Povestea unei operații – Perspectivă psihologică şi filozofică


Povestea unei operații
Perspectivă psihologică şi filozofică

Ion Irimie






1. Fraze de început

Când am terminat de scris Aduceri aminte nu bănuiam că viaţa îmi va mai aduce vreun inedit. Credeam, pe atunci, că firul vieţii mele se va derula liniar şi că la cele scrise nu voi mai avea nimic de adăugat.
Dar iată că n-a fost să fie aşa. Viaţa mi-a rezervat o mare surpriză, surpriză care mă face să pun din nou mâna pe condei şi să mă mişc cu el prin zone mari de aduceri aminte. Este vorba de surpriza flenduririi uneia din valvele inimii mele, flendurire denumită medical „insuficienţă mitrală severă”. Această insuficienţă era însoţită de o aritmie destul de avansată şi destul de periculoasă.
Venind la modul cel mai neaşteptat, cele două necazuri de sănătate m-au pus în faţa unei mari alternative de viaţă: să accept o operaţie care să mă pună în condiţia unui om cât de cât sănătos sau să refuz operaţia şi să-mi duc zilele pe care le-aş mai fi avut de dus ca un bolnav, ca unul care, în orice zi sau în orice clipă, îşi poate aştepta sfârşitul. După ceasuri şi zile de firească frământare, după consultări cu fiica mea, Anca, şi după destul de multe insistenţe ale medicului cardiolog, am optat pentru operaţie. Am acceptat să se umble cu bisturiul pe undeva prin jurul inimii şi chiar în interiorul acesteia. Medicii m-au asigurat că totul va fi bine, că, după cum arată muşchiul inimii, arterele şi venele din jur, riscurile legate de operaţie n-ar fi mai mari de trei la sută. În faţa unei asemenea cifre am dat crezare şanselor mele de reuşită. Le-am dat eu crezare, dar gândul că aş putea fi printre cei trei dintr-o sută nu era un gând de neglijat. Cu toată grija şi cu toată trecerea de acel trei la sută, mi-am zis: Ionică, la operaţie! Dar, pentru a scrie despre operaţie şi despre toate cele care i-au urmat, să încep cu începutul.

2. Până la operaţie

Era într-o zi frumoasă de vară, era prin iulie. Era o zi de joi, zi în care, după toate cele ale dimineţii, pe la ora nouă, am plecat să-mi duc la Xerox cartea Informaţie şi cauzalitate. Era făcută ultima corectură şi nu voiam s-o dau editurii fără să-mi rămână şi mie un exemplar. La Xeroxul pe care-l frecventam, domniţa de acolo mi-a spus că ar avea nevoie cam de două ore. În acest caz nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-mi caut ceva pe uliţele Clujului.

 Ieşit de la Xerox, m-am gândit să văd, cu mobilul, dacă nu cumva este prin oraş şi aceea căreia în scris îi spun, pur şi simplu, „V”. Am aflat că-i şi ea prin oraş şi încăchiar pe aproape. Ne-am înţeles să ne întâlnim.

După întâlnire, am condus-o până la maşina 35, staţia de la Operă, ca să se ducă la „ai mei”. Aşa le zice ea celor din familie – fiică, ginere şi două nepoate.
După despărţire, mi-am reluat drumul spre Xerox. În acest drum, cam pe la Librăria Universităţii, m-am întâlnit cu buna mea prietenă Ban Camelia. Cu ochii ei de medic, aceasta şi-a dat imediat seama că ceva nu-i în ordine cu mine. „Ionică, ce-i cu tine? Tu eşti grav bolnav. Tu nu ai ochii tăi, faţa ta, ceva nu-i bine. Te rog să iei rapid un taxi şi să te duci acasă. Iar mâine, la doctori!” Eu i-am zis că poate arăt rău din cauza verii. Ea mi-a replicat că nu-i vorba de nicio vară, că e vorba de ceva necaz de sănătate.
După ce am mai condus-o câţiva paşi, m-am despărţit de ea cu promisiunea că, după Xerox, mă voi duce imediat acasă. „Dar cu un taxi, nu pe jos”, m-a atenţionat ea, pe un ton foarte categoric.
După Xerox, dându-i Cameliei toată ascultarea, m-am dus până în Piaţa Păcii, am luat un taxi şi m-am dus acasă. Nici n-am apucat să intru bine în casă, că sună telefonul. Camelia mă controla dacă am ajuns cu bine acasă. Telefonul ei m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că ceva nu-i de joacă dacă ea îmi dă un aşa telefon. Dar m-am odihnit un pic şi parcă am uitat de avertismentele ei. După o noapte în care am dormit destul de bine, m-am gândit că parcă aş putea face faţă invitaţiei pe care i-am făcut-o prietenului Vanea Semeniuc de-a veni să mâncăm împreună. El era abia venit de la ţară şi nu prea avea mare lucru prin frigider. Mâncare caldă, în niciun caz. Cu Vanea am mâncat, am băut parcă un pahar de vin, am făcut un pic de politică şi ziua de vineri s-a dus. Urma sâmbăta. Pentru această zi acceptasem invitaţia unei bune prietene, pe nume Any, la ceva papanaşi. Cu bune ceasuri înainte de ora plecării, am simţit tot mai clar că n-o să pot onora invitaţia. Mă simţeam aşa de sfârşit încât mă gândeam că n-o să pot ajunge la ea, chiar dacă aş fi luat un taxi. Nu eram sigur că voi putea urca cele câteva trepte până la apartamentul ei. Această nesiguranţă m-a îndemnat să pun mâna pe telefon şi să-i spun că nu mă simt bine şi că o rog să amânăm papanaşii. Noroc că încă nu apucase să-i facă! Ea m-a înţeles şi m-a rugat să am grijă de mine.
Am lenevit toată ziua. A venit noaptea şi mă gândeam că somnul mă va pune pe picioare. N-a fost să fie aşa. Dimineaţa nu m-am simţit bine. Parcă ameţeam de cum încercam să mă scol în picioare. Dar, în zi de duminică, unde să te duci?! După o vreme, pe când am realizat că până luni nu voi putea rezista, m-am gândit să-i dau un telefon medicului meu cel mai apropiat, Dan Vlăduţiu. El a fost şi este nu numai un bun medic, dar şi un bun prieten. Îmi cunoştea necazurile de sănătate de mult timp şi mi le cunoştea foarte bine. I-am spus despre ce este vorba şi el mi-a zis: „Domnule Ionică, acum este ora 10, la 11 vin să vă iau cu maşina şi vă duc la clinică.” Aşa s-a şi întâmplat. Când m-a văzut cum arăt şi-a dat imediat seama că trebuie să mă ducă nu la clinica lui, ci la cardiologie. Drept urmare, direct la Institutul Inimii.
Aici, o domniţă pe nume Ranca m-a luat imediat în primire şi, după un consult de rutină, m-a dus la un ecograf. După spusele ecografului, aveam o valvă destul de rău funcţională şi, drept consecinţă, a fost luată decizia de imediată internare. Mi s-a dat, încă înainte de a ajunge în salon, o injecţie în burtă, deoarece, cu fibrilaţia care-mi însoţea insuficienţa mitrală, puteam oricând şi foarte uşor face pe undeva vreo embolie. Cu fel de fel de analize şi cu fel de fel de medicamente am fost reţinut în Institutul Inimii mai bine de o săptămână.
După internare, doctorul Vlăduţiu a înştiinţat-o pe Anca despre cele întâmplate şi despre locurile în care am ajuns. Anca a luat imediat legătura cu domnişoara Kovacs, doctoriţa care avea în grijă bolnavii din mai multe saloane, inclusiv cel în care am fost internat şi eu. Într-un fel sau altul, Anca a urmărit zilnic evoluţia situaţiei mele; într-un anume fel, mă monitoriza de la distanţă. Ea a vrut şi a insistat să vină imediat şi să mă ducă cu avionul la Freiburg. Eu am mai potolit-o şi i-am spus să mă mai lase câteva zile pe seama medicilor din Cluj, medici care să mă mai pună un pic pe picioare. Am mai insistat să nu fiu luat din clinică şi urcat direct în avion. Până la urmă, a fost de acord şi, după ce am ieşit din clinică, în prima duminică, a şi venit după mine.
A trebuit să-mi înving teama de avion şi să accept zborul până la München.De la München până la Freiburg, cu maşina. Anca a venit la München ca să ia avionul deoarece numai de aiciera avion direct la Cluj.
După drumul cu avionul şi cu maşina, iată-mă în cămăruţa mea din Freiburg.
A doua zi am şi fost dus de Anca la Herzzentrum – Centrul Inimii – din Bad Krozingen, o localitate la vreo 25 de kilometri de Freiburg. Anca ştia că acolo-i cel mai bun centru pentru probleme de inimă. Mai ştia că acolo profesorul Neumann este unul din cei mai căutaţi cardiologi din Germania. La Hezzentrum, după câteva investigaţii de început, mi se spune că problemele legate de Klappe – aşa li se zice la valve în germană – nu au alt leac decât operaţia.
Fără operaţie, aş mai putea-o duce o vreme – nu se ştie cât – dar nu ca un om sănătos, ci ca un om bolnav, ca unul care oricând ar putea închide ochii.
În România, despre operaţie nu s-a zis nimic. Ceva mai târziu am aflat că, pe la noi, operaţii de înlocuire a valvelor nu se fac la cei care au trecut de 80 de ani.
În Germania atenţia s-a concentrat pe valvă şi nu pe aritmia sau fibrilaţia care-mi însoţea insuficienţa mitrală severă. În Germania, dacă am pus în discuţie problema vârstei, mi s-a spus că pe la ei se fac operaţii la orice vârstă, chiar şi la peste 92 de ani.
Cum s-a pus în discuţie problema operaţiei, urma să fie investigate şi alte organe vitale – ficat, plămâni, rinichi, vene, artere etc. Pentru toate acestea devenea necesară internarea. Fiind, în principiu, de acord cu operaţia, am convenit că a doua zi să revenim în clinică pentru internare. Aşa am ajuns în secţia profesorului Neumann, în camera 608.
Am dat, aici, peste o încăpere cu un singur pat şi cu toate dotările necesare. Patul era făcut în aşa fel că se putea regla foarte uşor mai jos sau mai sus, mai sus la picioare sau mai jos la cap, numai prin apăsarea a două butoane, butoane aflate foarte la îndemână. Lângă pat era o noptieră cu un telefon şi cu o telecomandă. Televizorul era fixat la perete exact în faţa celui care urma să stea în pat. Noptiera mai avea un fel de măsuţă mobilă care, la nevoie, devenea măsuţă de servit masa. În jurul noptierei erau fel de fel de prize. Erau, mai ales, butoane pentru sunat sora, în caz de nevoie. Erau asemenea butoane nu numai lângă pat, dar erau şi în baie, erau lângă chiuvetă, lângă scaunul de sub duş, ba chiar şi la toaletă. Totul era teribil de curat şi de pus la punct.
Nici n-am apucat să mă obişnuiesc cu toate cele din jur, că a apărut o soră să mă întrebe dacă vreau să mănânc în cameră sau în sala restaurant. Cum îmi era teamă că mă voi rătăci căutând restaurantul, am zis că prefer în cameră. După acest răspuns m-a întrebat ce vreau să mănânc la prânzul de a doua zi. În ziua respectivă apucasem să mănânc, împreună cu Anca, în sala restaurant. Mirat de întrebarea cu cele de a doua zi, am întrebat şi eu cam ce pot alege. Mi s-a spus că, de fiecare dată, pentru supă şi felul doi, pot alege din trei feluri. Drăguţa de soră mi-a şi citit ceva de pe o listă de meniu. N-am prea înţeles eu mare lucru şi drept urmare i-am spus că-i „egal”, adică orice. Sora mi-a spus, zâmbind, că „egal” nu este. Ca să ies din încurcătură i-am luat lista şi am pus degetul pe primul fel de supă şi pe primul fel de felul doi.
Intrarea în clinică ducea într-un hol mare, hol înconjurat pătratic de clădiri de şase etaje. Acoperişul holului era de sticlă şi, drept urmare, era foarte bine luminat cu lumină naturală. În centru era o fântână arteziană, iar în jur – bănci pline de pacienţi şi cabinete de diagnoză. Etajele celor patru clădiri centrale erau legate prin lifturi mari şi silenţioase, iar legătura cu clădirile periferice se făcea prin coridoare largi şi luminoase. Din holul central, un coridor ducea spre o sală de mese şi spre o cofetărie foarte bine aprovizionată. Restaurantul avea sistem de autoservire şi putea fi folosit atât de către pacienţii clinicii cât şi de către vizitatori. Pacienţii care mâncau la restaurant nu-şi plăteau consumaţia, ci îşi prezentau numărul de cod.
Saloanele pentru cei internaţi erau înşirate pe o parte a unui coridor şi erau numerotate de la unu până la opt. Eu am fost internat în section 6, Zimmer 608. Pe acelaşi coridor, pe o altă parte a lui, era un hol mare pentru cele două lifturi, erau scări care duceau spre etajele de jos, era o sală mare de primire a celor care veneau în vizită. În această sală era un frigider plin cu sucuri, cu sticle mici de bere şi cu câteva feluri de iaurturi. Un anunţ aşezat lângă frigider îi ruga pe pacienţi să folosească cele din frigider numai pentru ei, nu şi pentru musafiri. În acest loc se putea prepara un ceai sau o cafea, se puteau servi portocale, mere, banane etc., la discreţie. Cu precizarea, şi în acest caz, că numai pentru pacienţi.
Pe partea de coridor opusă saloanelor era şi camera surorilor. Într-un calculator performant, ele înregistrau toate datele legate de pacienţi, de bolile şi tratamentul lor. Aceste date vizau de la tensiunea arterială, luată de cel puţin de două ori pe zi, până la greutatea corporală, măsurată în fiecare dimineaţă.
Văzându-mă în faţa tuturor celor prezentate mai sus, nu puteam să nu mă gândesc, cu destulă durere în suflet, la cele din România, mai ales la cele întâlnite în Institutul Inimii. Acest Institut este o construcţie destul de recentă şi totuşi este relativ departe de cele mai palide performanţe germane. Din multe puncte de vedere noi încă ne mişcăm, şi ne vom mişca încă mult timp, în condiţiile mersului cu un Trabant, pe când nemţii se mişcă mai de demult în condiţiile de confort pe care le asigură un Mercedes de ultimă generaţie. Comparaţia aceasta am mai făcut-o. Acum o repet din perspectiva celor văzute şi trăite pe viu în cele două clinici profilate pe cardiologie.
Ceea ce am apreciat, totuşi, la Institutul Inimii a fost că toaleta nu mai era doar la capătul coridorului, ci era o toaletă, o chiuvetă şi un duş între două camere. Toate acestea erau folosite doar de şase persoane. Saloanele pentru bolnavi sunt, în această clinică, doar de maximum trei paturi.
Doctorii, departe de a umbla pe la bolnavi cu computerul după ei, umblau şi acum cu un adevărat braţ de dosare. Butoanele pentru a chema pe cineva în caz de nevoie erau doar câte unul pentru fiecare pat.
Ceea ce mi s-a părut că s-ar apropia de ceea ce am văzut în Germania a fost curăţenia. De asemenea, am remarcat ca fiind complet comparabilă cu cea din Germania competenţa medicilor. Tot ce a fost diagnosticat la Cluj, cu aparatură mai puţin performantă, a fost pe deplin confirmat în Herzzentrum. Acelaşi lucru se poate spune şi despre tratament. Injecţii în burtă mi s-au dat şi în România şi în Germania, marcumar – un anticoagulant – am luat, în foarte stricte condiţii de control, şi în Cluj, şi în Bad-Krozingen.
De ce în România se pune limita de vârstă pentru operaţiile cu valve, operaţii pe care şi medicii noştri le fac la modul curent, n-am prea înţeles. Dar, deciziile sunt decizii. Probabil că pe la noi se consideră că doar pentru un an, doi de viaţă în plus nu se merită şi nu se riscă.
După această scurtă paranteză de gânduri comparative, să revin la zilele internării şi la esenţialul lor.
Cum nemţii au pus în discuţie operaţia şi cum acceptul de principiu era deja dat, medicii care se ocupau de inima mea au început pregătirile. Mi-a fost pusă sub control funcţionalitatea tuturor organelor vitale – plămâni, ficat, rinichi, valori sangvine. Mi-a fost făcută o coronografie să se vadă cam în ce stare se află sistemul venelor şi al arterelor. În analiza acestui sistem, am fost supus primei anestezii totale. Am fost consultat de tot ceea ce putea indica vreun risc în procesul operaţiei. După toate aceste analize mi s-a spus că, potrivit estimările lor, fenomenele de risc ar fi doar de trei procente.
Am fost eliberat din clinică cu decizia de a reveni de cum se va întoarce din concediu chirurgul ales de Anca pentru operaţie. Acest lucru se întâmpla cam după vreo trei săptămâni. Eram în luna lui august, luna concediilor.
Ajuns acasă, cu decizia de operaţie după mine, parcă am căzut pe gânduri, parcă ceva îndoieli au început să-mi umble prin minte. Oare nu cumva medicii mei sunt prea optimişti? Să fie ei oare chiar aşa de siguri pe acel trei la sută? Chiar dacă-i aşa, oare nu se poate întâmpla să fiu chiar eu unul dintre cei trei? Chiar dacă e mic, orice risc rămâne un risc.
Cu asemenea îndoieli şi întrebări, mi-am dat seama că problema dasau nu a operaţiei nu-i încheiată, că ea mai poate fi gândită şi chiar rediscutată. Rediscutată cu Anca şi cu medicii.
Ca urmare a unor asemenea gânduri, în capul meu a început o bătălie pe viaţă şi pe moarte, cum s-ar spune, între argumentele pro şi contra, pro şi contra operaţiei.
Până la urmă, aceste argumente s-au constituit în două voci, voci care, mai ales în ceasurile mele de insomnie, strigau destul de tare una la alta. Era o mare voce a sănătăţii şi a vieţii şi una, nu mai puţin insistentă, a bolii şi a morţii.
Ceea ce părea a fi destul de curios era faptul că vocea bolii şi a morţii era împotriva operaţiei. Morţii nu-i plăcea, probabil, procentul prea mic al riscului. Ea conta, probabil, pe faptul că de pe acum are o mână pusă bine pe mine şi că, fără operaţie, în curând o va putea pune şi pe a doua.
În numele unei asemenea socoteli, vocea morţii îmi spunea că am trăit destul, că după 82 de ani vine timpul ca şi morţii să i se lase un anume spaţiu de mişcare. Îmi spunea că de acum trebuie să fiu mulţumit, că doar sunt printre cei norocoşi, dintre cei care se nasc câţi ating o asemenea vârstă? Îmi spunea că trebuie să fiu mulţumit cu cât am citit deoarece toate cărţile nu se pot citi. Să fiu mulţumit cu cât am scris pentru că toate câte vrea cineva să le scrie nu se pot scrie. Să-mi fie destul cu cât am văzut – toate nu se pot vedea -, să-mi fie destul şi cu cât am iubit. Toate câte îţi plac nu se pot iubi. De pe acum, mi se mai spunea, cam toate laturile mari ale vieţii se cam încheie. În dreptul lor se mai pot pune doar nişte puncte, puncte.
Tot din perspectiva argumentului „ai trăit destul”, vocea bolii a ţinut să-mi aducă aminte că mi-am depăşit cu destul de mult speranţa de viaţă. Nu-i destul că, în loc de 2.000, am ajuns la 2012?! Speranţa de viaţă de până în 2.000 mi-am stabilit-o singur pe când aveam doar şase anişori. Jucându-mă cu scrierea numerelor de la 1936 până la 2000, mi se păreau aşa de multe… Mi-am umplut tăbliţa cu ele. După ce am numărat cele de pe tăbliţă, ţin minte că m-am întrebat: oare o să trăiesc eu până în 2.000? Şi iată că am trăit. În acest sens, vocea morţii avea dreptate.
În insistenţele ei, vocea bolii şi a morţii îmi mai zicea că până la ziua ei – adică ziua morţii – nu mai poate fi aşa de mult şi că, drept urmare, n-ar avea rost nici riscul operaţiei şi nici suferinţa de după. Mi se aducea încă o dată aminte că, în cazul umblării cu bisturiul pe la inimă, orice risc mic poate devin unul cât se poate de mare.
La cele zise de vocea morţii pe tema vârstei şi a depăşirii speranţei de viaţă, vocea sănătăţii îi răspunde: Cee?! Tu îţi permiţi să vorbeşti că viaţa a fost destulă?! Tu zici că după 80 de ani ar veni vremurile tale?! Tu n-ai dreptul la aşa argumente. Şi nu ai pentru că tu te scalzi în eternitate. Te joci cu ea. În raport cu aceasta, viaţa, şi dacă ar fi de câteva sute de ani, tot un fel de nimic rămâne. Pentru că eşti veşnică, poetul s-a cutremurat de tine. „Nu de moarte mă cutremur, ci de veşnicia ei”, zicea poetul poeţilor noştri. Pentru că eşti veşnică şi pentru că eşti neant, nimeni, nimeni nu te doreşte şi nu te poate dori. Tu, oricât de târziu, oricum eşti prea devreme. Vremea ta nu-i nicicând. Viaţa de aceea e viaţă să nu se lase în ghearele tale, viaţa ca viaţă e făcută ca să ţi se împotrivească până la ultima ei suflare. Regula sfântă a vieţii este de a dori mereu şi mereu lumina dimineţii şi de a fugi, mereu şi mereu, de întunericul nopţii tale.
Îi mai spui celui care acum se confruntă la modul direct cu tine că a făcut destule şi că trebuie să fie mulţumit, că „toate nu se pot face”. Uiţi însă că operaţia îi dă şansele revenirii la o viaţă normală. La o viaţă în care ar mai putea citi, scrie, călători, ba chiar că ar mai putea iubi. Şi atunci? Şi atunci cum să nu se merite riscul operaţiei şi cum să nu se accepte cele câteva zile de eventuală suferinţă. Aceste zile vor trece şi vor veni zilele frumoase ale sănătăţii. În numele acestor zile, cum să nu-i lăsăm pe medici să-şi dovedească forţa, cum să nu-i lăsăm să întoarcă moartea din drum?”
La toată această frumoasă pledoarie, vocea morţii îşi are replica ei. În această replică i se reproşează vieţii că prea a jucat totul pe o singură carte. Şi atrage atenţia că viaţa ca viaţă are, în chiar ţesătura ei, şi firele morţii. Şi aceasta nu doar în sens heideggerian, nu doar în sensul că de fapt murim de când ne-am născut. Nu în sensul că viaţa ar fi, în chiar esenţa şi esenţele ei, „mişcarea întru moarte”, ci în sensul mai prozaic, în sensul că ea nu are doar anii tinereţii şi maturităţii, ci şi pe cei ai bătrâneţii. Or, după 80 de ani doar despre aşa ceva se mai poate vorbi. După 80 de ani, perspectiva mai apropiată a morţii nu poate fi ignorată.
În numele unei asemenea perspective, toţi cei mai în vârstă îşi doresc foarte mult o moarte cât mai uşoară. Îşi doresc şi mai mult să moară fără a-i necăji prea mult pe cei dragi şi pe cei din jur. Vor să nu ajungă la neputinţă. Din acest punct de vedere, poate c-ar fi bine ca boala de acum să fie lăsată să-şi producă toate efectele. O altă boală s-ar putea întâmpla să fie mai urâtă şi mai grea. Decizia românilor de a nu opera insuficienţele mitrale la cei de peste 80 de ani s-ar putea să nu fie lipsită de un grăunte de raţionalitate.
La acest punct al disputei, vocea sănătăţii şi a vieţii intervine din nou. Intervine şi îi zice adversarei sale că orice boală poate fi stopată. Dacă există operaţie la îndemână, de ce să fie lăsată boala să-şi facă jocul până la capăt? De ce să-i fie permis să facă dintr-un sistem de celule o grămadă de molecule?
Trebuie făcut acest lucru cu atât mai mult cu cât nici Anca şi nici Sergiu nu se sperie de eventualele necazuri ulterioare. Pe de o parte, ei sunt, fără nicio rezervă, de partea operaţiei, de partea şansei de a-l face pe Micu să fie cât mai mult şi cât mai sănătos pe lângă ei. Ei vor să-l vadă cum coboară şi cum urcă dealul, cum se duce pe jos până la MünsterPlatz, cum face mici cumpărături. Ei vor să-l aibă, mereu şi mereu, pe lângă ei ca să-i răsfeţe zilnic cu câte un sirop de portocale şi, din când în când, cu sarmale sau cu zacuscă. Dar cel mai mult şi mai mult vor să-l aibă cu ei pentru a-i putea spune încă în multe, multe zile „Noapte bună” şi „Bună dimineaţa, Micule!”
Pe de altă parte, vrea şi Micu să mai fie pe lângă ei. Şi vrea să fie nu numai din toate motivele invocate mai sus, dar şi din dorinţa lui de a le urmări încă multă vreme evoluţia. Vrea şi Micu s-o vadă cât mai mult cum vine Anca de la clinică, vrea şi el să-l vadă pe Sergiu cum îşi termină facultatea şi pe ce drumuri o va lua după aceea. Vrea tare, tare mult să-i vadă mireasa şi, de ce nu, vrea să ajungă să se vadă străbunic. Toate aceste năzuinţe întru viitor, dragă voce a bolii, sunt argumente puternice în favoarea operaţiei, argumente pe lângă care nu se poate trece.
Dar Micu îşi vrea încă vreo câţiva ani de sănătate nu numai din motive de viaţă de familie. El vrea să mai fie şi pentru cei din ţară, pentru cei de acasă. El vrea din toate adâncurile voinţei lui să se mai ducă o dată în Buia, să-şi mai vadă fraţii şi surorile, să-şi mai vadă uliţele copilăriei. Să mai ajungă o dată în coastă, la mormântul părinţilor. El vrea să mai ajungă cel puţin o dată la Cluj. Vrea să se mai plimbe pe străzile lui şi pe coridoarele Universităţii. Vrea să mai poată trece şi pe la uşile sălilor în care a învăţat şi apoi a glăsuit ani şi ani de zile. Vrea să se mai poată întâlni cu Vanea şi cu Mia, prietenii lui de-o viaţă. Vrea să mai discute cu ei un pic de politică şi un pic de filozofie. Vrea să se mai ducă la mămăliga cu brânză pregătită de Soruca şi de Bubu. Vrea să-şi onoreze, şi pe mai departe, toate cele presupuse de întâlnirile lui de duminica.
Ar vrea Micu să mai ajungă şi pe la Wupertal, pe la Puiu şi Maia, pe la Mario şi Ligia. Ar vrea să le mai vadă pe Carla şi pe Laura.
La toate aceste argumente de suflet, vocea non-operaţie a replicat destul de palid. Ea a revenit la argumentul că, din toate cele de mai sus, a fost destul şi că aş putea închide ochii mulţumit, ba chiar foarte mulţumit. Destul cu sentimentele de familie, destul cu cele ale profesiei, destul cu prieteniile şi cu iubirile. Drept urmare, îmi şoptea vocea bolii, m-aş putea despărţi de toate acestea cu conştiinţa curată şi împăcată. Încă o dată a contat faptul că, odată şi-odată, o clipă a despărţirii absolute va veni şi că poate-i mai bine acum decât undeva mai târziu. Chiar învinsă prin operaţie, insuficienţa rebelă lasă urme, urme care nu ştii când şi nu ştii cum îşi vor juca jocul. Oricum, pare a fi mai bine să mori pe când eşti încă în picioare şi nu când te muţi doar dintr-un pat în altul.
Când a băgat de seamă că vocea bolii şi a morţii bate în retragere, că începe să se repete, vocea operaţiei, încet-încet, s-a retras şi ea din dispută. Ştia de pe acum că decizia va rămâne aceea de la început. Mai ştia că dacă, pe la începuturi, această decizie avea nişte temeiuri prin excelenţă instinctive, după toate pledoariile ei, ea a câştigat şi o destul de solidă legitimare raţională. Prin toată această legitimare, s-a dovedit că disputa pro şi contra operaţiei n-a fost, de fapt, o antinomie perfectă. În toate condiţiile date, balanţa înclina de partea operaţiei.
În favoarea aceleiaşi înclinări mai pledau şi câteva argumente care veneau dintr-o altă zonă a vieţii mele. Aceste argumente n-au apucat să fie puse în discuţie. Ele au rămas pe seama mea. Este vorba de acele argumente care ţin de deschiderile mele spre zone ale vieţii politice.
La propriu, eu nu am fost un om politic, nu mi-am părăsit niciodată meseria pentru a deveni activist. În acelaşi timp, însă, n-am fost nici unul care să se sustragă de la orice fel de angajare politică. Dacă Cetatea m-a pus în faţa unor sarcini de ordin politic, mi le-am îndeplinit cu destulă conştiinciozitate. De acum însă nu mai poate fi vorba de aşa ceva. De acum nu-mi rămâne decât să privesc de la mare distanţă la ceea ce se petrece pe unele scene ale vieţii politice.
Prima scenă ar fi aceea a ţării, ar fi aceea pe care, într-o vreme, am făcut şi eu ceva figuraţie. Acum îmi doresc din toată inima ca operaţia să mă ajute să prind vremurile în care această scenă să fie scăpată de Băsescu şi de băsism.
Într-o vreme mi-am dorit să trăiesc să văd ţara scăpată de Ceauşescu şi de ceauşism, de dictatura, de cultul şi de socialismul primitiv al acestuia. Acum parcă vreau şi mai ardent să văd România fără catastrofa Băsescu şi fără băsism. Dictatura acestuia e mult mai urâtă. Ea nu lasă nimic bun în urma ei. Nu lasă decât o gaură mare, mare în buget şi o grămadă de urâte năravuri politice, năravuri denumite băsism. Aceste năravuri sunt adevărată cianură în solul vieţii noastre politice. Va fi nevoie, probabil, de câteva serii de alegeri şi de guvernări ca să scăpăm de această incredibilă poluare politică. Băsescu şi ai lui au făcut atât de mult rău ţării încât am sentimentul că, după codurile noastre juridice, nici nu vom putea să-i sancţionăm pe măsură. Dar îmi place să cred că ceea ce nu va putea face justiţia va face istoria. Sper să pot prinde măcar începuturile acestei judecări. Şi cred în numele operaţiei.
Tot în numele operaţiei vreau să cred că voi putea prinde câte ceva din evoluţia politică a Europei. Aş vrea să văd sau cel puţin să întrevăd cum se va sfârşi lupta dintre cei care vor să ducă cât mai departe proiectul Europei Unite şi cei care vor să o fărâmiţeze din nou. Aş vrea să văd, de pildă, dacă adversarii lui euro chiar vor reuşi să ajungă în parlamentul U.E. Vreau să văd cum se va termina cu extremismele naţionale şi naţionaliste. Aş dori mult ca, după operaţie, să prind vremurile în care maghiarii de pe la noi vor ajunge să gândească european şi să mai renunţe la extremismele lor. Ar fi bine dacă am ajunge, cât mai curând, să punem în prim-plan valorile Europei şi abia după aceea pe cele naţionale.
Trecând dincolo de spaţiul european, aş vrea să prind vremea în care să văd cam sub ce fel de steag se va face globalizarea. Se va face oare sub steag american sau va trece sub steag chinezesc?
Din aceeaşi perspectivă spaţială, aş vrea să ajung zilele în care să se întrevadă, cât de cât, rebusolarea evoluţiei mondiale. În vremurile din urmă, aceasta a devenit tare debusolată. La ora actuală poţi avea foarte uşor sentimentul că lumea contemporană merge spre nicăieri.
Dar dorinţele mele au ajuns să fie prea mari, să fie iluzorii. Să le las şi să mă mulţumesc prin a scrie că zona deschiderilor mele politice a fost şi ea o sursă de argumente pro-operaţie. Dacă vreau atâtea şi dacă vreau lucruri cu bătaie lungă, trebuie să încerc operaţia, trebuie să mă las în mâinile ei.
Acum, când scriu, când sunt la un an şi ceva după operaţie, îmi dă mâna să scriu în favoarea ei. În august 2012, însă, lucrurile din capul meu stăteau puţin altfel. Pe atunci, toată starea mea de spirit era una antinomică. Aproape perfect antinomică. Era una plină de mare tensiune interioară.
În numele unei asemenea stări, în zilele frământărilor mele, nu de puţine ori m-am gândit la tensiunile ideatice din interiorul antinomiilor kantiene. M-am gândit la caracterul lor perfect sau aproape perfect. O antinomie e perfectă atunci când nu permite nicio rezolvare, nu sugerează nicio depăşire. Antinomia e antinomie când rămâne un veritabil paradox. Dar, până la urmă, am realizat că nici antinomiile kantiene n-au rămas la a fi paradoxuri, n-au blocat toate căile depăşirii lor. Una din antinomii, antinomia legată de afirmarea sau negarea existenţei lui Dumnezeu, a fost rezolvată chiar de Kant. A fost rezolvată ieşind din zona exigenţelor raţiunii teoretice şi trecând în aceea a raţiunii practice, adică a raţiunii morale. În numele acesteia, va zice Kant, ideea de divinitate şi-ar putea găsi o neîndoielnică justificare. Cel de Sus s-a născut să dăinuie în minţile oamenilor şi în unele forme ale culturii ca sursă şi ca temei al moralităţii. Celelalte antinomii ale gândirii kantiene au fost rezolvate de alte minţi ale gândirii filosofice. Antinomia finit-infinit a fost soluţionată ori depăşită de Hegel. Acesta a arătat că alternativa a fost rău pusă, că ea a fost pusă de pe poziţiile a ceea ce el a numit „falsul infinit”, adică ale acelui infinit care are un început, care, de la un anume punct al timpului ori al spaţiului, admite oricând şi în orice direcţie posibilitatea lui n+1. Or, zice Hegel, „infinitul real” e un ceva care nu are un punct de plecare şi nicio direcţie de mişcare. Infinitul real este cel care există în şi prin finit, iar finitul real în şi prin infinit. Finitul şi infinitul nu se opun, ci se presupun. Antinomia necesitate ori libertate a fost depăşită tot de Hegel. Această depăşire a fost frumos aşezată în definirea libertăţii ca „necesitate înţeleasă”. Antinomia „primei cauze” a fost depăşită de Spinoza, încă înainte de a fi formulată de Kant, prin faimosul său Cauza suii”.
Cred că m-am întins cam mult cu discuţia despre antinomii. Dar starea de spirit pe care am trăit-o pe când trebuia să decid dacă să mă las sau nu operat m-a împins spre gândurile de mai sus.
Dar, pe lângă ele, aceeaşi stare de spirit m-a împins să mă gândesc şi la dialogurile din piesa lui Eugen Ionescu „Regele moare”. Acele dialoguri erau foarte aproape de mine. Ele parcă au ajuns să fie dialogurile mele. Aveam, de fapt, şi eu de-a face cu aceeaşi temă – disputa între sănătate şi boală, între viaţă şi moarte. În piesa lui E. Ionescu, disputa se purta între Margareta, fosta soţie a regelui, şi Maria, proaspăta lui soţie. Se mai ducea şi între regele muribund şi Julietta, fata din casă, fată care, în timp ce îl plimba pe rege în grădină, mereu, mereu, se plângea de monotonia cerinţelor vieţii. Ca replică la plângerile Juliettei, regele exprimă fraza care rezumă în sine toate sensurile şi semnificaţiile piesei: „Ce frumos e să te scoli în fiecare dimineaţă”.
Dar în piesa lui Ionescu era literatură, în „piesa” mea era vorba de un dialog al vieţii, ca sfântă viaţă.
După multele zile de bătălie antinomică, am decis să nu mă mai bat. Mi-am dat seama că pot ieşi din starea de spirit în care eram numai printr-un gest de voinţă, numai prin a decide într-un fel sau altul. Dacă odată, fără prea multe analize, am zis da, înseamnă că am ascultat de glasul vieţii şi, drept urmare, aşa trebuie să rămână. Mi-am zis că nu trebuie să mai frământ antinomia şi că trebuie s-o consider încheiată. Am vorbit şi cu Anca şi am stabilit că despre operaţie nu mai gândim şi nu mai discutăm.
Lăsând zilele să curgă, iată că se apropia septembrie, adică revenirea lui Beyersdorf din concediu.
Într-o bună seară, îmi spune Anca să mă pregătesc de o veste, îmi spune că Neumann a stabilit data operaţiei pe patru septembrie. Drept urmare, ar trebui ca în ziua de trei, ora prânzului, să fiu la clinică. Eu am cam protestat, i-am spus că eu nu mă las la operaţie fără o zi de aclimatizare la condiţiile de spital şi fără a avea o discuţie cu chirurgul. Voiam să-l văd şi, mai ales, să-mi câştige încrederea. Voiam să văd pe mâinile cui îmi las inima. I-am spus Ancăi că în această dorinţa nu-i vorba de un capriciu, ci de o mare condiţie psihologică. I-am mai spus Ancăi şi că doctorii ăştia sunt aşa de puţin psihologi…
La dorinţele mele, prof. Neumann a fost foarte receptiv şi drept consecinţă a amânat operaţia de pe patru pe şase septembrie. Urma ca eu să mă prezint în clinică în patru, pe la ora prînzului. În cinci era să am întâlnirea cu chirurgul. De acum, chiar că nu mai puteam da înapoi. De acum, perspectiva era pecetluită.
Discuţia cu Beyersdorf a fost foarte benefică stării mele de spirit. Mi-a picat bine că mi-a câştigat toată încrederea.
În apropierea zilelor cu pricina am început să mă gândesc din nou la procentul de trei. Mă gândeam: dar dacă voi fi unul din cei trei?
Cu acest gând mi-am zis că totuşi ar fi bine să-i las Ancăi o scrisoare, să-i las rugăminţile mele minime în cazul că nedoritul ar fi fost să fie. I-am spus despre scrisoare lui Sergiu şi i-am arătat unde o să o las. Dacă o fi să fie, să-i spună lui mami de ea. Dată fiind relevanţa scrisorii, acum şi aici o transcriu fără nicio modificare. Voi renunţa doar la P.S.-ul cu numele şi cu numerele de telefon la care Anca ar fi urmat să sune în cazul că…
Dragă Anca,
Un popă călugărit face un pipi după o tufă. O enoriaşă îl vede şi se minunează: „Tulai, părinte? Dar şi dumneavoastră aveţi de aia?!” Şi popa îi răspunde: „Ştii, dragă, pentru orice eventualitate.”
Acum, şi eu, ca părintele, pentru orice eventualitate.
Dacă o fi să fie ceea ce nu vrem să fie atunci:
– Să ai grijă de tine, de sănătatea ta.
– Să-i spui lui Sergiu că îl rog să aibă grijă de el şi să aibă grijă de tine.
– Să mă înmormântaţi fără popă, fără coroane şi fără cuvântări. Să cumpere Sergiu un radio-casetofon portabil şi să pună pentru cei care vor fi să fie de faţă câteva minute de muzică. Să pună ceva din „Oda bucuriei” sau „Mica serenadă”.
– Dacă se poate să mă incineraţi, iar cutiei cu cenuşă să-i daţi drumul undeva pe apele Dunării. Dacă se poate, undeva mai aproape de izvoare.
– Să nu mă plângi şi să nu mă jeleşti. Să te îmbraci şi să te porţi ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Am avut o viaţă frumoasă şi destul de lungă. Mi-am depăşit speranţa de viaţă fixată în copilărie cu 12 ani. Dacă mă gândesc bine şi la cât mai multe aş putea zice că am trăit lung şi destul de frumos. Meseria mi-am iubit-o şi mi-am onorat-o cu pasiune. Mi-am făcut destul de bine datoria şi în planurile vieţii sociale – familie, în sens mai larg, prieteni, societate, cetate etc. În plus, te-am avut pe tine şi, apoi, l-am avut pe Sergiu, atât de mult şi atât de aproape. Mai mult ce să vrei?
De acum…
– La Banca Transilvania am ceva depozite în lei. Cu ceva peste 10.000. Aceasta înseamnă cam 2.500 de euro. Am şi ceva depozite în euro, cu ceva peste 4.000. Mai am şi ceva dolari SUA, spre 1000.
– Pentru cartea care urmează să apară, „Informaţie şi cauzalitate”, să iei legătura cu domnul Emil Pop, fost student şi acum redactorul de bază al cărţii. (…)
– Dacă ajungi prin Cluj să iei legătura cu doamna Sângeorzan, doamna care ţi-a luat interviul pentru Făclia, şi să aranjezi cu ea să-mi facă o pagină de internet şi să pună în ea „Scrisori despre informaţie” şi „Informaţie şi cauzalitate”.
– dacă o fi să fie, să dai telefon la numerele din P.S.
În rest, cu toată dragostea
Tati
După această scrisorică, a doua zi m-am şi reinternat în Herzzentrum, secţia de chirurgie. În prima zi nu mi s-a făcut nicio analiză. M-am internat doar spre amiază. A doua zi au început ultimele pregătiri, cum s-arzice. Printre ele, încă o ecografie cardiacă. Mi s-audat fel de fel de medicamente. Spre ora prânzului a venit la mine chirurgul. Pe aici este considerat ca fiind cel mai bun chirurg cardiac din landul BadenWürttemberg.Cel puţin aşa se afirmă, negru pe alb, într-o ierarhie a revistei Focus.
Profesorul Beyersdorf are o figură prezentabilă, figură care impune şi care inspiră încredere. El mi-a explicat, de fapt i-a explicat mai mult Ancăi, era şi ea la mine, că operaţia este una de rutină şi că riscul de a se întâmpla ceva urât este aproape exclus. Ne-am despărţit cu decizia de a ne vedea a doua zi, la prima oră, eu pe masa de operaţie şi el cu bisturiul în mână.
În aceeaşi zi de miercuri, cinci septembrie, pe la ora cinci, a venit la mine şi anestezistul. Era şi el o verigă importantă în lanţul care urma să vină. Mi-a făcut o anamneză amănunţită. În această anamneză a trebuit să-mi aduc aminte de toate bolile pe care le-am avut şi, mai ales, de toate operaţiile pe care le-am mai suferit. Şi anestezistul mi-a lăsat o impresie bună. După ce i-am dat semnătura pe ultima pagină a foilor sale, ne-am despărţit tot cu perspectiva de a ne vedea a doua zi, la prima oră.
Imediat după plecarea anestezistului au venit la mine Anca şi Sergiu. Au vrut să mă mai vadă o dată, înainte de operaţie. În timp ce eram cu ei, a apărut un alt doctor, de data aceasta din echipa chirurgilor, pentru o altă anamneză. Era un medic tânăr, cu ochelari şi de o culoare care amintea de Mediterană sau de ceva ţări ale Americii Latine. Cum am răspuns cu ceva mai înainte la toate întrebările anamnezei şi cum primisem şi eu cele patru pagini ale anamnezei, n-am prea vrut să întind din nou toată discuţia. I-am spus de paginile pe care le-am primit, pe care le-am buchisit şi pe care le-am şi semnat. I-am spus că în discuţia cu profesorul m-am cam lămurit de toate problemele, inclusiv cu cele legate de risc.
Adevărul este că n-am fost prea amabil cu el şi că a plecat cam supărat. După plecare lui, Sergiu mi-a spus: „Micule, puteai vorbi altfel cu el, îşi făcea şi el datoria. Probabil s-a gândit că l-ai cam refuzat din motive de culoare. Tu ştii doar că ăştia sunt foarte sensibili.” Nu ştiu ce i-am răspuns lui Sergiu, dar ştiu că avea dreptate. Mi-a părut rău că, fără să vreau, am supărat un om. Era însă prea târziu.
Observaţia lui Sergiu am luat-o foarte în serios abia la culcare. Am început să-mi zic şi să mă gândesc că poate mi-am făcut un adversar în chiar zilele de cumpănă, că-mi poate face ceva care să mă ducă spre acel trei la sută sau să mă apropie de el. Din cauza acestui gând am adormit greu, ba chiar foarte greu. M-am mai liniştit doar la gândul că dimineaţa el va veni după mine – aşa ceva a promis – şi că îmi voi cere multe, multe scuze.
După ce am adormit destul de greu, un vis a venit peste mine. Un vis cu multe, multe rezonanţe în starea mea de spirit.
Se părea că eram – aşa cum şi eram de altfel – într-un spital şi cu o perspectivă nu prea roză. Nu eram în salonul meu, ci într-unul mai jos, la parter. Salonul avea un perete-glasvand din sticlă. O sticlă destul de transparentă. De dincolo de glasvand cineva căuta să intre la mine. Avea o glugă de călugăr pe cap, o haină lungă şi neagră. Pe piept avea o cruce mare, cruce pe care mi-o arăta ori de câte ori trecea prin faţa mea, în căutarea uşii. Eu i-am făcut semn să plece, să plece pentru că nu am nevoie de el. El îşi continua căutarea. Când am văzut că insistă, m-am dat jos din pat, i-am bătut cu piciorul în podea şi i-am strigat că nu-l vreau. După acest gest el a plecat, iar eu m-am trezit.
După ce m-am trezit şi după ce am realizat că totul a fost doar un vis, am început să-mi comentez visul. Nu cred şi n-am crezut niciodată în visuri. Visul acesta parcă avea totuşi ceva legături cu situaţia mea reală. În acest sens parcă îmi vine să-i dau dreptate lui Freud, să-i dau dreptate atunci când scrie şi când consideră că din momente ale unui trecut îndepărtat sau foarte îndepărtat, momente aşezate în zonele mai adânci ale subconştientului, pot tâşni vise care să lege trecutul cu situaţii ale prezentului.
Dar să las teoria freudiana a viselor şi să mă întorc la visul meu, la rezonanţele lui în lumea spiritualităţii mele de atunci. În acest sens, prima stare de spirit care trebuie adusă în discuţie şi care trebuie subliniată de două ori a fost aceea a încrederii mele în reuşita operaţiei. După acest vis parcă nu mai aveam nimic de-a face cu acel trei la sută şi cu teama că cineva mi-ar putea face vreun rău. Gândeam, după vis, că, dacă am fost în stare să înving crucea şi să refuz spovedania, voi putea învinge, de data aceasta, şi moartea. După vis, mă vedeam trecut cu bine peste toate riscurile pe care mi le-am asumat.
Cu doza de optimism inspirată de vis, am încercat să adorm din nou. Până dimineaţa mai era ceva timp.
Până să mă răpună somnul din nou, gândul mi-a fugit pe la câteva idei pe care nu le-am uitat. Ţin minte, de pildă, că am început să mă întreb cu privire la rolul general al spovedaniei şi la rolul acesteia din chiar ceasul morţii. În acest ultim sens am început să mă întreb dacă, realmente, spovedania îi poate ajuta pe cei muribunzi să moară mai uşor. Cel puţin aşa se zice şi s-ar putea întâmpla, pe de o parte, ca, în unele cazuri, aşa să fie. Pe de altă parte, însă, s-ar putea zice şi s-ar putea crede că această spovedanie poate şi tulbura ceasul morţii. Tot ritualul spovedaniei – preotul, crucea, patrafirul etc. – îi poate sugera celui care se spovedeşte că, realmente, nu mai are nicio şansă de viaţă, că într-adevăr, se află pe ultima sută de metri. Această spovedanie îi poate lua muribundului şi ultima gămălie de speranţă, îl poate face să moară înainte de a muri. Această spovedanie poate face din moarte un moment previzibil, or aceasta este şi trebuie să rămână unul imprevizibil. Personal nu cred că spovedania de pe patul morţii te poate face să mori mai uşor. Dimpotrivă, cred că te poate face să mori mai greu.
Cât priveşte spovedania ca spovedanie, ca ritual al creştinilor catolici şi ortodocşi, este, în ochii mei, o mare şi complicată prostie. Cum să crezi că un preot poate avea puterea de a judeca şi ierta păcatele? Cum să crezi că „sfânta cuminecătură” este trupul şi sângele Domnului? Cum să crezi că te poţi scăpa de păcatele tale printr-o simplă rugăciune? Nu-i deloc întâmplător că Luther a scos spovedania din ritualurile bisericii evanghelice. Nu-i deloc întâmplător că toate mişcările protestante şi neoprotestante au făcut acelaşi lucru.
În ce mă priveşte, socotelile cu porunca „să te spovedeşti cel puţin o dată pe an, de Paşti” mi le-am încheiat încă prin anii de început ai liceului. De pe atunci mi-am dat seama că toată minciuna spovedaniei a fost inventată de părinţii bisericii cu scopul de a pune la îndemâna preoţilor un foarte subtil mijloc de control. Biserica nu are nevoie de informatori; ea are la îndemână spovedania.
Pe de altă parte, trebuie să admit că, pe alocuri, spovedania are sau poate avea şi unele consecinţe pozitive. Ea poate elibera conştiinţa celor care o practică de anumite tensiuni şi poate crea un anumit spaţiu de mişcare pentru alte păcate.
S-ar putea zice că spovedania este sau poate fi un fel de defulare a unor refulări, că îndeplineşte sau poate îndeplini nişte roluri de psihanaliză.
O altă rezonanţă a visului meu a fost aceea că mi-a dovedit, încă o dată, caracterul solid al ateismului meu. Conduita din vis, conduită ieşită complet de sub cenzurile conştienţei, mi-a arătat că nici în ceasul morţii n-am cedat şi nu cedez. Nici în situaţia specială în care eram n-am ajuns să fiu un necredincios de paradă, un oportunist. N-am ajuns în situaţia acelora care una cred şi una zic, în condiţiile vieţii conştiente, şi altceva fac pe patul morţii.
Gândindu-mă la această consecvenţă, mi-am adus aminte de cele care se spun despre Voltaire. Se zice că această mare minte a iluminismului francez, după ce în timpul vieţii s-ar fi declarat adversar personal al lui Dumnezeu, pe patul morţii ar fi exclamat: „M-ai învins, galieene.” Nu ştiu cât de adevărate sunt aceste ziceri, dar ştiu că părintele Crişan, părinte cu care făceam religie şi care ne predica zilnic la capela şcolii, făcea foarte mult caz de fraza lui Voltaire.
Nu-mi vine să cred ca marele francez a fost un oportunist; una să fi zis şi alta să fi crezut. Dar se prea poate să fi ajuns în categoria acelora care, atunci când simt că le vine ceasul, sunt gata să se convertească la cele religioase. În aceste cazuri se judecă după regula: dar dacă totuşi există. Dacă totuşi s-ar putea să fie, mai bine să mă spovedesc şi să mă împac cu Cel de Sus.
Se pare că eu n-am căzut într-un aşa mod de a gândi. Eu n-am cedat, eu am rămas ferm de partea gândului că niciun Dumnezeu şi nicio viaţă de apoi nu există. Am rămas credincios, dacă se poate spune aşa, convingerilor mele ateiste.
Aceste convingeri vin de undeva de departe, vin chiar din timpurile copilăriei. În acele timpuri am înţeles de ce trebuie să fie trei biserici la noi în sat. Am înţeles că Dumnezeul unic vrea să vorbească cu fiecare pe limba lui. Însă n-am putut înţelege de ce Isus a murit şi a înviat de două ori. Mai întâi pentru saşi şi maghiari şi apoi, după o săptămână, şi pentru noi, pentru români. După observarea acestui fapt, mi-am zis că ceva nu-i în ordine cu cele ce se spun pe la biserică.
Începuturile acestor îndoieli s-au continuat prin judecarea inegalităţilor economice şi sociale observate în viaţa satului nostru. Când îi vedeam pe ţiganii de la marginea satului în ce condiţii de viaţă trăiesc, când le vedeam copiii umblând desculţi pe timp de iarnă, parcă-i reproşam lui Dumnezeu că nu are grijă de ei. Parcă-i puneam la îndoială şi atotputernicia, şi bunătatea.
Mai târziu, în şcoala de la Blaj, într-o vreme, parcă m-am apropiat de gândul că Dumnezeu este şi că el este necesar din motive de moralitate. Îmi ziceam că el trebuie să fie sursa şi garantul moralităţii. Cu Dumnezeu în minte, îmi ziceam eu, sigur oamenii se fac ceva mai buni.
Despărţirea totală şi definitivă de tot arsenalul ideilor şi sentimentelor religioase s-a realizat atunci când, prin anii mai mari ai şcolii, am început să facem apologetică, adică acea parte a pregătirii noastre într-ale religiei în care se încerca argumentarea sau justificarea raţională a ideii că Dumnezeu există. În acele ore de religie şi în cartea după care învăţam n-am găsit niciun argument care să mă convingă şi care să-mi spulbere îndoielile mai vechi. Nu m-au convins nici argumentele zise ontologice sau metafizice – legate de prima cauză sau de problema finalităţii – nici cele considerate de ordin istoric – legate de presupunerea că religia există de când există omul – şi nici argumentul zis psihologic, adică cel în care se afirmă că ideile şi sentimentele religioase ar fi înnăscute.
După „bătălia” interioară pe care am dus-o cu toate aceste argumente, am plecat din şcoala pe care am făcut-o la Blaj ca un ateu convins. De atunci, socotelile mele cu ideile religioase şi cu practicile pe care acestea le presupun – rugăciuni, îngenuncheri, spovedanii etc., – au fost încheiate.
Nu tot istoricul ateismului meu mi-a venit în minte în noaptea cu visul. Dar mi-a venit în minte faptul că acest ateism nu este unul de conjunctură, că el este unul solid, că datorită acestei solidităţi n-am cedat celui care-mi arăta crucea şi care probabil conta pe o spovedanie.
Dar, tot fugindu-mi gândul de la vis la spovedanie şi de la spovedanie la ateismul meu, am adormit. Până dimineaţa mai erau câteva ceasuri. Dimineaţa mă aştepta bisturiul.

3. Operaţia şi după operaţie

Dimineaţa, o zi de joi, nici n-am apucat să mă spăl bine pe dinţi, pe faţă, pe ochi, că au şi venit după mine două surori. M-au rugat să-mi las pijamaua şi să îmbrac cămaşa lungă de spital. După această îmbrăcare, fără niciun fel de altă discuţie, cu pat cu tot, m-au dus spre sala de operaţie. M-am cam supărat că n-a venit după mine doctorul cu anamneza – aşa cum a promis – şi că n-am putut să mă împac cu el. Dar aveam încurajările de reuşită ale visului şi nu mi-am mai făcut din nepoliteţea mea cu el o prea mare problemă.
La sala de operaţie mă aşteptau alte două surori. N-am văzut prin jur niciun medic, nici pe chirurg şi nici pe anestezist. Până să mă uit încoace şi încolo, una din cele două surori mi-a şi pus o mască pe faţă şi mi-a spus să respir cât mai normal. Am înţeles că-i vorba despre primul procedeu din ritualul anesteziei. Am căzut rapid în somnul necesar anesteziei.
Cât a durat operaţia nu ştiu, nici n-am întrebat. M-am trezit cu Anca şi cu Sergiu lângă mine. Se zice că i-am întrebat: Astai tot, am şi scăpat? Anca mi-a spus că totul, totul a decurs normal şi că ea crede că aşa o să fie şi pe mai departe. Mă aşteptam să fiu la terapie intensivă, dar eram într-un salon normal, salon al bolnavilor de toate zilele. Era la etajul cinci şi era în secţia condusă de prof. Beyersdorf , adică chirurgul. Anca mi-a spus că nu m-au mai trimis pe la terapie intensivă deoarece s-a considerat că nu e cazul. Am răspuns aşa de bine la anestezie şi la toate cele din timpul operaţiei încât s-a zis că-i mai bine să mă trezesc direct în salon. Prin aceasta profesorul chirurg voia să-mi arate şi să ne arate, probabil, cât de bine au apreciat ei starea mea generală şi cât de bine au vorbit ei doar de un risc de trei la sută.
Lucrul cel mai curios din ziua operaţiei a fost că, după fiecare porţie de somn, întrebam: „Astăzi este vineri?” Voiam să aud că am trecut peste ziua operaţiei. S-a repetat această întrebare de câteva ori. Ultima dată am întrebat „Dar când vine vineri?” Mi s-a răspuns că peste vreo două ore. Deci eram încă în ziua de joi.
A doua zi, ieşit de sub influenţa narcoticelor, au început durerile din faza post-operatorie. În ciuda tuturor picăturilor „gegen Schmerzen” – contra durerii – mă durea tot pieptul, mă durea locul operaţiei. Deşi iniţial a fost vorba că voi fi operat după procedeele cele mai moderne, până la urmă tot la o deschidere „clasică” s-a ajuns. Deschis fiind în altă parte, s-a constatat că plămânul meu era lipit de pleură şi nu prea permite accesul spre inimă. Din acest motiv s-a recurs la o deschidere în faţă, la o tăietură de 20 de cm. După aceasta, implantarea propriu-zisă a valvei s-a făcut, se zice, laparoscopic. Tăietura din faţă mă durea destul de tare. O simţeam la orice încercare de a respira ceva mai adânc. Nu mai vorbesc de durerile care mă încercau atunci când nu-mi puteam stăpâni tusea sau când încercam să mă scol în şezut. Toate acestea mi se păreau nişte chinuri ale iadului, chiar dacă nu credeam şi nu cred în niciun iad.
Picături prea multe contra durerii şi prea multe ca să dorm bine nu-mi dădeau pentru ca nu cumva, fără dureri sau luat de somn, să fac vreo mişcare neindicată. Mai ales zona operaţiei trebuia ferită de aşa ceva.
Cel mai rău era, pe la începuturi, că nu puteam respira la modul normal mai mult de cinci-şase ori fără să fac un ch, ch. Şi acest ch, ch mă supăra destul de mult. Cu toate durerile, am trecut cu bine peste primele două zile. Bineînţeles că în tot acest timp am fost monitorizat şi supramonitorizat de fel de fel de aparate. Eram legat prin câteva fire de monitorul propriu-zis, la cel care dădea seama de puls, de tensiune şi de oxigenarea creierului. Dacă valorile oxigenului nu erau o sută sau undeva pe aproape, rapid intrau în joc sursele de oxigen, mai ales masca pentru inhalaţii. Şi aceasta se întâmpla destul de des, în ciuda faptului că cele două tuburi de plastic, aşa cum se vede în filme, erau tot timpul în nasul meu. Printr-o sondă eram legat tot timpul de vasul în care se colecta urina. Aceasta era riguros măsurată şi comparată cu cantitatea de apă care se băga în mine. Până la urmă bătălia cu apa s-a dovedit a fi cea mai de seamă şi cea mai de durată. Am avut noroc că rinichii mi-au funcţionat destul de bine.
Pe lângă toate cele de mai sus, mai eram legat şi de instalaţia prin care mi se dădeau antibioticele.
Că totul merge spre bine îmi dădeam cel mai bine seama din numărul de respiraţii dintre cele două ch-uri. Dacă în prima şi-n a doua zi aceste respiraţii erau, aşa cum se pare că am notat şi ceva mai sus, doar de 5-6 ori, în a treia zi am ajuns la peste 20. Erau aceste respiraţii şi ch-uri un indicator foarte precis şi foarte obiectiv de a aprecia cantitativ paşii mei spre mai bine. După un timp, cred că eram deja în a patra zi, am simţit că nu mai merg spre bine, că mi s-au înmulţit ch-urile, că am ajuns din nou la 5-6 respiraţii. Între timp a venit Anca la mine. I-am spus că nu mă simt bine, că mă simt mai rău decât în prima zi şi mai rău decât ieri. Ea a încercat să vadă cu doctorii de pe secţie despre ce este vorba. Aceştia, inclusiv şeful de secţie, au încercat să o convingă că totul este bine, că totul evoluează normal. Anca nu s-a lăsat. Şi-a luat mobilul şi l-a sunat pe chirurg. Acesta a dat dispoziţie ca imediat să fiu dus la terapie intensivă şi să se vadă despre ce este vorba. Cu pat cu tot am fost dus la secţia de terapie intensivă. Acolo mă aştepta însuşi şeful clinicii, profesorul Neumann. M-a pus rapid la un ecograf şi au descoperit că biata mea inimă se zbătea, se zbătea într-o baltă de lichid. S-a pus imediat întrebarea ce să facă. Era în discuţie alternativa: să fiu deschis şi să mi se tamponeze lichidul sau să se încerce scoaterea lui printr-o puncţie. S-a decis puncţia.
După o aşa decizie, a urmat o nouă anestezie totală. Nu prea ştiu ce mi s-a făcut, dar m-am trezit cu un nou „cablu” pe lângă mine. M-am trezit cu o sondă care, de pe undeva de pe lângă inimă, se ducea până într-o pungă de plastic atârnată de marginea patului. Această sondă trebuia să permită apei de pe lângă inimă să iasă afară. Am rămas cu sonda şi peste noapte. Dimineaţa am băgat de seamă că de la marginea patului o soră ducea o pungă destul de plină cu un lichid de culoare roşie şi care se pare că s-a scurs din mine.
După puncţie şi după buna funcţionare a sondei am început să mă simt mai bine, să simt că mi-am revenit la o evoluţie spre bine. Am început din nou să câhăiesc mai rar.
După ce m-am dezmeticit din toate cele care mi s-au întâmplat, am început să mă întreb că oare de unde şi de ce, în a patra zi după operaţie, mi-a putut apărea o aşa întorsătură de situaţie. Am început din nou să mă gândesc la medicul cu ochelari şi de culoare şi să mă întreb dacă nu cumva şi-a băgat mâna pe la butoanele monitorizării mele, aşa, ca să-mi arate cam cum stau lucrurile cu acel trei la sută. N-am pentru acest gând nicio dovadă palpabilă, dar câte ceva din ziua din ajunul operaţiei mi-a trecut prin minte. M-am gândit destul de rapid că poate doar speculez. În orice caz, ceea ce ştiu sigur este că , la un moment dat, am auzit-o pe sora care era prin jurul meu că zice: „Mein Gott! Der Blutdruck ist nur 85! Warum? Warum? Habe ich etwas falsch gemacht?”. „Doamne! Tensiunea îi doar 85! De ce? De ce? Oare am făcut eu ceva greşit?” Cum a încercat să-mi aducă tensiunea la cote mai normale nu ştiu. N-am putut-o întreba. Era aproape de schimbul de tura şi a plecat acasă. Fiind dus a doua zi la terapie intensivă, n-am mai avut posibilitatea s-o văd. Ceea ce ştiu este că a doua zi am început să mă simt mai rău şi că, aşa cum am spus ceva mai sus, am ajuns la terapie intensivă. Aici am fost şi mai monitorizat. O soră era tot cu ochii pe mine şi pe aparate.
Dacă veni vorba de această soră, trebuie să povestesc ceva care, de fapt, nu-i o simplă poveste. Sora era o domniţă drăguţă, drăguţă. Avea ochi frumoşi şi un păr mai mult spre blond decât spre brun. Se chema Daniela, era căsătorită şi încă nu avea copii. Era tare cumsecade şi era foarte, foarte hărnicuţă.
În a doua zi de terapie intensivă m-am trezit că-mi aduce un borcănaş cu ceva suc sau ceva nectar şi mă roagă să-l beau, că-mi va face bine. După ce mi-am băut ce era în borcănaş, la vreun ceas, m-am trezit cu o pântecăraie de toată frumuseţea. Când am simţit că mă încearcă aşa ceva am şi apăsat pe butonul din „para” pe care o aveam în mână. Sora a venit destul de rapid, dar trebuia adus scaunul pentru ceea ce i-am spus că-mi trebuie, scaun care nu era chiar la îndemână. Până să vină cu scaunul-toaletă, eu n-am mai putut ţine şi mi-am dat drumul în pat. Când i-am spus ce-am păţit mi-a zis că nu-i nimic şi să fac totul în pat. Îmi era o ruşine de nu mai puteam. Mă gândeam că ar fi bine să mă înghită pământul. Ea m-a liniştit spunându-mi că nu sunt singurul care, trecând pe la terapie intensivă, păţeşte aşa ceva. După ce i-am spus că ich bin fertig – sunt gata – m-a desfăcut de la aparate, m-a ajutat să mă dau jos din pat, m-a dus la baie să mă spele. M-a spălat cu apă călduţă ca pe un copil. Ca să-mi spăl eu cele din faţă mi-a dat un fel de mănuşă îmbibată cu apă caldă. După ce toată spălarea s-a terminat, am fost aşezat pe scaunul adus pe degeaba. Stăteam ca un copil cu capul între mâini şi îmi ziceam: „Wie ich mich schäme. Wie ich mich schäme!” – „Ce ruşine mi-e!” Ea continua să mă consoleze şi, pe tonul cel mai firesc posibil, îmi zicea că „nu-i nimic”, că „nu-i nimic,” că ceea ce a făcut intră în sarcinile ei de serviciu – „Das ist mein Beruf”.
În timp ce încerca în fel şi chip să mă liniştească, îmi schimba patul. A adunat totul într-un sac de nylon, pentru a fi dus la gunoi. După ce patul a fost pus în haine curate, mi-a dat şi mie o cămaşă nouă şi m-a aşezat în pat.
După ce m-am văzut în patul meu curat, m-au năpădit fel de fel de gânduri. Unul parcă era dominant: Ce să fac pentru a-i fi recunoscător acestei frumoase şi hărnicuţe nemţoaice? Ce i-aş putea da? Ce i-aş putea zice?
Cum în sertarul noptierei aveam o bancnotă de 50 de euro, m-am gândit să i-o ofer. I-am spus de intenţie şi i-am întins bancnota. Mi-a spus că nici nu se gândeşte, că Anca i-a dat deja 30 de euro pentru „poşeta comună”. Eu am insistat şi i-am spus că aş vrea ca aceşti bani să fie doar pentru poşeta ei. Nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Eu tot insistând, ea s-a oprit la capătul patului şi, făcându-mi o mustrare cu degetul, îmi zice: „Aber, Herr Professor Irimi, das ist verboten”. „Dar, domnule profesor Irimie, aceasta îi interzis”. În germană Irimie se citeşte Irimi.
Când am vazut-o cum îmi face cu degetul şi ce îmi zice, mi-a venit să mă scol şi să-i sărut degetul cu care mă mustra, mi-a venit s-o îmbrăţişez din toate încheieturile mele. Ea mi-a spus să bag banii în sertar că nu-i va lua.
În Germania, surorile iau ceva mărunţiş de la pacienţi, dar numai pentru un fel de puşculiţă colectivă, un fel de bani pentru o cafea în clipele lor de răgaz. Ceva de genul plicului pentru acasă sau a plicului pentru medic n-am auzit şi nici nu puteam auzi. Aşa ceva pe aici nu se practică.
După ce toată discuţia s-a încheiat, am căzut pe gânduri. Mi-am zis în sinea mea că această copilă, aşa i-aş putea zice, m-a pus la punct. Adică cum, eu, profesor şi un om de peste 80 de ani, s-o îndemn să încalce o regulă! Eu s-o îndemn să facă ceva care-i „verboten”! Pentru ea, atitudinea mea era de neînţeles. De aceea şi-a permis să-mi facă cu degetul.
De fapt, gestul Danielei nu este decât o moleculă în oceanul de corectitudine ce-l caracterizează pe neamţ ca neamţ. Unii râd de această corectitudine, ba mai fac pe seama ei şi bancuri. Ea este, însă, un lucru foarte mare. Pe acolo pe unde este corectitudine nu-şi prea fac loc corupţia, minciuna, ilegalitatea. Probabil că datorită corectitudinii autostrăzile din Germania arată aşa cum arată. Probabil că, tot din motive de corectitudine, maşinile lor au trecerea pe care o au. Cu siguranţă că din corectitudine ţâşneşte şi punctualitatea proverbială a neamţului. Când are de rezolvat o problemă, neamţul se gândeşte în primul rând la regulile şi legile realizării ei şi nu la căile prin care regula şi legea să fie încălcate.
Nu vreau să spun că prin Germania nu există şi abateri de la aceste caracteristici generale. Dar aceste abateri sunt pe poziţia de excepţii. Regula este aceea a respectării regulii.
Dacă, din acest punct de vedere, las gândul să-mi fugă prin România, îmi vine să scriu că ceea ce în Germania este regulă pe la noi devine excepţie. Pe la noi… Probabil că pe la noi, din cauza acestui „altfel” decât în Germania, străzile şi autostrăzile, atâtea câte sunt, trebuie reparate după fiecare zăpadă şi, probabil că tot din cauza acestui „altfel” pe la noi se umblă atât de mult pe la gesturi de mare şi mică corupţie.
Din punctul de vedere al acestor mari şi mici diferenţe de conduită colectivă se poate spune, cu destulă certitudine, că nu întâmplător marele şi frumosul „imperativ categoric” s-a născut din solul mentalului colectiv german şi nu din altul. S-a născut, după cum prea bine se ştie, din mintea şi de sub condeiul marelui Kant.
Poate că m-am întins cam mult cu episodul Daniela. Mi s-a părut, însă, că degetul ei merită această întindere. Semnificaţiile lui se întind mult dincolo de locul şi de momentul în care mi s-a arătat atât de cald şi de mustrător.
La o zi după întâmplarea cu Daniela, am fost mutat de la terapie intensivă într-un salon învecinat, salon în care, din păcate, Daniela n-a mai apărut. Am ajuns pe seama altor doamne şi domniţe, şi ele atente, şi ele harnice.
În această mutare am luat cu mine cam tot ce aveam la terapie intensivă. Am luat toate monitorizările şi toate formele de tratament – medicamente, injecţii, oxigenări etc. Am fost eliberat doar de sonda pentru urină. Aceasta a fost înlocuită cu ceea ce pe la noi se numeşte „raţă”. Era aşezată într-un suport al ei, suport ce era fixat de una din marginile patului. Fixat în aşa fel încât să pot ajunge cât mai uşor la gâtul raţei.
Ceea ce mai este de notat este că am luat cu mine şi toate durerile. Mă durea în zona operaţiei de cum încercam să respir ceva mai adânc, de cum încercam să mă ridic în şezut, de cum încercam să-mi schimb cu ceva din poziţia statului pe spate. De întors şi de aşezat pe o parte sau alta încă nu putea fi vorba. Până să ajung să dorm şi altfel decât pe spate mai era cale lungă. Cu toate acestea, în mutarea de la terapie intensivă am luat cu mine şi o dâră de speranţă. Am luat speranţa de mai bine. De acum parcă eram cu ceva mai sigur că orice zi va aduce cu sine un grăunte de mai bine. Vedeam, în fiecare zi, un pas spre Freiburg şi, undeva mai departe, spre Cluj, spre România.
Speranţa de a vedea de pe acum doar o evoluţie înspre mai bine mi-a fost tulburată de cele ce mi s-au întâmplat într-o noapte. Aprinzând lumina să văd cât e ceasul, observ că am dormit într-o baltă de sânge. Îmi era roşu nu numai pansamentul de pe piept, dar şi cămaşa, şi cearşaful, şi perna, şi plapuma. M-am cam speriat şi am sunat imediat după soră. I-am arătat ce mi s-a întâmplat. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi dea jos pansamentul. Când a văzut cum arată rana a început să mă liniştească şi să-mi spună că nu e vorba de nimic grav, că totul e în relativă ordine. M-a spălat şi m-a dezinfectat în jurul ranei, mi-a dat altă cămaşă şi m-a ajutat să mă mut pe un scaun. În plină noapte a început să-mi schimbe patul.
Aşezat din nou în pat, am început să caut în minte cauzele neaşteptatei însângerări. M-am gândit, de pildă, la faptul că seara mi s-o fi dat, probabil, o porţie dublă de picături contra durerii şi poate şi ceva mai mult somnifer. Sub acţiunea acestora, în timpul somnului, cine ştie cum m-am sucit şi răsucit fără să mai ţin cont de tăietură. Sub acţiunea vreunei presiuni, rana a început, probabil, să-mi sîngereze. Cum însă, sub raport subiectiv, nu m-am simţit mai rău, m-am lăsat din nou în braţele somnului. Dimineaţa mi-a controlat şi medicul starea ranei şi m-a asigurat că totul este în ordine. În aşa condiţii, aşa ceva se mai întâmplă.
În salonul de lângă terapie intensivă, pe linie de terapie, a apărut un singur element nou: a apărut terapia prin gimnastică. În fiecare zi, pe la ora zece, apărea o domniţă, din cele câteva, ca să mă bată pe spate până când reuşeam să tuşesc şi să scuip câte ceva din cele adunate în bronhiile mele. Când apărea aşa ceva mă bucuram şi eu şi se bucurau şi ele. Era aceasta un semn al reuşitei şi eficienţei terapiei lor. Tot cu ele şi sub supravegherea lor făceam cam 5-10 minute de inhalaţii. Trebuia să inspir pe gură în aşa fel încât în corpul aparatului de inhalat să joace o bilă de ping-pong. Trebuia inspirat în aşa fel încât bila să se ridice cât mai sus. Tot aceste terapeute aveau sarcina să mă scoale din pat şi, sub supravegherea lor, să fac primii paşi prin cameră şi prima plimbare pe coridor. Ca mişcările din pat – sculare, aşezare etc. – să le pot face mai uşor şi cu mai puţină durere, prima gimnastă terapeut mi-a adus un cordon dublu, cordon din pânză destul de rezistent. După ce i-a făcut un ochi la bara de la picioarele patului, l-a întins peste plapumă şi mi l-a pus după o mână. M-a sfătuit să ţin cordonul la îndemână că-mi va fi de mare ajutor. M-a rugat ca, de fiecare dată când voi recurge la ajutorul cordonului, să mă folosesc de ambele mâini şi niciodată doar de una. Trebuie să recunsoc deschis că acest cordon banal s-a dovedit a fi de mare preţ. L-am folosit des şi cu multă eficienţă.
Ajutat de medici, de medicamente, de surori şi de cordon, am simţit că, încet-încet, ceva s-a schimbat în căile însănătoşirii mele. Îmi aduc aminte de bucuria pe care am avut-o atunci când am început să merg pe contul meu la baie, când dimineaţa o rugam pe soră doar să mă desprindă de aparate. Îmi aduc aminte de sentimentul de succes pe care l-am avut atunci când m-am văzut plimbându-mă pe coridor fără vreo gimnastă pe lângă mine. M-am bucurat enorm când m-am văzut mâncând la masă, ca toţi oamenii, nu în pat ca cei bolnavi.
Cu timpul, la vizitele de dimineaţă, la întrebarea „Na! Wie geht es Ihnen heute?” – No, cum vă simţiţi astăzi? – am început să răspund „Viel besser.” Înainte, zile la rând, nu puteam zice decât „ein bißchen besser” – un pic mai bine. Diferenţa între a zice „mult mai bine” şi „un picmai bine” era, pentru mine, o diferenţă foarte mare.
Am zis de atâtea ori „un pic mai bine” şi „multmai bine” încât am ajuns să mă întreb: oare câţi de „mai bine” ar trebui pentru a se asigura sentimentul plenar al binelui?
De întrebat m-am întrebat, dar de răspuns nu mi-am putut răspunde. Întrebarea, ca întrebare, a rămas una retorică.
Dacă mă gândesc cât de cât mai detaşat la faza de viaţă abia invocată, invocată în micile şi marile ei bucurii, aş putea zice că atunci, în ciuda tuturor aparenţelor, am trăit zile şi clipe de reală fericire. Micile bucurii de atunci au fost foarte mari bucurii, au fost, aş putea zice, bucurii care au atins marginile fericirii. De fapt, stările bucuriei şi cele ale fericirii sunt atât de strâns legate încât se poate trece uşor de la unele la altele. În condiţiile de atunci, marile mele bucurii au fost clipe de veritabilă fericire. Era fericirea evoluţiei întru sănătate, fericirea apropierii de condiţiile vieţii normale. În anumite condiţii, ce mari pot deveni lucrurile cele mai mărunte! În condiţiile deşertului, un pumn de apă poate face cât un bulgăre de aur.
După cele câteva semne de evoluţie spre bine, s-a pus problema mutării mele din salonul de pe lângă terapia intensivă pe secţia de bolnavi mai normali, mai de toate zilele. Aşa s-a făcut că, într-o bună dimineaţă, o soră drăguţă şi foarte drăguţă, pe nume Katarina, m-a plimbat cu pat cu tot până la etajul şase, etaj al secţiei conduse chiar de şeful clinicii, prof. F.J. Neumann. Acest etaj şi această secţie îmi erau deja destul de bine cunoscute. Îmi erau cunoscute din perioada primelor investigaţii şi indicării operaţiei. În această secţie mă cunoşteau medicii, asistentele, surorile. Pe post de asistent, post care pe la noi poate s-ar numi de felcer, era un turculeţ simpatic, turculeţ care ştia câteva fraze în româneşte. Le ştia de la o iubită din tinereţe, iubită cu care era să se căsătorească. Dar n-a fost să fie. Amintirile tinereţii, probabil, îl făceau să-mi poarte o anumită simpatie.
Mutarea de la parter la etajul şase nu era doar o schimbare de spaţiu. Era o mutare de la o anumită terapie la alta. Am lăsat jos toate legăturile cu fel de fel de aparate – monitorizări, oxigenări etc. Am lăsat jos toate dependenţele mele de ajutorul surorilor în a mă scula şi aşeza în pat. În salonul 608 mă simţeam ca un om liber, ca unul care se putea oricând scula din pat şi pleca pe contul lui la o mică plimbare pe coridor. Până la plimbările pe afară şi mai lungi mai trebuia ceva timp.
Am luat cu mine doar terapia mai uşoară, terapia bazată pe fel de fel de pastile, luate dimineaţa, la amiază şi seara. Din seria aparatelor am luat doar trepiedul în care, dimineaţa şi seara, mi se fixa sticluţa cu antibiotice.
Luarea tensiunii şi a pulsului mi se făcea doar de două ori pe zi. Tot aşa mi se măsura şi temperatura. În legătură cu aceasta ar fi de notat că în tot timpul spitalizării n-am făcut niciodată febră. În cele de la etajul şase am mai luat cu mine gimnastica terapeutică şi exerciţiile de inhalare. În orice caz, tot ce era ca fel de viaţă şi mijloace de tratament era mult mai suportabil. Era pe această secţie un alt aer al bolii şi o altă stare de spirit.
Cu toate acestea, în aerul bolii, medicii mai aveau de luptat cu nişte resturi de apă în jurul inimii şi în jurul plămânilor. Bătălia medicamentoasă cu această apă era problema principală. Mai erau de urmărit şi valorile sangvine. Mai ales coeficientul de coagulare a sângelui, adică analizele denumite I.N.R. Din cauza atâtor medicamente, probabil, valorile de bază ale funcţionării ficatului au cam luat-o razna, au luat-o în sus. În numele bătăliilor medicale abia schiţate, de multe ori am fost dus la ecograf şi, cam de tot atâtea ori, la Röntgen. Pentru analize, mi se lua aproape zilnic două, trei seringi de sânge, sânge ce lua drumul laboratorului.
După mai bine de o săptămână de tratamente în secţia mai sus numită, s-a pus problema externării. Pentru a fi trimis acasă încă nu eram în stare. S-a considerat că ar fi mai indicată o mutare într-o clinică de recuperare. O asemenea clinică exista chiar în Krozingen, nu prea departe de Herzzentrum. Clinicile între ele au aranjat toate formalităţile mutării. Au aranjat inclusiv toate cele necesare cu casa de asigurări şi cu transportul. Şi aşa…

4. La recuperare

Şi aşa, într-o bună dimineaţă, la trei săptămâni de la operaţie, iată-mă dus de la Herzzentrum la Theresienklinik. Aşa se numea clinica la care m-am mutat. Era o clinică de recuperare profilată numai pentru cardiologie şi ortopedie.
Ajuns la Theresienklinik, după câteva formalităţi de înregistrare, o domniţă frumoasă, frumoasă m-a luat în primire. Trăgându-mi geamantanul cu bruma de lucruri ce le aveam cu mine şi luându-mă de braţ, m-a condus în Secţia a 9-a, camera 257. Camera avea un hol mic. Pe peretele din dreapta era un cuier şi el destul de mic. În stânga era o uşă glisantă care ducea la baie – chiuvetă, duş şi wc. După unghiul ocupat de baie şi chiar pe peretele băii era un dulap destul de încăpător, iar mai departe, tot pe partea dreaptă a camerei, dădeai peste un pat cu noptieră. Pe noptieră era o veioză glisantă, telefonul şi un buton cu care s-o chemi pe soră, dacă era cazul. Pe peretele opus celui ocupat de pat erau o măsuţă şi două scaune. Deasupra măsuţei, fixat în perete, era televizorul. Din cameră se putea ieşi pe un balcon mic, balcon în care era un scaun şi un dulăpior cu două rafturi.
Nici n-am apucat să mă familiarizez cu cele din cameră că a şi apărut o doctoriţă frumoasă, brunetă şi foarte, foarte amabilă. Era doctoriţa venită pentru anamneză. Aşa ceva trebuia să fie la dosarul ei.
Cum am văzut-o, mi-am dat seama că nu-i nemţoaică. Ea, văzând cât de gebrochen, adică de stricat vorbesc nemţeşte, şi-a dat seama că nu sunt neamţ. I-am spus ce sunt, prin origine, şi ea mi-a spus că este fugită de războiul din Kosovo. Acest amănunt, adică această dezvăluire a identităţii, ne-a apropiat imediat. În numele acestei apropieri, mi-a spus că, deşi nu ea este doctoriţa secţiei, va cere să rămân în grija ei. M-am înţeles cu ea foarte, foarte bine. S-a îngrijit de mine cu toată priceperea şi căldura ei.
Ea a fost aceea care mi-a dat primele indicaţii cu privire la viaţa din Theresienklinik. Aici aproape totul era altfel decât în Herzzentrum. Aici nu te mai vizita nicio soră, nici seara şi nici dimineaţa. Pentru a ţi se lua sânge şi pentru a primi porţia de medicamente trebuia să mergi la camera surorilor. În fiecare seară găseai pe uşă o filă pe care ţi se comunica ceea ce ai de făcut a doua zi. Mai erai anunţat dacă au intervenit ceva schimbări în programul săptămânal, program pe care-l primeai prin căsuţa poştală, o cutie cu numărul camerei tale.
În finalul discuţiei cu drăguţa kosoveancă am fost întrebat dacă vreau să iau masa pe secţie sau în sala de mese a cantinei-restaurant. Am spus că, cel puţin pentru început, aş vrea să mănânc pe secţie.
După această opţiune am şi fost condus într-o săliţă frumos aranjată, săliţă în care erau doar patru măsuţe. Aici luau masa acei bolnavi de pe secţie care nu aveau forţa să coboare până la sala de mese. În aceeaşi cămăruţă mai erau un frigider şi un colţ cu toate cele necesare pregătirii unui ceai sau a unei cafeluţe.
În primele două zile, pentru a face cunoştinţă cu drumurile ce trebuiau făcute de la un tratament la altul, am fost însoţit de frumoasa care m-a luat în primire şi care m-a condus la cameră. O chema tot Katarine. Aşa scria pe ecusonul pe care-l purta pe piept.
După ce am învăţat toate acele drumuri, m-am deplasat tot timpul fără însoţitor.
Trebuia aproape zilnic să mă duc la ora de gimnastică, ceas în care, în grup de 6-7 persoane, făceam, sub conducerea unei gimnaste, nişte exerciţii extrem de simple. Era vorba mai ales de exerciţii de coordonare a mişcărilor mâinilor şi picioarelor. Tot zilnic trebuia să fac o vizită pe la tratamentul cu apă termală. În numele îmbunătăţirii circulaţiei, urma să-mi ţin, într-o zi mâinile, în alta picioarele, în apă caldă cam 10-15 minute. Tratamentul cel mai plăcut era acela al masajului acvatic. O domniţă te culca pe o saltea de cauciuc plină cu apă. Cu un buton declanşa un mecanism care făcea valuri, valuri. Acestea se mişcau de la cap până la picioare şi îţi masau toţi muşchii pe sub care treceau. După vreo săptămână de evoluţie spre mai bine am fost pus şi la tratamentul cu bicicleta, şi la plimbările în grup, plimbări uşoare, prin parcul clinicii. Un parc nu numai destul de mare, dar şi foarte frumos.
Am uitat să scriu că, încă de la începuturi, am vizitat zilnic camera de inhalaţii, cameră în care, în faţa unui aparat care măsura fel de fel de lucruri, trebuia să inspir adânc dintr-un tub, pe gură, şi să expir normal pe nas.
Problema medicală cu care aveau să se confrunte cel mai serios cei din Theresienklinik era aceea a stabilirii dozei de marcumar, doză care dădea seama de coeficientul de coagulare a sângelui. În numele acestei dozări, cam tot a doua zi mi se lua sânge. Dacă testul I.N.R. indica o valoare între 2 şi 3 era bine. Dacă era sub doi mi se mărea imediat doza de marcumar şi mai primeam şi o injecţie în burtă. Dacă era o valoare peste trei, mi se micşora doza sau mi se întrerupea pentru una sau două zile tratamentul.
O altă problemă medicală cu care cei din Theresienklinik trebuiau să se confrunte era acea a coborârii valorilor hepatice pe undeva mai aproape de normal. Aşa cum am mai scris, din cauza atâtor feluri de medicamente, probabil, unele din aceste valori au luat-o razna.
Deoarece valorile I.N.R.-ului oscilau aşa cum oscilau şi deoarece valorile hepatice nu prea voiau să coboare, în primele două săptămâni de recuperare, nu s-au pus deloc în discuţie problemele aritmiilor mele. Pentru a se ajunge la aşa ceva mai trebuia ceva timp. Pentru a-l câştiga, şeful clinicii, prof. dr. S. Jost, împreună cu Kalica – doctoriţa din Kosovo – mi-au recomandat o prelungire a sejurului meu de o lună cu încă o săptămână. Mi s-a spus că tot ei se vor ocupa de toate formalităţile necesare. Trebuia, în acest sens, consultată casa de asigurări. Mi s-a mai spus că, dacă se va obţine prelungirea, ei vor încerca să se confrunte medical şi cu fibrilaţiile. „Cu puţin noroc, mi-a spus prof. Jost, poate că se vor rezolva problemele doar cu ajutorul medicamentelor”. Dacă nu, am fost informat de pe atunci că va urma să mă întorc în Herzzentrum pentru şocuri electrice. Ei nu aveau la îndemână un aşa tratament.
Noroc n-am avut, aşa că… Aşa că, în loc să mi se facă ieşirea pentru a ajunge acasă, exact după cinci săptămâni de recuperare, mi s-a făcut recomandarea pentru a mă întoarce în clinica din care venisem. Toată întoarcerea s-a rezolvat prin înţelegerea între cele două clinici. Şi aşa, iată-mă din nou la etajul şase.
Aici a venit la mine conferenţiarul care se ocupă cu problemele de aritmie cardiacă. Mi-a spus că a doua zi, la prima oră, îmi va face din nou o cateterizare şi că, dacă totul va fi bine, îmi va face el şi şocurile. Pentru aceasta, am fost avertizat, va trebui să se recurgă din nou la o anestezie generală. Era a patra.
Despre şocuri nu ştiu nimic. Ştiu că, atunci când m-am trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi controlez pulsul. Aveam cu totul alt ritm. Inima îmi bătea tic-tac, tic-tac şi nu tic-tic tac…, aşa cum îmi bătea înainte. A doua zi, la prima oră, am fost dus la o electro-cardiogramă să se vadă mai bine eliminarea aritmiilor.
După ce s-a confirmat în scris, adică prin scrisul aparatului, că totul e altfel decât înainte, după ce doctorul s-a bucurat de reuşita şocurilor sale, s-a pus problema formelor de externare.
La ultima întrevedere cu medicul care mi-a făcut şocurile, l-am întrebat cam cum trebuie să mă port în conduita vieţii cotidiene, ce am voie şi ce nu prea am voie să fac? Mi-a zis că nimic din ce este omenesc nu-mi este „verboten” – interzis – însă totul cu măsură – mit Maß. Auzind răspunsul eu l-am întrebat mai departe: Bine, bine, dar care-i măsura? „Richtig, richtig, aber was soll das Maß bedeuten?” Auzind această nouă întrebare, conferenţiarul s-a întors spre medicul de secţie şi i-a zis: „Schau mal ein wirkliches philosophisches Problem”, – iată o veritabilă problemă filozofică.
Cu acest mic şi relaxant dialog, ne-am strâns mâna şi i-am cerut să mă lase să-l îmbrăţişez şi să-i mulţumesc.
După această despărţire, la o jumătate de oră, mi s-a adus dosarul de ieşire, iar eu am dat telefon după Anca. De data aceasta o chemam să vină şi să mă ducă spre Freiburg cu toată viteza maşinii. Erau mai bine de două luni de când aceeaşi maşină m-a dus la operaţie şi erau mai bine de patru luni de când am fost internat la Cluj şi de când a început bătălia mea şi a medicilor cu insuficienţa mea mitrală severă. Cam mult tot prin clinici, dar… Dar aşa a fost să fie.

5. Stări de spirit sau gânduri, gânduri

5.1 Despre cei de aproape

În toate paginile de până aici n-am făcut decât descriere. Descrierea momentelor şi a fazelor mai mari ale bolii şi ale bătăliei cu boala. În relatarea faptelor, foarte rar mi-am permis şi ceva comentarii. Se pare că aşa ceva s-a întâmplat doar în două cazuri: în primul caz am comentat visul şi în al doilea m-am minunat de degetul Danielei. În rest, descriere, poveste şi poveste; un fel de aduceri aminte.
În cele ce urmează, aproape până spre final, va fi vorba despre altceva. Va fi vorba despre însemnate schimbări de perspectivă. Dacă în cele de până acum a fost vorba despre etape, zile şi locuri, în cele ce urmează va fi vorba despre considerarea tuturor acestora din perspectiva globalităţii. Toate situaţiile foarte concret invocate în cele de mai sus vor fi puse undeva mai departe pentru a putea fi văzute şi considerate mai bine. Dacă până acum m-am referit prin excelenţă la lucruri şi situaţii relativ exterioare, în paginile ce vor veni va fi vorba în principal despre momente şi linii ale interiorităţii mele. Va fi vorba despre ceea ce mi-a trecut prin minte, despre lumea propriu-zisă a stărilor mele cognitive şi atitudinale. În toate cele povestite mai sus a fost vorba despre linii şi momente cu un foarte puternic caracter personal. Toate cele povestite m-au vizat doar pe mine, doar boala mea şi numai a mea. În cele ce urmează va fi vorba de multe considerări ale bolii mele ca o boală a oricui, ca o boală cu unele caracteristici de ordin general-uman. Trăind durerile bolii mele, sunt sigur că am trăit multe din durerile tuturor celor operaţi de inimă sau au trecut prin orice altă operaţie. Operaţiile ca operaţii sunt altceva decât a înghiţi nişte pastile sau a primi nişte injecţii. Ele au alt fel de rezonanţe subiective.
După aceste prime şi sumare precizări se pare că aş putea porni la drum.
În această pornire, primul lucru pe care trebuie să-l aduc în discuţie este cel ce vizează atitudinea Ancăi, conduita ei. Trebuie să recunosc, în faţa acestei imaculate coli albe, că Anca a fost la înălţimea înălţimilor. Şi înainte de declanşarea bolii conduita ei era la cote înalte. Acum însă aceste cote au ajuns să fie, vorba lui Sergiu din vremurile când avea doar trei anişori, să fie „până dincolo de infinit”. Trebuie să scriu că zilnic i-am simţit prezenţa, că zilnic a făcut 50 de kilometri ca să ajungă să mă vadă şi să se intereseze de mine. Trebuie să scriu, încă o dată, ceea ce pe undeva doar am sugerat, că, fără intervenţia ei într-un anume moment al evoluţiei lucrurilor, n-aş fi ajuns să scriu aceste pagini. După cele mai înalte probabilităţi se pare că ea mi-a salvat viaţa. Datorită ei am mai amânat, nu ştiu cu cât anume, dar am amânat întâlnirea mea cu neantul.
A fost alături de mine şi Sergiu. A ţinut expres să fie la mine şi înainte şi imediat după operaţie. Pentru aceasta şi-a amânat plecarea la München. Chiar şi de la München i-am simţit prezenţa. Am simţit că este cu mine. Deşi de pe mai departe, l-am simţit pe lângă mine şi pe Radu. De două ori şi-a făcut timp să ajungă pe la patul meu. Din partea celor de la Wuppertal de două ori m-a vizitat şi frumoasa Carla.
Dacă veni vorba de cei pe care i-am simţit că au fost cu mine, ar trebui să amintesc de prietenii mei de-o viaţă, familia Semeniuc – Vanea şi Mia. Nu departe de ei s-ar afla familia Schiau, Bubu şi Soruca. Foarte des, şi unii şi alţii au telefonat să se intereseze de reuşita operaţiei şi de evoluţia înşănătoşirii mele.
În aceeaşi ordine a ideilor vreau să nu uit de cele trei domniţe, domniţe care mi-au umblat prin cap şi pe care le-am simţit că au fost cu gândul la mine.
Dintre ele, pe locul I se aşază domniţa „V”. Este vorba de aceea despre care, în „Aduceri aminte”, am scris destul de mult. Conţinutul celor scrise pe atunci nu s-a stins. Această nestingere a făcut ca, în zilele bătăliei cu ceea ce mi s-a întâmplat, să mă intereseze modul raportării ei la mine. Aceeaşi nestingere, zic eu, a făcut ca ea să-mi telefoneze destul de des şi să se intereseze de evoluţia sănătăţii mele şi, mai ales, de evoluţia stării mele de spirit. Atunci când din timbrul vocii mele simţea că ceva nu-i în prea mare ordine îmi zicea: „Ai un pic de răbdare, o să-ţi treacă. Eşti pe mâini bune, aşa că…
În modul ei de a vorbi cu mine, parcă aş fi dorit un pic mai multă căldură. Aş fi vrut să mă întrebe ceva mai duios: „Azi, dragul meu, cum te simţi? Azi noapte cum ai dormit? Ce-ai mai visat? Te mişti cu ceva mai bine decât ieri” etc. Toate acestea ea le considera, probabil, cuprinse în chiar gestul telefonului. Dar aşa este ea. Aşa a fost şi înainte, aşa a rămas şi acum. Corectă, dreaptă, bună, sinceră, dar – pe deasupra – om al ştiinţelor naturii. Poate denumi toate florile grădinii, dar nu ştie să umble la floricelele vieţii. La mărunţisuri, la surprize, la nimicuri. La nimicurile care sunt lucruri mari, care fac viaţa mai frumoasă. Ea n-a învăţat, se pare, că sentimentele mari şi frumoase nu se exprimă doar în gesturile mari ale vieţii, ci se exprimă, mai ales, în mărunţişuri. Francezul Marlaux ar fi zis, probabil, „gingăşii”. Viaţa nu-i făcută doar din lucrurile mari şi grave ale prozei, ci şi din cele care ne fac să trecem de la proză la poezie şi, de aici, câteodată, la nebunie.
Dar destul! Destul despre „V”. Acum doar concluzia: Atâta cât a fost în telefoanele ei, mi-a picat foarte bine. Am simţit-o aproape. Mi-am zis şi i-am zis că telefoanele ei au funcţionat ca un veritabil medicament. Un asemenea rol terapeutic a avut şi felicitarea pe care mi-a trimis-o de ziua onomastică. În urările felicitării parcă s-a depăşit pe sine.
Aproape, aproape, destul de aproape, am simţit-o şi pe Vali. În tot ce mi-a zis la telefon am simţit căldura unei foarte bune vecine. Pe ea o sunam eu. O sunam s-o întreb ce mai face, dacă-i sănătoasă, ce mai este prin casă, prin bloc, prin Cluj. După ce am prins ceva puteri, o întrebam şi despre ce se mai întâmplă prin ţară. Îmi răspundea scurt şi încheia cu vocea ei blândă: „Ionică, lasă-le, ai tu grijă de inima ta”.
Vocea cea mai caldă din dialogurile telefonice era parcă aceea a lui Any. Deşi cu telefoane mai rare, o simţeam şi pe ea pe undeva pe aproape. Îmi fugea gândul şi pe la ea în nopţile mele de insomnie. Parcă o vedeam cum se gândeşte la mine, cum citeşte câte ceva din cărţile mele, poate şi din poeziile mele. Credincioasă cum ştiam că e, parcă o vedeam cum se duce la biserică să se roage pentru mine. Deşi ştia că eu nu pun niciun preţ pe îngenuncheri şi rugăciuni, ea îşi făcea datoria. O datorie mai mult faţă de ea decât faţă de mine. Aşa se împăca ea cu sine şi simţea că face ceva pentru mine.
În perioadele de clinică, Any nu m-a sunat. Nu avea telefoanele. După ce am ajuns acasă, mă suna din când în când să mă întrebe cum îmi merge cu convalescenţa. Din când în când o sunam şi eu. În toate discuţiile noastre apărea rugămintea ei caldă: „Să ai grijă de tine”. După un timp, în ceea ce ne ziceam au apărut şi discuţii politice. La acest capitol, opiniile noastre sunt aproape identice. Iubim şi urâm aceleaşi figuri. Îl urâm împreună pe Băsescu şi urâm întregul băsism.
Uneori aluneca discuţia pe tema papanaşilor. Undeva, pe la începutul acestor pagini, am scris că, în chiar ajunul îmbolnăvirii mele, am ratat vizita pentru papanaşi. Dacă ziceam ceva despre perspectiva unei eventuale recuperări mi se zicea: „Vom vedea”. Şi atât de mult am tot văzut că, până la urmă, papanaşii au rămas nemâncaţi.
În paginile în care este vorba despre cei pe care, în această fază a vieţii mele, i-am simţit pe lângă mine, poate că ar trebui să spun câte ceva şi despre cei din familia mea lărgită – fraţi şi surori.
Iosif, din Târgu-Mureş, m-a sunat de cum a aflat de perspectiva operaţiei. M-a bucurat telefonul lui deoarece el nu prea umbla pe la telefoane. După operaţie l-am sunat eu. S-a bucurat că am trecut cu bine peste momentul cel mai delicat. Mi-a părut bine că l-am sunat şi că am mai vorbit o dată cu el. Acum nu mai am cu cine vorbi. Îmi pare rău că n-am putut merge să-l conduc pe ultimul drum. Dar aşa a fost să fie.
Cei din Buia, Rica şi Nicu, n-au prea realizat ce-i aia operaţie la inimă. Pe Rica a speriat-o vestea operaţiei, iar Nicu aproape că nici n-a băgat-o în seamă. Când i-am dat telefon şi i-am spus că am trecut cu bine marele examen, m-a întrebat: „Care operaţie?” După ce i-am spus cam despre ce a fost vorba, mi-a zis: „Da, da, parcă mi-a zis ceva Mili.”
Cea mai îngrijorată şi aceea care în ziua operaţiei s-a dus la biserică să se roage pentru mine a fost Mărioara. Ea a fost şi a rămas, atunci când este vorba de familie, cea mai sufletistă.
O mare decepţie mi-a produs Lena. M-a sunat o singură dată, înainte de operaţie. După ce a aflat că am trecut cu bine peste eveniment, m-a cam uitat.
Dacă aş trece la a treia linie de apropiaţi ar trebui să ajung la o listă pe care cu greu aş putea-o epuiza. Ar fi vorba de prieteni, cunoştinţe şi foşti studenţi care, fie direct, fie prin Anca, s-au interesat de evoluţia însănătoşirii mele. Mă gândesc, de pildă, la Dan Vlăduţiu şi la frumoasa lui Cristina, la Carmen Barabaş, la Viorica Pamfil, la Gloria Mustaţă, la Otilia Croitoru ş.a.
Tuturor celor numiţi mai sus şi tuturor celor puşi la „şi alţii” le mulţumesc din suflet.

5.2. Pe tema durerii

Dacă după aceste mulţumiri încerc să fac un pas mai departe, pas care să se înscrie sub perspectivele de analiză afirmate mai sus, atunci nu pot trece peste fenomenul durerii. Durerile au fost dominanta dominantelor acestei perioade, mai ales a perioadei post-operatorii.
Cum s-a derulat operaţia nu ştiu. Durerile au fost înăbuşite de anestezie. Dar de cum s-au dus ceasurile anesteziei au început durerile. Dacă stăteam liniştit, cu mâinile pe piept, ca şi când aş aştepta moartea, nu mă durea nimic. De cum începeam să suflu mai adânc ori să mă mişc în vreun fel oarecare aveam dureri destul de mari. Şi aceasta în ciuda tuturor picăturilor „gegen Schmerzen” – împotriva durerii. Durerile parcă ignorau picăturile şi îşi făceau de cap.
Toată această situaţie a făcut să mă gândesc la durere ca durere în sine. Să mă gândesc la ea ca la un fenomen psihologic şi apoi ca la un fenomen care are sau poate avea multe şi destul de complicate rezonanţe filozofice.
Din perspectiva strict psihologică, durerile sunt un gen de senzaţii. Nişte senzaţii aparte, senzaţii care se produc atunci când anumiţi agenţi exteriori nu ating, pur şi simplu, receptorii, ci îi zgârie. Parcă ar vrea să îi distrugă, să-i scoată din funcţiune. Aceasta face ca durerile să fie un fel de senzaţii foarte tari, senzaţii care pun la periferie toate celelalte tipuri de senzaţii. Nu mai contează ceea ce vezi sau ceea ce auzi, contează numai durerea ca durere, numai durerea ca fenomen psihologic central, ca dominantă a stării tale de spirit. Din acest punct de vedere, i s-ar putea reproşa psihologiei că, în capitolul despre senzaţii, durerea este tratată destul de sumar. Te trimite în zona discuţiei despre intero-receptori şi cu aceasta gata.
Ca fenomen psihologic, durerea este un ceva strict personal. Ea nu se poate împărţi cu nimeni şi nici nu se poate asocia cu altcineva. Poţi spune cuiva, hai să ne uităm împreună la frumuseţea unui apus de soare sau a unui alt fel de peisaj, dar nu poţi spune hai să ne doară pe amândoi. Dacă aşa ceva ar fi posibil, sunt sigur că toate mamele din lume ar lua o parte din durerile copilului lor. Importul sau exportul de durere fizică este un fel de imposibil absolut.
Tot din perspectivă psihologică se poate spune, cu destulă uşurinţă, că durerea ca durere, ca tip de stare subiectivă, stă foarte aproape de gândul şi sentimentul morţii. Nu este durere de spital care să nu amintească de mişcarea spre neant. De fapt, durerile ca dureri sunt manifestări ale unei boli oarecare, iar boala ca boală, ca ceea ce este ea în sine, este o îndepărtare de condiţia fundamentală a vieţii ca viaţă, – condiţia sănătăţii.
Apropierea de gândul şi de sentimentul morţii face ca durerea şi boala, luate împreună, să pună imediat o mare şi complicată problemă filozofică: raporturile dintre viaţă şi moarte.
În jocul acestor raporturi, durerea joacă un rol contradictoriu. Pe de o parte ea este semn al vieţii – până avem dureri înseamnă că mai suntem – pe de altă parte, este un aliat al morţii. Am putea zice că durerea ca durere slujeşte la doi stăpâni. În calitate de componentă a bolii, ea face jocul morţii, iar, prin a fi încă, ea este moment al vieţii, al conştiinţei şi conştienţei. În măsura în care durerile stau de partea bolii, şi prin aceasta de partea morţii, am dori ca ele să nu fie. Dar, în măsura în care ele sunt un mare semn al vieţii, trebuie să ne bucurăm că le avem. Bine îşi zic cei în vârstă: dacă într-o dimineaţă te scoli şi nu te doare nimic, să ştii că ai murit.
Pe lângă modurile durerii de a interveni în judecarea raporturilor dintre viaţă şi moarte, moartea mai poate interveni direct şi în judecarea raporturilor dintre materie şi spirit. Privite dintr-o perspectivă sau alta, aceste raporturi mai sunt denumite fizic şi psihic, natură şi cultură etc. Că toate acestea sunt mari probleme filozofice este dincolo de orice îndoială. În multe orientări filozofice se şi consideră că problema raporturilor dintre materialitate – idealitate reprezintă problema fundamentală a cugetării filozofice. Se zice că ea vizează cea mai adâncă dedublare din clasa tuturor marilor dedublări din sânul existenţei ca existenţă. Avem aici de-a face cu unitatea unităţilor şi opoziţia opoziţiilor. Se mai afirmă şi se mai argumentează că de punerea şi judecarea raporturilor materie-spirit depind punerile şi judecările tuturor celorlalte probleme ale gândirii filozofice.
Cu marea problemă a raporturilor materie-spirit îşi bat capul şi copii. Copilul o întreabă pe mamă: „mamă, ce-i aceea materie?” şi mama îi răspunde: „ceea ce nu-i spirit”. „Şi ce-i spiritul?”, o întreabă mai departe copilul. „Ceea ce nu-i materie”, îi răspunde mama.
Real, nereal, acest minidialog reflectă toată adâncimea opoziţiilor materialitate-idealitate.
Dar ce poate face durerea în judecarea acestor adâncimi? Cum ar putea ea sau analiza ei avea un rol în a spune ceva esenţial despre materie şi despre psihic?
În aceste două sensuri, referirile la durere se pot face foarte multe. Ele pot dovedi, de pildă, mai mult decât oricare referiri la alte senzaţii sau grupe de senzaţii, forţa materialităţii. Niciunde raporturile materie-spirit nu sunt mai încleştate decât în cazul durerii. Aici, se poate zice, materia îşi dovedeşte supremaţia. Am vrea, am vrea foarte mult ca durerea sau durerile să nu fie şi ele totuşi sunt. În modul cel mai evident posibil ele scapă voinţei noastre. În faţa lor, voinţa celui care suferă se dovedeşte a fi, la modul nemijlocit, complet neputincioasă. În cazurile durerii suntem mai mult şi mai degrabă la dispoziţia materialităţii decât a idealităţii.
În acelaşi timp, pe cazul aceluiaşi tip de senzaţii, adică senzaţiile durerii, am putea urmări foarte bine şi foarte convingător şi forţa spiritualităţii. De data aceasta, însă, doar la modul indirect, doar la modul în care multe produse ale creaţiei de idei intervin în ameliorarea durerii sau în eliminarea ei. Aici intră în joc toată medicina şi tot ce poate ea face. Intră în joc toate formele luptei pentru sănătate. De fapt şi până la urmă, în această luptă intră şi trebuie să intre tot câmpul creaţiei noastre spirituale. Tot câmpul creaţiei de idei şi apoi de lucruri duce sau ar trebui să ducă la asigurarea condiţiilor necesare existenţei noastre fizice. Or, în interiorul acestei existenţe, condiţia condiţiilor şi fundalul fundalurilor este şi rămâne sănătatea.
În ciuda tuturor diferenţelor care există de la o clinică la alta, ele au ceva în comun. Au comun faptul că în interiorul lor se duce lupta cu boala. Au comun faptul că ele, mai mari sau mai mici, sunt veritabile uzine, uzine ale producerii de sănătate. În aceste uzine, materia primă este suferinţa fizica. Rezultatul e plusul de sănătate. În realizarea acestui rezultat, eroii principali sunt medicii. În halate albe, ei se lupta cu boala, ei ameliorează suferinţele, ei fac să crească speranţa de viaţă a celor care le sunt pacienţi. Ei sunt ajutaţi, la modul esenţial, de o complicată aparatură şi de nu mai puţin complicate şi sofisticate medicamente. Pe lângă acestea, intră în joc măria-sa pacientul. Tot ce e clinică există pentru el. Medicul este şi rămâne „piesa” principală a sistemului, deoarece el articulează şi armonizează aparatură, medicamente, pacient în aşa fel încât, în final, pacientul să iasă mai sănătos pe poarta clinicii. Mai sănătos sau mai puţin suferind decât a fost atunci când a intrat. Măria-sa pacientul este componenta cea mai complicată a sistemului. Mai complicată deoarece fiecare pacient vine în clinică cu particularităţile lui biologice, psihice şi sociale. Fiecare cu anamneza lui.
Din zona particularităţilor, psihicul complică şi se complică cel mai mult. Ideea de boală şi atmosfera de clinică schimbă foarte multe în minţile celor de prin paturile şi de pe coridoarele clinicilor. Oameni care, în lumea lor de afară, erau optimişti sau foarte optimişti, în aerul din spitale devin pesimişti. Unii, foarte încrezători şi plini de iniţiative, devin blazaţi. Cel mai des şi mai des, sub raport psihologic, bolnavii devin suspicioşi. Şuşotelile medicilor îi sperie. Nespunerea temperaturii îi îngrijorează. Schimbările de tratament îi pun pe gânduri. Se întreabă imediat: Oare de ce? Pentru că-i mai bine? Pentru că-i mai rău? Ei se frământă. Aşa, în pat, ei au tot timpul să se întrebe şi să nu-şi poată răspunde.
Mie, ca regulă, mi se explicau schimbările de tratament. Mi s-a explicat, de pildă, de ce trebuie să dau atâta sânge în fiecare dimineaţă. De ce de atâtea ori câte patru seringi. Mi s-a explicat de ce trebuie, zilnic, măsurat I.N.R., adică coeficientul de coagulare a sângelui. În funcţie de acest coeficient trebuia şi trebuie şi acum să-mi dozez marcumarul. În ciuda tuturor spuselor, mi s-a întâmplat să fiu şi suspicios. De multe ori mă întrebam de una sau de alta. Mă întrebam, probabil, şi din motive de limbă. Nu prea înţelegeam tot ce se zicea în jurul meu.
În general vorbind, suspiciunea face casă bună cu tristeţea. De regulă, toţi bolnavii au o mină tristă. Nu râd şi nu se veselesc. Am observat această particularitate mai ales în Theresienklinik. În sala de mese, de pildă, unde erau peste 200 de oameni, n-am auzit niciodată un râs sau vreo explozie de bucurie. Fiecare cu boala lui şi cu farfuria lui. În clinică culegi impresia că oamenii au uitat să râdă. Un fel de tristeţe observa Anca şi în ochii şi pe faţa mea. De multe ori îmi zicea: „Uite ce rezultate bune ai, uite cât de mult s-au îmbunătăţit analizele! Uite că n-ai avut deloc febră. Bucură-te.” Crezi că mă puteam bucura?! Parcă mă întristam şi mai tare. Nu mă puteam bucura la comandă, iar la modul spontan aşa ceva nu-mi apărea.
Nu departe de tristeţe stă depresia, stă acea stare de spirit în care nu mai vezi şi nici nu mai gândeşti dincolo de cele ale zilei de azi. Depresia e o tristeţe prelungită, tristeţe ce poate avea o mie de motive. În cazul de faţă voi zice câteva cuvinte doar despre depresia care ţâşneşte din motive de boală şi se mişcă în jurul acesteia. Particularitatea ei consta în aceea că se tratează doar prin tratamentul bolii. Bolnavul ştie că boala este modul morţii de a „lucra” în el, în organismul lui. În această lucrare bolnavul vede năruirea tuturor proiectelor lui, vede întunecarea mişcărilor lui întru viitor. În orizont strict personal, depresivul pe bază de boală nu mai poate paria prea mult pe speranţa lui de viaţă, pe speranţa de a mai spune prea multor dimineţi „Bună dimineaţa, dimineaţă”. Patul de spital îţi întunecă orizonturile zilei de mâine. Te pune să te gândeşti la lucrurile pe care le-ai lăsat neterminate. Neterminate pentru tine, pentru familie, pentru cei din curtea mare a cetăţii.
Depresia produsă şi întreţinută de atmosfera de spital aduce cu sine schimbări esenţiale şi în filozofia vieţii. În filozofia modului de a te uita la lume. De la fereastra unei clinici, lumea de dincolo, adică lumea de afară, se vede cu totul altfel. De la o aşa fereastră şi natura parcă şi-a pierdut din forme şi din frumuseţe. Te uiţi la un răsărit de soare şi parcă nici nu-l vezi. Lumea semenilor îţi pare a fi o lume nebună, nebună. O lume în care oamenii aleargă şi aleargă. Aleargă mai ceva decât furnicile din jurul unui muşuroi. Aleargă cu maşinile, cu avioanele, cu rachetele. Aleargă după mâncare, după case şi deasupra alte case, după maşini şi alte maşini. Aleargă după bani şi iar bani, după sex şi iar sex. Aleargă prin sate şi oraşe, prin magazine şi uzine. Aleargă după putere şi tot mai multă putere. În toată această alergătură este ceva de ordinul nebuniei. Şi este vorba despre aşa ceva deoarece se pierde din vedere esenţialul – sănătatea. Ea este pusă undeva la periferia preocupărilor. Oamenii îşi aduc aminte de ea într-un mod foarte formal, doar atunci când, cu vreun prilej sau altul, se felicită. La modul neformal, îşi aduc aminte doar atunci când, Doamne fereşte, dă boala peste ei. Ceea ce i se pare şi mai trist celui care se uită la lume de la fereastra unei clinici este că în toată nebunia de afară sunt ignorate valorile veşnice, sunt puse pe un loc secundar sau foarte secundar. Fugind după bani şi cât mai mulţi bani, după putere şi cât mai multă putere, se uită de iubire şi de adevăr, de bine şi de frumos, de dreptate şi de echitate etc. După atâta alergătură pentru a avea nu mai rămâne timp şi pentru ceea ce-i necesar lui a fi: a fi ceva, a fi cineva, a fi instruit, a fi cult, a fi drept, a fi bun…, a fi om.
Pare foarte trist că valorile care ar trebui să fie doar mijloace – bani, bunuri – au ajuns să fie pe loc de singure scopuri. Lumea de afară pare a fi o lume debusolată şi răsturnată. Sunt răsturnate raporturile dintre esenţial şi neesenţial, dintre real şi iluzoriu, dintre autentic şi neautentic, dintre mijloace şi scopuri.
După experienţa celor trei, patru luni de clinică, mai bine de patru, dacă punem în calcul şi perioada petrecută în Institutul Inimii din Cluj, parcă am înţeles mai bine mitul lui Platon, mitul peşterii. Am înţeles cât de uşor pot fi răsturnate raporturile dintre lucruri şi ideile despre lucruri, dintre autentic şi neautentic în lumea stărilor de spirit. Înţelegând ceva mai bine răsturnările pe care mitul peşterii le conţine şi foarte subtil le afirmă, parcă m-am apropiat şi eu de sentimentul că autenticul vieţii e înăuntru – în clinică, în peşteră – şi nu în afară. Aici parcă mă simţeam mai aproape de esenţialul vieţii. În numele acestui sentiment, zic eu, am refuzat multe lucruri care, de fapt, ţin de lumea de afară. Am refuzat, categoric, de pildă, cititul, scrisul, televizorul. Parcă nici nu puteam auzi despre aşa ceva. Pe când am ajuns să fiu după perioada de intensivă, Anca mereu mă îmbia cu Süddeutsche Zeitung, cu Der Spiegel etc. Am refuzat-o, mereu şi mereu categoric. Mi s-au adus cărţi în germană, în româneşte, dar nici n-am vrut să mă uit la ele. Televizorul era pe peretele din faţa mea, dar nici nu m-am gândit să-l deschid. Am refuzat toate cele abia amintite deoarece mi se părea că privitul în gol sau în tavan este un ceva mai important decât cititul sau scrisul. În timpul acestor priviri parcă eram mai aproape de mine, de bătăile inimii şi de fuga gândurilor. Mi se părea că mă risipesc dacă trebuia să fac lucruri care ţineau prin excelenţă de lumea de afară.
Rămânând în lumea care pe atunci îmi era cea mai aproape – lumea clinicii – cu ochii închişi sau deschişi, m-am gândit, şi m-am gândit, şi pe deasupra iar m-am gândit. M-am gândit la multe, multe, şi mai mari şi mai mărunte. M-am gândit, lăsându-mi gândul să se mişte în toată posibila lui spontaneitate.
Dacă atunci m-am gândit fără a-mi fixa nişte teme prealabile, acum, când încerc o uşoară retrospectivă, parcă pot descoperi câteva teme în jurul cărora gândurile mele au zăbovit ceva mai mult. Despre aceste zăboviri va fi vorba în cele ce urmează.

5.3.Problema sensului vieţii

În niciun alt loc social, problema rosturilor sau a sensului vieţii nu se pune mai presant decât în acela al unui spital. Tuturor celor care trăiesc într-un asemenea loc şi se bat, cât de cât, cu vreo boală oarecare parcă le vine să-i dea dreptate lui Albert Camus atunci când el, într-o frază devenită celebră, ne-a zis: „Nu există decât o singură problemă filozofica serioasă: dacă viaţa merită sau nu să fie trăită. Câte dimensiuni are Universul şi câte concepte are o conştiinţă vine după aceea”. Am citat din memorie, dar sunt sigur că n-am alterat absolut nimic din gândul marelui francez. Potrivit acestui gând, problema rosturilor vieţii este şi rămâne filozofic primordială.
În alte vremuri, de la catedră şi de două ori în scris, am polemizat cu această teză specific existenţialistă. Consideram că, în ordinea cugetării filozofice, prioritatea trebuie să fie de partea unei filozofii a existenţei ca existenţă, apoi a unei filozofii a cunoaşterii şi abia după aceea, abia spre final, să se spună şi să se teoretizeze problemele filozofiei umanului. Consideram pe atunci că antropologia filozofică, adică filozofia omului şi a condiţiei sale, trebuie să încheie o anumită filozofare şi nu să fie începuturile ei.
Astăzi, în lumina celor gândite în clinică, parcă îmi vine să-l înţeleg mai bine pe Camus. Înţeleg cât de presantă este problema vieţii şi a rosturilor ei. Pentru cei de prin clinici, realmente, tema sensului vieţii este nu numai presantă, dar şi prioritară. Sub presiuni ale stării de boală, scade complet interesul pentru absolut şi relativ, curgere ori ne curgere, finit sau infinit, materie ori spirit etc. Scade şi interesul faţă de mecanismele cunoaşterii, faţă de puterile sau ne puterile acestora. Rămân în câmpul frământării întrebările legate de sensul vieţii: de unde am venit şi încotro m-aş mai putea duce? Sau ce am fost, de ce sunt şi de ce mai vreau să fiu? Şi totuşi, şi totuşi. Problemele sensului şi rosturilor nu pot fi nici singurele şi nici prioritare. Tocmai pentru a le putea pune şi pentru a le putea răspunde cât de cât consistent, trebuie să ştim câte ceva despre filozofia lucrurilor şi despre filozofia ideilor. Abia după aceea ar putea veni, în ordinea filozofării, problemele condiţiei umane. Ce s-ar putea zice despre sensuri şi rosturi fără a şti câte ceva despre ceea ce Kant considera a fi: „Ce suntem? Ce putem şti? Şi ce putem spera?”
Dincolo de orice filozofie şi filozofare, se impune aproape de la sine ideea că sensul vieţii e viaţa însăşi. Şi acest sens se impune aproape instinctiv. Înainte de multe altele, instinctul vieţii a fost acela care m-a împins spre operaţie. Acelaşi instinct i-a adus în clinici pe toţi cei pe care i-am văzut şi pe care nu i-am văzut. În numele lui am văzut în clinica de recuperare zeci şi sute de oameni alergând după sănătate şi mai multă sănătate. I-am văzut alergând în cârje, în cărucioare ori pe picioare de la un tratament la altul. Dar de ce oare atâta alergătură? De ce sunt atât de pline clinicile de recuperare? De ce, chiar şi cei cu o minimă perspectivă de a mai fi, nu vor să plece­? Nu pleacă pentru că numai sinucigaşii pleacă de voie bună. Restul îşi aşteaptă ceasul. Dar nu şi-l aşteaptă pur şi simplu, ci luptă din toate puterile pentru amânarea lui. Egoismul vieţii este teribil de mare şi teribil de puternic. Moartea, oricât de târzie, oricum vine prea devreme.
Egoismul vieţii duce la faptul că, vorba lui Camus, fiecare trăieşte şi moare singur. La drept vorbind, nimeni nu-ţi poate lua ceva din viaţa şi din moartea ta. Fiecare cu bucuriile şi cu suferinţele lui, cu iubirile şi neiubirile lui. Nimeni nu poate trăi ori muri pentru altul. Fiecare cu crucea lui. Mitul Golgotei nu-i doar un mit. El este povestea vieţii fiecăruia. E crucea pe care fiecare şi-o ciopleşte, şi-o pune şi şi-o duce, singur-singur, în spinare.
Cu mai multă sau cu mai puţină filozofie, despre sensul vieţii se discută pe trei nivele bine legate. Primul ar fi cel pe care deja l-am creionat şi căruia i-am zis egoismul vieţii sau bucuria de a te scula în fiecare dimineaţă. Oricât de puternic ar fi acest palier, el nu este niciodată singur. El angajează imediat nivelul al doilea şi apoi al treilea. Nivelului al doilea i-am putea zice motivaţie familială, motivaţia de a fi cu ai tăi. Dacă e frumos şi trebuie să te bucuri când poţi spune bună dimineaţa unei noi dimineţi, e şi mai frumos şi bucuria este şi mai mare când spui bună dimineaţa şi noapte bună, nu pur şi simplu dimineţii sau nopţii, ci celor de lângă tine. Mie mi se umple ziua când le zic „Bună dimineţa!” Ancăi şi lui Sergiu şi când îmi închei ziua zicându-le „Noapte bună, copii!”. Am acceptat operaţia şi am suferit cât am suferit nu numai întru bucuria mea, ci şi întru aceea a lor.
Dincolo sau pe deasupra celui de-al doilea palier se instituie cel de-al treilea. I s-ar putea zice motivaţie socială. Aici ar intra dorinţa de a fi cu prietenii, de a face ceva pentru alţii, de a face ceva mai ales pentru nevoile cetăţii. Chiar dacă, de la o vârstă, evantaiul acestor dorinţe se îngustează drastic, totuşi oricând le mai rămâne şi lor un anume spaţiu de mişcare. Dacă nu şi pentru altceva, atunci fie şi numai pentru a urmări evoluţiile sociale şi politice ale vremii. În ceea ce mă priveşte, sper să nu rămân doar la atât. În ceasurile lungi ale spitalizării mele, atunci când am băgat de seamă că merg spre bine, gândul mi-a zburat şi la ceva proiecte. Poate revenirea la a scrie articole de presă sau, poate, dacă puterile sănătăţii mă vor ajuta, la o scrie măcar una din cele trei cărţi care-mi umblă prin minte.
Dar, deocamdată este, se pare, prea devreme să mă gândesc prea serios la aşa ceva. Ca aspiraţie vagă, poate da, ca realizare imediată…

5.4. Gânduri de bilanţ

Dacă de pe paturile de spital nu poate nimeni scăpa de gândurile despre rosturile vieţii, de pe aceleaşi paturi nu se poate scăpa de gândurile care, în limbaj cotidian, se cheamă bilanţ. Nu poate scăpa de întrebări precum: Ce-am făcut? Oare rămâne ceva după mine? Oare am făcut totul bine? Am oare ceva de regretat? Pe unde oare am avut eşecuri? Dacă dai peste eşecuri, atunci îţi vine să ţi le explici.
De asemenea întrebări n-am scăpat nici eu. Sub presiunea lor am ajuns să răsfoiesc destul de insistent în cartea memoriei. Am ajuns să fiu preocupat de zonele trecutului şi să le cam las în pace pe cele ale viitorului. Tot modul general uman de a se confrunta cu trecutul, sau şi cu trecutul, parcă contrazice poziţii de fond ale filozofiei existenţialiste.
În viziunea lui Heidegger, de pildă, omul, ca întruchipare a dasein-ului, are trecut, însă un „trecut esenţial”, trecut care nu prea contează. Trecutul este pentru dasein doar o simplă prezenţă, doar un ceva care nu mai presupune nicio „grijă”, nicio „teamă”, nicio „deschidere”. El este un ceva încheiat, un ceva depăşit. El nu mai poate fi obiect al acţiunii. Daseinul trăieşte şi poate trăi autentic numai în proiect, numai cu ochii vieţii spre viitor. El are doar perspectivă, nu şi retrospectivă.
Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre „pentru sinele”lui Sartre. Nici acesta nu prea are trecut. Trecutul este doar „în sine”, dar un ceva în raport cu care nu mai putem face nimic. Trecutul e trecut şi basta. Conştiinţa şi libertatea pentru sinelui” au ceva de făcut doar în raport cu viitorul. Acesta este şi rămâne un teren care, mereu şi mereu, trebuie cucerit. Rămâne terenul pe care „condamnarea noastră la libertate” se poate manifesta în toate formele ei.
În opoziţie cu aşa interesante gânduri filozofice se aşază faptul că omul ca om are de multe ori de-a face şi cu trecutul. Şi confruntarea cu el reprezintă o condiţie a condiţiei speciei umane. Din când în când, dacă nu cumva zilnic, trecutul trebuie examinat şi adus în actualitate. Adus tocmai pentru a putea cât mai bine contura prezentul şi pentru a putea prefigura viitorul.
Fiind atât de mult pe paturi de spital, n-am scăpat nici eu de confruntările cu trecutul. Atunci când simţeam că merg spre mai rău, gândurile de bilanţ nu numai că deveneau prezente, dar erau şi foarte presante. Simţeam realmente că-mi trăiesc zilele de bilanţ.
Orice bilanţ ca bilanţ se poate face în mai multe feluri. Se poate face cu criterii mai uşoare sau cu unele foarte severe.
Dacă operezi cu nişte criterii prea uşoare, viaţa îţi apare aşa de plină că tot trecutul nu ţi-l vezi decât în roz. În acest caz, totul se pune la rubrica pozitiv. Nu vezi pe niciunde niciun minus, niciun eşec. Dacă însă operezi cu criterii absolute, dacă-ţi contabilizezi doar posibilităţile ratate, atunci îţi vine să-ţi zici că n-ai făcut nimic, că pur şi simplu ai lăsat zilele să se scurgă pe degeaba. În acest caz, totul se pune la negativ. Cu acest negativ poţi foarte uşor ajunge la textul biblic: „deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune”.
Pentru a echilibra lucrurile, pentru a ajunge la un bilanţ care să nu fie nici prea, prea, nici foarte, foarte, trebuie să recurgi la nişte criterii mai nuanţate, criterii în care toate posibilităţile să ţi le judeci prin prisma condiţiilor în care ele au ajuns să se realizeze. În acest caz, ajungi ca nici să nu te biciuieşti, dar nici să te ameţeşti de pe urma realizărilor. De fapt, viaţa oricui este modul în care evantaiul posibilităţilor s-a întâlnit sau nu cu condiţiile necesare realizării lor.
Pentru a ajunge la un bilanţ cât de cât echilibrat, se mai cade să nu umbli cu un criteriu global, ci cu criterii diferenţiate pentru diferitele planuri ale oricărei vieţi normale.
În aceste planuri, la un loc de mare atenţie se află planul vieţii strict personale. Cu prilejul oricărei încercări de bilanţ, la acest plan se umblă cel mai mult şi cel mai atent. În unele momente îţi vine să-ţi zici că acest plan e singurul care contează. În el intră tot ce ţine de cutia de intimităţi, ţine de ceea ce nu-i de spus. Din evoluţia unei vieţi ceva trebuie să rămână la secret. În ce mă priveşte, la acest capitol aş putea recunoaşte că am un bilanţ destul de pozitiv. Am iubit cât am iubit şi am eşuat de câte ori am eşuat. Pe ansamblu, însă, ar trebui să fiu mulţumit.
Imediat după planul strict personal ar putea intra în joc planul familial. În acest sens, ar trebui să mă gândesc la cât de bun sau cât de rău am fost ca soţ, ca tată şi ca bunic.
Cât priveşte condiţia de soţ, ar trebui să afirm că n-am fost, poate, nici cel mai bun, nici cel mai rău soţ din lume. Am iubit-o pe Ligia şi-mi pare rău că nu i-am arătat, la timpul potrivit, toată dragostea pe care i-am purtat-o. Uneori am mai şi supărat-o. Se pare că aşa-i viaţa de familie, uneori şi cu supărări. Îmi pare rău că s-a stins aşa de neaşteptat şi că n-am apucat să-mi cer iertare pentru toate supărările pe care i le-am făcut. Dar… Cu toate acestea, aş zice eu, pe ansamblu, la capitolul soţ, trebuie să mă contabilizez la pozitiv.
În calitate de tată îmi vine să nu-mi pun niciun minus. Oricât de exigent aş privi lucrurile, tot trebuie să scriu că datoria mea de tată mi-am făcut-o la cotele cele mai înalte. Am făcut şi lucruri pe care nu le-ar fi făcut un tată oarecare. În acest sens ar putea fi întrebată Anca şi prietenii care mi-au urmărit, cât de cât, această linie a vieţii.
Nu departe de îndeplinirea îndatoririlor de tată putem da peste cele de bunic. Şi la acest capitol de bilanţ sunt bun de toată lauda. Sergiu poate fi oricând invocat ca martor. Mi-am răsfăţat nepotul – fără a face din el un răsfăţat – mai mult decât foarte, foarte mulţi alţi bunici. Am fost cu el zi de zi aproape 20 de ani. În acest timp, dimineaţa, nu numai că l-am trezit la minut pentru grădiniţă sau şcoală, dar îi trăgeam şi ciorapii în picioare. Pe deasupra trebuia să-i mai fac şi un pic de masaj. Îl mai răsfăţ şi astăzi. Şi astăzi, dacă sunt în Freiburg, am grija ca atunci când vine de la facultate să găsească pe masă un pahar de suc de portocale. După ce-şi bea sucul şi după ce se bate pe burtă îmi zice: „Sănătate curată, măi Micule.” Dacă pentru Anca şi Radu, zic eu, am fost un tată şi un socru bun, pentru Sergiu am fost un bunic şi mai bun.
Şi datoriile faţă de familia lărgită – părinţi, fraţi, surori – mi le-am făcut cu vârf şi îndesat. În amănunte nu vreau să intru. Aş da peste un foarte regretabil… regret. Aş da peste cele legate de Lena. Pe această temă se pare că am mai scris câte ceva în cele de mai sus aşa că… Aşa că să fie sănătoasă!
Dacă ar fi să fac un pas mai departe ar trebui să ajung la capitolul viaţă socială. Acesta s-ar putea urmări pe cel puţin următoarele trei planuri sau secvenţe: prietenii, activitatea profesională şi activitatea social-politică.
Ca să fiu sincer, prietenii şi prieteniile mi-au luat multe din ceasurile în care, cu ochii închişi sau deschişi, lăsam gândurile să-mi umble în toate direcţiile. M-am gândit cu multă plăcere şi durere la prietenii din Buia. M-am gândit la Lena şi la Victorul lui Aron. Lui Victor îi duceam scrisorile de dragoste scrise lui Puiu. Lena îmi zicea „frate”. Ei îi scriam scrisorile de dragoste. Din păcate niciunul nu mai este printre noi.
M-am gândit mult timp la colegii şi la prietenii din perioada Blajului. Am dat în acest sens peste prietenia cu Barna Augustin. Mi-am adus aminte cum m-am dus cu o cursă răblăgită de la Piatra Neamţ până la Bicazul Ardelean, unde Gusti era învăţător. M-am dus numai pentru a mai discuta o noapte cu el. M-am mai gândit mult şi la o altă mare şi frumoasă prietenie începută pe băncile şcolii şi continuată până când ea nu mai putea fi continuată. Este vorba de prietenia cu Gh. Şerdean şi cu frumoasa şi înţeleapta lui Ketty. Mi-am amintit că, după terminarea şcolii, o bună bucată de vreme ne-am pierdut urma. Ne-am regăsit în modul cel mai întâmplător posibil, pe un stadion din Bucureşti, la un meci de fotbal. După această fantastică întâmplare, n-am trecut niciodată prin Bucureşti fără să dau pe la ei.
În ceasurile mele de aduceri aminte, am luat clasa şi, după ordinea din bănci, am constatat cu tristeţe că, din 25, doar şase mai suntem în viaţă.
Două prietenii frumoase am avut în anii facultăţii, mai bine zis cu colegii de facultate – cu Ciumăgeanu Dumitru şi cu Bădia. Aşa îi ziceam lui Timircan Andrei. Din păcate, prietenia cu Ciumi s-a rupt brusc, imediat după terminarea facultăţii. Am descoperit că bunul meu prieten nu stătea prea bine la capitolul caracter. Pentru a avea un dosar bun, dosar cu soţie membră de partid, Nuţi a fost foarte bună. Imediat după terminarea facultăţii, s-a gândit că Nuţi trebuie schimbată. Cu familia Timircan prietenia a continuat până aproape de sfârşitul lor.
Din timpul facultăţii m-am mai gândit mult la prietenia cu Bârză şi cu Boriceanu. Ei nu mi-au fost colegi, nu erau nici studenţi. Primul era activist, iar al doilea muncitor. În ciuda acestei situaţii, mi-au devenit foarte, foarte buni prieteni. În Aduceri aminteam scris mult despre prietenia cu ei. Acum notez doar faptul că prietenia cu Boriceanu şi cu simpatica lui Vali a ţinut până după ’89, dată după care eu am luat drumul Germaniei, iar ei pe cel al Australiei. Dacă ar trebui să sar în actualitate ar trebui să amintesc doar de două, trei prietenii frumoase. Prima ar fi aceea cu familia Semeniuc – Vanea şi Mia. E vorba de o prietenie care a început cu vreo 50 de ani în urmă şi care durează şi astăzi. Din clinică i-am sunat destul de des, iar acum vorbim la telefon aproape zilnic. A doua mare prietenie invocată în ceasurile mele de bilanţ a fost aceea cu familia Şchiau – Bubu şi Soruca. Acum când scriu nu mai este decât Soruca. Bubu… A picat ca din senin chiar pe coridorul care ducea spre Rectoratul Universităţii.
Pe aceeaşi filă de bilanţ se află şi prietenia cu Mircea şi Otilia Croitoru. Pe când din clinică mă gândeam la ei, mereu, mereu, mă întrebam dacă Mircea mai este. Acum, când scriu asemenea întrebare, nu se mai poate pune problema. Mircea s-a dus pe undeva, prin neantul de dincolo, cu ceva înaintea lui Bubu. A rămas Otilia. Pe ea o sun destul de des şi acuma.
Lista prieteniilor mele de ieri şi de azi ar putea fi foarte mult continuată. Aş putea continua prin referiri la Ion şi Carmen Vlad, la Dan şi Cristina Vlăduţiu, la Emil şi Rodica Comşa, la şi la… Mă opresc la cele invocate pentru a putea scrie că bilanţul prieteniilor mele este unul foarte bogat. Şi totul contabilizat la pozitiv. Mi-au plăcut relaţiile de prietenie şi le-am cultivat din toate fibrele fiinţei mele.
Cu totul altele mi-au fost gândurile atunci când a fost vorba de bilanţul activităţii mele profesionale. Aici eram departe de a putea gândi totul la pozitiv. Poate chiar dimpotrivă. Pe aici, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva ar fi fost mai bine ca, după terminarea facultăţii, să nu fi făcut trecerea spre filozofie. Dacă n-ar fi fost mai bine să rămân printre psihologi. Şi totuşi cotitura în sine n-o regret. Se pare că ea a ţâşnit din chiar daimonul spiritualităţii mele, din chiar neliniştile mele metafizice. Ceea ce regret este că, prin complicate jocuri ale istoriei, am ajuns să servesc o filozofie care astăzi este într-o mare cădere liberă. Cel puţin pe la noi s-a ajuns să fie o ruşine să vorbeşti de materialismul dialectic şi să mai aminteşti de numele lui Marx. Cred că s-a ajuns la aşa ceva pe baza unei mari neînţelegeri. Neînţelegerea faptului că tezele mari ale materialismului dialectic nu au, în sinea lor, nimic sau aproape nimic ideologic, n-au nicio sau aproape nicio legătura cu interesele de clasă, în general, şi cu cele ale clasei muncitoare, în special. Aşa cum se afirmă. Ele nici nu s-au născut din terenul acestor interese. Teza materialităţii lumii nu poate fi, în niciun caz, legată de numele lui Marx şi de clasa muncitoare. Ea vine, istorico-filozofic, de la marele Thales şi de la nemuritorul Democrit. A trecut prin toate perioadele mari ale gândirii filozofice, ca să ajungă la marxism. Mai aproape de zilele noastre, a ajuns în paginile de filozofie semnate de M. Bunge, sub numele de materialism ştiinţific sau materialism emergent.
Nu prea este de sorginte marxistă nici teza dialecticităţii, adică teza curgerii eterne. Lansată de marele Heraclit şi trecând prin opera lui Hegel, a ajuns şi sub condeiul lui Marx şi al lui Engels.
Teza cognoscibilităţii lumii, ca altă teză de bază a aceleiaşi filozofii, vine tot din vremurile clasice şi preclasice ale filozofiei greceşti.
S-ar putea zice şi s-ar putea crede că cea de-a patra teză din seria tezelor mari ale filozofiei legate de numele lui Marx să fie mai marxistă sau mai ideologică decât celelalte. Ar fi vorba de teza priorităţii economicului faţă de ideologie sau, în alţi termeni, baza determină suprastructura. În prelungirea tezelor considerate a fi ale materialismului dialectic, această teză a făcut şi face materialismul istoric. Acest materialism – ca formă a filozofiei sociale – este, realmente şi aproape pe de-a-ntregul, un ceva de inspiraţie marxistă.
Dacă apartenenţa la marxism a tezei că dinamica ideilor şi a stărilor vieţii economice pare simplă şi clară, nu acelaşi lucru se poate spune despre dimensiunea şi/sau dimensiunile ei ideologice. Aici lucrurile sunt ceva mai complicate.
Unii consideră că apartenenţa la marxism îi conferă şi îi asigură tezei, prin chiar acest fapt, un puternic caracter ideologic. Consideră că, fiind marxistă, teza trebuie aruncată peste bord. Ea ţine doar de zonele „falsei” conştiinţe. Ea nu mai poate folosi la nimic.
Dar, la o analiză mai atentă, aş zice eu, s-ar putea uşor şi destul de bine constata că teza stă şi poate sta deasupra intereselor de clasă, chiar şi deasupra intereselor clasei muncitoare. În şi prin conţinutul ei, teza aparţine mai degrabă ideilor care ţin de o „adevărată” conştiinţă. Momentele ei de adevăr o fac să fie nu numai pe deplin valabilă, dar şi pe deplin actuală. Ea şi azi ne mai poate fi de mare folos în a înţelege mai bine şi a ne explica mai consistent marile fenomene ale istoriei contemporane – războiul din Irak, globalizarea, fenomenul chinez şi, nu în ultimul rând, căderea socialismului. Cum să-ţi explici căderea şi/sau căderile socialismului fără a pune în calcul eroziunile lui interioare, în primul rând eroziunile economice. Cum să nu vezi şi să nu zici că s-a prăbuşit, în primul şi-n primul rând, din cauza neputinţelor proprietăţii socialiste. Toate celelalte cauze vin după aceea. Dar toată problema raporturilor dintre ceea ce este ideologic şi ne ideologic în susţinerile mari ale filozofiei zise marxiste nu este şi nu poate fi obiect prea extins în consideraţiile bilanţului de faţă.
Problema acestor raporturi este deschisă şi o va rezolva evoluţia ulterioară a gândirii filozofice.
M-am lansat în cele mai de sus numai şi numai pentru a putea zice că fenomenul căderii socialismului, şi prin aceasta a filozofiei cu care s-a împletit, aruncă o umbră destul de deasă asupra unei bune părţi a activităţii mele profesionale. Sub linia acestor activităţi se pot aşeza aprecieri contradictorii. Poate că 50 la sută am rostit şi am scris fraze sub care mi-aş pune şi astăzi semnătura, fără nicio rezervă.
Dacă în zona activităţii profesionale, încercând să fiu cât mai sever cu mine, am putut totuşi contabiliza în termeni de 50 – 50, în zona şi/sau zonele activităţii social-politice, lucrurile stau cu totul altfel. Aici, căderea socialismului a făcut praf din tot ceea ce am făcut în plan social-politic. A făcut praf din toate ceasurile şi zilele petrecute în şedinţe de partid şi în şedinţe de multe alte feluri.
M-am făcut membru de partid din convingere şi nu din oportunism. Am fost prins de idealul comunist. Cum să nu fii prins când, tânăr fiind, auzi de o societate fără exploatare, fără războaie, cu mult altruism, cu multă egalitate şi echitate? Cum să nu fii prins de idealul unei societăţi în care să funcţioneze principiul „fiecăruia după munca sa” iar apoi „fiecăruia după nevoile sale”?! Pe atunci n-am sesizat caracterul prea utopic al idealului. N-am înţeles că-i prea frumos ca să poată deveni şi adevărat. Când vedeam greşelile mai mari sau mai mici ale edificării socialiste, le puneam pe seama începuturilor şi credeam sincer că, în perspectivă istorică şi încet-încet, toate greşelile vor fi depăşite. Pe atunci nu ştiam nimic despre mormanele de cadavre pe care socialismul s-a instalat şi prin care şi-a asigurat dăinuirea.
Din mulţimea greşelilor politice ale socialismului, una a fost mare, a fost foarte mare – distrugerea democraţiei. În ciuda tuturor celor zise despre virtuţile democraţiei socialiste, democraţia ca democraţie a fost strivită de teoria şi practica partidului unic. Această strivire a dus la cele mai urâte forme de dictatură şi la cele mai urâte figuri de dictatori. Printre ele, şi Ceauşescu al nostru. A mai condus la cele mai greţoase forme de cult al personalităţii.
Slăbiciunile economice ale socialismului, slăbiciuni invocate ceva mai sus, împreună cu toată gama de denaturări politice, au dus la ceea ce au dus – căderea socialismului şi/sau comunismului. Odată cu aceasta s-a ajuns şi la căderea idealului comunist. S-a ajuns la căderea celui mai frumos şi celui mai înalt ideal de om şi de organizare socio-umană. Am scris „cel mai frumos” şi „cel mai înalt” deoarece s-ar putea zice, cred eu, că acest ideal a rezumat şi rezumă în sine multe alte idealuri şi multe alte utopii. Rezumă utopia şi/sau utopiile din „Politica” lui Platon, rezumă idealul creştin al iubirii aproapelui şi, poate nu în ultimul rând, idealul kantian, idealul considerării omului, mereu şi mereu, drept scop şi niciodată drept mijloc. Prin înălţimile şi frumuseţile lui, idealul comunist a devenit, parcă, un ideal al idealurilor şi o utopie a utopiilor.
Ca mare utopie, idealul comunist este plin de imposibil. Poate că am putea încerca să-l scuturăm de aşa ceva şi să-l punem pe alte linii de mişcare.
O societate fără nicio exploatare nu se poate. Dar una care să tindă programatic către tot mai puţină exploatare poate că s-ar putea. O istorie viitoare cu o pace eternă nu-i şi nu va fi posibilă. Una cu tot mai puţine războaie poate că s-ar putea. Un om şi o omenire care să deţină adevărul absolut nu se poate. Dar un om şi o omenire care să tindă spre tot mai mult adevăr iarăşi poate că s-ar putea. O societate a egalităţii, echităţii şi dreptăţii perfecte nu se poate. Una însă cu tot mai multă egalitate şi dreptate s-ar putea încerca. O societate cu o democraţie fără niciun cusur nu prea e de imaginat, dar una care să-şi perfecţioneze, mereu şi mereu, democraţia s-ar putea proiecta. Un om al funcţionării imperativului categoric – datoria de dragul datoriei, binele de dragul binelui etc. – e unul cu adevărat iluzoriu, dar unul care să asculte tot mai mult glasul imperativului, cred că s-ar putea imagina. O societate care să se mişte, mereu şi mereu, spre ceea ce, ideatic sau ideal ar putea să fie, cred că n-ar fi de aruncat. O asemenea societate ar fi plină de frumuseţi care, încet-încet, ar putea deveni şi realităţi.
Perspectiva de om şi de organizare umană, perspectivă pe care abia că am creionat-o, poate că ar putea restabili raporturile dintre valorile veşnice – adevăr, bine, frumos, dreptate, egalitate etc., – şi nevoile sau valorile vieţii cotidiene – hrană, adăpost, sex. Se pare că banii şi sexul au devenit valorile cele mai căutate, au devenit dominantele vremii. Când averea, banii şi sexul devin scopuri în sine, chipul frumos al fiinţei umane se desfigurează. Se îndepărtează de frumuseţile umanului şi se apropie din ce în ce mai mult de animal şi animalitate.
O reaşezare a raporturilor dintre valori poate că ar reuşi să se rebusoleze mişcările mari ale lumii contemporane. Azi prea navigăm fără ţintă. Prea mergem spre nicăieri sau spre ceea ce nu ar trebui. Prin prea multe vorbe despre adevăr ne adâncim în minciună. Prin prea multe discuţii despre democraţie ne mişcăm ori spre dictatură ori spre anarhie. Prin prea multe invocări ale echităţii şi/sau echităţilor sociale producem polaritate şi polarităţi. În prea multe feluri mergem înapoi spre viitor.
Dar ce vor face indivizii şi colectivităţile cu idealul lor de viaţă, cu modul lor de a se confrunta cu viitorul, rămâne a fi treaba lor. În cele de faţă nici nu prea ştiu de ce m-am găsit să-mi dau şi eu cu părerea. Nu prea ştiu de ce şi cum, dorind să-mi consemnez bilanţul activităţii social-politice, m-am lăsat furat de atâtea lucruri prea complicate. Era poate mai bine să-mi constat şi să-mi asum eşecul şi cu asta basta. Dar poate că m-am plimbat cu condeiul pe la cele de mai sus cu gândul de a-mi găsi o anume justificare. Ori poate că, pur şi simplu, m-am lăsat dus de mişcarea condeiului. Oricum, atunci când de pe paturi de spital am umblat pe la fapte de bilanţ, gândurile mi-au zburat şi pe la cele de mai sus. Rătăcirile ideatice de care acum este vorba au făcut şi ele parte din povestea operaţiei mele. În acest sens, se cădea ca şi ele să fie povestite.

5.5 Despre câţiva foşti studenţi

Printre toate cele de mai sus – sens al vieţii, bilanţ, ideal de viaţă etc. – de pe paturi de spital, în miez de zi ori în miez de noapte, m-am trezit adesea că-mi umblă gândul pe la unii din studenţii cu care eu am avut de-a face. M-am gândit cu drag la mulţi dintre cei care, la cursuri şi seminarii, mi-au fost în bancă. Şi au fost destui. Au fost cam 36 de promoţii.
De mulţi, bineînţeles, nu mi-am mai putut aduce aminte. Le-am uitat şi chipul, le-am uitat şi numele. Am umblat cu gândul ceva mai sumar pe la cei despre care ştiu că sunt risipiţi prin oraşele ţării. M-am gândit, apoi, la cei care sunt prin multe din universităţile ţării. M-am gândit mai mult la cei rămaşi în Cluj şi în Universitatea clujeană. Cu ei m-am întâlnit mai des şi, drept urmare, nu puteam să-i uit. Ceea ce mi se pare trist şi curios este că unii din ei îmi spun, dacă eventual îi întâlnesc, că s-au pensionat sau sunt în prag de pensionare. Când aud aşa ceva nu pot să nu-mi zic: Doamne, ce-am îmbătrânit! M-am gândit destul la cei care au scris câte ceva – unii au scris chiar foarte mult – şi cărora le-am citit cărţile cu interes. Despre una din cărţile unui fost student am scris şi o recenzie. Mi-a plăcut cartea aşa că, dintr-o suflare, am scris despre ea câteva pagini.
Problema care mi-a reţinut destul de mult atenţia a fost aceea a cotiturilor de concepţie din evoluţia intelectuală a unora. Unii au devenit fenomenologi, alţii existenţialişti, mai ales heideggerieni. Vreo câţiva au ajuns în braţele relativismului şi eclectismului post-modernist. Puţini mai au curajul să pronunţe sau să scrie numele lui Marx.
Cel mai mult şi cel mai mult m-am mirat de faptul că unii au ajuns cu atâta uşurinţă la textul biblic şi la Sfintele Evanghelii. Şi m-am mirat deoarece, zic eu, dacă ai citit câte ceva din Platon şi Aristotel, din Bacon sau Descartes, din Kant şi Hegel, ba chiar şi din Marx, să te întorci la Sfânta Scriptură mi se pare cel puţin ciudat. Cei care au făcut această întoarcere ori n-au înţeles nimic din filozofia citită, ori nu înţeleg prea mare lucru din textul biblic. Dar…
Din cei vizaţi până aici, mulţi ar merita două, trei rânduri sau două, trei pagini. Nu mă pot angaja la aşa ceva deoarece m-aş rătăci. De aceea m-am gândit să mă refer nominal doar la cei care, pe lângă cele scrise, au ieşit şi în spaţiul public, au făcut şi încă mai fac câte ceva în lumea cetăţii.
Fără a fi vorba de criteriul valoric, aş începe prin a scrie câte ceva despre Emil Boc. El a ajuns mai sus pe treptele ierarhiei politice şi sociale. A ajuns prim-ministru al Guvernului României. Mare post şi mare onoare!
Dacă în această calitate n-ar fi fost nulitatea care a fost şi dacă n-ar fi fost aşa cum şi acum mai este, Emil Boc ar putea fi o onoare atât pentru şcolile prin care a trecut cât şi pentru Universitatea pe care a absolvit-o. Dar dacă lucrurile stau aşa cum stau, parcă nu-ţi prea vine să-ţi aminteşti de el. Niciun cadru didactic nu-şi poate face un titlu de glorie din faptul că l-a avut pe Emil Boc în bancă. Şi aceasta pentru că a fost un prim-ministru slab. Cel puţin aşa s-au văzut lucrurile de aici, mai de departe, de aici de pe meleagurile München-ului şi acum ale Freiburg-ului.
Ca student, îmi aduc aminte de un Boc cu o inteligenţă normală. Fără a străluci, a fost un student bun. Se pare că i-am dat notă bună. Inteligenţa lui normală se împletea cu o destul de vizibilă ambiţie de a se afirma în plan social. De pe atunci parcă îl vedeam secretar de partid pe la vreunul din judeţele ţării. Simplu profesor pe la vreo şcoală nu-l vedeam.
Sub presiunea ambiţiilor lui profesionale ulterioare absolvirii, am auzit că ar fi făcut şi Facultatea de Drept. Nu ştiu dacă la zi sau la fără frecvenţă. Am auzit că a făcut şi doctorat. Curios că l-a făcut totuşi pentru obţinerea titlului de doctor în filozofie, nu în Ştiinţe juridice.
Înarmat cu două licenţe şi cu un doctorat, s-a gândit să se lanseze în politică. Era ceva mai pe măsura ambiţiilor lui. Şi aşa a dat peste Băsescu. Acesta era deja versat în ale politicii şi era de zeci de ori mai ambiţios decât s-a dovedit a fi Boc. Băsescu i-a simţit imediat disponibilităţile spre slugărnicie şi s-a gândit să şi-l facă slugă. Şi l-a şi făcut.
Dus la Bucureşti ca lider al Partidului Democrat, a rămas în analele acestuia ca fiind acela care, la dorinţele stăpânului, a revopsit partidul. De pe o zi pe alta, din „social-democrat” l-a făcut „popular”, din roşu l-a vopsit în portocaliu. De la şefia formală a partidului – şef de fapt n-a fost niciodată – nu mai era decât un pas până la prim-ministru. Era pentru acest post cel mai dorit de Băsescu. Era, aşa cum s-a dovedit ulterior, sluga cea mai ascultătoare. S-a dovedit a fi atât de ascultător încât la modul de fapt nici nu era, nici nu conta. Contau doar dorinţele şi poruncile politice ale stăpânului. De la Bucureşti, şi în calitate de om de partid, şi în aceea de om de stat, caracteristica caracteristicilor fostului meu student a fost şi a rămas slugărnicia. A fost atât de slugarnic încât a lăsat impresia că, atunci când a plecat de la Cluj, şi-a lăsat acasă toate calităţile personale. Era să scriu că şi-a lăsat acasă toată propria personalitate, dar m-am oprit la timp. N-am vrut să-mi bat joc de acest prea-frumos cuvânt. Boc n-a fost şi nu este o personalitate. O personalitate are un crez, are idei, are convingeri, are caracter. O personalitate nu se lasă călcată în picioare. Or, fostul meu student a lăsat impresia că a ajuns la Bucureşti fără capul lui. Numai aşa se poate explica faptul că a devenit atât de rapid cel mai clonat dintre toţi cei pe care i-a clonat Băsescu. S-a dovedit a fi atât de slugarnic încât a lăsat impresia că Băsescu l-a pus şi l-a ţinut atâta vreme la Palatul Victoria doar pentru a spăla cu el coridoarele Palatului. În final l-a trimis pe Ungureanu, un alt clonat, să spele cu el şi scările de la ieşire.
Dar cea mai teribilă vorbă despre slugărnicia lui Boc am auzit-o din gura unui taximetrist. Era în perioada campaniei electorale pentru alegerile locale. Boc recandida la Primăria Clujului. În această perioadă, ducându-mă cu taxiul la o adresă, aşa, ca din nimic, şoferul îmi zice: „Eu pe ăsta nu-l aleg, Doamna fereşte!” „Pe cine?”, întreb eu. „Pe Boc”, mi se răspunde. „Dar de ce?”, zic eu, aşa, ca să mă aflu în vorbă. „La ăsta-i pute gura”. „Aoleo, zic eu, dar cum aşa?” „Păi ăsta atât de mult a lins pe cineva pe undeva încât e imposibil să nu-i pută”. Dialogul n-a putut continua pentru că eram deja la destinaţie. I-am plătit omului şi, la ieşirea din maşină, i-am zis: „Să fiţi sigur că nici eu nu-l votez.” Mi-a fost jenă să-i spun că mi-a fost student şi că i-am urmărit cu atenţie slugărniciile.
Trăind destul de mult la umbra lui Băsescu, Emil Boc s-a molipsit de câteva din năravurile politice ale acestuia – obrăznicie, inconsecvenţă, demagogie, aroganţă, populism, minciună şi, nu în ultimul rând, dorinţa de putere cu orice preţ. Toate cu preţul depersonalizării totale. Pentru Boc şi astăzi domnul Băsescu este un părinte politic. Şi azi îl are în suflet şi îi poartă numele pe buze. Dar să fie sănătos! Păcat că aveam printre noi oameni de tipul lui Boc. Sper că aşa oameni să iasă cât mai curând de pe scena vieţii noastre politice. Sper ca pe Boc clujenii să nu-l mai aleagă. Sper ca tot mai mulţi clujeni să înţeleagă că au în primarul lor un politician mărunt, un politician de mâna a treia.
După Boc, să-l iau la rând pe Andrei Marga. A fost şi este şi el unul dintre studenţii care a devenit mare şi bine cunoscută persoană publică. Unii au văzut în el chiar o personalitate. A fost în două rânduri ministru, în câteva legislaturi rector al Universităţii şi, într-o vreme, era, aproape seară de seară, pe ecranele televizorului.
Despre Marga aş putea scrie o carte întreagă. Nu mă voi angaja la o aşa poveste lungă. Aş putea scrie destul de multe pagini fie şi numai despre evoluţia relaţiilor noastre inter-personale, relaţii care, din faza de bune raporturi de colegialitate şi prietenie, au ajuns să fie de colegialitate şi prietenie, cu multe ghilimele. Nu mă voi angaja nici la aşa ceva. Nu merită!
Nu vreau să scriu despre Marga nici din perspectiva diferitelor lui etape de viaţă – student, cadru didactic, persoană publică. Vreau să-l privesc în ansamblul conduitelor sale individuale şi sociale. Pentru aceasta m-am gândit să iau ca sistem de referinţă albumul pe care şi l-a publicat, album intitulat Andrei Marga.În paginile acestui album – de o condiţie tehnică ireproşabilă – Marga s-a autodefinit şi autocaracterizat cum nu se poate mai bine şi mai cuprinzător. Cum apare în acest album aşa a fost, aşa este şi aşa va rămâne.
Albumul lui Marga despre Marga îl arată, în primul şi în primul rând, ca pe un om al pozării. Ca pe unul care, mereu şi mereu, s-a preocupat de imagine, de modurile de a ieşi în public, de a fi în centru şi de a ieşi în faţă. Mereu şi mereu la vedere. El s-a afişat cu alţii – cu doamna Merkel, cu papa Ratzinger, cu zeci şi zeci de personalităţi ale mediului universitar european -, numai şi numai pentru a se afişa pe sine. După paginile acestui album, Marga apare ca fiind un om al suprafeţei lucrurilor.
După paginile acestui album, Marga apare ca fiind omul unei deosebite hărnicii. Pentru a fi şeful promoţiei sale, pentru a face ceea ce a făcut în Universitate – facultăţi, secţii, clădiri etc. – pentru a putea scrie aşa de mult şi pe teme atât de diferite, pentru a citi sau măcar a răsfoi cărţile invocate în cărţile sale, pentru a face faţă atâtor întâlniri în ţară şi în în străinătate etc., etc., trebuie muncă multă, multă. Trebuie multe zile lucrate şi multe nopţi nedormite. Din toate aceste zile şi nopţi au ieşit multe lucruri bune şi lucruri care vor rămâne. Mai ales ceea ce a făcut în calitate de rector trebuie salutat şi aplaudat. În acest domeniu, cea mai de seamă realizare este aceea a conturării şi menţinerii profilului multicultural al Universităţii, profil cu consecinţe întinse în plan cultural, social şi politic.
Sub însemnele acestui profil, Marga are incontestabil meritul de a fi rezistat presiunilor mari ale liderilor comunităţii maghiare de a desface Universitatea „Babeş-Bolyai”, de a face două universităţi. Aşa de bine stau busturile celor doi, Victor Babeş şi Janos Bolyai, în curtea Universităţii, încât n-am înţeles deloc cum şi de ce liderii maghiari au vrut să-l mute pe Bolyai.
În seria lucrurilor bune şi foarte bune ieşite din hărnicia lui Marga nu se poate trece pe lângă atitudinile lui politice antibăsiste, atitudini afirmate clar în multele sale apariţii pe ecranele unor canale de televiziune.
Dintr-o perspectivă mai largă, activitatea politică a lui Marga Andrei arată altfel. Arată foarte complicat. Despre cele dinainte de ’89 – ca lider al Asociaţiei studenţilor – nu-i de vorbit. După ’89 a trecut pe la aproape toate partidele. A trecut cu gândul că-şi va găsi un loc de pe care să fie cel puţin propus pentru preşedinţia României. Sunt sigur că, nu de puţine ori, i-a umblat gândul pe la Cotroceni. Ambiţia din el îl ducea spre aşa ceva. Acum, însă, toate visurile s-au spulberat. Dezvăluirea legăturilor sale cu cooperativa ochiul şi urechea i-au închis toate cărările. Dar, ce să-i faci? Ce-şi face omul cu mâna lui nici Dumnezeu nu mai poate desface! Într-un anume fel, despre legăturile lui cu securitatea eu ştiam mai de demult.
Ştiam din primele zile de după decembrie ’89. Ştiam din gura lui. Mi-a spus-o fără să vrea. Pentru a-şi motiva, probabil, rolurile pe care şi le-a asumat în a face revoluţie în facultate, mi-a spus că el a „riscat”. Că a „semnat,” alături de alţii, o „scrisoare” în favoarea poetului dizident Mircea Dinescu. Când am auzit de această semnătură, cunoscându-l bine şi cunoscându-i caracterul, mi-am zis: Aşa ceva Marga n-a făcut fără să aibă spatele acoperit, adică acoperit de cooperativa ochiul şi urechea”. Dar, de acum, tot ce-ar mai fi putut fi în planul activităţilor politice e finito, cum ar zice italianul. Sau e „zu ende”, cum ar zice germanul. Şi e, într-un fel, păcat.
Din autoportretul pe care Marga şi l-a făcut în paginile albumului mai sus invocat rezultă, cu destulă claritate, o altă mare caracteristică. Rezultă goana lui Marga după cantitate, după mult, mult şi pe deasupra şi mai mult. Dacă la aşa ceva i se zice megalomanie îi las pe alţii să judece. Ceea ce pot eu zice este că Marga n-a prea ştiut de calitate, n-a ţinut deloc sau aproape deloc seama de principiul „Mai bine mai puţin, dar mai bine”. N-a reţinut nimic din avertismentul lui Hegel, avertisment potrivit căruia nu orice fel de acumulare cantitativă duce la o noua calitate.
Sub însemnele dorinţei de mai mult, Marga a băgat în Universitate tot ceea ce s-a lăsat băgat. Numai aşa înţeleg, de pildă, că au ajuns în Universitate toate formele de învăţământ teologic. A vrut să înghită şi celelalte Universităţi – de medicină, de agronomie, politehnica – numai şi numai pentru a putea ajunge un fel de rector al rectorilor. Noroc că acestea nu s-au lăsat înghiţite.
Din goana după cantitate a adunat diplome, titluri, medalii mai mult decât oricare alt intelectual clujean. A scris mult, a scris foarte mult. Lista cărţilor, studiilor şi articolelor ocupă pagini întregi în albumul de care mereu am pomenit. Cărţi de singur autor – 34, traduceri – 8, studii şi articole în diferite limbi – 92, studii în limba română, selectiv – doar 15. Toate cele scrise sunt scrise după principiul: cărţile se scriu din alte cărţi şi articolele din alte articole. Cărţile lui Marga sunt relatări, sunt expuneri liniare a ceea ce au scris şi au gândit alţii. Sunt compilaţie. Sunt pline de redundanţă semantică. Niciunde nu dai peste vreo ideea de vârf sau peste vreun gând de adâncime. Niciunde nu dai peste analize ori peste sinteze. Dacă din cărţile lui Marga scoţi citatele şi frazele de legătură nu mai rămâi în mână decât cu coperţile.
Despre scrisul său, pe când ne era colegă de catedră, Călina Mare zicea că Marga scrie doar cu gândul la opere complete, că el despre opere alese nu a auzit şi că pe el aşa ceva nu-l interesează.
Albumul lui Marga despre Marga ne mai spune ceva. Ne spune ceva şi despre caracterul lui. Că în tot acest album, album de 87 de pagini, nu există o poză cu mama, cu tata, cu vreun coleg de facultate sau de catedră, cu iubita din perioada studenţiei, iubită care i-a devenit şi prima soţie, parcă, parcă aş putea înţelege. Dar că nu are nici măcar o poză cu propria lui fiică mi-e foarte, foarte greu să înţeleg. Şi aceasta chiar dacă albumul vrea să fie doar despre el ca rector şi ca personalitate publică. Dar, ce să-i faci? Ecce Homo!
Un alt fost student şi fost ministru care mi-a trecut prin gând şi pe care aş vrea să-l aduc pe sub condei este VasileDâncu. Despre isprăvile lui ca ministru mare lucru nu ştiu. N-a prea ieşit în faţă în exercitarea acestei demnităţi. El a început să iasă mai mult în spaţiul public în perioada alegerilor la vârf din PSD. Competiţia se purta între Iliescu şi Geoană. În această competiţie, Dâncu era în componenţa aşa-zisului „grup de la Cluj”, grup care era de partea lui Geonă şi nu a „învechitului” Iliescu. În focul luptei împotriva lui Iliescu, fostul meu student a lansat o expresie care l-a făcut celebru: Iliescu – „o etichetă expirată”. Cam dură expresia, după opinia mea, chiar prea dură. Iliescu nu dădea deloc semne de om şi de politician „expirat”. Dimpotrivă. Dar expresia a rămas, a circulat şi aproape că l-a terminat pe Dâncu, ca figură politică. În atmosfera de atunci, atmosferă în care polaritatea politică majoră era Iliescu-Băsescu, orice critică prea severă la adresa lui Iliescu te arunca, fără să vrei, în braţele lui Băsescu.
Afirmându-se peste tot ca fiind de partea social-democraţiei, adică pe stânga vieţii politice, Dâncu al nostru s-a trezit dintr-o dată şi de dreapta. Din punct de vedere ideologic şi politic, Dâncu lasă impresia că nici acum nu prea ştie pe unde se află. Şi acum, în ieşirile lui publice – presă, televiziune – este când aşa, când aşa. Când eşti sau vrei să fii şi aşa, şi aşa, nu mai eşti nicicum.
Dâncu a scris şi câteva cărţi. Nu atâtea câte Marga, dar mai bune decât ale lui Marga. Cu mai puţină redundanţă. Două din cărţile lui mi-au trecut prin mână şi le-am citit cu interes. Una din ele leagă laolaltă articolele de presă dintr-o anume perioadă. A doua prezintă rezultatele unor anchete sociologice. Cărţile sunt scrise bine şi sunt de interes. Nu sunt de mare interes pentru mine. Niciodată n-am fost prea prins de tematică sociologică şi de măsurători de gen sociologic. Le recunosc rolul, dar…
În final aş zice că, în plan politic, de la Dâncu mă aşteptam la mai mult şi la mai bine. Mă aşteptam să fie mai profund, mai ideolog, mai perspicace. Când te dai la Iliescu ca să-l mângâi pe chelie pe Băsescu nu dai dovadă nici de prea mare perspicacitate şi nici de prea subtilă subtilitate.
Pe lângă Marga şi Dâncu, ba uneori chiar împreună cu ei, m-am gândit în zilele mele de „peşteră” şi la alţi doi foşti studenţi şi la alţi doi foşti miniştri – Grigore Zanc şi Mircea Miclea. Primul s-a bucurat de onoarea şi de corvoada de ministru pe la Cultură – doar câteva luni. În aceste câteva luni, Zanc n-a fost ministrul care să se bage în faţă şi care să facă mare prezenţă în spaţiul public. Şi în această slujbă, ca şi în altele, – senator, prefect, şef de partid etc. – Zanc s-a purtat cu discreţie. O discreţie care uneori mergea până la marginea modestiei.
În mentalul colectiv, Zanc n-a rămas prin slujbele mai sus enumerate, a rămas ca scriitor. A rămas mai ales ca autor al romanului „Cădere liberă”. Scris din interiorul vieţii de partid, romanul a atras atenţia mai ales prin paginile critice la adresa acestei vieţi. Acum, însă, aş zice eu, romanul poate fi privit ca fiind, prin titlul său, un fel de prefigurare şi preanunţare a căderii libere a comunismului.
Mircea Miclea s-a bucurat de titlul de ministru ceva mai mult decât s-a bucurat Grigore Zanc, s-a bucurat un an. El n-a fost schimbat prin remanieri ori schimbări de guvern, el şi-a dat demisia. Şi-a motivat demisia prin aceea că învăţământului nu i s-a dat cel puţin cinci la sută din PIB. Demisia şi motivarea ei au produs atunci ceva vâlvă. El a lăsat impresia că este un ministru hotărât şi pus, cel puţin ca intenţii, pe fapte mari.
La scurt timp după plecarea de la minister, M. Miclea a ajuns preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru învăţământ. Preşedintele nostru, pus pe reforme de tot felul, s-a gândit să strice câte ceva şi pe la învăţământ. În numele unei aşa mari intenţii, ne-a zis că şcoala noastră produce „tâmpiţi” – la câteva zile s-a corectat, recunoscând c-a vrut să zică „filozofi” –, că şcoala-i ruptă de realităţi, că-i centrată pe profesor şi nu pe elev – cum vine treaba asta n-am prea înţeles –, că prea transmite „cunoştinţe” în loc să formeze „competenţe” etc. Toate aceste reproşuri aduse şcolii s-ar deschide multor feluri de comentarii. Dar le las pentru alţii.
Aş nota doar că din toate strădaniile preşedintelui şi din toată activitatea Comisiei prezidenţiale a rezultat o nouă Lege a învăţământului, lege promulgată în 2011. Nu ştiu cât de bună sau ne bună este această lege. Ştiu însă că cel mai palpabil rezultat al promulgării ei este prostia clasei pregătitoare. Ar fi trebuit să spun marea prostie deoarece aceasta înnoadă în sine cel puţin alte trei prostii subordonate: 1. Fură un an din copilăria copiilor. 2. Introduce la modul instituţionalizat diferenţa între copiii care, fiind în aceeaşi clasă, au făcut şi cei care n-au făcut clasa pregătitoare. 3. Introduce, tot instituţional, diferenţe între şcoala satelor şi aceea a oraşelor, diferenţe care şi aşa sunt destul de mari. Mă mir că M. Miclea şi-a pus semnătura sub ideea clasei pregătitoare. L-am auzit cu urechile mele pledând în favoarea ei. Unul din argumentele invocate a fost acela al alinierii la ceea ce se face şi în alte ţări, la începerea şcolii la şase ani. Da, Sergiu, nepotul meu, şi-a început şcoala la şase ani, dar a mers la şcoală. N-a mers la ceva care să fie nici şcoală, nici grădiniţă. Când vrei ca ceva să fie şi una şi alta ajungi ca acel ceva să nu mai fie nimic.
Păcat, M. Miclea, că ţi-ai legat numele de aşa ceva! Păcat că ţi-ai legat numele de numele lui Băsescu. Mă aşteptam la altceva de la inteligenţa şi de la pregătirea ta.
După atâţia miniştri, să ajung şi pe la unii care n-au ajuns miniştri. Au ajuns totuşi să fie foarte prezenţi în spaţiul public. Chiar dacă aceştia sunt mai mulţi, se pare că mă voi referi doar la unul. Unul care a ajuns foarte cunoscută persoană şi/sau personalitate publică. În fiecare zi e în presă şi aproape seară de seară, pe la televiziuni. Lui i-aş putea zice fără rezerve personalitate. Doar i se zice „maestre”! Şi, ca să ajung la el, să spun simplu şi scurt că este vorba de Ion Cristoiu. De acel Ion Cristoiu pe care-l cunoaşte toată ţara.
Ca student, Ion Cristoiu mi-a rămas în minte ca o inteligenţă. Nu era deosebit de harnic, dar îi umbla mintea ca dracu’. Era coleg cu Marga. Dacă Marga era harnic şi ambiţios de sus până jos, Cristoiu părea făcut numai din inteligenţă. Dacă Marga venea la seminarii plin de fişe şi fişuţe, Cristoiu venea cu mâinile în buzunar.
Mi-am adus aminte că, pe când era în anul al IV-lea, şi se vorbea despre reţinerea unui absolvent la catedră, eu, în discuţie cu unii colegi, am fost de părere că Ion Cristoiu să fie reţinut la catedra noastră şi Marga să fie lăsat pentru catedra de socialism ştiinţific. Marga, mai înfipt în treburi ale Asociaţiei studenţilor, a avut câştig de cauză.
La catedra la care a fost numit, Cristoiu n-a făcut purici prea mulţi. Rapid, rapid, şi-a aranjat plecarea la Bucureşti. Mai întâi la „Viaţa Studenţească” şi apoi la „Scânteia Tineretului”. Revoluţia din decembrie ’89 acolo l-a prins.
După revoluţie s-a lansat rapid cu pretenţii de gazetar independent. A pus pe picioare o gazetă nouă, „Evenimentul Zilei”, gazetă bine citită în primii ani ai tranziţiei. După un timp, nu ştiu din ce motive, şi-a luat mâna de pe ziar şi l-a lăsat în grija celor care au făcut din el cel mai băsist ziar dintre toate ziarele băsiste.
Ştiu că Ion Cristoiu a scris mult. Nu ştiu câte cărţi, dar cu siguranţă sute şi sute de articole. Pe multe le-am citit cu plăcere şi cu interes.
Pe lângă presă a făcut şi multă televiziune. Ani la rând a avut emisiunile lui de analize politice şi analize de cărţi. În calitate de om de televiziune, cel mai bine l-am văzut pe atunci pe când era lângă Octavian Paler. Lumina acestuia parcă îl lumina şi pe el. Îl făcea şi pe el să fie un fel de conştiinţă a nevoilor ţării. Era foarte critic cu cei care ţineau cu Băsescu.
La un moment dat, însă, cu toate declaraţiile de analist independent, a căzut acolo unde este şi acum, a căzut în braţele băsismului.
Pe când era mai bine văzut în ţară, pe când se credea că vrea să fie un continuator al stării de înaltă conştiinţă, stare promovată de Paler, aşa, ca dintr-o dată, a prins pasiune pentru toate doamnele şi domnişoarele din tabăra lui Băsescu – Udrea, Plăcintă, Ridzi şi chiar Eba. Pe toate le-a chemat pe la emisiunile sale şi pe toate a început să le mângâie pe creştet. Când am văzut că o laudă pe fata lui tata şi că-i face propagandă pentru a deveni europarlamentară, mi-am zis în sinea mea: îi gata cu Cristoiu de odinioară.
Ultima mea întâlnire cu el a avut loc prin august 2010. Am avut un drum la Bucureşti şi m-am gândit să-i duc şi lui cele cinci cărţi apărute în chiar vara anului abia amintit. Cum nu-i aveam adresa, m-am gândit să-i las cărţile la cineva de la Biblioteca Academiei. Auzisem că pe acolo îşi cam petrece dimineţile. Când am întrebat pe cineva de la sala de lectură nr.1 dacă-l ştie pe domnul Cristoiu mi-a spus că-i chiar în sală. Acolo, undeva în spate. M-am dus lângă el, m-a recunoscut, ne-am dat mâna, m-a primit însă destul de rezervat, gândindu-se probabil că cine ştie ce vreau să-l rog. Mi-a spus totuşi că imediat iese afară la o ţigară şi că vom sta de vorbă. Am găsit în Curtea Academiei o bancă şi acolo ne-am schimbat vorbele. I-am spus de ce-l caut şi i-am arătat cărţile. I-am spus-două trei cuvinte despre fiecare. S-a uitat la cărţi şi mi-a zis că poate facem o emisiune pe tema lor. El încă îşi ţinea pe un canal de televiziune o emisiune cu prezentarea de cărţi şi de autori. I-am spus că aşa ceva nu se poate deoarece eu a doua zi aveam bilet de întoarcere la Cluj şi de acolo, după câteva zile, voi pleca în Germania. I-am spus că mă voi întoarce în ţară abia în primăvara viitoare. I-am zis că dacă-mi dă un număr de telefon, după un timp, l-aş suna să văd ce-mi zice despre cărţi. Mi-a dat un număr de mobil pe care însă niciodată nu l-am sunat.
În discuţia din curtea Academiei, printre altele, a venit vorba şi despre raporturile dintre inteligenţe şi caractere. Amândoi am fost de părere că inteligenţe avem destule, caracterele ne cam lipsesc.
După ce am trecut de această temă şi am discutat despre altele, l-am întrebat de ce s-a despărţit de Antena 3 şi de unde atâta iubire pentru femeile din jurul lui Băsescu. Întrebarea era, în textul şi subtextul ei, destul de încărcată de reproş. I-am amintit şi de Eba, i-am zis că ar fi o ruşine ca aceasta, doar pe motiv că este fata lui tata, să ajungă europarlamentar.
După o aşa discuţie, discuţie din care se putea uşor înţelege că suntem pe poziţii politice diferite, şi după ce şi-a terminat şi a doua ţigară, i-am dat mâna şi ne-am urat sănătate şi succes.
De atunci nu l-am mai văzut decât la televizor.
Cu prilejul acestor „întâlniri” mereu şi mereu m-am mirat şi m-am întrebat: Doamne, dar oare cum poate un om cu o aşa condiţie intelectuală să se scufunde atât de adânc în mocirla băsismului? Cum poate sta alături de Turcescu?
Cu cele scrise despre Cristoiu am cam terminat cu lista acelor foşti studenţi care au devenit cunoscute sau foarte cunoscute persoane publice. Ar mai putea fi vorba de mulţi alţii, dar numai dacă aş trece la un eşalon doi. Dacă aş trece la profesori universitari, autori de cărţi, de articole, de ieşiri în presă, de apariţii TV etc. , dacă aş intra în lista acestora ar fi prea mult. Aşa că-i mai bine dacă pun punct acestui grupaj de reflecţii, consideraţii, aprecieri etc., cu gândul că niciodată nu se poate nici pe la toţi şi nici pe la toate. Nu se poate chiar pe la toate, chiar dacă şi la ele, adică la aceste „toate” m-am gândit în zilele mele de „peşteră”.

5.6. Formele ieşirii din lume. Incursiune filozofică

În lunile mele de clinică, luni în care ziua mă uitam la lumina zilei, iar noaptea la întunericul acesteia, gândurile mi-au zburdat de prea multe ori în toate felurile şi în toate direcţiile. În această zburdare foarte, foarte mult m-am gândit la fenomenul care, în termeni medicali, se numeşte anestezie totală. E vorba de acea stare prin care eu am trecut de patru ori. După atâtea treceri stau şi, cu mirare, mă întreb cum de am putut accepta. Cum am putut ca de patru ori să semnez că dacă anestezistul mă omoară de-a binelea, adică după injecţia lui nu mă mai trezeam, el nu avea nicio vină. Toată vina cădea de partea mea. Întotdeauna doar mortu-i de vină.
Am zis că anestezistul te omoară pentru că aşa şi este. El te omoară pe jumătate. Îţi omoară partea de sus şi partea esenţială a vieţii, te scoate din lume. El te face, la propriu, să fii cu un picior în ale vieţii şi cu un altul în ale morţii. Te face să fii mort încă trăind şi să fii viu când de fapt eşti mort. Mare minune fac anesteziştii ăştia! Pun viaţa şi moartea să stea alături, să se joace împreună. Să se amestece în aşa fel încât pentru o vreme să sufli, dar să stai mort, să stai teribil de cuminte. Să stai aşa de cuminte încât chirurgul să taie în tine ca într-o varză. Pe mine m-a despicat de-a binelea, doar trebuia să ajungă la inimă şi în interioarele ei. Chirurgul lucrează pe seama stării de moarte a celui anesteziat. Lucrează aproape ca unul care face disecţii. Am zis „aproape” deoarece el lucrează în acelaşi timp şi pe seama vieţii, pe seama perspectivelor acesteia. În starea de anestezie, contradicţiile dintre mecanismele vieţii şi cele ale morţii sunt cele mai directe şi mai tensionate. Aici bătălia se dă după principiul care pe care.
De la anestezie, gîndurile mi-au ajuns la sora mai mare a acesteia, soră denumită tot bio-medical starea de comă. Această stare este tot un fel de moarte fără a muri şi un fel de viaţă fără a trăi. Şi această stare este un fel de viaţă în interioarele morţii şi un fel de moarte în braţele vieţii.
Diferenţele şi identităţile bio-medicale ale celor două stări nu-mi sunt prea clare. Fenomenologic însă mi se pare că avem de-a face cu acelaşi fenomen bio-medical. În numele identităţii dintre cele două fenomene i-am zis stării de comă sora mai mare a anesteziei. Fenomenologic, coma este o anestezie esenţialmente spontană, iar anestezia – un fel de comă provocată. În cazul anesteziei, cei din jur, mai ales medicii, pariază că cel anesteziat se va trezi, pe când în cazul de comă pariul nu se mai prea face. Aici evoluţiile într-o direcţie sau alta rămân, în general, deschise, rămân cu o probabilitate de 50 la 50 la sută.
Dacă am ajuns de la anestezie la starea de comă, de aici până la moarte nu mai era decât un pas. Pas pe care l-am şi făcut. Pas în care am ajuns la idea că, de fapt, cele trei fenomene – anestezia, coma şi moartea – în ciuda diferenţelor dintre ele, sunt fenomene de acelaşi tip. Toate sunt forme ale scoaterii din lume. Anestezia te scoate din lume pentru câteva ceasuri, coma pentru mai multe zile, săptămâni, luni, ba chiar ani, iar moartea – pentru totdeauna. Nu degeaba îi zicem morţii „somnul cel de veci”.
Pornind de la această sugestivă metaforă, am putea fi tentaţi ca în seria celor mai de sus să includem şi somnul. O asemenea includere nu s-ar prea motiva. Somnul ca somn este condiţie a vieţii, pe când starea de anestezie şi de comă sunt forme sau grade ale morţii. În timpul somnului, şi dacă un purice ne pişcă, ne putem trezi. Pe când în anestezie… Somnul ca somn nu conduce la moarte, ci la o repotenţare a vieţii.
În orice caz şi în orice fel am privi raporturile abia vizate, se poate spune că ele sunt momente sau faţete ale raporturilor mari dintre viaţă şi moarte, dintre moarte şi viaţă.
Tema raporturilor dintre viaţă şi moarte a fost şi va rămâne o mare temă a gândirii filozofice. Încă Epicur ne învăţa că de moarte nu trebuie să ne fie frică. Nu trebuie deoarece ea nu există. Atâta vreme cât suntem noi nu este ea, iar când este ea nu mai suntem noi. Şi atunci! Atunci de ce să ne temem?
La o distanţă de peste două milenii, Heidegger ne învăţa şi el că de fapt murim de cum ne-am născut, că de fapt viaţa ca viaţă este „viaţă întru moarte”.
Pornind de la acest mare fapt istorico-filozofic, într-o bună zi mi-a trăznit prin cap următoarea întrebare: Oare ce-ar zice unii mari filozofi ori mari curente filozofice despre cazul particular al raporturilor dintre viaţă şi moarte, cazul anesteziei totale sau al stării de comă? Ce-ar zice despre situaţiile în care viaţa şi moartea fac casă comună? Oare ar putea unele orientări să-şi găsească, în starea de comă să zicem, argumente puternice? În orice caz, mi s-a părut că ar fi interesant să-i aduc pe unii filozofi, pe calea imaginării, bineînţeles, la patul unuia în stare de comă şi să văd ce ar putea zice.
Şi tot gândindu-mă la aşa ceva, la ce-ar putea zice unii şi ce-ar zice alţii, m-am trezit în faţa ideii că subiectivismul ontologic, adică idealismul subiectiv, ar putea avea în starea de comă un foarte, foarte puternic argument. De pe asemenea poziţii s-ar putea pune întrebarea: pentru cineva în stare de comă se mai poate spune că există lumea? Că mai există ceva prin jur? Pentru vecina mea, vecină care a stat în comă mai bine de o lună, mai erau copiii? Mai erau nepoţii? Nu cumva aceştia s-au topit în neant? Nu cumva aceştia nu mai erau? Dar ce? În starea mea de narcoză mai era Anca? Mai era Sergiu? Mai era ceva? Nici vorbă.
În numele unui asemenea argument, s-ar putea admite că a fi ori a exista nu este o problemă a existenţei în sine, ci una a existenţei pentru cineva. Existenţa ca existenţă este, prin excelenţă, o stare de conştiinţă şi de conştienţă. Numai ceea ce intră sub incidenţa unei asemenea condiţii merită atributul şi numele de este. Întrebarea ce este Fiinţa, ce este existenţa ca existenţă ţine de prezenţa unor stări de spirit, stări ale unei conştiinţe de sine. Numai prin prezenţa şi/sau prezenţele unei conştiinţe personificate ceva este sau poate fi. Altfel, totul e neant. Totul e non-existenţă. Totul e nimic.
Berkley, de pildă, – ca primul mare subiectivist din paginile filozofiei moderne – ne-a zis că a fi înseamnă a fi perceput – Esse est percipi. Alţii ne-au zis că a fi înseamnă a fi gândit, a fi trăit etc. Fenomenologii, de pe poziţiile unui transcendentalism dus până la ultimele lui consecinţe, ne-ar vorbi despre rolurile constituante ale Eului, despre funcţiunile noematice ale Cogitoului, adică despre manifestările lui în afară. Heidegger, de pe poziţiile unui subiectivism existenţialist, ne zice că dasein-ul nu este ceva care are conştiinţă, ci el este cugetare, el este conştiinţă. De aici şi de aceea lumea „lumeşte” prin el, lumea există ca lume doar prin deschiderile dasein-ului, deschideri spre lume ca „simplă prezenţă”, ca „ustensile” şi ca „alţii”. Dasein-ul nu este un om ca atare, un ins, o persoană, el este omul luat ca entitate metafizică – ontică şi ontologică deopotrivă.
La patul unuia în stare de comă, Heidegger ar zice că această stare este doar o fază a ieşirii omului din lume, a mişcării lui spre neant. Nu doar spre un neant al lui, ci spre o neantizare absolută.
Nu departe de poziţia lui Heidegger s-ar putea aşeza poziţia de fond şi de ansamblu a lui Jean-Paul Sartre. La acesta, omul, ca mare realitate metafizică, nu mai e denumit Dasein, ci „Pentru sine”. Existenţă de fapt, existenţă autentică are doar „pentru sinele”. „În sinele” n-ar prea merita numele de existenţă. Lumea ca lume nu e aceea a „în sinelor”, ci doar aceea care se naşte şi se mişcă în şi „pentru sine”.
La formulele filozofice ale oricăror forme de subiectivism ontologic nu-i chiar aşa de uşor să răspunzi. Aceste formule au, în somnul profund şi în somnul de veci, argumente puternice. Realmente îţi vine foarte uşor să admiţi că totul depinde de stări ale conştiinţei şi conştienţei, că odată cu stingerea acestora – moarte, comă, anestezie – totul se năruie. A fi înseamnă a şti că eşti, că este lumea, că sunt ceilalţi. Că este luna şi soarele. Altfel? În ceasurile anesteziei mele, totul era neant, era inexistenţă. Deci nu existeţa lucrurilor e sursa şi temeiul existenţei, ci conştiinţa şi conştienţa sunt sursa şi temeiul existenţei lucrurilor. Fără aporturile conştiinţei şi conştienţei, toată lumea lucrurilor devine un mare neant. Se pare că idealismul subiectiv nu e o simplă prostie. În somnul adânc şi în somnul veşnic el are argumente destul de solide. Şi totuşi, şi totuşi. Parcă nu-mi vine să semnez sub ideea că lumea dispare pe durata anesteziei şi a stării de comă şi că ea se reface apoi, după ieşirea din aceste două somnuri. Şi totuşi, şi totuşi, lumea trebuie să rămână chiar şi după ce cădem în somnul de veci. Nu putem lua lumea ca lume cu noi în mormânt. Nu putem neantiza cerul şi pământul odată cu neantizarea noastră.
Pentru a înţelege cum şi de ce noi ne ducem şi lumea rămâne trebuie să facem o deosebire netă între a fi existenţă în sine şi a fi existenţă pentru cineva. Existenţa în sine şi pentru sine este şi rămâne independentă de noi, independentă de faptul că noi suntem sau nu, că o percepem sau nu, ba chiar dacă o gândim sau nu. Existenţa în sine îşi este suficientă sieşi. Ea este aşa cum este. Ea este, indiferent dacă este ca sfânta natură sau este ca un mare şi esenţial spirit al nimănui.
În opoziţie cu oricare din formele subiectivismului, pare a fi mai firesc, mai raţional, să admiţi că nu omul este sursa şi temeiul lumii, ci că el este şi se mişcă într-o lume care-i pe deasupra lui. I s-ar putea replica subiectivismului că prea îl suprasolicită pe om, că filozofic îl aşază prea sus. I s-ar putea spune că tocmai existenţa morţii este un mare, mare argument împotriva lui. Murim tocmai din cauza faptului că moartea ne vine din afară. Ne vine de la legile naturii, dacă ne aşezăm de partea filozofiilor materialiste, sau de la regulile de mişcare ale unui presupus spirit al nimănui.
Dacă lumea ca lume ar depinde de noi, de stări ale conştienţei personale, atunci am putea conta pe o existenţă veşnică. Dorinţa şi voinţa sunt şi ele stări de spirit. Dacă le-am pune la lucru, poate că n-am dori niciodată să fim bolnavi, să cădem în somnuri profunde, să murim pur şi simplu. Dacă ar să fie după conştiinţe, dorinţe şi voinţe, n-ar fi murit şi n-ar mai muri decât cei care se sinucid. Ori că vrem, ori că nu vrem, odată şi odată vom ajunge cu toţii la somnul cel de veci. Vom ajunge aşa cum au ajuns toţi cei de până acum şi cum vor ajunge toţi cei care vor veni.
Moartea ca moarte este un mare, mare argument potrivnic subiectivismului filozofic. Ea este un mare, mare argument în favoarea realismului, în favoarea acelor poziţii filozofice care susţin că lumea nu depinde de noi, că, dimpotrivă, noi depindem de ea. Moartea ca moarte ne dovedeşte că lumea din afară e stăpâna noastră. Ea ne domină naşterea, viaţa şi moartea.
Dintre orientările care consideră că naşterea şi moartea ne vin de la forţe şi legi exterioare, orientarea cea mai veche şi poate şi cea mai răspândită este aceea care joacă totul pe cartea existenţei Dumnezeului unic şi atotputernic. Această orientare e cunoscută sub numele de monoteism şi se diferenţiază, după cum destul de bine se ştie, în iudaism, creştinism şi islamism. Dumnezeul unic îmbracă religios hainele unui Dumnezeu al lui Moise, al lui Isus şi al lui Mahomed. Aceste trei orientări sunt şi nu sunt filozofie. Sunt filozofie numai şi numai dacă acceptăm că religia ca religie este un fel de „logică a lumii în formă populară” (K. Marx), dacă acceptăm că ea poate fi o filozofie care nu-i pe de-a-ntregul filozofie. Şi nu e deoarece se naşte şi se instituie prin acte de credinţă, acte care nu au şi nu primesc botezul raţiunii.
Dar, indiferent cum le luăm, cu privire la om şi la destinele lui, orientările religioase abia amintite pornesc de la aceleaşi surse şi se întâlnesc pe aceleaşi poziţii de gândire.
Pornesc toate de la textul biblic, de la ceea ce ni se spune că a făcut Dumnezeu în cea de-a şasea zi. Ni se spune că l-a făcut pe om. L-a modelat „din ţărână” şi i-a suflat „suflare de viaţă”, adică i-a dat „suflet viu”.
De la ideea acestei duble naturi a fiinţei umane – trup şi suflet – nu mai era decât un pas până la afirmarea autonomiei sufletului şi nemuririi lui. De aici, doar un alt pas până la „viaţa de apoi”.
Ideea că moare doar trupul şi că sufletul poate trăi de unul singur întru eternitate se leagă foarte strâns de ideea de păcat. Aceasta, la rândul ei, se leagă de ideea de Dumnezeu, ca sursă şi ca temei al moralităţii. De aici vine uşor rândul ideilor despre judecata de apoi, rai, iad etc.
În acord cu toate cele de mai sus, în viziune religioasă, starea de comă apare ca fiind un fel de post-cameră a vieţii terestre şi de antecameră a vieţii eterne. În starea de comă, o parte a sufletului părăseşte trupul şi ia căile înălţării la ceruri. Aici, Cel de Sus decide dacă cheamă la sine şi restul de suflet sau îl trimite pe cel de sus să coboare din nou la trup şi să-i mai asigure câţiva ani de viaţă. În acest joc al stărilor de spirit, numai şi numai Dumnezeu are putere. El are în mâinile sale tot procesul, tot conflictul dintre mecanismele vieţii şi cele ale instituirii morţii. Victoria morţii înseamnă plecarea din trup a ultimei fărâme de suflet, a celei care comandă bătăile inimii şi mişcările plămânilor. Moartea ca moarte este marea trecere a trupului de la a fi un sistem de ţesuturi şi celule spre a fi doar o grămadă de molecule. Înseamnă trecerea de la a fi ceva de ordin bio-psihic la ceva doar de ordin fizico-chimic. În acest ceva „doar fizico-chimic” entropia îşi face nestingherită toate jocurile.
Modul monoteist de a pune şi de a considera raporturile între viaţă şi moarte şi, mai ales, de a le considera în situaţiile în care suntem pe jumătate morţi şi pe jumătate vii ar merita câteva comentarii cu un caracter ceva mai general. Un asemenea comentariu ar fi acela că ideea nemuririi sufletului este o idee mare. Aş zice foarte mare. Şi este aşa deoarece în ea se aşază toată dorinţa noastră de nemurire. În ideea vieţii de apoi avem prinsă şi afirmată cea mai ardentă aspiraţie a fiinţei noastre, aspiraţia spre eternitate. Nu-i deloc întâmplător că de Crăciun cântăm „O, ce veste minunată”, cântăm vestea care până la urmă se rezumă la versurile „Bucuraţi-vă cu toţii, C-a pierit puterea morţii”. Că această „pieire” e una falsă, e una iluzorie, nu contează. Contează că am găsit în această mare iluzie o cale a eternizării noastre. Contează că am îndrăznit să fim ca Dumnezeu – nemuritori.
Se zice că ideea vieţii de apoi, în ciuda caracterului ei iluzoriu, îi poate ajuta pe oameni să moară mai uşor. Poate că da, poate că nu. Propaganda religioasă, tot umblând pe la ideea de păcat şi tot ameninţând cu perspectiva judecăţii de apoi şi cu chinurile iadului, ne face mai degrabă să murim mai greu.
Cred că am putea muri mai uşor dacă am adopta faţă de moarte atitudinea nemuritorului Socrate. Aceasta ar însemna să întâmpinăm ceasul morţii cu liniştea şi cu seninătatea cu care el şi-a băut cupa cu cucută. Sigur, am muri mai uşor dacă am putea îmbrăţişa, la modul raţional, sentinţa lui Hegel: Tot ce se naşte merită să piară. O aşa sentinţă a decurs şi decurge firesc din toată dialectica gândirii sau filozofiei hegeliene, dialectică aşezată convingător în mănunchiul de concepte: contradicţie, devenire, cantitate, calitate, măsură, negare şi negarea negării. Pe deasupra sau pe dedesubtul acestora, cele două scheme – în sine, în altul, în sine şi pentru sine; teză, antiteză şi sinteză. În lumina mişcării tuturor acestora şi sănătatea şi boala, şi viaţa şi moartea apar ca fiind momente ale curgerii eterne.
Am putea muri mai uşor şi dacă am asculta de Heidegger, dacă am putea admite împreună cu el că moartea, ca moment şi ca dimensiune a dasein-ului, este sensul ultim al vieţii. Este ţinta oarbă a acesteia. Ea nu este nici bună, nici rea. Ea pur şi simplu este. Este pur şi simplu împlinirea vieţii.
Nu departe de Heidegger l-am putea aduce în discuţie şi pe Sartre. Chiar dacă moartea este marele absurd, trebuie să ne-o asumăm. Trebuie să înţelegem că ceasul ei este ceasul stingerii „pentru sinelui”, al trecerii lui în lumea „în sinelor”.
Niciunde în filozofiile abia amintite nu dăm peste ceva care să semene cu Dumnezeul creator, judecător, atot-iubitor etc. Niciunde ceva despre viaţa de după, ceva despre păcate, despre rai sau iad. Nu se promite niciunde vreun fel de „viaţă veşnică”. Totul, totul se înscrie în firescul natural şi în cel general uman.
În jocul meu de-a filozofia am adus lângă patul celui în comă şi alţi filozofi şi alte orientări.
L-am adus, de pildă, pe nemuritorul Aristotel. Acesta a glăsuit mult despre rolul a ceea ce el a numit entéléhia – cu altceva decât énérgeia – în considerarea fenomenelor vieţii. A vorbit, de asemenea, despre cele patru tipuri de cauze – materiale, formale, eficiente şi finale – cauze pe care, cu multă uşurinţă, le-a identificat în cazurile de sănătate şi boală, viaţă şi moarte.
L-am mai adus şi pe marele Kant. El a vorbit ceasuri bune despre faptul că, potrivit filozofiei sale viaţa, moartea, coma, boala etc. sunt lucruri în sine, adică lucruri care, în ciuda tuturor eforturilor noastre de cunoaştere – sensibilitate, intelect, raţiune – nu devin şi, în principiu, nu devin lucruri cognitiv pentru noi. Noi ştim cum le vedem şi cum le gândim, dar nu ştim dacă ele sunt chiar aşa cum ni le prezintă simţurile şi nici cum ni le dezvăluie gândirea.
Kant a vorbit mult şi despre Dumnezeu şi despre viaţa de apoi. Zicea că aceste două idei au sens numai una prin alta. Mai zicea că ideea de Dumnezeu este prin excelenţă o idee antinomică. Raţiunea o poate argumenta şi contraargumenta în egală măsură. Dacă ea poate fi undeva şi cumva argumentată, atunci numai şi numai în zona raţiunii practice, adică morale. Şi aceasta în măsura în care Dumnezeu apare ca fiind sursa şi temeiul moralităţii. Dar o aşa moralitate, mai zicea Kant, nu este şi nu poate fi pe măsura demnităţii umane. Ea îi pune pe creştini să îngenuncheze şi pe musulmani să facă mătănii până ce dau cu nasul de pământ. Pentru a vorbi de altă morală, de una liberă de orice teamă de Dumnezeu, zicea Kant, trebuie să îmbrăţisăm morala calităţii de om. Noi să fim sursa şi garantul moralităţii. O asemenea morală ar fi aceea a legii morale din noi, ar fi aceea pe care o conţine imperativul categoric: să faci întotdeauna în aşa fel încât norma conduitei tale să devină lege pentru toţi. Sau: să vezi în oricine un scop şi niciodată un mijloc. Şi Kant a mai zis… şi a mai zis….
Toate cele zise de Kant şi de alţii ar fi meritat prezentări mai largi şi comentarii pe măsură. Nu le-am făcut şi nu le voi face. Prea s-ar înmulţi paginile acestei poveşti. Şi aşa cred că m-am cam întins cu filozofia. Cu toate acestea, doar câteva rânduri despre neopozitivism.
Un reprezentant al acestuia a luat în derâdere toate cele zise despre viaţă, moarte, sănătate, boală, comă, despre eternitate şi ne eternitate. Toată tematica luată în discuţie a fost considerată o tematică rău pusă. Despre aşa ceva mai bine să tăcem.
Ar fi bine dacă am putea tăcea, dar nu putem. Nu putem din cauza calităţii noastre de oameni. În numele acesteia suntem nu numai savanţi şi poeţi, mai suntem şi homo philosophus. Ca homo philosophus e bine şi trebuie să medităm asupra condiţiilor şi esenţelor vieţii pentru a înţelege mai bine ce este şi unde ne duce moartea.
Pentru a înţelege că ea realmente ne duce undeva unde nu este „nici întristare şi nici suspinare”, dar că ea nu ne duce la „viaţă veşnică”. Ea ne duce, dacă-i vorba să ne ducă undeva, numai şi numai în neant. În neantul neantului. Meditând asupra morţii, vom putea ajunge să înţelegem mai bine frumuseţea şi/sau frumuseţile vieţii. Vom putea ajunge să înţelegem că, dacă nu trăim oricât, nu putem trăi nici oricum. Poate vom ajunge să înţelegem că viaţa ne cere s-o preţuim. S-o preţuim şi să-i armonizăm valorile în aşa fel încât să triumfe dimensiunile umanului. Să nu ne zbatem doar pentru avere şi bani, ci să ne zbatem mai ales pentru adevăr, bine şi frumos. Să ne zbatem în aşa fel încât să lăsăm ceva în urma noastră. Să lăsăm un copil, o floare, o idee şi poate chiar o poezie.

5.7. Despre băsism

După naivităţile cu care am încheiat cele gândite şi scrise pe teme de filozofie, poate că a venit timpul să scriu câte ceva şi despre cele gândite pe teme politice. Au fost şi asemenea teme în câmpul jocurilor mele imaginative. Au făcut şi ele parte din povestea operaţiei mele. Parte a unei poveşti care n-a fost deloc o simplă poveste, a fost de fapt o poveste foarte adevărată, o poveste trăită, trăită.
În gândurile mele de culoare politică nu m-am dus prea departe. N-am ajuns, de pildă, pe la politica globalizării, a miracolului chinez, a eşecurilor politicii americane prin locurile în care şi-a găsit interese strategice. M-am gândit mai mult şi mai mult la momente şi aspecte politice din spaţiul României. Şi aici au fost şi sunt destule care îndeamnă la întrebări şi care aşteaptă răspunsuri.
Dar dintre multele întrebări ale spaţiului nostru politic, întrebarea care mi-a fost cel mai mult şi mai insistent în minte a fost aceea legată de Băsescu şi de băsism. Mai pe scurt: Ce este sau ce-ar putea să fie băsismul?
Pe când eram în ţară şi eram înainte de declanşarea bolii întrebarea cam plutea în aer. Ba în unele ziare şi prin multe emisiuni televizate ea începuse să prindă anumite contururi. Aceste contururi mi-au pus-o şi mai bine în atenţie şi m-au îndemnat să-i dau şi eu un anume contur.
Unii au zis sau au lăsat să se înţeleagă că definirea şi caracterizarea băsismului este una simplă, simplă. Lăsau să se înţeleagă că băsismul e tot ce ne vine de la Băsescu, de la tot ce toarnă el pe scena vieţii noastre politice. O asemenea opinie este ori prea abstractă, ori prea concretă. E prea abstractă pentru că nu spune nimic şi prea concretă deoarece vrea să spună tot. În acest ultim sens ar intra nu numai cele decise pe la Cotroceni şi spuse la conferinţe de presă, dar şi toate hăhăielile făcute pe la vizitele de lucru şi restaurante.
Dar orice definiţie, ca definiţie, şi orice caracterizare, ca şi caracterizare, trebuie să spună ceva esenţial, ceva ce se manifestă în şi prin toate gesturile concrete.
În acelaşi timp, punctul de vedere după care băsismul ar fi tot ce ne vine de la Băsescu este unul şi foarte neutral. El este bun şi pentru pentru şi pentru contra, este bun şi pentru adepţi şi pentru adversari. Or, în plan politic, neutralismul nu duce la nimic. În politică trebuie să ai atitudine. Şi trebuie s-o ai chiar şi atunci când vrei să explici gesturi, vorbe, acţiuni, concepte.
De pe poziţii declarat băsiste, unii au zis şi mai zic prin unele locuri – presă, televiziune etc., – că băsismul ar fi un nou curent „ideologic” ori o nouă linie „doctrinară”. Cei care susţin aşa ceva sunt băsişti înrăiţi. Îl au pe Băsescu în cuget şi-n simţire. Recurg la aşa aberaţii din motive de mare slugărnicie. Vor să-i cânte preşedintelui osanale, să-l facă să creadă chiar că ar putea fi un autor de nouă linie ideologică şi doctrinară. Dar de unde aşa ceva? De unde aşa ceva când Băsescu al nostru nu prea ştie nici măcar ce-ar putea fi doctrinele şi ideologiile?! El se încurcă chiar şi atunci când este vorba de problema politică mult mai simplă – dreapta şi stânga. Aşa le încurcă încât, într-o noapte, a trecut de pe stânga pe dreapta. Aşa le încurcă încât în ceea ce face nu mai este nici dreapta, nici stânga. Iese un ceva care este când una, când alta, după cum sunt capriciile lui politice zilnice. El nu are nicio ideologie, nicio doctrină, nicio dreaptă şi nicio stângă pentru că, în ceea ce zice şi ceea ce face, nu se vede decât pe el.
Opinia după care băsismul ar fi o „nouă linie” ideologică ori doctrinară este atât de aberantă încât nu cred că merită să fie luat prea în serios. Când prea iei în seamă ceva neserios devii neserios tu însuţi. Aşa că…
Aşa că trec la cei care văd în băsism doar un fel nou de a face politică, de a te juca de-a preşedinţia. Un fel nou de-a face politică curentă.
Dacă prin fel, mod, stil de a face politică înţelegem democraţie sau dictatură, atunci, pe undeva, băsismul s-ar putea regăsi.
El este un fel de dictatură învelită în ceva democratic şi este o democraţie care, dracu’ ştie cum, a născut şi naşte dictatură. Voind să fie şi una şi alta, băsismul nu este nici una, nici alta. Este o proastă amestecătură de amândouă.
Ca formă de dictatură, băsismul, însă, nu poate fi apropiat de niciuna din dictaturile mari ale istoriei contemporane – hitlerism, stalinism, maoism etc.
A face o aşa apropiere înseamnă să-ţi baţi joc de una sau de alta din dictaturile amintite. În fruntea acestora au stat personalităţi puternice. Personalităţi negative, dar personalităţi. Or, la noi?! La noi de unde personalitate? Băsescu nu este nici măcar ca persoană o persoană bine conturată. Este un individ plin de capricii. Dictaturile invocate au tâşnit din întinse şi consistente ideologii. Or băsismul? De unde? De unde ideologie? De unde doctrină? În băsismul nostru se face politică după ureche. Dictaturile invocate au făcut istorie. O istorie proastă, dar istorie. Or, băsismul? Ce istorie? De unde istorie?
Băsescu al nostru nu se poate apropia nici măcar de Ceauşescu. Acesta a avut un crez, a luptat şi a murit pentru el. Acesta, că ne place, că nu, a lăsat câte ceva în urma lui. Or Băsescu? Băsescu ce ne lasă? Nimic, aş zice, absolut nimic. Ba, pardon. Parcă ne lasă totuşi ceva, ne lasă băsismul şi multe, multe datorii. Ne lasă o moştenire urâtă şi o moştenire grea, o moştenire cu care nu numai actualul guvern are a se lupta, ci şi multe alte guvernări viitoare.
Ca amestec de democraţie şi dictatură, băsismul nu poate fi prea aproape nici de democraţiile consolidate. Mai ales apusene şi nordice. În aceste democraţii, partidele sunt partide, adică partide care-şi respectă bine doctrinele şi programele. Ele ştiu pe cine reprezintă şi ştiu ce vor să facă pentru ţară.
Partidele care se respectă ca partide lucrează de regulă după principiul: Mai întâi ţara, mai întâi oamenii ei. Ele nu sunt făcute doar pentru membrii partidului şi, cu atât mai puţin, doar pentru liderii lor. În instituirea acestor partide pare că s-a înţeles că activitatea politică este şi trebuie să fie cea mai altruistă formă de activitatea socială.
Or la noi! La noi partidele par a fi făcute doar pentru membrii lor. Ceilalţi, după aceea. Dacă mai rămâne loc sau dacă mai rămâne ceva. Ba, mai mult, partidul de suflet al domnului Băsescu a ajuns să fie al lui şi numai al lui. Să fie la dispoziţia poftelor sale. Băsescu n-a condus niciodată pentru alţii, a condus numai pentru sine. Egoismul politic e un ceva care îl caracterizează.
În democraţiile care se respectă ca democraţii, alegerile sunt alegeri, sunt la baza democraţiei. Campaniile electorale sunt ceea ce trebuie să fie, sunt dispute publice pe idei şi programe, pe teme ale prezentului şi mai ales ale viitorului. Dispute care se duc cu mijloace politice şi nu cu altele. Sunt realmente doar propagandă electorală. Zilele de alegeri sunt zile de sărbătoare, zile de bilanţ. Rezultatele sunt un ceva de ordinul sfinţeniei. Votul se respectă. El este doar esenţialul democraţiei. Or la noi ?! La noi ce-a făcut domnul Băsescu din alegeri? Un fel de caricatură. Campaniile electorale au ajuns să fie doar gâlceavă între politicieni şi despre politicieni. Au ajuns să fie veritabile perioade de cumpărare şi vânzare de voturi. Pe la noi, în vremurile domniei Băsescu, voturile erau numărate şi adunate în aşa fel încât cel cu domnia să fie reales sau să nu fie demis. În ochii aceleiaşi domnii, regula majorităţii – regulă sfântă a democraţiei – nu prea conta. Băsescu se juca de-a majoritatea cum dorea. Democraţia doar trebuia să fie dictatură.
În orice democraţie cât de cât normală, puterile şi instituţiile statului îşi joacă jocul lor şi numai al lor. În acest joc ele se completează şi se armonizează. Se mişcă într-un echilibru dinamic. Nicio putere şi nicio instituţie nu-şi iese din matcă, niciuna nu inundează prin jur. Numai la noi această regulă a fost teribil de încălcată. Băsescu s-a gândit că preşedinţia, adică el, trebuie să facă totul şi să fie în toate. Să fie guvern, parlament, poliţie, justiţie, armată, securitate etc. Din dorinţa de a le face pe toate, n-a făcut nimic. În schimb, mereu şi mereu, s-a lăudat cu realizările altora. Prin voinţa de a dicta peste tot, Băsescu al nostru a instituit o foarte urâtă dictatură. Cineva zicea că noi vom face, poate, o democraţie „originală”. Cu siguranţă, însă, nu se gândea la convertirea democraţiei în dictatură.
Dacă băsismul ca băsism nu este, la modul curat şi de fapt, nici dictatură, nici democraţie, atunci ce-ar putea fi? Care i-ar fi caracteristica caracteristicilor?
Încercând un răspuns aş îndrăzni că scriu că băsismul este un amestec urât de dictatură şi de democraţie. Amestec în care dominanta dominantelor este prea marea dorinţă de putere şi de tot mai multă putere.
Această dominantă ţâşneşte aproape spontan dintr-un prea puternic instinct al puterii. Atât de puternic că nu mai lasă niciun loc raţionalităţii şi normalităţii. El parcă vine direct dintr-o genă specială, genă care face din dorinţa de putere o adevărată boală. Face o paranoia. Această boală face ca domnul nostru Băsescu să fie mai degrabă un animal politic decât un om politic.
Un om politic este un om al raţionalităţii şi al normalităţii. Un om al dialogului civilizat şi nu al disputei eterne. Un om al măsurii lucrurilor şi nu al depăşirii oricăror măsuri. Orice om politic normal se gândeşte în primul rând la alţii. El nu deturnează politicul de la a fi activitate socială în binele altora. El înţelege că activitatea politică e cea mai neegoistă formă de activitate socială. Pentru el, ceilalţi sunt întotdeauna scopuri şi abia după aceea, eventual, şi mijloace.
Or, în cazul Băsescu nu prea avem de-a face cu aşa ceva. În modul lui de a face politică, el e la început, e la mijloc şi la sfârşit. La el funcţionează aproape fără rezerve principiul: În primul rând eu, în al doilea rând eu şi în al treilea rând tot eu. Un partid contează doar dacă este partidul lui, ceilalţi contează ori ca slugi ori ca votanţi. Ţara trebuie să fie toată la picioarele lui.
În dorinţele lui de putere, domnul Băsescu nu are nicio măsură. Nicio măsură în a-şi elimina adversarii politici, nicio măsură în afirmarea dorinţei sale de putere. Nu are nicio problemă în a spune azi una şi mâine alta.
Orice om politic care s-ar înscrie în liniile normalităţii, atunci când ar vedea că oamenii nu-l mai vor, când milioane votează împotriva sa, şi-ar da demisia de onoare. Or la preşedintele nostru aşa ceva nu se poate. Boala puterii nu-l lasă să recurgă la un aşa gest. Această boală îl va roade până la moarte.
Acum, când este pe ultima sută de metri, când ştie că va pleca de la Cotroceni, după cum se vede destul de bine, nu se gândeşte decât la cum să mai rămână în politică. Să rămână într-un prim plan. Din acest plan să se poată întoarce la Cotroceni. Dacă se va întoarce se va gândi din nou la modificarea Constituţiei în aşa fel încât să poată rămâne preşedinte pe viaţă. Dacă se va vedea preşedinte pe viaţă, se va gândi, probabil, cum să se încoroneze împărat.
Boala, boala puterii nu-l lasă în pace. Ea îl împinge spre aşa gânduri.
După cele zise despre esenţialul felului băsist de a face politică, dacă am pune în atenţie fenomenalizările acestui esenţial, am putea ajunge la a doua aproximare a ceea ce ar fi băsismul ca băsism. Am putea zice că băsismul este un pumn de urâte năravuri politice. Năravul năravurilor l-am spus – boala de putere. Din aceasta parcă ţâşneşte imediat obrăznicia. Băsescu al nostru a fost şi este un mare obraznic. Pielea de pe obrazul lui e de hipopotam. Numai aşa se explică dezinvoltura cu care a ieşit şi iese la televizor chiar şi după al doilea referendum. Numai aşa se explică gândul că pe viitor ar vrea să fie cel puţin incă o dată preşedinte.
Nu departe de obrăznicie se aşază năravul corupţiei. Băsescu al nostru este şi un mare corupt. A strigat şi strigă împotriva corupţiei ca să facă loc propriilor sale fapte de politică. A excelat şi excelează mai ales în gesturi ale corupţiei politice.
După cele două năravuri de ordinul fenomenalizării se poate uşor vorbi de demagogie şi populism. Aceste ultime năravuri sunt foarte strâns legate, dar nu sunt identice. Demagogia înseamnă a promite lucruri pe care ştii bine că nu le poţi onora. Populismul este hăhăiala şi mersul pe la petreceri de tot felul pentru a face rost de voturi.
Nu departe s-ar putea vorbi de năravul minciunii. Pentru domnul nostru Băsescu nu-i nicio problemă că ceea ce zice nu are nicio acoperire în realitate. În cazul lui s-ar potrivi foarte bine poezia lui Vlahuţă „Minciuna stă cu regele la masă”.
Un nărav care se leagă strâns de unele din cele de mai sus este sămânţa de scandal. În numele acestei seminţe, preşedintele nostru e în permanentă campanie electorală. Nu-şi scapă nicio clipă adversarii din ochi. Mereu critică, mereu dezbină. Toate acestea le face cu o mare doză de frăţărnicie.El este unul şi mereu vrea să arate că el e altul. E un mare complexat, dar nu vrea să-şi admită complexele.
Un alt nărav de bază ar fi acela al inconsecvenţei. Pentru el nu contează că spune astăzi una şi mâine alta. În gura lui cuvintele nu prea au mare proprietate. Pentru el n-a fost nicio problemă să treacă de pe stânga pe dreapta vieţii politice. N-a fost nicio problemă să treacă de la PDL la PMP. Au apărut şi apar aşa multe inconsecvenţe deoarece viaţa politică a domnului Băsescu e fără ideologie, fără doctrină, fără principii.
Toate cele de mai sus par a fi învelite într-o caracteristică mai generală – ticăloşia. Băsescu a venit la putere strigând tare, tare că vrea să termine cu „sistemul ticăloşit” de până la el, pentru ca apoi să instituie un sistem şi mai ticăloşit.
Pe lângă cele subliniate până acum, s-ar mai putea vorbi de două năravuri derivate sau colaterale – căpătuiala şi hăhăiala. Căpătuiala poate fi pusă în legătură cu corupţia, iar hăhăiala cu populismul.
Cam în termenii de mai sus am gândit eu, pe când eram în clinică şi mă jucam de-a politica, esenţialul şi fenomenalul din modul de a face politică. Şi nu cred că am greşit. Dacă am greşit pe undeva, nu cred că am greşit prea mult. Dar de judecat îi las şi pe alţii să judece. Dacă sunt dintre aceia cărora nu le pute gura, atunci vor gândi ca mine. Dacă sunt dintre cei cărora le pute gura mă vor judeca foarte aspru. Dar…

6. Fără concluzii

Am apropiat viaţa mea din clinică de viaţa celor din peştera lui Platon, a celor care putând vedea doar umbrele lucrurilor le considerau pe acestea ca fiind adevărata şi/sau autentica realitate. Şi am făcut această apropiere deoarece, realmente, de la fereastra unei clinici, aşa cum pe undeva am mai scris, altfel apar raporturile dintre real şi ireal, dintre autentic şi neautentic. De la o aşa fereastră ţi se pare, la modul cel mai serios, că în clinică-i viaţa adevărată, că doar aici oamenii se bat pentru condiţia de bază a vieţii lor – sănătatea. Cei de afară sunt nişte nebuni. Şi sunt nebuni deoarece aleargă după lucruri care sunt mult prea neesenţiale – bani, haine, lux, aventură, aventură etc. Doar viaţa din clinică e autentică. Cea de afară e una falsă sau plină de falsuri.
După ieşirea din peşteră am avut nevoie de o perioadă de reacomodare. Viaţa de afară parcă mă orbea şi mă obosea. Multe lucruri elementare mi se părea că le-am uitat. Mi se părea că trebuie să reînvăţ să merg, să cobor scările şi să le urc. În primele zile după venirea acasă îmi era frică să cobor dealul pentru că mă gândeam că n-o să-l mai pot urca. Mi-a trebuit o perioadă bună de revenire la practica cititului, a scrisului şi a statului la televizor. După ieşirea din clinică s-a prelungit destul de mult situaţia din interior. Destul de mult timp am refuzat să pun mâna pe o carte, pe condei sau pe butoanele telecomenzii. După un timp, încet, încet, am început cu revenirea la televizor. Primele aşezări în faţa televizorului au fost la un meci de fotbal. Juca Bayer München. Tot cu timpul am pus mâna şi pe ceva pentru citit. Era buchisirea a ceva din Der Spiegel. Cu scrisul a fost ceva mai greu. Cu greu m-am decis să mă apropiu de masa de scris, de condei şi de coala albă, deşi din clinică eram decis să scriu ceva despre povestea cu Daniela şi despre cearta mea cu Băsescu. Până la urmă, într-o bună noapte, într-un ceas de nesomn, am sărit şi am scris aproape ca dintr-o suflare articolul „Degetul unei nemţoaice”. După aceea, mai noaptea, mai ziua, am scris „Despre băsism”. După generalităţile definirii şi caracterizării acestuia, mi-a zburat gândul şi apoi condeiul pe la „Băsescu şi obrăznicia”, „Băsescu şi corupţia”, „Băsescu şi minciuna”. Am scris pe teme ale băsismului până am ajuns la zece articole. Toate aceste zece, plus articolul despre Daniela, le-am trimis la Cluj şi au apărut deja în paginile Făcliei.
După ce m-am convins că scrisul nu merge rău, m-am gândit să mă apuc de ceva mai lung. Şi m-am apucat de paginile pe care acum le închei. Vreau să le pun punct prin a scrie că povestea de mai sus n-a fost o simplă poveste. A fost un fragment de viaţă. Şi încă unul plin de tensiuni de tot felul. Toate „jocurile” mele cu boala, cu psihologia acesteia, cu filozofia şi politica au mişunat prin zonele minţii mele. Deşi doar în minte, toate au fost jocuri aievea, au fost realităţi. A aparţinut fazei de după ieşirea din clinică doar punerea lor în frază şi în pagină. În conţinut, povestea a fost aşa cum am scris-o. A fost aşa cum am zis, o poveste care n-a fost o poveste.
După toate aceste pagini şi după o pauză, poate mă voi gîndi la altceva. Poate la „Socrate şi Isus”.
Freiburg, 12 aprilie 2014