IV.3. Informaţie şi cauzalitate

 

Nu-i greu de observat că sub numele acestui subcapitol toată mişcarea condeiului se mută în interiorul a ceea ce ar putea fi numit lumea informaţiei. De data aceasta lăsăm deoparte orice discuţie despre relaţiile fenomenelor de gen informaţie cu exterio-rul lor, cu „intrările” şi „ieşirile” necesare lor şi ne situăm la modul explicit pe cazul raporturilor de la informaţie la informaţie.

În acest sens, prima problemă care s-ar putea pune ar fi aceea a existenţei sau nu a unor raporturi de gen cauză-efect în interiorul informaţionalului. Ar fi aceea a posibilităţii sau imposibilităţii de a vorbi despre determinism şi/sau determinări şi cu privire la realităţile strict informaţionale.

„Strict informaţionale” este un fel de a zice. Este un fel de a zice deoarece în tot ce am scris despre informaţie ca informaţie am susţinut că informaţia nu se autonomizează, nu devine un ceva care să poată exista în sine şi pentru sine. Am susţinut mereu că informaţia există numai şi numai în şi prin suporturi substanţialo-energetice. Atunci când vorbim despre informaţie în sine, despre ea ca realitate specifică, o facem numai sub condiţia că facem abstracţie de suporturile şi/sau dependenţele prin care ea există. Facem abstracţie de fizicul tuturor reţelelor prin care ea se mişcă.

După această sfântă precizare să mai spunem că a pune problema cauzalităţii în zonele mişcărilor de informaţie ar putea să pară ca fiind o mare banalitate. Cum să nu fie cauzalitate? Cum să nu acţioneze şi pe aici cauze şi efecte? Cum să nu se nască şi pe aici ceva nou sub soare? Cum să nu se instituie şi pe aici o anume ordine interioară? A nega aşa ceva înseamnă a încălca sau a nega universalitatea cauzării, a nega, pentru o mare şi întinsă zonă a realităţii, acţiunea principiului: Ex nihilo, nihil.

Cu toată aparenta banalitate, dragă Sergiu, vom putea observa, ceva mai încolo, că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. Vom observa, de pildă, că aşa cum nu-i uşor să confrunţi cauzali-tatea cu întâmplarea, condiţionarea, necesitatea şi legea, atunci când este vorba de zonele realităţii fizice, nu-i deloc uşor şi nici banal să vezi cum se confruntă aceeaşi sfântă cauzalitate cu spontaneitatea, finalitatea şi libertatea, atunci când vine vorba despre lumea informaţiei, despre ceea ce se petrece în interioarele ei.

Dar până să ajungem la aceste confruntări să vedem cam ce s-ar putea spune despre cauzalitatea însăşi, despre ceea ce ar putea fi ea în mişcările de la informaţie la informaţie.

Fenomenul cauzării informaţionale ar putea fi uşor urmă-rit pe oricare din nivelele de viaţă pe care ea se manifestă specific. La nivel doar biologic, cine mai pune astăzi la îndoială natura esenţialmente informaţională a marelui fenomen denumit eredita-te? Cine mai pune la îndoială că informaţia genetică a unui genom se prelungeşte cauzal în toate procesele care asigură perpetuarea unei specii? Din zonele ADN-eului pornesc acele planuri şi acele comenzi care fac, ca dintr-o sămânţă, dacă-i sunt date condiţiile, să răsară drept efect un exemplar al speciei date şi nu altceva. Avem aici o cauzare neîndoielnică, una care se supune unor reguli destul de bine ştiute de biologi, geneticieni, biochimişti sau specialişti în biologie moleculară. Detaliile de acest gen pot rămâne în afara anlizelor de faţă. Ele pot fi de mare interes doar pentru specialişti.

Noi, luând de bune datele lor, am putea afirma, cu mâna pe inimă, că în cazul lanţurilor cauzale care asigură trecerile informaţiei genetice de la o generaţie la alta, avem de-a face cu mişcări de genul cauze informaţionale – efecte de gen tot informa-ţional. Avem de-a face cu un asmenea lanţ cauzal încât se asigură perpetuarea genei, egoismul ei. Că în procesele acestei perpetuări apar surprize, abateri, mutaţii, mai mari sau mai mici, nu fac decât să întărească regula perpetuării. Continuităţile informaţionale presupun şi nu pot să nu presupună sau să admită şi discontinuităţi.

Dacă din planul strict biologic ne ridicăm la un nivel existenţial ceva mai înalt şi ceva mai complicat, la nivelul psihologicului, de pildă, vom putea observa că manifestările de cauzare devin parcă şi mai uşor de urmărit.

De când există psihicul ca şi psihic, el s-a manifestat în formele lui primare şi elementare ca producere de senzaţii, mai departe şi ceva mai complicat, percepţii, apoi reprezentări etc. Natura informaţională a senzaţiilor ca senzaţii nu prea poate fi pusă sub semnul îndoielii. Orice senzaţie ca şi senzaţie reflectă o anume proprietate a celor din lumea exterioară şi în virtutea acestei reflectări ea informează organismul în cauză cu privire la mediul în care se scaldă.

Atunci când sistemul nervos al unui organism, unui animal, de pildă, are şi capacitatea de a produce percepţii, adică de a ansambla senzaţiile într-o imagine de ansamblu, atunci informaţia senzaţiilor se „mută”, se transferă percepţiei. În şi printr-un asemenea transfer se asigură o mişcare de reflectare a reflectării, de trecere în care se suprimă trecerea. Dacă judecăm asemenea procese din punctul de vedere al unei înlănţuiri cauzale, nu-i deloc greu să observăm şi să admitem că informaţia senzaţiilor trece cauzal în informaţia percepţiei. Dacă admitem aşa ceva, şi nu prea văd cum şi de ce n-am face-o, atunci tot saltul cognitiv de la senzaţii la percepţii este un salt în care cauze informaţionale produc efecte informaţionale. Aceeaşi situaţie rămâne valabilă şi atunci când devine vorba despre salturile sau trecerile de la percepţii la reprezentări şi apoi, mai departe, de la reprezentări la noţiuni, cu alte cuvinte, de la sensibilitate la gândire în termeni psihologici sau de la senzorial la raţional în termeni epistemologici.

Bineînţeles că saltul la logic şi epistemologic este condiţio-nat în fel şi chip. Este condiţionat în primul rând de structurile şi funcţiunile psihologice ale memoriei. Înainte de a putea fi supusă unor prelucrări ulterioare, informaţia furnizată de organele de simţ, trebuie să nu se stingă sau să se risipească. Ea trebuie conservată. În acest sens poate ar fi de precizat că memoria ca memorie este calea principală a conservării de informaţie. Din păcate prea multe lucruri despre mecanismele în şi prin care creierul nostru nu lasă informaţia sensibilă să zboare şi să se piardă în neant nu prea ştim. Ştim că facultatea memoriei există, că în anumite forme minore ea există şi pe anumite trepte ale psihicului animal şi că în forme plenare ea există la nivel uman. Mai ştim că ea, în calitate de informaţie stocată, condiţionează esenţial toate procesele raţionării. Ştim sigur că fără memorie n-ar fi gândire.

Dacă adunarea interioară de informaţie se face mai în adâncuri sau mai la suprafaţă, dacă ea formează un inconştient sau un subconştient, cum zice Freud, o las pe seama celor care se ocupă de psihanaliză. Nu mă voi băga peste tematica lor. Nu mă voi băga chiar dacă dintr-o aşa incursiune aş putea face să curgă multă apă la moara ideii că din cauze informaţionale pot ţâşni fel de fel de fenomene tot informaţionale. Toate răbufnirile unor informaţii din mai adâncuri în vise şi psihoze se înscriu sub însemnele unei asemenea reguli.

În ordinea de acum a ideilor, ar fi mai de interes să aduc în discuţie cea de a doua condiţie psihologică a activităţii gândirii – condiţia limbii şi limbajului. Că noi gândim cu ajutorul limbii, cu un anume mod concret de exercitare a limbajului, este atât de la îndemână încât nu mai merită mare discuţie. Cuvintele sunt cele care fasonează noţiunile şi ideile. Fără aporturile limbii, gândurile ca şi gânduri nu prea pot prinde viaţă. Dar nici cuvintele nu pot fi ceea ce sunt fără aporturile produselor gândirii. Din ele îşi iau cuvintele informaţia, adică sensurile şi semnificaţiile.

Cuvintele devenite limbă sunt mare componentă a vieţii socio-culturale. Viaţă care, la rândul ei, devine şi ea mare condiţie a fenomenelor gândirii. Aceasta parcă înveleşte din exterior toate celelalte condiţii şi le face să lucreze în numele calităţii noastre de oameni.

Depăşind discuţia despre condiţii, poate că primul lucru care trebuie spus este că gândirea este acea zonă a subiectivităţii noastre în care se realizează procesările logice de informaţie. Ca mare proces psihologic, gândirea este în acelaş timp şi din aceeaşi perspectivă un mare sistem de structuri şi operaţiuni logice. Este puterea sau facultatea raţionalităţii noastre.

Procesele prime, şi poate şi cele de bază, sunt cele ale abstractizării şi generalizării. Ele ar mai putea fi numite şi noţionării şi/sau conceptualizării. Datorită acestora, indiferent de cum le numim, pornindu-se de la informaţia pe care o au senzaţii-le şi percepţiile noi făurim noţiuni şi concepte. Prinse în cuvinte, acestea devin „jucăriile” cu care „se joacă” facultatea noastră de judecare. „Jocul” cu noţiunile, joc după reguli, reguli când logice, când lingvistice, sau mai bine spus, şi logice şi lingvistive, conduce la fel de fel de enunţuri – afirmative, negative, conjuncti-ve, dijunctive, de echivalenţă, de interferenţă etc. Din acelaş joc, după un alt criteriu, am avea judecăţi cognitive, apreciative, proiective etc.

Produsele puterii de judecare ajung apoi, sau ajung în acelaş timp, în mâinile facultăţii de raţionare. În acest caz, după un alt tip de reguli, de la judecăţile sau enunţurile denumite premise, mintea noastră construieşte raţionamente şi/sau silogis-me. Dacă mişcarea raţionării porneşte de la premise particulare şi face saltul la o concluzie generală, raţionamentul e denumit inductiv. Dacă, dimpotrivă, mişcarea gândului face drumul de la general spre particular, atunci raţionamentul e deductiv. Mai pot fi şi mişcări în acelaş plan de generalitate.

În prelungirea celor zise despre structurile şi operaţiunile gândirii, mai ales a celor zise despre regulile lor, ar fi de notat, cred eu, dragă Sergiu, că prin toate aceste reguli funcţionează o regulă de bază, o regulă a regulilor: „dacă... atunci”. Dacă informa-ţia percepţiilor, atunci şi informaţia din corpul sau conţinutul noţiunii. Dacă informaţia şi adevărul noţiunilor, atunci şi adevărul judecăţii, dacă informaţia corectă şi adevărul premiselor, atunci se poate uşor paria şi pe adevărul concluziei sau concluziilor.

În unele cazuri sau pentru anumite situaţii ale cunoaşterii, regula „dacă... atunci” se complică, se complică pentru a se potrivi mai bine unor situaţii ale realităţii. Pentru a se potrivi mai bine pe acolo pe unde cauza pentru a-şi produce efectul şi/sau efectele are nevoie de un veritabil mănunchi de condiţii. Cu alte cuvinte pentru se a potrivi situaţiilor în care cauza este cauză numai şi numai sub condiţia condiţiilor ei. Această complicaţie face ca regula să devină şi mai strică şi mai severă. O face să devină „dacă şi numai dacă”. Adică o face să devină legea logică a raţiunii suficiente. Această lege este atât de mare încât a fost folosită în chiar definirea şi caracterizarea adevărului.

A.Tarschi este cel care ne-a învăţat că o cosntrucţie ideatică este adevărată „dacă şi numai dacă” ea este neîndoielnic acoperită de realitatea pe care o vizează. Construcţiile mentale sunt adevărate şi prin aceasta şi informative „numai şi numai dacă” ele au susţinerea onticului la care se referă.

Dacă regulile de genul „dacă... atunci” şi „dacă şi numai dacă” sunt regulile de aur ale logicului din capul nostru, atunci putem cu destulă uşurinţă observa că aceste reguli sunt luate din zonele cauzalităţii în genere. În cazul oricărei cauzări dacă există cauza, există şi efectul sau efectele ei. Dacă există efectul, atunci pe undeva sau cumva trebuie să fie şi cauza sau cauzele acestuia. Structurile „dacă... atunci” şi „dacă şi numai dacă” sunt structuri pe care le putem uşor identifica în toate cazurile de cauzare de care am vorbit până acum: cauze energetice → efecte energetice, cauze energetice → efecte informaţionale, cauze informaţionale → efecte tot informaţionale.

Faptul solidarităţii şi/sau unităţii dintre cauzalitatea ontică şi cea logică a fost bine surprins de Heidegger atunci când scriind despre „esenţa temeiului” a afirmat negru pe alb că principiul leibnezian al raţiunii suficiente nu este doar „logic”, ci şi „metafizic”. Am scris despre aceasta câte ceva şi pe undeva mai sus aşa că nu mai insist.

Să revin la fenomenele gândirii, la „jocurile” acesteia de a noţiona, judeca şi raţiona. Să revin pentru a scrie că tot rostul cognitiv al acestor „jocuri” este acela de a depăşi faţa fenome-nalităţii lucrurilor şi de a ajunge cumva la esenţa şi/sau esenţele acestora.

Că în lume există dedublarea în ceva care se vede cu ochii organelor de simţ şi un ceva care parcă se ascunde acestora pare a fi un fapt neîndoielnic. El a fost recunoscut de aproape toţi marii filozofi şi de aproape toate marile orientări filozofice. A fost negat doar de două orientări – fenomenologie şi existenţialism. Fiecare, din alte motive şi cu alte consecinţe, consideră că „dincolo” de fenomenalitate nu mai există nimic. Fiecare dizolvă esenţele în chiar ţesătura fenomenelor. Esenţa este însăşi existenţa, ne spune Sartre într-o teză a filosofiei sale.

Devine foarte discutabilă toată această dizolvare dacă ne gândim la faptul că dacă există mere trebuie să existe şi măr. Să existe şi acel ceva care se află în şi prin toate merele care au fost, care sunt şi care vor fi. Există în lume mănunchiuri de proprietăţi care instituie clasele de lucruri, speciile şi genurile acestora – mere, pere, fructe, legume, viaţă, moarte, aur, oameni, popoare, soare, stele etc. Există asemenea proprietăţi chiar şi pentru individualităţi. Există un ceva necesar şi general, un ceva care-l caracterizează doar pe Sergiu Grosu. Acest ceva face ca el să nu fie confundabil cu nici unul din colegii lui.

Dând crezare esenţialiştilor, să-ţi mai scriu, dragă copile, că dedublarea fenomen-esenţă ar mai putea fi dovedită şi prin invocarea macrostructurii procesului cunoaşterii, prin invocarea unităţilor şi opoziţiilor senzorial şi raţional. Tocmai pentru că în lume există şi esenţele, în cazul nostru structurile perceperii au fost suplimentate cu cele ale gândirii. Simpla percepere s-a dovedit a nu fi suficientă. Structurile şi operaţiunile gândirii sau raţionării s-au născut în procesul antropogenezei tocmai pentru a putea face faţă necesităţii, generalităţii şi legii, pentru a putea atinge cognitiv lumea esenţei şi/sau esenţelor. Prin această atingere, facem de fapt cea de a doua mare transcendere cognitivă, transcen-derea la ceea ce nu se poate percepe, ci se poate doar gândi.

De fapt, abea prin această a doua transcendere omul se afirmă ca un veritabil subiect epistemologic. Abea sub condiţia ei putem vorbi de cunoaştere în sensul propriu al cuvântului. Abea acum facem ca lucrurile în sine să devină lucruri cognitiv pentru noi. Abea cu această a doua transcendere ajungem să ne apropiem regularităţile cauzale şi legice ale celor existente undeva şi cumva dincolo de noi, dincolo de orizonturile subiectivităţii noastre. Abea prin transcenderea la esenţe ne producem informaţia necesară existenţei noastre specifice. Abea prin producerea de adevăruri ale cunoaşterii comune şi apoi, pe o treaptă mai înaltă, ale cunoaşterii ştiinţifice ajungem să trăim după măsurile umanului. Dacă în primul caz ne generalizăm datele experienţei cotidiene, în cel de al doilea supunem procesărilor logice şi matematice date ale experimentării.

Dacă omul nu poate trăi după măsurile sale cu datele primei transcenderi – transcenderea la fenomenalitate – el nu poate trăi în aceleaşi măsuri nici cu datele celei de a doua. El o vrea şi pe a treia. Nu-i mulţumit cu raportarea cognitivă la esenţe, el vrea şi esenţa esenţelor. Vrea să ştie ce-i esenţialitatea. Pentru mintea lui nu-i suficientă cunoaşterea cauzelor, el vrea şi cauzalitatea, ba şi o cauză primă sau o cauză a cauzelor. El nu vrea doar cunoaşterea generalului din lucruri, din idei, din viaţa oamenilor, el vrea să ştie dacă nu cumva în şi prin general mişună şi universalul. El nu se mulţumeşte doar cu adevăruri, vrea să ştie şi ce-i adevărul. El nu poate evita marile unităţi şi marile opoziţii: materie şi spirit, natură şi cultură, necesitate şi libertate, viaţă şi moarte etc. Omul vrea să surpindă cognitiv nu numai posibilul, vrea şi imposibilul. Vrea să atingă infinitul, eternitatea, absolutul.

Toate acestea sunt treburi ale celei de a treia transcenderi – transcenderea filozofică. Ar fi vorba de transcenderea cognitivă la metafizic, la atingerea onticului în toată ontologia lui.

În realizarea unei asemenea atingeri, gândirea filozofică recurge la extrapolări şi la bună speculaţie. Recurge la demersuri ale raţiunii şi raţionalităţii. Ca regulă, filozofia construieşte în prelungirea datelor mari ale cunoaşterii ştiinţifice şi a marilor date ale experienţei istorice.

În căutările infinitului, eternului şi absolutului se poate însă foarte uşor şi rătăci. Se pot părăsi căile raţionării şi raţionali-tăţii şi se poate ajunge pe cele ale imaginării şi credinţei. Se poate ajunge pe căile care au dus şi care mai duc la toate religiile de pe pământ. Ca forme ale celei de a treia transcenderi, religiile ca religii sunt demersuri cognitive şi atitudinale eşuate.

Procesările cognitive de informaţie, indiferent de formele şi nivelele lor, se îngemănează cu cele apreciative. Noi ne raportăm la lume, la lumea din afară şi la aceea din interioarele noastre, nu numai epistemologic, ci şi axiologic. Avem nevoie şi de un filon al valorizării. În numele acestuia, introducem peste tot, dar absolut peste tot şi „accente apreciative”, cum zice L. Blaga. Pe lângă faptul că asemenea accente pot viza chiar adevărul sau şi adevărul, ele mai vizează toate valorile în calitatea lor de valori. Vizează tot ce zicem şi ce gândim atunci când e vorba despre bine şi rău, frumos şi nefrumos, drept şi nedrept, democraţie şi nedemo-craţie, plăcut şi neplăcut, dulce şi amar etc. Prin tot acest sistem de aprecieri ne asigurăm nevoile de moralitate, de poezie, de confort în viaţa publică şi în viaţa privată. Ne asigurăm climatul care ne permite să trăim nu numai după legile ştiinţei dar şi după cele din diferitele zone ale culturii.

Din îngemănările datelor de gen cunoaştere cu cele care ţin de domeniile aprecierii se nasc, ca regulă, stările noastre atitudinale – emoţii, sentimente, pasiuni. Se nasc toate cele care ne fac să iubim şi să urâm, să ne fie teamă sau să nu ne temem de nimic, să ne descurajăm sau să sperăm, să trăim după regulile optimismului sau pesimismului. Să trăim după regulile sisificului sau prometeicului din noi.

Din date ale cunoaşterii, aprecierii şi atitudinii se nasc cele ale subiectivităţii proiective. Niciodată nu suntem prea mulţumiţi de ceea ce suntem sau de ceea ce am făcut. Mereu şi mereu vrem ceva mai mult. Nu ne este destul cu ziua de azi, mereu şi mereu o vrem şi pe aceea de mâine. Trecutul şi prezentul nu mai prea interesează pentru că le-am prins; viitorul este întotdeauna mai de interes. De aceea trăim mereu sub „presiunile” şi „chemările” viitorului. Din acest punct de vedere, existenţialismul – de gen Heidegger şi de gen Sartre – parcă are dreptate. Suntem un permanent proiect. Suntem ceea ce suntem în măsura în care suntem întru viitor. Incursiunile mentale întru viitor, întru proiect, întru ziua de mâine, se cheamă cu un singur cuvânt scopuri. În ele se concretizează speranţele, idealurile şi visurile la figurat.

Sub raport informaţional, scopurile sunt informaţie despre şi întru viitor. Sub raportul cauzalităţii, ele sunt cauze de tipul finalităţii. Dar despre aceste raporturi ceva mai târziu.

Deocamdată să mai zăbovesc puţin în jurul celor de mai sus şi să încerc câteva gânduri cu un caracter mai general. Aceste gânduri aş vrea să fie de sinteză dar să nu fie luate drept concluzii şi nici drept rezumat.

Aş preciza mai întâi că dintre toate „jocurile” minţii noastre de-a informaţia şi cu informaţia, de-a ideile şi cu ideile, jocul cel mai de seamă este cel de-a cunoaşterea. Toate celelalte „jocuri” – cu valori, cu atitudini, cu scopuri etc. – se mişcă în jurul a ceea ce sunt ideile cu valoare de adevăr. Adevăruruile ca adevăruri reprezintă zona nucleară sau axială a tuturor celorlalte stări de conştiinţă. În orice judecată de valoare, în orice fel de iubire, în orice proiect este şi trebuie să fie un anume grăunte de adevăr, de informaţie propriu-zis cognitivă. Dacă în şi prin produsele de gen cunoaştere avem de-a face prin excelenţă cu un fel al nostru de a ne mişca în jurul realităţilor din jur – lucruri, fenomene, procese etc. – în şi prin valori, iubiri, scopuri parcă ne mişcăm în jurul propriului nostru soare. Dacă în şi prin adevăr sau adevăruri realitatea ca realitate îşi impune măsurile ei, în şi prin aprecieri, atitudini, proiecte parcă vrem ca noi să-i impunem realităţii măsurile noastre. Oricum, în zonele binelui, frumosului, iubirilor, ca să ne referim doar la ele, cotele de subiectivitate sunt nu numai mai conturate dar şi de altă factură.

În aceeaşi ordine a intenţiilor poate ar mai fi de notat că tot ceea ce înseamnă adevăr, iubiri, valori, scopuri constituie împreună, într-o fantastică unitate şi diversitate, universul compli-catei noastre subiectivităţi. În instituirea ei, pe lângă cele de mai sus, roluri mari şi roluri deosebite au, aşa cum sugeram şi prin alte locuri, memoria şi limbajul. Acestea susţin, şi din interior şi în exterior, tot ce este spiritualitate. Fără aporturile acestora, toate cele de mai sus nu s-ar putea constitui într-o mare şi esenţială conştiinţă de sine. Parcă pe umerii lor se aşază judecata judecăţilor: Eu sunt Eu. Eu sunt cineva şi sunt altcineva decât tot restul. Eul ca Eu este punctul de sinteză al întregii noastre subiectivităţi, este punctul de sprijin al întregii noastre existenţe specifice. Nu prea ştim dacă în lumea animală funcţionează ceva de genul „Eu sunt Eu”. Dacă funcţionează, atunci doar la modul instinctivităţii. Noi suntem o subiectivitate de altă clasă, una de genul conştiinţei şi conştienţei deopotrivă. Suntem o subiectivitate care se afirmă ca atare, care-i sigură de sine şi de existenţa ei. Noi suntem conştiinţă de sine.

O altă idee cu un anume caracter general, idee care nu poate lipsi în contextul de faţă, ar fi ideea că toate modurile instituirii stărilor de conştiinţă – idei, sentimente dorinţe, norme, idealuri etc. – şi în toate relaţiile lor, în ciuda tuturor spontanei-tăţilor şi libertărţilor, funcţionează regula după care numai dintr-un anume ceva se poate naşte un altceva. Numai că în lumea stărilor de conştiinţă acel ceva – cauză şi acel ceva – efect sunt fenomene care prin statutul şi rolul lor sunt moduri de a fi ale informaţiei. Universul subiectivităţii noastre creşte în lărgime, înălţime şi adâncime după regula de la informaţie la informaţie, regula cauze informaţionale efecte tot informaţionale. Numai din idei date se nasc alte idei. Numai din adevărul judecăţilor premise se naşte adevărul concluzie. Numai în prelungirea unor informaţii cognitive se pot forma şi pot funcţiona cele cu conţinut normativ, apreciativ, atitudinal etc. Din veritabile mănunchiuri de cunoaşte-re, de atitudine şi de apreciere se cristalizează zonele de interese. Interesele ca interese se concretizează în scopuri. Şi de aici nu mai este decât un pas până la acţiune. Dar odată cu aceasta suntem deja pe căile ieşirii conştiinţei din sine, ruperii carcaselor subiectivităţii afirmării acesteia în lumea propriu-zisă a fizicului. Pentru această ieşire şi această afirmare trebuie părăsită regula de la informaţie la informaţie şi făcută trecerea la o altă regulă.