerile copilăriei şi ale

adolescenţei, nu ne-am făcut aproape nici o problemă vizavi de intrarea

lui mami la facultate.

184

———————– Page 185———————–

Pe vremurile acelea, prin România era mentalitatea că un liceean

care nu ajunge pe băncile unei facultăţi se poate considera un ratat sub

raport social. Nu era mai mare mândrie şi mai mare sărbătoare în viaţa

unei familii cu copii decât aceea a unei reuşite la facultate. Pe lângă multe

altele, această mentalitate era generată chiar şi de unele realităţi ale şcolii.

Şcoala medie era în aşa fel structurată, încât nici unde nu puteai conta pe

câştigarea unei meserii. Aşa zisele licee teoretice, prin multele lor ore de

atelier şi prin multele lor discipline tehnice şi tehnologice, aveau şi ele

pretenţia asigurării la absolvire, a unei specializări. Liceele, zise industria-

le, prin orele şi disciplinele lor teoretice şi de cultură, aveau şi ele

pretenţia prelungirii lor în Institute şi Universităţi. Drept urmare, muncito-

ri cât de cât calificaţi, nu ieşeau de nici unde. De aceea, toată lumea –

buzna la facultate. Cum locurile erau limitate, concurenţa era nebună,

nebună; la unele facultăţi se ajungea la o concurenţă de 10-12 copii pe un

loc. De aci şi de aceea meditaţii şi iar meditaţii.

Azi se pare că lucrurile s-au schimbat cu 180˚. S-au schimbat nu

în sensul schimbării mentalităţii, ci în sensul că Universităţile şi facultă-

ţile s-au înmulţit aşa de mult, încât numai cine nu vrea nu ajunge pe

băncile unei facultăţi.

Contând pe hărnicia lui mami, noi aşteptam zilele admiterii cu o

mare seninătate. Apriori, contam pe reuşita ei.

Singura problemă care se putea pune în discuţie era alegerea.

Într-o anume vreme a opţiunilor a venit vorba despre arhitectură sau

design. Cum arhitectură nu era la Cluj, rămânea în discuţie dizainul. Ca

opţiunea ei să nu fie doar după cele auzite pe ici şi pe colo, m-am gândit

s-o duc să vadă lucrările de absolvire ale dizainerilor de la Institutul de

arte plastice. Când am ieşit de la această expoziţie, mi-a zis: „Eu aşa ceva

nu fac”. Problema era rezolvată.

După un timp, pe când era încă în clasa a X-a, ne-a spus că vrea

să facă medicina. Foarte bine, copilă, dar, hai să facem şi aici o probă. Pe

scara noastră era deja un student la medicină, era cel care mai târziu avea

să fie tata lui Răducanu, prietenul tău. Am vorbit cu el s-o ia pe mami la

ceva ore de disecţii, adică ore de măcelărit cadavre. Când a venit de la

aceste ore, ne-a cerut de mâncare şi ne-a spus: „Altceva decât medicină

nu fac”.

Odată decizia luată, trebuia pus pe învăţat. Trebuia ştiută pe de

rost cartea de Anatomie şi trebuiau ştiute foarte bine Fizica şi Chimia. La

primele două materii, mami a avut profesoare bune, aşa că nu se punea

problema unor ore de meditaţie. La Chimie însă, avea drept profesoară pe

185

———————– Page 186———————–

o doamnă care era la Liceul Nicolae Bălcescu numai pentru că era soţia

secretarului cu probleme economice de la Comitetul judeţean de partid.

Chimie nu ştia; Anca trebuia ajutată. Am căutat o bună profesoară de

liceu – soţia unui coleg de la Facultatea de Chimie – şi săptămânal, o

duceam cu maşina la ore de pregătire.

În ultimele zile de pregătire i-am spus că chiar în preziua

examenului, are voie să înveţe numai până spre ora două. După această

oră, aş vrea să ieşim undeva la pădure; să vorbească în acest sens şi cu

prietena ei Flavia. Când am venit acasă pentru masă, mi-a spus că nu

putem pleca la pădure înainte de ora patru; două lecţii de Anatomie nu i-

au ieşit aşa cum voia ea şi vrea să mai lucreze la ele. Am înţeles şi ne-am

amânat plecarea.

Ţin minte că în această ieşire la pădure eu m-am întreţinut cu

nenea Mişu, tatăl Flaviei, iar ea a sporovăit cu buna ei prietenă. Mai ţin

minte că prin pădure am găsit pipirig şi eu, într-un loc pitoresc, am

împletit un cordon în opt fire. Acest cordon se mai află şi astăzi încolăcit

după un braţ al bibliotecii de metal din camera de lucru de pe strada

Deva. Ori de câte ori văd această împletitură îmi adus aminte de ziua

aceea memorabilă. Ziua aceea a devenit cu atât mai memorabilă, cu cât,

în cursul nopţii, pe la ora două, mă scoală Anca şi îmi spune: „Tati, am

febră, peste 38º”. Pe Mica n-am mai sculat-o; n-am vrut să mai compli-

căm ceasurile nopţii. I-am dat o aspirină Bayer, ceva piramidon şi i-am

spus să încerce să doarmă. „Poate ai doar o febră de emoţie”. „Tati, să ştii

că nu emoţiile sunt de vină”. Şi dialogul s-a încheiat.

Dimineaţa, febra era doar cu două, trei linii peste 37º. Cu maşina

am dus-o la sala ei de examen; era proba de Anatomie. Nu aveam de

gând să stau pe stradă cu mulţimea de părinţi din faţa Institutului Pasteur,

dar, dată fiind situţia, n-am avut încotro. Mă gândeam să nu i se facă rău

şi să iasă mai devreme din examen. A rezistat, iar când a ieşit mi-a zis:

„Tati, această probă am luat-o”. Urcată în maşină, cu ea direct la doamna

Toma, doctoriţa ei de casă şi bună prietenă. După consultaţie, doamna

Toma îmi spune: „Domnu Ionică – eram în cabinet şi tonul trebuia să fie

oficial – Anca are o viroză clasică şi dacă nu intervenim rapid şi masiv cu

medicamente, admiterea este compromisă”. Mi-a dat reţetă pentru patru

feluri de medicamente. Două erau injectabile – moldamin şi epitarf. Cu

medicamentele în buzunar, acasă la înţepat. Pe bunicul lui Răducanu l-am

rugat să facă operaţiunea aceasta.

186

———————– Page 187———————–

A doua zi, era proba de Fizică; temperatura mai avea doar două

linii peste 37º. După un ceai şi un pic de pâine prăjit ă, la examen. Când a

ieşit mi-a spus: „Să ştii că un singur subpunct n-am făcut, dar cred că nu

l-a făcut nimeni”. Un coleg de admitere şi cunoştinţă bună intervine în

discuţie şi îi spune că el a făcut şi punctul cu pricina, că a făcut aşa şi aşa,

îi explica el lui mami. Mami îi zice: „L-ai făcut, dar nu l-ai făcut bine, aşa

că mergi acasă liniştit”. Şi noi din nou la înţepături. A treia zi, cu febra

puţin sub 37º, am dus-o la proba de Chimie. După această probă îmi

zice: „Tati, să ştii că voi lua examenul”. „Copilă, vom vedea, deocam-

dată să te faci cât mai repede sănătoasă”.

Ţi-am descris cu ceva amănunte toată istoria acelor zile nu pentru

a ţi-o lăuda pe mami; de pe acuma tu o cunoşti destul de bine şi tu eşti

destul de mare ca să ai despre ea propriile tale aprecieri. Ţi-am scris doar

pentru a-ţi face o anume idee despre tensiunea acelor zile şi nopţi, cele

mai grele zile şi nopţi din istoria familiei noastre. Ar fi fost mare păcat ca

mami, după o aşa frumoasă trecere prin anii de liceu, să rămână un an de

zile acasă, pe când colegele şi prietenele ei se puteau duce zilnic la

facultate. Dar, „Gîza” a reuşit. Forţa ei fizică, intelectuală şi morală a

învins în acelaşi timp nu numai cel mai greu examen din viaţa ei, dar şi o

boală destul de urâtă. Îmi vine şi acum să-i zic: „Bravo, Ancuţa!”

Vestea propriu-zisă a reuşitei ne-a adus-o Radu. Tata lui tati,

adică Puiu. El era secretarul Comisiei de admitere şi atunci când s-au

deschis lucrările şi s-au făcut mediile, a dat, în listele celor declaraţi

„reuşit”, şi peste numele Irimie Anca. Venit acasă, i-a spus lui Radu; câte

ceva despre povestea lor auzise şi el prin casă. La această veste, Radu a

fugit în oraş, a luat un buchet de flori şi fuga la noi. Îţi dai seama că

bucuria tuturor a fost enormă, a fost ca să folosesc o expresie de a ta de pe

când erai mic, „până dincolo de infinit”.

Cu acest buchet de flori se pare că a şi reînceput povestea de

dragoste Radu şi Anca, poveste care a dus până la telefoanele de azi. Ştii

tu la ce telefoane mă refer.

Am scris „reînceput” şi nu „început”, deoarece cu vreo doi ani în

urmă, povestea a mai avut câteva luni de viaţă. După aceste luni, tati şi-a

mutat sentimentele pe la alte fete; două din ele erau chiar colege de clasă

cu Anca. Mami însă, copilă deşteaptă, n-a făcut nici o scenă de gelozie; a

aşteptat cu răbdare să vină din nou primăvara pe uliţele ei. Nu ştiu de ce,

dar conta pe o reîntoarcere a lui tati, pe o reluare a iubirii lor. Reluarea s-a

produs pe când tati era la armată; băieţii care erau deja reuşiţi la facultate

187

———————– Page 188———————–

trebuiau să facă un an de stagiu militar. În acest an, un schimb de câteva

scrisori a reînviat povestea şi a pus-o pe nişte făgaşuri noi. Sub raport

sentimental, anii de facultate, şi ai lui tati şi ai lui mami, au fost foarte

clari: toată lumea ştia că Anca este iubita lui Radu şi că Radu este

drăguţul lui Anca. Nimeni nu se mai putea băga pe fir, cum se spune într-

un limbaj tineresc. A fost vorba, dragă copile, de o dragoste foarte, foarte

frumoasă, de un mod absolut deosebit de-a se curta doi tineri. Ţi-aş dori şi

ţie din tot sufletul o dragoste de genul dragostei care s-a derulat ani de zile

între cei care mai târziu au devenit tati şi mami. După ce tati a terminat

facultatea şi era deja cu repartizarea în mână, era firesc să se pună

problema nunţii, chiar dacă mami mai avea încă un an de facultate.

Despre ziua nunţii ce să-ţi scriu? Caseta, pe care ai văzut-o de

atâtea ori, ţi-a spus cu siguranţă mai multe decât ţi-aş putea spune eu.

Secvenţele ei ţi-au putut comunica fericirea celor doi împricinaţi, bucuria

ce exploda din toate gesturile lor, veselia ce s-a revărsat peste cei aproape

300 de invitaţi. Colegii lui mami şi tati au fost nemaipomeniţi, au petrecut

o zi de care sunt sigur că şi astăzi îşi mai aduc aminte. Dacă eu îţi doresc

o dragoste de felul celei dintre tati şi mami, să ştii că îţi doresc şi o nuntă

ca a lor, o nuntă care, indiferent de sinuozităţile ulterioare ale vieţii, să

lase o amintire nemuritoare.

Consecinţa cea mai firească şi mai frumoasă a acestei nunţi ai

fost, eşti şi vei rămâne tu. Naşterea ta a fost cel mai de seamă eveniment

din istoria familiei voastre, familie care, de pe acum, se va compune din:

Radu, Anca şi Sergiu Grosu.

Despre tati şi mami s-ar mai putea scrie multe. S-ar putea scrie

câte ceva despre supărarea lui tati că, din cauza rudelor din străinătate –

Dinu şi Ligia erau deja în Germania – n-a primit post în cercetare, post pe

care l-ar fi meritat din plin. Ţi-aş putea scrie despre anii de stagiu ai lui

mami, despre modul ei de-a descoperi primul caz de SIDA în Cluj-

Napoca, despre stagiul ei la doctorul Surcel – cel care a asistat venirea ta

pe lume – şi despre primul ei articol tipărit într-o revistă de specialitate. S-

ar putea scrie multe despre mutarea lor în prima locuinţă, despre

cumpărarea maşinii, despre şoferia lui mami cu tine în burtă etc. etc.

Toate acestea rămân deoparte din moment ce numele tău a apărut

sub condeiul acestui rezumat de viaţă.

Apariţia ta pe lume a marcat o adevărată cotitură în viaţa întregii

familii. Tu ai devenit bijuteria în jurul căreia a început să se mişte tot

universul vieţii noastre. Când era vorba de tine, de plânsul tău, de laptele

188

———————– Page 189———————–

tău, de plimbările tale, de…, de… totul era pus deoparte. Pentru Mica şi

pentru mine numai orele de curs şi de seminar au mai rămas sfinte; în rest

era numai „sfinţia” ta. Pot să-ţi scriu că Anca nu m-a putut abate de la

pagini şi păginuţe. Numai tu ai împins oarecum şi filozofia pe planul al

doilea.

Regret foarte mult că n-am ţinut un jurnal în care să notez câte

ceva din primii ani ai copilăriei tale. Era bine să fi avut consemnate zilele

în care ai denumit porumbeii de la fereastră „Gu”, „Gu”, era bine să-ţi fi

putut scrie acuma zilele în care m-ai botezat pe mine Micu şi pe Ligia –

Mica. Era bine să fi avut notată ziua primului „Mama” şi a primului

„Tata”, ziua primilor paşi etc. etc. Dacă n-am notat nimic, nu-mi rămâne

decât să-ţi scriu câte ceva din cartea memoriei mele interioare. Din

această carte trebuie să-ţi transcriu că ai fost un copil tare, tare drăguţ.

Îmi aduc aminte de plânsul tău din ceasurile de baie. La început

plângeai de mama focului că te băgam în apă, mai târziu, că te scoteam

din apă. Îmi aduc aminte că erai un mâncăcios şi jumătate. Pe când aveai

trei, patru luni ne distram pe seama eforturilor tale de-a ajunge la sticla cu

lapte. Te aşezam pe pat şi îţi puneam anume laptele undeva mai departe.

De cum zăreai laptele, în coate şi în genunchi te şerpuiai până la sticlă şi

îţi vedeai de treabă. Erai şi un mare curios. Parcă acuma te văd cum te

uitai, pe când te scoteam cu căruciorul la plimbare, la nori, la frunze, la

păsări etc. Te uitai de parcă de pe atunci voiai să mă întrebi cam ce sunt

toate câte le vezi, cam de pe unde vin şi cam încotro se duc.

Ne-am bucurat cu toţii că atunci când ai început să te joci cu

cuvintele, n-ai avut nici o problemă de pronunţie, n-ai avut niciun necaz

cu nicio consoană sau vocală.

Când ai început să faci primii paşi, a apărut însă o anume

problemă. Dacă încercai să alergi, cu un picioruş te împiedicai de celălalt

şi îndată erai cu nasul în pământ. Şi Maia, mare pediatră, şi Anca,

proaspătă doctoriţă, mi-au spus să nu-mi fac nicio grijă că în timp

problema se va rezolva. Într-o zi de martie, zi în care se anunţa un uşor

dezgheţ, eram cu tine la plimbare pe marginea lacului din parcul oraşului.

Deodată, apar Puiu şi Maia, venind de la ceva expoziţie de pictură. Tu ai

vrut să fugi la ei şi te-ai trezit cu nasul în ceva urme de zăpadă. Maia a

fugit la tine, iar tu te-ai apucat de plâns. Maia, din nou, cu povestea că în

timp totul se va corecta. Eu i-am zis însă: „Tu, Maia, cu timpul treaba

aceasta se va putea corecta, dar tot cu timpul se va putea şi agrava”. „Ioi!

zice Maia, eu la asta nu m-am gândit. Mâine mergem la doctor, la

189

———————– Page 190———————–

profesorul Varna”. După consultaţie, profesorul ne spune: „Copilul are o

luxaţie de şold; aţi venit cam târziu, dar nu prea târziu, mai putem încerca

să rezolvăm lucrurile fără operaţie”.

Ne-a dat un aparat pe care să ţi-l punem între picioare, aşa ca

picioruţele tale să fie cât mai îndepărtate. Tati şi mami erau pe undeva la

schi. Când au venit acasă, tu erai deja de câteva zile încarcerat în hamurile

acestui aparat. Lui Mica şi mie ni se rupea inima când te vedeam

învârtindu-te prin pat cu picioarele desfăcute la maximum. Tu însă nu

prea aveai probleme; ţi se părea că aşa trebuie să fie, că aşa este evoluţia

normală a lucrurilor.

După vreo două, trei luni de înhămat şi deshămat, ni se spune la

primul control că poziţia piciorului este mai bună, dar încă nu destul de

bună. Ni s-a recomandat încă o porţie de aparat. În orice caz, cu un pic de

grijă şi cu un pic de efort am reuşit, copile, să-ţi rezolvăm problemele pe

care le-ai avut la şold şi la picior. Se pare că până la urmă succesul a fost

aşa de mare că astăzi nu mai ai nici o problemă, nici la fugă şi nici la

săriturile tale cu schiurile ori cu skateboardul. Dincolo de toate celelalte

lucruri pe care le-am făcut pentru tine, insistenţa pe lângă Maia să vedem

ce-i cu picioarele tale, a fost cea mai importantă amestecare a mea în

evoluţia vieţii tale. Ce-ar fi fost, ca acuma să şchiopătezi sau ca mai târziu

să fi ajuns la o operaţie, care nu putea fi chiar aşa de uşoară.

Din perioadele în care ai fost la noi, pe Deva, îmi mai aduc

aminte de problemele pe care le aveam cu tine pentru culcare. De la o

vreme poveştile cu Scufiţa roşie şi Capra cu trei iezi nu mai aveau niciun

efect. Doreai poveşti noi şi tot mai noi. Nu mai ştiu câte poveşti a trebuit

să scot din capul meu. De la o vreme, dacă mă repetam, mă

avertizai „Micule, asta mi-ai mai spus-o”. Ţin minte că ţi-am ticluit şi o

poezioară. Oare tu o mai ştii?

„Motănelu şi căţelu

Merg de mână la fântână,

Să bea apă că l-i sete,

Şi să plece după fete.

Cum mergeau, aşa agale,

Iată că le iese-n cale

Un dulău cu blană mare …

Şi cum îi cuprinde frica,

Ei dau fuga la mămica”.

190

———————– Page 191———————–

Râdeai, aşa frumos râdeai de „fuga lor la mămica”. Nu cred că puteai

râde de „plecarea lor la fete”. După râs trebuia să vină liniştea şi apoi să

se aştearnă somnul.

Când poveştile şi poeziile nu mai funcţionau, apelam la Ledi, ştii

căţeluşa aia din curtea de pe Deva. Eu ţi-am spus că spre seară şi puţin în

noapte, rolul lui Ledi era să umble pe la casele cu copii şi să controleze

dacă s-au culcat copiii. N-ai prea crezut tu povestea asta, până când într-o

seară, chiar pe când ne chinuiam cu somnul, am auzit-o pe Ledi pe scări,

era chiar la uşa noastră. Te-am luat repede în braţe şi te-am scos la uşă să

o vezi. Ledi a lăsat şi două, trei lătraturi. „Vezi? Vezi cum te latră, că nu

te-ai culcat? Dacă nu te ţineam în braţe, te mai şi muşca”. După această

întâmplare, multă, multă vreme când auzeai seara vreun lătrat de câine,

închideai ochii şi stăteai liniştit până te cuprindea somnul.

Vara anului 1989 a cam trecut fără joacă; în hamurile aparatului

dintre picioare nu puteam merge niciunde. Spre toamnă însă am cam

intrat în normal. După cursuri şi seminarii te-am scos aproape zilnic în

parcul oraşului şi parcul copiilor. Fără alergări prea lungi şi sărituri prea

mari, ne perindam pe la toate hintele şi toboganele. Eram bucuroşi că nu

te mai împiedici şi nu mai cazi în nas.

Cu toate gândurile în jurul luxaţiei tale n-am prea fost atenţi la

evoluţia social-politică a ţării şi a ţărilor din jur. Dar, şi dacă am fi fost

foarte, foarte atenţi şi dacă am fi cumpănit bine, bine toate evenimentele

interne şi internaţionale, tot n-am fi putut întrevedea evenimentele istorice

care pe undeva în pânzele istoriei se pregăteau. Nu puteam descoperi

nimic care să anunţe zilele revoluţiei române, zile care aveau să marcheze

profund istoria vieţii tale, vieţii noastre, vieţii întregii ţări.

Dacă după trei ani, viaţa ta s-a derulat aşa cum s-a derulat, dacă

acuma eşti acolo unde eşti şi ai perspectivele de viaţă pe care le ai, atunci

de vină sunt, în principal, acele zile ale lui decembrie 1989. Ele au aşezat

viaţa noastră pe alte făgaşuri de mişcare. De aceea despre acele zile aş

dori să-ţi scriu ceva mai mult şi mai pe îndelete. Dar toate acestea în

viitoarea scrisoare.

x

x x

Încercând să-mi onorez promisiunea făcuta mai sus, să pornesc la

drum.

191

———————– Page 192———————–

Începuturile revoluţiei române din ’89 sunt legate spaţial de

oraşul Timişoara şi temporal de ziua de 16 decembrie. Deşi erai pe lume,

tu nu aveai cum să reţii aceste date, de aceea ţi le-am amintit eu.

Nevinovat şi fără griji, tu îţi vedeai de joaca şi jucăriile tale, fără să dai

vreo atenţie agitaţiei din jurul tău. Nu puteai înţelege înjurăturile pe care

le adresam televizorului că nu ne spunea şi nu ne arăta aproape nimic

despre ceea ce se petrecea de fapt în oraşul de pe Bega. Noi, cei din fami-

lie, am aflat cam despre ce este vorba printr-un telefon dat de tuşa

Mărioara de la Blaj. În ziua de 17, undeva către amiază, m-a sunat sora să

mă întrebe dacă nu cumva am vreun prieten bun în Timişoara, prieten pe

care l-aş putea ruga să se intereseze de copilul ei, Fane, care, după spusele

iubitei lui, a plecat în dupa masa zilei de 16 la demonstraţie şi nu s-a mai

întors. Fata povestea că la primele chemări care au răsunat printre

căminele studenţeşti „Haideţi cu noi! Haideţi cu noi!” Fane nu s-a dus. La

al doilea val de chemări însă, şi-a lăsat iubita şi împreună cu un coleg, a

plecat la demonstraţie. A doua zi dimineaţa, fata s-a dus la cămin să vadă

dacă Fane a apucat sau nu să se întoarcă. Mare i-a fost mirarea când a

văzut că în cameră toate lucrurile erau aşa cum le lăsaseră. Şi-a dat

imediat seama că ceva nu este în ordine. S-a hotărât atunci să telefoneze

la Blaj. În cadrul convorbirii, fata i-a spus Mărioarei cam ce se îmtâm-

plase peste noapte pe uliţele Timişoarei, că sunt morţi şi răniţi, că se

vorbeşte de mulţi arestaţi. În acest caz, se punea în mod firesc întrebarea:

în ce categorie ar putea fi Fane – mort, rănit sau arestat?

Ca să-ţi dai seama, cam despre cine este vorba, să-ţi scriu, copile,

că Fane este unchiul acela care ţi-a adus bile şi cârlige pentru pescuit şi

care te-a invitat la Blaj să mergi cu socrul lui nu numai la pescuit, dar şi la

vânătoare.

Aflând de morţi, de răniţi, de arestaţi, sora mea era înnebunită.

Un prieten din Timişoara, pe lângă multe alte detalii despre evenimente,

mi-a spus că nu poate face nimic pentru mine, că nimeni nu-i va deschide

uşa nici pe la spitale şi nici pe la poliţie. În acest caz, Mărioara s-a dus de

una singură să-şi caute copilul. După o zi de umblătură, s-a întors acasă

fără nici un rezultat. A stat ea, am stat noi în destulă tensiune toate zilele

de 18, 19, 20, 21, 22; abia în 23 a dat Fane primele semne de viaţă. A fost

printre cei arestaţi.

În acest răstimp, prin casă înjuram stăpânirea, înjuram presa,

radioul, televizorul că nu ne spuneau aproape nimic despre Timişoara.

Singura ştire, ascunsă printre multe altele, era aceea că „ceva grupuri de

192

———————– Page 193———————–

huligani s-au dedat la ceva acte de vandalism”, că „ordinea a fost

restabilită”, că situaţia este deja „sub control”. Nimic despre huruitul

tancurilor şi ţăcănitul armelor, nimic despre morţi şi răniţi, despre arestări.

Clujul părea amorţit. Oamenii lui se făceau că nu ştiu nimic, că

nimeni n-a mai primit telefoane, că nimeni n-a mai tras cu urechea la

postul de radio „Europa Liberă”.

Ceauşescu, în prostia şi nebunia lui, a iniţiat şedinţe de partid,

şedinţe în care să se condamne „huliganii” de la Timişoara şi să fie încă o

dată lăudat pentru „politica înţeleaptă” pe care o duce.

La Universitate o asemenea şedinţă a fost programată pentru ziua

de 21 dec. Bineînţeles că nu m-am dus. Eu le-am zis unor colegi că la

Timişoara nu este vorba de simpli „huligani”, că acolo evenimentele sunt

mai complicate şi mai serioase. Unii m-au crezut, alţii nu. Când ei se

duceau la şedinţă, eu le-am spus că plec acasă. Era pe la ora 13. În centru,

în colţ la Continental şi Librăria Universităţii, era parcă ceva lume mai

multă decât de obicei, dar nu i-am dat prea mare atenţie. Am trecut pe

lângă cei adunaţi şi pe strada Napoca mi-am continuat drumul. Acasă,

erai tu şi era Mica. Am intrat în programul obişnuit al unei întâlniri de

amiază: mâncare, joacă cu tine etc. Pe la ora trei, trei şi jumătate, a venit

la noi tanti Geta, bunica lui Răducanu şi ne-a spus că în centru „a început

revoluţia”, că au fost împuşcături, că sunt morţi şi răniţi. Mai târziu, am

aflat că din partea industrială a oraşului, coloane de muncitori s-au

îndreptat spre centrul oraşului, că la hotelul Astoria au fost întâmpinaţi cu

gloanţe şi că sunt şi acolo morţi şi răniţi. Când am auzit de toate acestea,

mi-am luat paltonul şi căciula şi am vrut să ies şi eu în stradă. Mica nu m-

a lăsat. Mi te-a pus în braţe şi mi-a spus că ea nu rămâne singură cu tine,

că să fac bine să mă potolesc şi să rămân acasă. N-am avut ce face. Cum

o ştiam bolnavă cu inima, nu puteam trece peste voinţa ei. Aşa s-a făcut

că n-am ajuns pe uliţele Clujului în acea fantastică zi de 21 decembrie.

Se pare că accesul spre centrul oraşului era bine păzit. Demons-

traţiile de după masă şi dinspre seară s-au derulat doar pe străzi mai

periferice. Toate zonele mai libere erau pline de tancuri, taburi, armată. Şi

în parcul copiilor era ceva unitate militară care însă n-a prea avut ce face

până spre seară târziu. Era deja bine trecut de ora zece, zece seara

bineînţeles, când am auzit ceva rafale de mitralieră dinspre Fabrica de

bere. La scurt timp, o coloană de vreo două, trei sute de demonstranţi n-a

fost lăsată să-şi continue drumul spre centru şi a fost abătută spre str.

Coşbuc, spre parc. Aici, ca să nu poată ajunge pe str. Pavlov, spre casa

193

———————– Page 194———————–

primului secretar şi spre casa de oaspeţi a partidului, coloana a fost întâm-

pinată de două rânduri de soldaţi, în poziţie de tragere, în genunchi. În

faţa lor era un ofiţer cu mănuşi albe şi cu un pistol în mână. Cum toată

această organizare se petrecea sub balconul casei noastre de pe Deva, am

urmărit cu sufletul la gură momentul întâlnirii dintre demonstranţi şi

ofiţer. Ofiţerul însă n-a ordonat foc, deşi era la foarte scurtă vreme după

rafalele auzite dinspre strada Moţilor, ci i-a rugat pe demonstranţi, ca în

şir de câte doi, trei, să treacă pe lângă soldaţi şi să se îndrepte spre hotelul

Sport şi stadion şi să nu forţeze intrarea pe strada Pavlov. Strigând

„Libertate! Libertate!”, demonstranţii şi-au continuat drumul spre

direcţiile indicate; n-au fost deci împuşcături sub ferestrele casei noastre.

Tu n-ai fost martor la toată agitaţia din casă şi de afară deoarece

la ora somnului te-am pus la culcare. Mami era de gardă. Tati, cu o seară

înainte, adică în 20 dec., împreună cu ceva colegi, a umblat prin blocurile

din cartierul Plopilor şi-a pus ceva manifeste prin cutiile poştale ale

oamenilor. După această acţiune, destul de riscantă, s-a dus acasă pe

Pietroasa. Cum era singur – mami şi în seara aceea era de gardă – după o

vreme l-a cuprins frica şi n-a vrut să mai rămână acasă. Târziu, în noapte,

cam speriat, a venit să se culce pe Aleea Tineretului. Maia l-a văzut pe

tati cam neliniştit, a încercat ea să afle motivele venirii la casa copilăriei;

dar n-a putut afla nimic. Abia mai târziu şi-a povestit tati isprava. În ziua

de 21, ziua evenimentelelor tragice de la Cluj, tati a fost la serviciu. Mami

era iară de gardă şi tati nu s-a mai dus acasă la culcare, ci a venit din nou

la Maia. În dimineaţa de 22, Clujul nu era încă liniştit. Fără nici o opoziţie

a armatei sau a securităţii, s-a ţinut un mare miting în piaţa Operei şi se

pare că tot atunci, cu câteva ceasuri înainte de căderea lui Ceauşescu, a

fost ocupat de către demonstranţi sediul Comitetului judeţean de partid.

Moga nu mai conta ca şi conducător al judeţului şi oraşului. Tati şi cu

Maia au luat parte la acest miting. Îl poţi ruga pe el să-ţi povestească ce

lozinci a strigat. Eu eram obsedat de împuşcăturile auzite dinspre Fabrica

de bere. Mica mi-a dat voie să ies până în strada Moţilor, să văd consecin-

ţele rafalelor de mitralieră. Mare mi-a fost mirarea când am văzut doar

trei morţi chiar în faţa alimentarei de la care noi ne luam raţiile de zahăr şi

ulei. Şi mai mare mi-a fost mirarea când am văzut că toţi trei erau

împuşcaţi în cap şi se părea că de foarte aproape. Atunci am înţeles că

rafalele de mitralieră, fie c-au fost doar simple simulatoare, fie c-au fost

trase în aer. De atunci, mi-a încolţit în cap ideea că probabil cei care au

împuşcat au fost strecuraţi chiar printre demonstranţi.

194

———————– Page 195———————–

După acest spectacol teribil de dureros, după ce am dat cu ochii

de sânge al revoluţiei, am venit acasă să vedem ce se va întâmpla la

Bucureşti. Era anunţată televizarea marelui miting din faţa Comitetului

Central. Ceauşescu se întorsese de prin Iran, se pare şi se aştepta să ţină

un discurs în care să condamne acţiunile de la Timişoara. El şi cei din

jurul s ău contau că cei din piaţă vor striga din nou şi din toate puterile

„Ceauşescu P.C.R.” Dar n-a fost să fie aşa. N-a apucat Ceauşescu să

scoată câteva fraze că peste piaţă a răsunat un vuiet, ca de cutremur. Când

am fost în România, am citit în Jurnalul Naţional că un martor al

evenimentelor a susţinut că acest vuiet ar fi venit dintr-o maşină a

armatei. Cam în acelaşi timp, printre cei din piaţă a explodat o petardă.

După toate acestea, masa de oameni din piaţă n-a mai putut fi stăpânită.

Furia era declanşată. Degeaba a încercat Ceauşescu să potolească

spiritele, degeaba a încercat să promită oamenilor – la sugestia Elenei –

că va mări salariile cu câte 200 de lei, că oamenii nu s-au mai liniştit.

Dimpotrivă, au început să strige „Libertate!, Libertate!”, să spargă coloa-

nele de ordine şi să forţeze intrarea în Comitetul Central.

Văzând că mitingul este compromis, Ceauşescu şi ai lui s-au

retras. Pentru o vreme, televizorul a trecut pe muzică populară, ca după o

scurtă perioadă de tăcere să apară un grup de revoluţionari, în frunte cu

poetul dizident, adică anticeauşist, Mircea Dinescu şi cu actorul binecu-

noscut I. Caramitru. Cu două degete în formă de V, adică „Victorie”, şi cu

glasul tremurând ne-a anunţat că „am învins”, că Ceauşescu şi Elena, de

pe acoperişul C.C., au plecat cu un elicopter într-o direcţie necunoscută.

Peste scurt timp, ne-au fost arătate şi imaginile cu fuga celor doi. De pe

acum se putea, pe drept cuvânt, cânta şi urla „Ole! Ole!, Ceauşescu nu

mai e”. Fuga lui Ceauşescu trebuia sărbătorită. Cu tine de mână sau în

braţe, împreună cu Mica, am colindat pe la vecini. La familia Pop Iuliu –

la tanti aceea care mai târziu voia să te înveţe ca la oamenii mari să nu le

mai zici „servus”, ci „săru mâna” – s-a deschis o sticlă de şampanie. Eram

bucuroşi de victoria revoluţiei. Incredibilul s-a realizat, Ceauşescu a

plecat. Dintre toţi cei prezenţi, casa era plină de oameni, numai nenea

Iuliu nu era prea vesel. Cu paharul în mână, el mereu se întreba: „să

vedem ce va fi după aceasta? Să vedem ce va fi?”

După consumarea momentului cu şampania, ne-am dus pe la

casele noastre şi nu ne-am mai desprins ochii de la televizor. Au urmat o

serie de veşti despre soarta elicopterului, că s-a îndreptat spre Târgovişte,

că a aterizat, că cei doi au fost arestaţi acolo şi acolo etc. etc.

195

———————– Page 196———————–

Spre seară a apărut la televizor I. Iliescu cu un comunicat care

punea capăt celor câteva ceasuri de haos politic şi de vid de putere. Am

fost anunţaţi de constituirea Frontului Salvării Naţionale şi de Declaraţia

pe care acesta o lansa ţării. Se conturau în această declaraţie principalele

jaloane ale evoluţiei noastre postceauşiste şi postsocialiste. Se anunţa, sub

raport politic, lichidarea tuturor structurilor dictaturii ceauşiste şi trecerea

la pluripartidism, la democraţie. În plan economic se anunţa doar evoluţia

pe căile unei economii eficiente. Nu ştiu dacă la modul conştient sau pur

şi simplu din fuga condeiului, dar a fost evitat termenul de „economie de

piaţă”. Acesta a apărut ceva mai târziu sub forma „economie socială de

piaţă” şi apoi pur şi simplu „economie de piaţă”. Eu am fost foarte atent

la aceste nuanţe, deoarece ele anunţau tipul economiei ce se preconiza

României.

Multă lume a luat revoluţia din decembrie ca fiind doar una

anticeauşistă. Eu am înţeles cam de la începuturi că este vorba de ceva

mai mult şi de ceva mai profund. Şi am înţeles acest lucru din două

simboluri: a) gaura din drapelele revoluţiei – a fost scoasă stema

României socialiste – şi b) lipsa steagurilor roşii. Nici din greşeală n-a

apărut un steag roşu. Lozinci antisocialiste nu s-au strigat în primele

ceasuri şi primele zile ale revoluţiei. Lozinca „Jos comunismul” eu am

auzit-o pentru prima dată doar la mitingul confruntărilor de luare a puterii

din 12 sau 13 ianuarie. La acest miting unul din liderii Frontului Salvării

Naţionale, pe nume Mazilu, pe post de vicepreşedinte, a lansat lozinca

acum în discuţie.

Dar să revin la ceasurile şi zilele de după fuga lui Ceauşescu.

Pentru început, această fugă mi s-a părut cam ruşinoasă;

ruşinoasă pentru doi revoluţionari de profesie, cum se considerau. În

contextul de atunci însă, gestul devenea perfect justificat. Dacă, Doamne

fereşte, cei doi picau direct pe mâna demonstranţilor se putea foarte uşor

să fie linşaţi. Ne făceam de şi mai mare minune în ochii opiniei publice.

Soarta fugiţilor a fost decisă practic în trei zile; foarte sumar

judecaţi, imediat condamnaţi şi împuşcaţi. După executare, devenea

limpede că revoluţia nu mai putea avea căi de întoarcere. Cu toate

acestea, aşa-zişii „terorişti” mai trăgeau câte o rafală, două. Cu timpul şi

aceştia s-au mai potolit şi s-au dus liniştiţi pe la casele lor. Ironia istoriei

face însă, dragă copile, ca nici astăzi, după 20 de ani şi după atâtea guver-

nări, bietul popor român să nu ştie nici cine au fost aceşti „terorişti” şi nici

cam de pe unde au răsărit.

196

———————– Page 197———————–

În ţară, revoluţia se dezvolta cu o fantastică repeziciune. Se

derula fără nici o opoziţie decapitarea vechilor structuri de conducere. Se

opera această decapitare la nivel de judeţe, oraşe, comune, de

întreprinderi, instituţii, colective. Vechii conducători, buni sau răi, nu mai

puteau rămâne în scaunele lor. Peste tot revoluţia avea nevoie de lideri

noi.

Ca la semnul unei baghete magice, mijloacele de informare au

devenit cu totul altceva. Dacă pe vremea celor doi, nu puteam vedea, auzi

şi citi decât despre vizitele lor de lucru şi despre politica lor înţeleaptă,

după revoluţie au ajuns să fie pline de interes şi de culoare. Îţi era mai

mare dragul să deschizi televizorul şi să-ţi clătăreşti ochii prin ziare.

Aveai ce vedea, aveai ce citi. Era un deliciu, o spun fără nici o urmă de

insinuare. Ceea ce mi se părea cumva mai comic era că toate ziarele îşi

ziceau în subtitlu că sunt „independente”, pe când în paginile lor erau

pline de părtinire. În spatele acestei părtiniri sau partinităţi erau, bineîn-

ţeles, partidele nou apărute pe scena politică a ţării. Despre P.C.R. nu mai

vorbea nimeni. Fără nici o vorbă, el a fost considerat dizolvat. În schimb,

pe lângă linia politică a Frontului Salvării Naţionale au reapărut ca din

senin cele trei partide mai de seamă din perioada interbelică, partide pe

care vremurile comunismului le-au cam măcelărit prin închisori. Cu toate

acestea, ne-am trezit foarte rapid cu liberalii lui Cîmpeanu, liberalii lui

Brătianu, ţărăniştii lui Coposu şi Raţiu, social-democraţii lui Cunescu. Pe

lângă aceştia şi-au mai anunţat existenţa republicanii, umaniştii, ecologiş-

tii, monarhiştii şi alţii şi alţii. Pe ecranul televizorului şi în paginile

ziarelor, toate acestea au început să se bată pentru putere. La primele

alegeri libere şi democratice s-au confruntat, dacă bine îmi aduc aminte,

mai bine de 50 de partide.

Valurile revoluţiei au ajuns curând şi pe coridoarele Universităţii.

Când, în dimineaţa zilei de 23 dec., m-am dus la Catedră, totul arăta ca

după o mare deslănţuire de furie. Peste tot era plin de sticlă spartă, de

portrete şi steme ale Republicii socialiste rupte şi călcate în picioare. Într-

o sală de seminar, sală situată chiar în incinta Catedrei, era şi un dulap cu

cărţi. Cum printre cărţi au fost şi ceva volume de ale tovarăşului, dulapul

avea geamurile sparte, iar cărţile cu pricina erau toate rupte şi împrăştiate

prin toată sala. Era vorba de o veritabilă dezlănţuire a libertăţii de acţiune

şi de opinie.

Răsturnarea celor de pe scaune de conducere s-a făcut, de cele

mai multe ori cu evidente accente revoluţionare. Îmi aduc aminte de

197

———————– Page 198———————–

şedinţa în care a fost detronat Rectorul A. Negucioiu şi trupa lui de

prorectori. În cadrul acestei şedinţe, nici nu apucă Rectorul să anunţe cam

despre ce trebuie să fie vorba – trebuia organizată paza „împotriva

teroriştilor” – că un cadru didactic mai revoluţionar se şi anunţă că el nu

face de pază alături de aceia care cu două zile înainte au condamnat

Timişoara şi au afirmat că pe acolo a fost vorba doar de „huligani”. În

acelaşi timp, din partea unui grup s-a şi lansat ideea „Jos Negucioiu”.

Acesta s-a cam înroşit, s-a cam bâlbâit, dar şi-a dat seama că nu are

încotro şi împreună cu cei doi prorectori care-l însoţeau, a părăsit prezi-

diul şedinţei. Din discuţiile aceleiaşi şedinţe, Universitatea s-a ales cu un

alt lider, în persoana lui Ionel Haiduc. Acesta fusese prorector în legisla-

turi anterioare, era un profesor tobă de chimie şi cu mare renume în plan

internaţional. Ionel Haiduc este astăzi Preşedinte al Academiei Române.

Schimbarea şefului nostru de catedră s-a realizat în termeni relativ

academici. Cel care a condus colectivul nostru aproape 35 de ani, prof. N.

Kallós, a înţeles sensul evenimentelor şi a anunţat că este cazul alegerii

unui nou lider. Fără nici o bătălie pentru putere, a fost propus T. Cătineanu

şi toată lumea a fost de acord.

Între timp, studenţii s-au dovedit a fi cei mai revoluţionari.

Aproape la toate facultăţile, în şedinţe lungi şi furtunoase,

studenţii s-au apucat să facă ordine în rândul cadrelor didactice, să discute

activitatea profesională şi politică a fiecăruia şi să voteze dacă să mai

rămână sau nu în facultăţi. Studenţii secţiei noastre n-au făcut nici ei

excepţie de la această manifestare a spiritului revoluţionar. După ce ei şi-

au încheiat dezbaterile, am fost şi noi, profesorii, convocaţi în sala nr.12

ca să luăm act de hotărârile lor. Când am intrat în sală, pe tablă era o listă

destul de lungă cu numele celor consideraţi indezirabili. Eu nu eram pe

listă. Uitându-mă la nume, poate că pentru unele aş fi votat şi eu, pentru

altele aş fi avut rezerve. Nu s-au purtat niciun fel de discuţii, studenţii au

lăsat să se înţeleagă că nu este timp pentru parlamentări. Îmi pare rău că

n-am copiat această listă ca s-o am drept amintire. Unii din cei care şi-au

găsit numele pe listă au luat lucrurile în serios, s-au dus la pensionare şi

nici n-au mai pus piciorul prin Universitate. Alţii însă, au aşteptat să se

mai potolească spiritele şi şi-au văzut mai departe de treabă.Unii sunt şi

astăzi cadre ale Universităţii. Nefiind pe tablă, eu am păţit altceva.

Peste aproximativ o lună, eu trebuia să am examen cu studenţii

din anul II. Aceştia s-au gândit că ar putea profita de ocazie şi să evite

confruntarea cu mine. De aci şi de aceea, în şedinţa cu pricina, unul din

198

———————– Page 199———————–

anul II – unul care tot semestrul n-a scos o vorbuliţă la seminarii – s-a

ridicat şi a zis că noi „nu avem nimic cu profesorul Irimie, cu calităţile lui

de dascăl”, dar noi „nu vrem să dăm examenul de Teoria cunoaşterii”.

Prin forţa lucrurilor cursul este un curs de orientare marxistă ori „noi ne-

am săturat de marxism”. Deşi am citat din memorie, să fii sigur, copile, că

aşa suna argumentarea. Era foarte adevărat că în economia de idei a

cursului era vorba şi despre Marx şi marxism. Era însă vorba şi despre

Platon şi Aristotel, despre Hume şi Descartes, despre Kant şi Hegel, mai

ales despre Kant. Despre Kant era chiar mai mult decât despre Marx. Mai

era vorba, în consideraţii întinse, despre L. Blaga şi D.D. Roşca. Invocând

numele celor de mai sus, prezentam pe larg poziţiile empirismului,

raţionalismului şi criticismului. Din cugetarea epistemologică contempo-

rană, dădeam atenţie neopozitivismului, neoraţionalismului, raţionalismu-

lui critic şi noii filozofii a ştiinţei. Aduceam pe această cale în discuţie

texte din R.Carnap, J. Piaget, K. Popper, Th. Kuhn ş.a.

Dacă realmente ar fi fost vorba doar despre rezervele faţă de

Marx şi marxism mi s-ar fi putut cere să fac biletele de examen doar cu

alte nume şi alte orientări. De fapt era vorba de teama de examen care,

trebuie să recunosc, nu era chiar aşa de uşor.

Pe studenţi i-am înţeles şi nu m-am supărat. Era normal să evite o

confruntare cu mine, dacă o asemenea evitare, în împrejurările de atunci,

devenea posibilă. M-a deranjat faptul că în spatele studenţilor a stat

„prietenul” meu, cel despre care, într-o altă scrisoare, ţi-am mai scris vreo

două rânduri. Am aflat despre demersurile „prietenului” chiar din gura

celui care a fost purtătorul de cuvânt al celor din anul II. Tot el mi-a

exprimat regrete pentru conduita lui „naiv revoluţionară”. Din alte surse

am mai aflat că atunci când studenţii din anii mai mari au auzit că cei din

anul II nu vor să dea examenul cu mine, unul din anul III s-ar fi urcat în

picioare pe bancă şi ar fi zis „Ce, bă! Nu vreţi să daţi examenul cu Irimie?

Atunci, sunteţi nişte pule!”

Cum să te miri de antimarxismul studenţilor, dragă Sergiu, când

în acelaşi timp, colegi de catedră şi de catedre învecinate – Socialism

ştiinţific şi Economie politică – peste noapte s-au vopsit în „nemarxişti” şi

„antimarxişti’. În aceste culori noi, au început lupta pentru putere. Unul,

de pildă, dând din gură şi din coate a înotat prin apele revoluţiei până la

postul de decan, de acolo rapid la cel de Rector şi apoi ceva mai târziu la

cel de Ministru. Tot peste noapte unii au ajuns să se considere că ei n-au

fost niciodată „comunişti”, că au fost chiar din pântecele mamei lor

199

———————– Page 200———————–

„ţărănişti”, „liberali”, „monarhişti” etc. Ba, un coleg de la Catedra de

socialism, care pe la începuturile carierei sale a fost mare activist U.T.C.

(Uniunea Tineretului Comunist), a ajuns chiar în rândurile unei secte

neoprotestante. Ţăcănindu-se de-a binelea, se zice că după revoluţie îşi

ţinea cursurile cu Biblia pe masă.

Dar ce să-i faci, copile? Orice revoluţie scoate la iveală, uneori

până în primele rânduri, nu numai personalităţi şi oameni de bună

credinţă, care la modul sincer vor să pună umărul la noile obiective ale

mişcării istorice, ci şi mulţi, uneori chiar prea mulţi, oportunişti. Când

auzi sau dai cu ochii de ei, aproape fără să vrei, îţi vin în minte versurile

lui Eminescu:

„Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei;

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Unda de ironie şi momentele critice strecurate pe alocuri în cele

de mai sus, n-aş vrea, Doamne fereşte, să-ţi lase impresia că am fost pe

atunci sau că aş putea fi astăzi un nostalgic, că aş fi putut regreta sau că aş

putea regreta astăzi venirea revoluţiei. Cum să regreţi căderea

Ceauşeştilor? Cum să regreţi chiar căderea socialismului? Cum să nu-ţi

pară bine că s-a terminat cu dictatura, cu minciuna, cu osanalele cântate

celor doi? Cum să nu te bucuri de venirea democraţiei, de întoarcerea

noastră la valorile ei? Cum să nu-ţi bată inima mai tare când, în plină

iarnă, vedeai că totuşi pe coridoarele Universităţii, bate un vânt de

primăvară? Devenea limpede din chiar primele zile ale revoluţiei că ţara

se va aşeza pe alte linii de mişcare, pe alte făgaşuri ale devenirii ei

economice, politice, sociale şi culturale.

Cu toată adeziunea la realizările imediate şi la promisiunile de

perspectivă ale revoluţiei, eu nu m-am lansat în valurile ei. Dacă n-am

avut şansa să cobor în stradă şi să fiu cu revoluţia în ceasurile ei fierbinţi,

mi-am zis că nu mă pot lăsa să ajung în categoria acelora despre care s-ar

putea zice: „după război, mulţi eroi se arată”. Pe lângă aceasta, cu mult

înainte de ’89, eu nu mai aveam nici o răspundere în vreo structură de

genul conducerii şi mă învăţasem să-mi văd de treburile mele. Cu această

„învăţare” nu mă gândeam deloc la vreo nouă angajare socială sau

politică. Cursul de teoria cunoaşterii s-a încheiat aşa cum ţi-am scris că s-

a încheiat. Pentru semestrul care urma nu mai aveam în normă decât un

curs de teoria conducerii, curs în care făceam de fapt un fel de cibernetică

200

———————– Page 201———————–

socială. Deşi cursul era facultativ, am avut studenţi şi l-am putut încheia

în mod onorabil. În rest mi-am văzut de scris. Am scris ultimul meu

studiu din perioada universitară – „Conducere şi democraţie” – studiu

apărut în Studia Universitatis din1990. Pe lângă aceasta am mâzgălit în

continuare pagini şi păginuţe pentru „Entropie şi negentropie”, păginuţe

care se mai află şi astăzi pe undeva pe acasă.

În perioada semestrului mai sus invocat, s-a întâmplat plecarea

lui mami şi tati. După veştile primite, se contura tot mai clară şi mai

necesară perspectiva plecării cu tine în Germania. În acest caz, ca să nu

încurc lucrurile în Universitate mi-am decis pensionarea. În România aş

mai fi putut fi pe alocuri util, în Germania, pentru tine, eram necesar.

După ce am scris cuvântul „pensionare” aş putea trece foarte

firesc la următoarea fază a vieţii mele, faza Münchenului. Încă nu o fac.

Vreau să mai zăbovesc un pic în jurul revoluţiei din ’89, în jurul uneia din

problemele ei de fond. Am în vedere următaorea posibilă întrebare: De ce

oare revoluţia din România a cerut atâta vărsare de sânge, inclusiv

sângele celor doi? De ce păcatele, n-am putut avea şi noi parte de o

„revoluţie de catifea”, ca în alte părţi?

Pentru a putea răspunde cât de cât unei asemenea întrebări,

trebuie să recurg la o anume discuţie despre faza ceauşistă a socialismului

românesc. În acest sens să-ţi amintesc că Ceauşescu nu şi-a început

domnia chiar aşa de rău. Şi-a început-o prin afirmarea limpede a unei

„independenţe” – acesta era termenul – faţă de poruncile Moscovei. În

evoluţia istorică, ideea însă nu-i aparţine. Ea a fost lansată şi pusă în

mişcare în şi prin „Declaraţia“ din 1964, declaraţie ce aparţine încă

politicii lui Gh.Gh. Dej. Meritul lui Ceauşescu este că, chiar de la începu-

turi, a preluat şi continuat litera şi spiritul amintitei „Declaraţii”. Punctul

de vârf al acestei continuări l-a reprezentat refuzul României de a

participa alături de tancurile sovietice şi ale altora la invadarea, într-o

noapte, a Cehoslovaciei. Lui Brejnev – conducătorul de pe atunci a

Uniunii Sovietice – i s-a părut că cehii şi slovacii ar putea încerca o

anume clătinare a socialismului lor şi atunci a pus tancurile pe ei.

Ceauşescu nu numai că n-a comandat tancurilor noastre să mărşăluiască

spre Cehoslovacia, dar a şi condamnat foarte răspicat toată această

invazie. Un act de curaj, trebuie să recunoaştem. Acest curaj politic i-a

adus nu numai binemeritatele aplauze ale românilor, dar şi meritatele

aprecieri venite din plan internaţional. Şi americanilor şi europenilor din

Apus le convenea ca cineva, din chiar interiorul sistemului socialist, să îi

201

———————– Page 202———————–

mai înţepe cu câte ceva pe sovietici. Ca să încurajeze aceste înţepături,

americanii ne-au dat „clauza naţiunii celei mai favorizate” – un fel de

avantaje în comerţul cu S.U.A., avantaje pe care eu niciodată nu le-am

prea înţeles – iar cancelariile Europei apusene i-au deschis liderului

nostru toate porţile.

În plan intern, pe baza împrumuturilor de dolari s-a simţit o

anume înviorare. Întreprinderi noi, cartiere de locuinţe, salarii stabile, ba

chiar şi ceva mărfuri de import prin magazine. Mai găseam şi noi câte o

băutură, ţigară sau ciocolată mai bună, mai primeam şi noi, măcar în jur

de sărbători, câte o portocală sau banană. În zona ideologicului, prima

perioadă a domniei lui Nicolae ne-a dat dreptul să cântăm şi să jucăm

Hora Unirii – un fapt deloc neglijabil – şi ne-a învăţat că tricolorul trebuie

pus înaintea steagului roşu. Oricum, într-un sens mai general, se simţea

parcă adierea unor deschideri.

Cu timpul însă, fondurile de împrumut s-au cam terminat, iar

eficienţa economică a investirii lor nu ne-a prea ajutat la onorarea

scadenţelor de plată. În numele acestor scadenţe, tovarăşul şi tovarăşa ne-

au pus să strângem cureaua. Prin anii ’80 am ajuns să nu mai avem nici

ciocolată românească. Am ajuns să nu mai avem unt, lapte, carne, pâine.

Zahărul şi uleiul s-au raţionalizat, iar pentru celelalte alimente de bază se

făceau cozi interminabile. În zilele de duminică şi sărbători, umblam cu

maşinile alternativ; într-o duminică, maşinile cu număr cu soţ şi în alta

cele fără soţ. La benzină cozile erau de câţiva kilometri. Pentru un plin de

benzină, odată, eu am făcut o coadă de o zi şi jumătate.

Toată această cădere economică o trăiam în atmosfera unor

rapoarte triumfaliste. Oamenii vedeau că trăiesc din ce în ce mai rău, în

timp ce din Cuvântările tovarăşului aflau că le merge de la bine spre

foarte bine. Se minţea, dragă copile, şi de sus în jos şi de jos în sus. Nici

un conducător nu avea curajul să raporteze că nu şi-a depăşit planul.

Vizitele de lucru prin ţară erau pline de spectacol, de raportări false, de

osanale şi de „indicaţii preţioase”.

În planurile stricte ale conducerii, el s-a debarasat de toţi aceia

care i-ar fi putut da şi ceva sfaturi bune. În schimb, şi-a adus-o pe Elena

să-i fie „mâna lui dreaptă”. În acest fel, dictatura noastră a devenit una

„bicefală”. Ei i s-a dat să conducă sănătatea, învăţământul şi cultura. O

adevărată catastrofă. Eu însumi ştiu de zeci şi zeci de propuneri de

promovare – foarte solid motivate –, propuneri care din cauza ei n-au

putut fi onorate. Eu însumi ştiu de zeci şi zeci de burse şi specializări în

202

———————– Page 203———————–

străinătate care n-au putut trece de „Cabinetul doi”. Atunci când ea auzea

de promovări universitare şi de plecări în străinătate i se făcea roşu sau

negru în faţa ochilor.

Dictatura celor doi devenise din ce în ce mai aspră şi mai

cuprinzătoare. Securitatea era infiltrată peste tot şi prima ei grijă era să nu

mişte nimeni în front, să nu se zică, Doamne fereşte, ceva rău despre

„conducerea înţeleaptă a celor doi”.

Toate aceste se exercitau pe fondul şi în climatul unui oribil cult

al personalităţii. După scoaterea din uz a tablourilor lui Stalin, au ajuns la

rând şi Marx, Engels, Lenin, au ajuns la rând liderii conducerii interioare.

La demonstraţii nu se mai defila decât cu portretele celor doi şi cu lozinci

din „opera” tovarăşului. Cu ajutorul pupincuristilor din jurul celor doi li

se urcaseră realmente la cap că sunt „geniali”; lui că este „geniul Carpaţi-

lor”, iar ei că este „savant de renume mondial”.

Presa era plină de ei, de ce făceau, de ce ziceau, pe unde se miş-

cau etc. etc. Din emisiunile televizorului ni se acrise sufletul de refrenul

„Partidul –Ceauşescu – România” şi de lozinca „Ceauşescu – P.C.R.”.

Lipsurile economice le-am mai fi putut suporta – România nu

este o ţară în care să se moară de foame – dar manifestările dictaturii şi

cultului personalităţii deveniseră de nesuportat.

Dacă la începuturi, lumea l-a aplaudat pe Ceauşescu la modul

sincer, prin anii ’80, nu-l mai suporta nimeni, cred că nici cei din imediata

apropiere. Lumea a început să se distreze pe seama lui, să imagineze fel

de fel de bancuri. Venind vorba despre aşa ceva, hai să-ţi scriu şi ţie vreo

două, trei. Hai să încep cu „Sucă”. Pentru a înţelege bancul trebuie să

recurg la o uşoară explicaţie. Pe vremurile la care mă refer, era în

România un foarte mare şi iubit actor, pe nume Amza Pelea. De revelioa-

ne şi cu multe alte ocazii, ne distra cu poveştile lui despre Sucă. El apărea

ca fiind un fel de Nea Mărin de prin Oltenia, iar Sucă un fel de prostănac

al satului. În textul lui, bancul zice că, într-o bună zi, Ceauşescu şi Amza

Pelea îşi dispută popularitatea printre olteni. Amza zicea că el este mai

cunoscut şi mai iubit, tovarăşul zicea că el. La un moment al disputei

Amza zice: „Tovarăşe Ceauşescu, haideţi să nu ne mai certăm, haideţi să

mergem într-un sat şi să vedem. Zis şi făcut. În maşină şi spre Oltenia.

Într-un sat, la o poartă, un moş, pe o bancă. Cei doi opresc maşina şi

coboară. Când îi vede, moşu se şi repede la Nea Mărin şi îi zice: O! Nea

Mărine, Nea Mărine, dar ce te aduce prin satul nostru?” Între timp moşul

deschide portiţa şi strigă: „Tu, Săftico, tu, hai iute că uite ce musafir

203

———————– Page 204———————–

avem. Taie găina c-o venit Nea Mărin pe la noi”. Ştergându-şi mâinile de

şurţă, vine Săftica şi se minunează şi ea de vizita lui Nea Mărin.

După aceste clipe de întâlnire, Amza îi întreabă pe cei doi: „Bine,

bine, dar pe tovarăşul care-i cu mine nu-l cunoaşteţi? De venirea lui nu vă

bucuraţi?” „D’apoi noi nu prea ştim cine-i, Nea Mărine. Ne-am gândit c-o

fi şoferul”. „Cum şoferul? Nu l-aţi mai văzut niciodată? Nu vă uitaţi la

televizor?” „Ba ne uităm, Nea Mărine. Când e vorba de snoavele tale

suntem numai ochi şi urechi”. „Păi gândiţi-vă, poate că totuşi o să-l

recunoaşteţi”. O! Nea Mărine, parcă ştiu, – zice Săftica – doar nu cumva o

fi Sucă?”

Într-un alt banc, oamenii s-au legat de cuvântările lui lungi şi

plicticoase. Se zicea că pe undeva prin străinătăţuri, tovarăşul ar fi dat de

un W.C. în care, atunci când a ridicat capacul a început o muzică de toată

frumuseţea. Încântat de invenţie, şi-a zis că şi el vrea aşa ceva în W.C.-ul

său din sediul C.C. Zis şi făcut. Cheamă instalatorii şi le spune despre ce

este vorba. Se aşază oamenii pe lucru şi în două zile instalaţia este gata.

La recepţia minunii cu muzică îi cheamă şi pe unii din imediata apropiere.

Intră I.Gh. Maurer şi când iese zice: „Daa… interesant. Şi eu am să-mi

fac aşa ceva acasă, numai că eu o să-mi pun ceva muzică simfonică”.

Intră tov. Bobu şi când iese, după mai multe minute de laudă, zice că el îsi

va instala ceva muzică populară. Ceauşescu, zice bancul, şi-a comandat

muzică patriotică, muzică din care nu lipsea refrenul „Partidul –

Ceauşescu – România”.

Intră şi tovarăşul la probă. Stă un sfert de oră, stă două, stă un

ceas, stă două … Când a ieşit se ştergea cu batista pe frunte, că era tot

transpirat. Cei din jur se reped cu întrebările: „Ce-i? Ce s-a întâmplat?”

„Nu s-a întâmplat nimic, dragii mei, numai că atunci când am tras apa a

început un ropot de aplauze, ovaţii, urale „Ceauşescu – P.C.R.”, încât nu

m-am putut abţine şi a trebuit să ţin un discurs.”

Vizitele de lucru au fost ridiculizate în bancul cu papagalii. Se

zice că la una din vizitele sale prin ţară şi-a anunţat dorinţa de a vizita şi

gospodăria şi casa unui ţăran colectivist. Gospodăria urma să fie aleasă de

către tovarăşii de la judeţ. După aprobările de rigoare, cei de la judeţ s-au

apucat de lucru. Gospodăria în cauză nu putea arăta oricum, trebuia să fie

aşa ca pentru o vizită de onoare. I s-a văruit omului casa, i s-au vopsit

gardurile, i s-a făcut un pod nou din ciment la intrarea în curte, ba i s-a

făcut şi un fel de canalizare de la W.C-ul de după şură. Chiar pentru ziua

vizitei i s-au adus în grajd o vacă cu un viţel, în coteţ, o scroafă cu purcei.

204

———————– Page 205———————–

Tot numai pentru ziua vizitei i-au adus în casă un frigider, o maşină de

spălat, ba chiar un prăjitor electric de pâine. În c ămară s-a trezit omul cu

rezerve de zahăr, ulei, orez, portocale, banane şi multe, multe alte

bunătăţi. În frigider, s-au aşezat frumos mezeluri şi brânzeturi de care

omul n-a văzut niciodată.

Când totul era pus la punct cum scrie la carte şi convoiul cu

vizita se apropia de sat, gospodina îşi aduce aminte de papagali. Ce să

facă? Ce să facă? Îşi cheamă bărbatul şi îi spune” „Măi, omule, ce ne

facem cu papagalii? Dacă aceştia se apucă să înjure?”

Când apărea Nicolae la televizor, stăpânul casei îl mai trimitea în

aia a mamei. De la un timp şi papagalii, cum îl vedeau, începeau: „Duche

pida mădi”, „Duche pida mădi”.

Ca să nu rişte vreun necaz din cauza papagalilor, stăpânul le ia

colivia şi ţuşt cu ea în cămară. „Las’ că nu se vor uita chiar în cămară, dă-

i la dracu”.

Soseşte convoiul, intră tovarăşul şi suita în curte, în casă şi se

minunează cu toţii de viaţa frumoasă şi îmbelşugată a colectiviştilor

noştri. Tot lăudând binefacerile socialismului pentru satul românesc, dă

tovarăşa cu ochii de uşa pe care scria frumos – CĂMARĂ. „Ia să vedem

ce bunătăţi de compoturi şi murături putem vedea pe aici”. Când

papagalii dau cu ochii de el, încep să bată din aripi şi să strige „Causecu –

Pe – Che – Re, Causecu –Pe –Che – Re”.

„Vai de mine, dar cum puteţi ţine aşa papagali deştepţi şi frumoşi

în cămară? Ia să le construiţi de mâine, poimâine o căsuţă luminoasă şi

bine aerisită numai pentru ei”. Şi face semn celor din suită să noteze şi să

nu uite de indicaţii.

După ce totul se termină cu bine, vin gazdele fericite la papagali

să-i mângâie, să-i felicite, să-i întrebe: „Bine, măi dragilor, dar cum v-o

venit vouă în minte să strigaţi Ceauşescu – P.C.R.? De unde aţi ştiut voi

că trebuie să aplaudaţi?” „Apoi, am văzut şi noi la televizor şi am învăţat.

Şi apoi, după cele două ceasuri de stat la întuneric şi la răcoare ce era să

strigăm?” Bravo, dragi papagali, aţi fost de milioane, v-aţi descurcat bine.

Bravo!”

Într-un alt banc se râde în cascade pe tema unor momente sau

aspecte intime dintre cei doi Ceauşeşti. Pentru a înţelege prima poantă şi

prima cascadă de râs, trebuie să recurg la o uşoară paranteză.

Într-o anume perioadă a domniei ceauşiste, Primul Ministru era

I.Gh. Maurer. Un om cu o deosebită eleganţă politică. El era şi deputat în

205

———————– Page 206———————–

Marea Adunare Naţională din partea Clujului. Cu prilejul unei aşa-zise

campanii electorale ne-a ţinut o amplă cuvântare. Îmi aduc aminte ca

acuma că, printre altele, ne-a vorbit foarte insistent despre principiul: mai

bine mai puţin, dar mai bine. În aceeaşi zi, la Bucureşti, tovarăşul lansa cu

foarte multe surle şi trâmbiţe lozinca: Cincinalul în patru ani şi jumătate.

Se cerea depăşirea cincinalului cu o jumătate de an mai devreme. Când

seara la televizor am auzit de lozinca lui Ceauşescu, mi-am dat seama că

divorţul dintre cei doi este deja pe rol. Am înţeles că Maurer nu mai are

multe zile ca şef al Guvernului. Aşa a şi fost.

Şi acum bancul. Se zice că într-o bună zi Ceauşescu se întâlneşte

cu Maurer. După ce se salută, Ceauşescu îi zice: „Ce mai faci, măi Ghiţă?

Se pare că ţi-a prins bine eliberarea de la Guvern. Uite, ce bine îţi merge,

întinereşti, întinereşti”. „Nu eliberarea poartă vina, măi Nicolae, altceva

este la mijloc”. „Dar ce poate fi, măi Ghiţă? că chiar prea bine arăţi”. „Ei,

am şi eu secretele mele, îi zice Maurer, secrete pe care chiar dacă ţi le-aş

spune, tu tot nu le-ai putea înţelege”. Când aude Ceauşescu de secrete, cu

gura pe el şi insistă şi insistă. „Uite, măi, dacă chiar insişti, hai să-ţi spun:

Când am fost ultima dată la Paris mi-am făcut un transplant. Şi trebuie să-

ţi spun că totul merge foarte bine. Nu numai eu, dar şi nevasta parcă a

început să mai întinerească”. „Aşa! Aşa! Care va să zică, transplantul este

secretul”.

Ajuns acasă, Ceauşescu nu are ce face şi îi spune lui Elena. Când

aude Elena că şi doamna Maurer a început să întinerească, cu gura pe

Nicolae: „Nicolae la transplant, Nicolae la transplant”. Îi promite

Ceauşescu că se va duce şi el la Paris. Ajuns la Paris şi la Clinica cu

pricina, după ceva discuţii prealabile, doctorii îl întreabă: „Bine, bine,

domnule Ceauşescu, dar de care vreţi, una capitalistă sau una socialistă?”

„Cum mai puteţi întreba aşa ceva? Sigur că vreau una socialistă”. „Dar

socialistă nu avem aici decât pe a domnului Maurer”. „Aoleo! A lui

Maurer nu”. „Dar, necazul este că acuma nici capitalistă nu avem la

îndemână. Ştiţi, în ultima vreme noi am lucrat şi lucrăm foarte mult cu

cele de maimuţoi. Am făcut multe operaţii de acest gen şi lumea se arată

foarte mulţumită”. „Maimuţoi! Maimuţoi! Vai Doamne, dar ce să mă

fac?” „Noi vă sfătuim să vă faceţi transplantul că doamna va fi foarte

mulţumită”. „Apoi, chiar că trebuie să-l fac pentru că nu mă pot duce

acasă netransplantat”.

Se face operaţia şi ajunge Nicolae acasă. Când se dă Elena pe

lângă el, el îi zice: „Draga mea, în pom”. Fără prea multe explicaţii, el

206

———————– Page 207———————–

aduce scara şi îi spune să se urce. „O să vezi tu c-o să-ţi fie foarte bine”.

Realmente merge treaba bine. Dintr-un anume punct de vedere nici o

reclamaţie. Cu timpul însă, el simte şi vede că Leana este cam rănită pe la

spinare. Nu zice ea mare lucru, dar el se gândeşte la un retransplant. Cu

gândul că îi va face o surpriză, se duce din nou la Paris. De data aceasta,

doctorii îi spun că ei înţeleg situaţia ei şi dorinţa lui, dar că pentru acel

moment nu aveau decât de berbec. „De berbec! De berbec!”- mormăie el.

După un timp de gândire zice: „D’apoi fie şi de berbec… oricum, este

ceva pe pământ”.

Când ajunge Nicolae de la retransplant şi intră în curte, Elena era

deja în pom. „Hu! Hu!” Îi zice ea din pom. Dar el îi răspunde: „Draga

mea, la toamnă şi la munte”.

Pe când circula acest banc, se zicea că pentru el, cel care-l spune

poate primi 20 de ani, iar cel care-l ascultă cel puţin 10. Oricum, bancul

circula cu mare viteză şi nu întotdeauna cu prea mare grijă. Eu cred că

nici cei de la securitate nu se încumetau să le spună că prin ţară circulă un

asemenea banc. Ea, mai ales, ar fi făcut prăpăd.

Pe când îţi scriam poantele bancului de mai sus, mi-a sărit în

minte un alt banc al acelor vremuri. Un banc cu o tematică asemănătoare.

În scrierea acestuia însă nu se mai poate respecta regula fără „p” şi fără

„f”. Poanta bancului, dacă vrei să nu-i pierzi tot miezul şi tot hazul,

trebuie aşezată în exact termenii în care ea a fost născocită şi pusă în

mişcare. Dar care este poanta?

Se zice că într-o bună zi, pe când Elena era plecată prin

străinătăţuri să-şi mai adune ceva titluri şi diplome, Ceauşescu s-a hotărât

s-o înşele; s-a hotărât să vadă şi el cum merg lucrurile atunci când calci pe

dincolo de liniile vieţii de familie. Cu acest gând şi-a chemat un securist

de încredere şi i-a dat sarcina să-i caute o femeie frumoasă; nu voia să se

abată de la Elena chiar cu oricine. Se aşterne ofiţerul pe treabă şi se

prezintă la şef cu o româncă de toată frumuseţea. Femeie în jur de 40 de

ani, păr negru, ochii verzui, sâni ca două mitraliere, picioare impecabile

… femeie care fără a fi fost o curvă avea totuşi la activ ceva experienţă.

Când o vede Nicolae, se uită bine la ea şi îi zice: „dezbracă-te”. Femeia

ştiind de ce a fost adusă, fără nici un gest de strip-tease se dezbracă pur şi

simplu. El se mai uită o dată la ea şi îi zice: „întoarce-te”. Femeia se

întoarce. „Mai întoarce-te o dată”. „Şi încă o dată”. „Acuma, îmbracă-te”.

Foarte nedumerită, femeia se îmbracă. El se apropie de ea şi îi zice: „Uite

ce dragă, pentru că mi-ai îndeplinit dorinţele zilei de azi, te rog să-mi spui

207

———————– Page 208———————–

cu ce te pot recompensa. Ştii cine sunt şi îţi poţi da seama că sunt în

măsură să-ţi îndeplinesc orice dorinţă. Femeia cam descumpănită de

evoluţia lucrurilor, stă o clipă pe gânduri şi apoi zice: „dezbracă-te”

Ceauşescu se dezbracă. „întoarce-te”. După a treia rotire, îi zice

„îmbracă-te”. Omul se îmbracă. De acuma, el foarte nedumerit îi zice:

„Draga mea, nu prea înţeleg de ce ai făcut aşa. Puteai să-mi ceri casă,

maşină, slujbă etc. etc. De ce m-ai întors de câteva ori roată?” Şi atunci

ea, într-o nealterată limbă românească îi zice: „Am vrut şi eu să văd, care-

i pula aia bleagă, care fute-o ţară-ntreagă”.

Aşa-i că acest banc nu are nici un gust dacă nu-l spui cu „p” şi cu

„f”? Cu „p” şi „f” cele două versuri sunt de o inspiraţie formidabilă.

Vreau să-ţi mai spun un banc, dar pe altă temă, o temă mai

politică şi mai ideologică.

Se zicea că de la o vreme, Niculae şi Elena au observat şi ei că

maşina socialismului românesc nu mai prea merge. Nu mai prinde viteză,

nu mai poate urca, face foarte des rateuri etc. etc. Încercând s-o mai

controleze de una alta, într-o zi, în garaj, se bagă Nicolae sub maşină, îi

desface şi capota, mai mişcă aici, mai mişcă câte ceva dincolo, dar

degeaba. Când vede Elena că „mecanicul” Nicolae nu se prea descurcă, îi

zice. Ea stătea undeva mai departe pentru că nu voia să-şi murdărească

blana de vulpe argintie. Deci îi zice: „Ştii, dragă, ar trebui să-i consultăm

pe sovietici, că doar de la ei am cumpărat maşina”. „Ce vorbeşti dragă de

sovietici, tu nu ştii care sunt relaţiile noastre cu ei? Dacă-i rugăm să ne

ajute, mai mult ne-o strică, decât să ne-o repare”. „O! că ai dreptate. Dar

atunci ar trebui, poate, să ne ducem la Marx, că sovieticii doar de la el au

luat schiţa – proiect a unei asemenea maşini”. „Da, aceasta ar fi o idee.

Hai să încercăm la Marx”. Îl scoală din morţi şi îi spun despre ce este

vorba. „O! dragii mei, zice Marx, dar eu m-am ocupat de economia

societăţii capitaliste şi nu de maşinile ei. Dar, încercaţi la Engels, el parcă

a scris prin Dialectica naturii şi câteva rânduri despre termodinamică”. Se

duc la Engels. „O! dragii mei, zice Engels, dar voi aţi luat maşina de la

sovietici, ori maşina socialismului sovietic nu are aproape nimic de-a face

cu aceea pe care am schiţat-o noi, adică eu şi cu prietenul meu Marx.

Maşina socialismului sovietic este o invenţie pur leninistă, aşa că vă

îndemn să vă duceţi la Lenin” Se duc cei doi la Lenin. Acesta sculat din

Mausoleul din Moscova, vine la maşină să vadă ce are. Îşi pune halatul şi

şapca de lucru şi ţuşt sub maşină. Când iese de acolo le zice: „O! dragii

mei, cum vreţi voi să vă tragă bine maşina, să urce şi să prindă viteză,

208

———————– Page 209———————–

când voi mai toată energia motorului aţi canalizat-o şi o folosiţi la claxon.

Numai cu claxoane nu poate merge nici o maşină, nici chiar aceea a

socialismului românesc”.

Nu departe de genul bancurilor de mai sus, s-au aşezat şi se

aşează cele şase paradoxuri ale paradoxalei realităţi româneşti. Produse

de acelaşi folclor politic subteran, acestea circulau şi ele, din gură în gură,

pe poziţia de glume amare. Suita paradoxurilor suna cam aşa:

– Cu toate că în România nu există dreptul la grevă, oamenii nu

lucrează;

– Deşi oamenii nu lucrează, planurile se depăşesc;

– Cu toate că planurile se depăşesc, rafturile magazinelor sunt

goale;

– Deşi magazinele sunt goale, cămările sunt pline;

– Deşi cămările sunt pline, toată lumea este nemulţumită:

– Deşi lumea este nemulţumită, toată lumea aplaudă.

Da, copile, se aplauda în vremurile acelea frenetic, numai că era

vorba de aplauze false, teribil de false. Toată această falsitate rezulta din

dictatura severă pe care cei doi au instituit-o şi din cultul personalităţii pe

care l-au iniţiat şi cultivat. Spre deosebire de oricare altă ţară socialistă din

perimetrul european, dictatura proletariatului a ajuns să fie la noi dictatura

partidului şi dictatura acestuia, dictatura celor doi. Cei de la cooperativa

ochiul şi urechea – adică cei de la securitate – erau peste tot. Totul se

înregistra, controla, raporta. De aci şi de aceea, la noi nu putea fi vorba de

niciun fel de mişcare de opoziţie, cât de cât organizată. La noi nu se putea

naşte ceva de genul Solidarităţii din Polonia sau de forma Primăverii de la

Praga. La noi nu se putea mişca în front. Dezidenţii noştri se numărau pe

degete şi se manifestau ca iniţiative individuale. În consecinţă, la noi era o

mare dezidenţă ascunsă, adâncă, de masă. De existenţa acesteia au ştiut

foarte bine cei care s-au ocupat de pornirea revoluţiei din România.

Aceştia – nu se ştie nici astăzi care au fost şi cam de pe unde au venit – au

fost foarte la curent cu stările de spirit anticeauşiste, cu faptul că

mămăliga românească este nu coaptă, ci pur şi simplu răscoaptă. Ştiau că

nu era nevoie decât de două, trei chibrituri ca această mămăligă să

explodeze. Ştiau că pe Ceauşescu nu-l mai iubea nimeni, nici în interior şi

nici în exterior, nici de la Apus şi nici de la Răsărit. Ei au contat mult şi

au contat bine pe faptul că odată deslănţuită mânia maselor nu va mai

putea fi oprită.Dezlănţuită de o petardă şi de o undă de chemare la

libertate, lumea de la mitingul din 22 dec. n-a mai putut fi oprită, până n-a

209

———————– Page 210———————–

ajuns în cabinetele celor doi şi până nu le-au aruncat portretele şi operele

pe fereastră. De dădeau cumva şi de ei se prea putea ca şi ei să fi avut

aceeaşi soartă.

Prin dictatură şi cult al personalităţii, Nicolae şi Elena au anulat

orice şanse vreunei revoluţii de catifea. De aci şi de aceea, se poate zice,

metaforic vorbind, că cei doi, prin politica lor, au pregătit armele vărsării

de sânge pe străzile Timişoarei şi Bucureştiului şi că tot ei şi-au curăţat

puştile necesare propriei lor execuţii.

Sub raport juridic, procesul lor a fost o caricatură. Dar procesul a

fost un proces politic şi ca atare nu poate fi judecat după normele unui

proces normal. Ar fi culmea ca, după nu ştiu câţi zeci de ani, invocând

lipsurile juridice ale procesului şi fazele mai de Doamne-ajută din domnia

lor, să-i declare eroi naţionali. La un asemenea gând nu-mi vine să-ţi zic

decât: Doamne fereşte!

x

x x

Particularităţile conducerii ceauşiste – dictatura severă şi insupor-

tabilul cult al personalităţii – explică doar caracterul singular al revoluţiei

române, doar crucile care au rămas în urma ei. Aceste particularităţi nu

explică deloc revoluţia în sine, declanşarea şi victoria ei, nu explică,

metaforic vorbind, smulgerea stemei socialiste din chiar steagul ţării.

Căderea socialismului românesc s-a înscris într-un proces istoric

mai larg şi se explică prin chiar cauzele derulării acestuia. Se explică prin

cauzele care au condus la căderea întregului sistem al socialismului

sovietic şi est-european, se explică prin ceea ce a condus şi la căderea

binecunoscutului Zid al Berlinului şi, nu în ultimul rând, la destrămarea

colosului denumit Uniune Sovietică.

Dar de ce oare, după o istorie destul de lungă – 70 de ani pentru

perimetrul întinsei Uniuni Sovietice şi 50 de ani pentru ţările est-europene

– socialismul a trebuit să cedeze presiunilor societăţii capitaliste? De ce

oare, de cum s-a promis că tancurile sovietice nu vor mai fi puse în

mişcare, societatea care se considera a fi pentru eternitate se prăbuşeşte ca

un castel făcut parcă din câteva cărţi de joc?

Răspunsul la acest mănunchi de întrebări ar necesita analize

întinse şi consideraţii complexe. Asemenea analize se vor face cu

siguranţă, la timpul potrivit, de către acei istorici, economişti şi politologi

210

———————– Page 211———————–

care se vor apleca asupra acestui teribil de curios şi surprinzător proces

istoric. Eu mă voi referi doar la câteva consideraţii, doar la ceea ce cred

că ar fi absolut necesar pentru înţelegerea fragmentului de istorie la care

ai participat cu o nevinovată atitudine de copil, fragment care, până la

urmă a influenţat atât de profund coordonatele prezentului şi viitorului

vieţii tale.

Dincolo de oameni, dincolo de modul lui Lenin de a-l citi pe

Marx, de modul lui Stalin de-a prelua „poruncile” lui Lenin, chiar dincolo

de personalităţile politice ale momentului – Gorbaciov, Regan, Kohl etc.

pentru ţara noastră Iliescu – cauzele de fond şi de fapt ale căderii socialis-

mului trebuie căutate în lipsurile pe care sistemul le-a avut pe cele două

paliere ale oricărei vieţi sociale-palierul economic şi cel social-politic.

Neajunsul neajunsurilor economiei socialiste s-a aşezat în chiar

„piesa” ei de fond – proprietatea socialistă. În ciuda unor consecinţe

pozitive în plan social – un dram de mai multă egalitate, de mai multă

armonie socială, de mai multe şanse evoluţiei personale etc. – această

proprietate s-a dovedit mai puţin productivă decât proprietatea capitalistă.

Aceasta, în perspectivă istorică, în ciuda tuturor limitelor ei – producerea

de exploatare, de inegalităţi, de conflicte sociale etc. – a fost şi a rămas

incomparabil mai eficientă decăt surata ei socialistă. Din solurile proprie-

tăţii private a ţâşnit incomparabil mai multă iniţiativă, inovaţie, creaţie,

mai multă bogăţie socială. Nu este deloc întâmplător că marile perfor-

manţe ale evului nostru ştiinţific şi tehnic – fizică atomică, cibernetică,

genetică, cosmonautică – au fost produse ale zonelor capitaliste ale socie-

tăţii contemporane. În acest fel, proprietatea privată s-a dovedit a genera

şi a întreţine cote mai înalte de productivitate a muncii. Înarmat cu

mijloace de producţie mai performante, muncitorul capitalist producea

mai mult şi mai de calitate dcât fratele lui din ţările socialiste. În ciuda

faptului că pe undeva în scrierile lui, V.I. Lenin atrăgea atenţia asupra

faptului că dacă socialismul vrea să învingă de-adevăratelea capitalismul,

atunci el trebuie să-şi asigure victoria în zonele productivităţii muncii.

Acest lucru nu s-a realizat. După cucerirea puterii politice şi după ce

oamenii muncii au aflat că ei sunt de pe acuma şi proprietarii fabricilor şi

ogoarelor nu şi-au prea suflecat mânecile şi nu s-au prea înghesuit la

hărnicie. Mulţi dintre ei s-au gândit mai degrabă cum să-şi găsească un

loc mai călduţ în aparatul de partid şi de stat. Rândurile acestui aparat a

luat aşa dimensiuni, încât nu s-a născut deloc din senin expresia: „unul cu

sapa, trei cu mapa”. La teza filozofiei marxiste că „munca l-a creat pe

211

———————– Page 212———————–

om”, s-a găsit imediat replica folclorică „dar nici lenea n-a omorât pe

nimeni”.

Neputinţa socialismului de a ţine cât de cât pasul cu performan-

ţele de competitivitate ale economiei capitaliste se mai explică şi prin

brutala încălcare a legii valorii. Înlocuirea acesteia cu aşa zisa lege a

planificării s-a dovedit a fi catastrofală. Aceasta a condus la preţuri fixate

arbitrar, la preţuri care nu mai oscilau cât de cât în jurul valorii reale a

produselor. Fără asemenea preţuri o economie nu prea poate conta pe un

mers înainte. Fără contradicţiile cererii şi ofertei, economia socialistă a

rămas fără motoarele interioare ale dezvoltării ei. Drept urmare, distanţele

dintre capitalism şi socialism în domeniile calităţii vieţii – câştiguri,

confort etc. – nu numai că nu se anulau, ba dimpotrivă se adânceau.

Pentru a avea la îndemână o imagine plastică vizavi de aceste distanţe, ţi-

aş aduce în discuţie, dragă copile, o sugestivă comparaţie: mercedesul şi

trabantul. Datorită performanţelor de calitate ale economiei capitaliste,

oamenii acesteia „călătoreau” cu mercedesuri de ultimul tip, oamenii

socialismului trebuiau să se mulţumească cu viteza şi confortul traban-

tului. Distanţele mercedes-trabant ar putea fi uşor urmărite pe toate palie-

rele şi în toate zonele vieţii economico-sociale; de la drumurile publice

până la condiţiile de lucru din fabrici şi uzine, de la W.C.-urile publice

până la confortul din locuinţe, hoteluri, restaurante etc.

La necazurile de ordin economic s-au adăugat nu mai puţinele

necazuri de ordin social-politic. În acest sens, necazul necazurilor a fost

acela al partidului unic. Lichidarea brutală a claselor a condus prin chiar

logica lucrurilor la lichidarea, tot foarte brutală, a partidelor politice. În

locul luptei democratice pentru putere, s-a instituit dictatura proletaria-

tului, dictatură care a devenit, tot prin logica interioară a sistemului, o

dictatură a partidului, iar aceasta, la rândul ei, o dictatură a liderului de

partid. Toţi liderii comunişti se considerau a fi pe deasupra legii şi pe

deasupra tuturor. În numele unei democraţii noi, democraţia a fost elimi-

nată de pe scena vieţii politice. Alegerile, şi pe linie de partid şi în structu-

rile vieţii de stat, au devenit nişte veritabile falsuri, nişte acte de neîndoiel-

nică caricatură. Peste tot funcţiona vorba lui Stalin, vorbă rostită, se zice,

încă prin 1919: „Important nu este cum votează oamenii, ci cum se

numără voturile”. Aşezându-se lucrurile sub însemnele unui asemenea

principiu, „Aleşii poporului” erau dinainte aleşi. Oamenii se duceau

degeaba la urnele de vot.

212

———————– Page 213———————–

Că realmente lucrurile se derulau după o asemenea formulă, m-

am convins pe pielea mea în cel puţin două împrejurări. Prima se referă la

o conferinţă de partid, în Sala Mare a Casei Universitarilor, conferinţă la

care, după dezbateri care nu erau dezbateri, trebuia să se aleagă delegaţii

Clujului la o conferinţă pe ţară. Eram şi eu printre cei cu drept de vot. Pe

prorectorul J. Demeter – cel despre care câteva rânduri ţi-am scris şi ceva

mai sus – l-am şters de pe listă cu propria mea mânuţă. Cu toate acestea

omul a fost anunţat ca ales „în unanimitate”. Cea de-a doua împrejurare

este aceea în care am fost şi eu preşedintele unei secţii de votare. Potrivit

instrucţiunilor, la anumite ore ale zilei trebuia să comunicăm numărul

celor care au trecut deja pe la vot. Prima comunicare trebuia făcută la o

oră de la deschiderea votării. Luând lucrurile destul de în serios, imediat

după ora 7 m-am dus la telefon şi am comunicat o cifră care era foarte

aproape de situaţia reală a votărilor. Când am comunicat cifra, de la

celălalt capăt al firului mi se spune: „Ce 20 tov. Irimie? Poate vreţi să

ziceţi 120?” „O sută douăzeci nici într-un caz. Eu v-am spus că până la 7

au votat 20 şi acuma mai sunt vreo 2-3 prin cabine. Dumneavoastră

scrieţi ce vreţi”. „Bine, bine, o să scriu eu ceva”. Când am văzut cum se

joac ă tovarăşii cu cifrele, i-am spus adjunctului să comunice el mai

departe cifrele cu votanţii, deoarece eu nu mă mai duc la telefon.

În cursul aceleiaşi zile, pe la ora 5-6 d.m., apare în control prima-

rul din acele vremuri – Constantin Chirilă. Se uită peste liste şi vede că

mai erau destul de mulţi oameni care încă nu veniseră la vot. M-a criticat

că n-am făcut o destul de bună mobilizare la vot. N-a trecut nici o

jumătate de oră de la vizita primarului că am şi auzit la radio că „la Cluj-

Napoca s-a încheiat votarea şi că s-a trecut deja la numărarea voturilor”.

Noi, cei din Comisie, ne-am uitat miraţi unii la alţii şi ne-am văzut mai

departe de treabă.

Am luat destul de în serios şi numărătoarea voturilor. Am făcut

un proces-verbal în care toate adunările, pe orizontală şi verticală, să fie

corecte. Am avut ceva probleme doar cu buletinele care trebuiau anulate.

Instrucţiunile pentru „anulat” lăsau anumite portiţe de interpretare. Pe

foarte multe buletine erau şterşi toţi propuşii stăpânirii şi în locul lor erau

scrise lozinci de genul: „Vrem pâine şi lapte”, „Vrem alegeri adevărate”,

„Vrem libertate” etc. Pe multe buletine era trecut drept singurul ales

„Lulu”. Acest Lulu era un copilandru handicapat psihic, care trăia pe

uliţele Clujului. Toată lumea îl cunoştea. Era neviolent şi se putea mişca

în libertate. Ba era şi destul de simpatic. Mânca mai ales pe la cantine şi

213

———————– Page 214———————–

dormea prin gară sau pe la portarii unor internate. Sâmbăta şi duminica,

de cum se auzea de vreo nuntă, rupea ceva flori din careva parc şi rapid

cu ele la mireasă, cu o întreagă poezie drept urare, o poezioară destul de

plină de haz. Ştia bine că după poezie se trezeşte cu o porţie bună de

mâncare.

Şi aşa, dragă copile, au ajuns clujenii să-l dorească pe Lulu drept

primar ori drept deputat în organul legislativ al ţării, organ care pe atunci

se numea Marea Adunare Naţională. Cam până la Lulu a mers bătaia de

joc a unor clujeni faţă de alegerile din România. Unii oameni au înţeles,

înaintea mea, că alegerile sunt de fapt doar o mare mascaradă.

Buletinele de vot cu înjurături, lozinci şi „Lulu” nu le-am predat

stăpânirii. Celor din comisie le-am spus că trebuie să le predau separat.

De fapt le-am dus acasă, le-am arătat şi lui Mica şi apoi le-am rupt şi am

tras apa peste ele. Când mi-am zis că ar fi bine să nu le las printre

celelalte buletine, m-am gândit, în naivitatea mea de pe atunci, că cineva

s-ar putea uita peste ele şi le-ar putea pune la dispoziţia securităţii, pentru

identificarea autorilor lor. Pe atunci încă nu ştiam de principiul lui Stalin,

nu ştiam că nu contează ce şi cum votează oamenii, nu ştiam că de fapt

alegerile erau doar o mare formalitate. Când am dus sacul cu listele de

alegători şi cu buletinele de vot mi s-a spus pur şi simplu să-l arunc într-o

anume sală, peste zeci şi zeci de alţi saci. Atunci mi-am dat seama că

până la ceasul topirii lor, nimeni nu se va mai interesa de soarta sacilor

votării. Mi-am dat seama că de fapt aleşii poporului erau de mult anunţaţi

mai sus şi că de cel puţin câteva ceasuri numele lor se află deja în paginile

Făcliei de a doua zi.

Aşa s-a ajuns ca alegerile să fie deturnate de la menirea lor şi să

devină false alegeri. Fără mai multe partide, fără lupta lor pentru putere,

fără alternanţe la guvernare, viaţa politică a vremurilor şi locurilor socia-

lismului a ajuns să fie o adevărată caricatură. În locul democraţiei,

socialismul a produs şi a pus în mişcare oribile dictaturi. În interiorul

acestora, contradicţia contradicţiilor era aceea dintre conducător şi condu-

şi. Partidul unic, indiferent de numele lui, era definit ca fiind „forţa politi-

că conducătoare”. Partidul unic era acela care făcea legile şi care suprave-

ghea aplicarea lor. Organele de stat – parlament, guvern, ministere etc. –

nu erau decât instrumente ale aplicării politicii partidului. Partidul avea

întotdeauna dreptate, el era infailibil, el se situa în afara legii şi deasupra

ei. Conducătorul partidului era autoritatea supremă. Toată lumea trebuia

să i se supună. Cine îndrăznea să vocifereze sau să iasă din front era pus

214

———————– Page 215———————–

rapid pe seama organelor de opresiune – poliţie, justiţie, securitate. Tot

rapid putea urma o judecare sumară şi apoi o deportare sau execuţie.

Pentru justificarea practicilor sale dictatoriale, tătucul Stalin a

născocit teza „ascuţirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre comu-

nism”. Pe cât de absurdă sub raport teoretic, o asemenea teză s-a dovedit

extrem de nefastă sub raport practic. În numele ei, acelaşi Stalin a

împânzit teritoriul întinsei Uniuni Sovietice cu închisori şi plutoane de

execuţie. Romanele lui Soljeniţîn nu s-au născut din senin, s-au născut

dintr-o realitate urâtă şi tristă, teribil de urâtă şi teribil de tristă.

După moartea lui Stalin, câte ceva s-a mai schimbat, dar dicta-

turile socialiste tot dictaturi au rămas. Practicile lor au devenit ceva mai

rafinate. Conduşii însă nu s-au îndrăgostit de conducătorii lor şi nici de

programele „înaintării neabătute spre comunism”. Când masele au simţit

că aceştia ar putea fi eventual detronaţi, n-au sărit în apărarea lor.

Dimpotrivă. Cu participarea masivă a oamenilor muncii, liderii comunişti

au fost detronaţi cu viteza cu care nemţii, dintr-o parte şi din alta, au

demolat binecunoscutul zid al Berlinului.

Mai multe despre căderea comunismului, dragă copile, din orele

de istorie şi eventual din cărţile care s-au scris şi se mai scriu pe această

temă. Cu bine.

x

x x

Câteva întrebări îmi stăruie în vârful condeiului şi nu mă lasă să

fac un pas mai departe, nu mă lasă să trec la următoarea fază a vieţii mele.

După această spectaculară cădere a comunismului se mai poate oare vorbi

despre Marx? Mai are oare opera lui vreo anume actualitate? Pe unde a

greşit bătrânul atunci când a schiţat viitorul comunist al omenirii? Sunt

oare aceste greşeli vinovate de neaşteptata prăbuşire? Se va mai putea

oare conta pe o revenire la comunism sau la vreun alt fel de comunism?

Cine ar vedea acuma această suită de întrebări, pe bună dreptate

şi-ar putea zice: „Cum dracu se mai poate cineva întreba de actualitatea

lui Marx? Cum să mai poţi vorbi, fie şi doar interogativ, despre vreo

anume revenire la socialism şi/sau comunism? Oare omul acesta n-a

înţeles şi nu înţelege că istoria s-a pronunţat definitiv în procesul marxis-

mului şi al comunismului?

215

———————– Page 216———————–

Mai ales în România, asemenea reproşuri mi s-ar adresa din toate

părţile. Îmi aduc aminte că acum doi sau trei ani, într-o emisiune la

televizor, cineva care a îndrăznit să scrie o lucrare despre Marx era

aproape să fie pus la zid. În ochii moderatorului emisiunii, Marx era

principalul vinovat de toate păcatele comunismului. El era vinovat chiar

şi de crimele lui Stalin. Ba, a fost adus în discuţie şi păcatul de-a se fi

încurcat cu slujnica casei. Degeaba a încercat Ianoşi – aşa se numea

autorul lucrării – să explice că Marx nu trebuie redus la lectura pe care i-a

făcut-o Lenin, că nici Lenin nu trebuie redus la ceea ce a făcut Stalin din

ideile lui. Degeaba s-a insistat pe faptul, că tocmai căderea comunismului

pune acut problema unei noi recitiri a lui Marx, a unei reconsiderări a

operei lui. Degeaba s-a afirmat că opera unui mare creator nu poate fi

privită şi judecată prin prisma unor slăbiciuni din sferele vieţii lui private

etc. etc. Moderatorul – ca autoritate a televiziunii – a rămas ferm pe

poziţiile sale: Marx – un depăşit şi un respins, opera lui la lada de gunoi.

În Germania lucrurile se prezintă altfel. Pe aici, numele lui Marx

se pronunţă încă cu un mare respect, numele lui, potrivit unor sondaje

recente, figurează încă pe lista celor zece mari personalităţi pe care naţia

germană le-a dat culturii universale. Pe aici, aniversările şi comemorările

bătrânului nu sunt uitate. Nu mică mi-a fost mirarea când, fiind cu

prietenul Toni la un concert, în chiar programul lunar de concerte, am dat

peste chipul bărbosului şi am putut citi o pagină întreagă de text aniver-

sar. Se pare că în Germania s-a spart viziunea monolitică aşezată în

expresia „Marx-Engels-Lenin şi Stalin”. Aici s-a înţeles că expresia n-a

fost decât o invenţie a stalinismului; expresie care nu avea şi nu putea să

aibă nici o acoperire în raporturile de fapt şi de fond dintre ideile

moştenite ale celor patru. Nemţii n-au uitat că din opera lui Marx s-au

inspirat nu numai autorii comunismului, dar şi cei ai social-democraţiei.

Unele din petele negre ale socialismului de tip sovietic, şi nu

numai, pot fi realmente puse pe seama unor pagini ieşite de sub condeiul

lui Marx şi Engels. Este vorba de paginile pe care Lenin şi Stalin, mai

târziu Mao şi alţii le-au buchisit cel mai mult. De acest gen sunt de pildă

paginile în care cei doi s-au referit la locul şi rolul luptei de clasă în

derularea istoriei. Încă în primele rânduri ale Manifestului comunist s-a

afirmat şi se afirmă că întreaga istorie este o istorie a luptei şi/sau luptelor

de clasă. Afirmaţia în sine nu are nu ştiu ce mare cusur. Ea pune în

lumină o idee care cu greu ar putea fi, în întregul ei, pusă sub semnul

îndoielii. Istoria a fost şi este, în multe din evenimentele ei, manifestare a

216

———————– Page 217———————–

unor contradicţii de clasă. Dar nu numai. În arena aceleiaşi istorii s-au

confruntat adeseori şi multe alte conflicte – triburi, cetăţi, state, popoare,

naţiuni, culturi, religii. Nu întotdeauna manifestările acestor genuri de

conflicte pot fi puse pe seama unor contradicţii de clasă. Reproşurile care

i s-ar putea face lui Marx şi Engels sunt cele legate de suprasolicitarea

contradicţiilor de clasă în judecarea destinelor societăţii capitaliste. Lupta

de clasă dintre proletariat şi burghezie a fost considerată ca fiind acea

dimensiune a societătii care, în modul cel mai firesc, urma să ducă la

revoluţia proletară şi apoi la dictatura proletariatului. Lecţia despre lupta

de clasă, revoluţie, dictatură şi dictatură a proletariatului a fost cel mai

bine învăţată de Lenin şi Stalin, iar după exemplul lor de toţi liderii

comunişti. În mâinile acestora, paginile în care se vorbea despre democra-

ţie şi despre preferinţa cuceririi paşnice a puterii n-au mai contat. Lenin s-

a legat de ideea de revoluţie prin toate firele fiinţei lui. Iute din fire, el nu

şi-a mai pus problema să aştepte, să vadă, să încerce, să discute, să facă

reforme, să organizeze alegeri etc.; a recurs direct la revoluţie. Şi-a arestat

adversarii şi rapid i-a pus la zid.

După instituirea puterii sovietelor, Lenin n-a mai dăinuit prea

mult. Au urmat vremurile lui Stalin. În mâinile acestuia dictatura proleta-

riatului nu s-a îndulcit. Dimpotrivă. Ghilotinele socialismului se înmul-

ţesc. Dictatura proletariatului devine dictatură personală. Aceste meta-

morfozări, după cum ţi-am scris şi ceva mai sus, au fost mereu motivate

prin nefasta teză a „ascuţirii luptei de clasă”.

Oare ce-ar fi fost dacă Marx n-ar fi scris atâta cât a scris despre

revoluţie şi despre dictatura proletariatului? Oare cum ar fi arătat puterea

clasei muncitoare dacă Marx ar fi pledat pentru democraţie şi democraţie

a proletariatului? Oare Lenin şi Stalin l-ar fi ascultat? Dar să temin cu

prostiiile. Despre istorie nu se discută în termenii „oare ce-ar fi fost dacă

…”

Nu departe de afirmaţiile despre clasele sociale se aşază cele zise

de Marx despre masele populare, despre ele ca principalul factor al

evoluţiei istorice. Personalităţile erau considerate ca un factor secundar.

Un asemenea mod de a vedea lucrurile, afirmă doar o jumătate de adevăr.

Cealaltă jumătate se aşează în afirmaţia că personalităţile fac istoria. Ele

sunt cele care fac ideile şi programele, ele deţin voinţa necesară realizării

acestora. De multe ori, masele n-au fost şi nu sunt altceva decât „cele care

au mers aiurea – ziceam noi în glumă – după conducători”. Din punctul

de vedere al raporturilor dintre mase şi indivizi teza că doar masele au

217

———————– Page 218———————–

făcut şi fac istoria, cade mult în zona discutabilului. În lumina viziunii

marxiste, indivizii n-au fost şi nu sunt prea luaţi în seamă. Ei au contat şi

contează doar ca fii ai poporului. Ce erau sau ce ar fi putut fi ei, ca

individualităţi, ca oameni făcuţi din carne şi sânge, ce au fost sau ce ar fi

putut fi prin nevoile lor, prin pasiuni şi iubiri, prin dorinţe şi aspiraţii, prin

necazuri şi bucurii, prin teama de viaţă şi frica de moarte nu prea intra în

discuţie. Interogaţia filozofică vizavi de om şi de condiţia umană a cam

fost lăsată pe seama altor filozofii. Băgaţi în carcasele structurilor

societăţii, indivizii nu prea aveau sentimentul realizării lor multilaterale şi

plenare. De aci şi de aceea, de cum s-au ivit zorii unui plus de libertate,

oamenii au spart carcasele societăţii, au ieşit în stradă şi au cerut înainte

de toate „Libertate, Libertate!” Cu această lozincă au început peste tot

demolările socialismului.

Din paginile în care Marx a încercat să schiţeze profilul societăţii

socialiste şi/sau comuniste – societate fără clase, fără exploatare, cu multă

egalitate şi dreptate socială etc. – două fraze au devenit celebre: „fiecăruia

după munca sa” şi „fiecăruia după nevoile sale”.

Dacă nu şi în prima, în cea de a doua s-a strecurat cu siguranţă o

mare doză de imposibil, de utopie. Marx a fost un romantic, poate ultimul

mare romantic. Numai dintr-o minte prea romantică putea ţâşni ideea unei

societăţi în care oamenii să lucreze numai dacă vor. Şi toate acestea

numai din dragoste curată şi nesiliţi de nimeni. Pământul însă ar fi să

geamă de bogăţie, iar oamenii lui să se înfrupte mai ceva decât o puteau

face, pe vremea lor, Adam şi Eva. Ajunse pe mâinile celor cu propa-

ganda, cele două fraze au ajuns să fie „culmile de aur ale comunismului”,

„viitorul de aur al omenirii” etc. La Ceauşescu nu era nicio cuvântare,

fără câteva asemenea slogane.

Cu timpul, oamenii şi-au dat seama de caracterul nerealist al

promisiunilor socialiste, şi-au dat seasma că distanţele dintre promisiuni

şi posibilităti nu se micşorează, ci cresc. Atunci când au apărut lozincile

„Jos comunismul”, oamenii, în loc să se mobilizeze întru apărarea

rânduielilor comuniste, şi-au pus şi mâinile şi umărul la demolarea lor.

Şi acum destul, destul cu reproşurile, destul cu criticile. Să

încercăm, dragă Sergiu, să-i luăm şi apărarea lui Marx, să-l apăram de cei

care îl contestă total şi global. Dar de ce să-l apăr eu, eu un oarecare.

Marx se poate apăra şi singur. Se poate apăra prin opera lui, prin ideile

care nu şi-au pierdut adevărul, valoarea, actualitatea.

218

———————– Page 219———————–

În categoria acelora care îl neagă total şi global se manifestă două

orientări, două genuri de argumentare. În prima, mai veche, se zice că

Marx a fost mare şi a avut dreptate doar pentru capitalismul din vremea

sa. Pentru acesta, doctrina lui economică şi ideile lui social-politice se

potrivesc ca o mănuşă. Pentru capitalismul de astăzi, Marx nu mai poate

avea nicio relevanţă. Opera lui este de acum o operă de arhivă, o operă la

care se pot adresa cei care se ocupă de istoria doctrinelor economice şi de

istoria filozofiei sociale.

Celor care umblă pe la asemenea argumente, Marx le-ar putea

zice: „Eu recunosc că astăzi capitalismul arată altfel decât cel de pe

vremea mea. Eu nu aveam calculator, nu mă puteam juca pe Internet, nu

puteam vorbi de energia atomică şi nici de zborul omului în cosmos. Eu

recunosc că muncitorul de azi are alte condiţii de muncă şi de viaţă. El

produce ajutat de maşini ultrasofisticate, câştigă destul de bine, are

locuinţă confortabilă, are şi maşină, chiar dacă nu neapărat un mercedes.

La un an, doi îşi poate permite chiar şi un concediu în Mallorca. Eu

recunosc deci deosebirile dintre proletariatul de pe vremea mea şi clasa

muncitioare de la acest început de mileniu. Dar, dar, dar oare mecanis-

mele economice de fond şi de esenţă ale capitalismului s-au schimbat?

Oare nu tot prin acţiunea legii plusvalorii banii fac bani, capitalul produce

capital? Oare producerea de plusprodus n-a rămas raţiunea de-a fi şi

pentru capitalismul contemporan? Oare s-a scos cumva exploatarea din

joc? Dac ă ar fi aşa, atunci capitalismul de azi ar fi societatea cea mai

comunistă.

Am admis că oamenii muncii îşi pot permite şi ei să umble pe

autostrăzi foarte frumoase, cu maşini confortabile. Dar patronii şi/sau

managerii lor nu umblă cumva cu avioane personale şi iahturi de familie?

Am admis că oamenii muncii îşi pot face concedii la Mallorca sau în

Caraibe. Dar stăpânii lor? Nu de mult am citit undeva că un asemenea

stăpân şi-a permis un bilet de câteva zeci de milioane de dolari ca

sovieticii să-l plimbe puţin prin cosmos. Până la urmă de unde vin toate

aceste distanţe de venituri şi posibilităţi? Pe vremea capitalismului clasic,

cum îi ziceţi voi, aceste distanţe erau cam de la bicicletă la maşină.

Acuma nu vedeţi că ele sunt de la cer la pământ? Judecaţi, vă rog, mai

bine, uitaţi-vă mai atent la miezul lucrurilor şi veţi putea ajunge la

constatarea că de fond şi de fapt, capitalismul de azi, denumit mai nou

economie de piaţă sau societate democratică nu este altceva decât aceeaşi

Mărie, mai durdulie şi cu altă pălărie”.

219

———————– Page 220———————–

Se mai poate adăuga oare ceva la această imaginară autoapărare?

Eu cred că nu.

Să-i luăm acum puţin în discuţie pe adversarii globali sau totali.

Aceştia sunt foarte recenţi. Pe ei i-a produs căderea comunismului. Ei

sunt de genul moderatorului de la Televiziunea Română, moderator

despre care câte ceva ţi-am scris cu ceva mai sus. Din cele scrise ai cam

putut desprinde cam care sunt argumentele puse în mişcare. Se zice, în

linii mari, că odată cu comunismul a căzut şi toată ţesătura ideatică a

marxismului. În groapa comunismului a fost trimisă nu numai moştenirea

lui Lenin şi Stalin, dar şi aceea a bătrânilor Marx şi Engels. De acum

ideile lor pot fi lăsate pe acolo pe unde sunt şi să-şi doarmă somnul de veci.

La acest mod de argumentare, Marx ar putea zice: „ Domnilor

mei, cum mă faceţi pe mine vinovat de prostiile lui Lenin şi, mai târziu,

ale lui Stalin. Ei au compromis proiectul meu de societate viitoare. Dacă

greşelile au fost în construcţie şi nu în proiect, cine trebuie judecat? N-am

scris eu negru pe alb că revoluţia proletară trebuie pornită şi socialismul

trebuie construit în ţările cele mai avansate din punct de vedere econo-

mic? M-a ascultat Lenin? Nu. S-a apucat să facă socialism şi comunism

tocmai în Rusia, tocmai pe acolo pe unde jumătate din relaţiile de

producţie erau încă feudale sau semifeudale. Eu mă aşteptam mai demult

ca o asemenea construcţie să eşueze. M-am mirat şi mă mir şi acuma că a

rezistat atâtea decenii. Tot vizavi de Lenin. Am scris eu, oare, pe undeva

că şi mica proprietate privată va produce capitalism zi de zi, ceas de ceas

şi în proporţie de masă? Nu-mi aduc aminte de aşa ceva. Apropo de

nivelul lichidării claselor exploatatoare am zis pe undeva că ele trebuie

lichidate fizic, că trebuie, fără niciun discernământ, puse la zid? A găsit

oare Stalin în opera mea că „lupta de clasă se ascute pe măsura înaintării

spre comunism”? Să nu vă supăraţi, acestea sunt lucruri, mai bine spus

idei, de care nu mă puteţi face vinovat. Vă rog să nu confundaţi barba

mea şi a prietenului Engels cu bărbiţa lui Lenin ori cu mustaţa lui Stalin.

Să nu le confundaţi nici cu chelia lui Mao şi nici cu barba lui Fidel

Castro. Mai gândiţi-vă, şi veţi putea găsi, că multe din ideile pe care eu şi

Engels le-am pus în mişcare mai sunt şi pentru astăzi destul de valabile”.

„Cum să mai fie valabile după un aşa fiasco istoric? În chiar

prima frază a Manifestului ziceaţi că „o stafie umblă prin Europa, stafia

comunismului”. Nu vedeţi că acuma ea nu mai umblă pe nicăiri? Nu

vedeţi în ce zone periferice au ajuns partidele comuniste din Europa? Nu

vedeţi că nici în China comunismul nu mai este comunism? Acolo

220

———————– Page 221———————–

comuniştii l-au demolat. Din comunismul chinez n-a mai rămas decât

numele partidului, partid care nu vrea să cedeze puterea.”

„Este adevărat că la ora actuală mişcarea comunistă de pretutin-

deni trece printr-un declin drastic. Acest declin s-ar putea întinde încă

peste câteva decenii. Dar, ia uitaţi-vă puţin, la ce face acuma economia de

piaţă. Nu vedeţi cum se obrăzniceşte? Cum apelează la mijloace ale

capitalismului sălbatic? Nu vedeţi ce presiuni face chiar şi asupra social-

democraţiei? Cum o forţează să se „modernizeze”? Cum o împinge mai

spre dreapta? Cum o face să mai renunţe la programele ei de protecţie

socială? Asemenea programe, se zice, au fost bune şi necesare atâta

vreme cât era şi comunismul pe lume. Dar acuma? Acuma de ce mai

trebuie chiar atâta grijă socială? De ce concedii aşa de lungi? De ce bani

pentru şomaj pe aşa lungă perioadă? De ce atâta ajutor social? De ce

săptămâna de lucru doar de 36 de ore? De ce tot învăţământul gratuit? De

ce sănătatea atât de protejată? Etc.

„Eu sper ca social-democraţia europeană, după pasul spre

dreapta, să facă şi doi paşi spre stânga. Altfel, la stânga ei va rămâne un

spaţiu social şi politic destul de mare, spaţiu în care s-ar putea cristaliza

mişcări sociale mai radicale, mişcări în care chiar şi „stafia” să-şi poată

găsi anumite linii de mişcare. Că aceste mişcări se vor cristaliza sub un

steag roşu sau sub vreunul multicolor nu prea contează. Pentru discuţia de

faţă contează doar că mişcările social-politice de stânga, fie ele mai

radicale, nu vor putea ocoli unele din ideile pe care eu şi prietenul Engels

le-am pus în mişcare. În afară de aceasta, aţi putea lua în seamă că nici

chiar comunismul, recent demolat, n-a fost făcut numai şi numai din

lucruri rele. Era prin ele şi ceva mai puţină exploatare, ceva mai multă

siguranţă a zilei de mâine, era un dram de mai multă egalitate economică

şi socială, mai multă egalitate a şanselor de afirmare personală, era gratu-

ită şcoala de jos până sus, era bine asigurată protecţia sanitară etc. etc.

Credeţi cumva că chiar pe degeaba unii au nostalgia lui? Credeţi că fără

nici o motivaţie, chiar şi acum după 20 ani, unii se duc cu flori la

mormântul lui Ceauşescu? Că unii dintre nemţi vor să facă zidul înapoi?

Oricum, lucrurile cu „stafia comunismului” sunt ceva mai complicate

decât vor apologeţii economiei de piaţă să le prezinte.

Să nu vă grăbiţi să mă consideraţi „un câine mort”. Aşa se zicea

într-o vreme despre Hegel. Aprecierea a stat în picioare doar până au

apărut neohegelienii. Vedeţi ca nu cumva, peste încă vreo 2, 3 ori 5

decenii să înceapă lumea să vorbească de neomarxism.

221

———————– Page 222———————–

Cât priveşte ideile mele de filozofie socială aş îndrăzni să afirm

că ele nu şi-au pierdut deloc actualitatea. Spuneţi-mi, vă rog, dacă există

vreun pardon de la teza că economicul determină politicul şi ideologicul,

în general. Gândiţi-vă, de pildă, la cazul recent al războiului din Irak. Nu

cumva interesele de ordin economic au generat tot circul diplomatic şi

militar? Nu petrolul a făcut de fapt războiul? De ce credeţi că s-a minţit

atâta? De dragul frumoaselor irakiene? De dragul poporului irakian? Nu,

domnilor mei, s-a minţit şi au fost puse în mişcare tancuri şi avioane de

dragul subsolului irakian. Şi astăzi, ca şi pe vremea mea, interesele de

ordin economic fac şi au făcut politica, legea, morala. Într-un mod ceva

mai complicat, cu mai multe medieri şi condiţionări, fac chiar şi filozofia

şi religia. Cu o bună mânuire, fără patimă şi fără exagerări, teza de mai

sus va rămâne şi pe mai departe valabilă. Va fi valabilă, zic eu, până la

vecii vecilor. Fie şi numai din unghiul de vedere al acestui adevăr, despre

moartea totală şi globală a mea şi a marxismului s-ar putea vorbi cu o

anumită grijă.”

Nu ştiu de ce dracu m-am întins atâta cu această imaginară

pledoarie pro domo a bătrânului Marx. Pur şi simplu m-am lăsat furat de

valul scrisului. De fapt, nici Marx şi nici destinul ideilor lui, nici

socialismul şi viitorul lui, nici economia de piaţă cu fazele ei nu mai au de

ce să mă intereseze. Sunt deja un om bătrân care şi-a pus coasa-n prun.

Cred că am scris de dragul de-a scrie. Am scris, poate, pentru a-mi

răspunde propriilor întrebări. Ce să fac dacă atât construirea socialismului

din România, cât şi căderea lui, au făcut parte din unele pagini ale vieţii

mele.