I. Informaţie şi cauzalitate

I.Punerea problemei
Dragă Sergiu
Spre finalul Scrisorilor despre informaţie îţi scriam că, prin multiplele ei valenţe explicative, noţiunea de informaţie aruncă o veritabilă mănuşă gândirii filozofice contemporane. În degetele acestei mănuşi sunt multe provocări. Sunt, mai întâi, provocările legate de armonizarea acestei noţiuni cu celelalte noţiuni mari ale gândirii ştiinţifice – substanţă, energie, entropie, evoluţie, memorie, limbă, gândire etc. În această armonizare nu sunt suficiente intervenţiile specialiştilor; este necesară şi interven-ţia unei perspective mai cuprinătoare, perspectivă pe care o poate aduce numai filozofia.

Sunt, în al doilea rând, provocările care ţin de armonizarea conţinuturilor ideatice ale aceleiaşi noţiuni cu conceptele mai vechi şi mai noi ale gândirii propriu-zis filozofice. Ar fi vorba de conceptele în şi prin care s-a teoretizat şi se mai teoretizează marile unităţi şi marile opoziţii ale existenţei: materie şi spirit, natură şi cultură, viaţă şi moarte, adevăr şi fals, necesitate şi libertate etc. În teoretizarea tuturor acestora, noţiunea de informaţie poate aduce, cred eu, multe plusuri de nuanţare filozofică, poate „îndulci” toate aceste opoziţii şi le poate face, la modul explicativ, mai puţin antagonice.

Din degetele mănuşii, pentru paginile de faţă, am ales degetul cu provocările legate de cauzare şi/sau cauzalitate, de simpla şi complicata temă a raporturilor cauză – efect.

De ce tocmai acest deget? De ce tocmai această temă?

Am făcut această alegere, dragă Sergiu, din cel puţin două motive interdependente. Primul ţine de interiorul temei, de conţi-nuturile ei, de faptul că ea vizează „inima” explicării filozofice a ordinii şi ordonării universale, „miezul” a ceea ce este în lume determinare şi a ceea ce, în plan filozofic, se cheamă determinism. Ca linie a determinării, linia cauzării se îngemănează cu multe alte linii ale mişcării şi ale explicărilor ei – condiţionare, necesitate, întâmplare, lege, finalitate, pe alocuri şi poate nu în ultimul rând, libertate.

Tematica cauzării nu este deloc nouă. Într-un anume sens, ea este atât de veche precum omenirea. Într-un alt sens, e veche precum filozofia. În ciuda acestei vechimi, tema a fost şi a rămas mereu nouă. A fost mereu reînviată de sfânta cugetare umană. A fost pusă şi repusă în discuţie cu orice mare cucerire a cunoaşterii ştiinţifice şi cu orice mare cotitură a tematizării filozofice.

În vremurile de azi, această repunere se face, în primul rând, zic eu, prin provocările conceptului de informaţie, prin înnoirile ideatice pe care aceasta le aduce cu sine.

Cel de-al doilea motiv este unul personal. El ţine de faptul că pe vremuri, într-un articol, mi-am mai bătut puţin capul cu unele momente ale acestor raporturi. Aş vrea acum să revin la cele scrise odinioară, să revin dintr-o altă perspectivă de analiză şi de sinteză. Să revin în aşa fel încât să nu reiau nimic sau aproape nimic din textul de acum patruzeci de ani. Să nu reiau, nu pentru că ar trebui să mă dezic de cele scrise pe atunci, ci pentru că vreau să-mi aşez şi ideile de atunci şi cele de azi într-o altă structură ideatică şi în alte forme ale expresiei.

Acestea fiind zise, parcă aş putea porni la drum. Nu înainte de a-ţi spune, prin mişcări ale scrisului, că primul pas ar trebui să fie acela al unor sumare prezentări ale celor două concepte puse în discuţie şi, prin ele, a realităţilor pe care acestea le vizează la modul cognitiv. Cum despre informaţie ţi-am scris o carte întreagă, de data aceasta mă voi limita la un foarte succint rezumat. De fapt nu la un rezumat, ci la o simplă prezenare; o prezentare a ideilor de care voi avea nevoie în cele de mai târziu.