Articol publicat inițial în Ziarul Făclia (Cluj), 16.10.2021

La cei 90 de ani ai săi, profesorul Ion Irimie poate fi numit, pe drept cuvânt,   un martor – prin ceea ce a trăit –  și un mărturisitor –  prin ceea ce a scris – al vremurilor dificile, dar interesante, petrecute.  A crescut și a fost educat în spiritul școlii românești interbelice și a ales, apoi, cariera universitară, ajungând la cel mai înalt grad didactic, profesor universitar. A avut, toată viața, un singur angajator: Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca. Din 1990, profesorul Ion Irimie  s-a stabilit, împreună cu familia, în Germania, unde a avut răgazul să-și dezvolte ideile filozofice publicate, anterior, în articole din reviste de specialitate din țară și să lanseze altele noi. A scris despre reflectare, informație, cauzalitate, înstrăinare, entropie, despre Socrate și Isus ș.a.m.d. A avut mereu o atitudine puternică,  afirmându-și și reafirmându-și, cu franchețe, convingerile. Cum vede viața un filozof  „aruncat în lume” în vremuri liniștite ce  aveau să se tulbure peste măsură  este ceea ce am urmărit în această nouă discuție cu domnia sa.

– Cum ați trăit, în plan subiectiv, împlinirea a 90 de ani?

– Aș putea apune că am trăit-o în mod obișnuit. Am avut stările de spirit pe care le are oricine  în asemenea zile aniversare. M-am bucurat și m-am întristat, deopotrivă. M-am bucurat că sfânta mea sămânță m-a ținut în viață până  la anii aceștia, ani  pe care nu-i întrezăream și nu-i  speram în tinerețile mele. Când aveam vreo șase anișori, după ce am scris pe o tăbliță toți anii  de la 1937 până la 1999, după ce mama bătrână mi-a spus cum se scrie mai departe, țin minte că am stat și m-am întrebat dacă voi trăi până în 2.000.  Această întrebare a fost un fel al meu de a-mi fixa o anume speranță de viață.  Cu o copilărie și o tinerețe destul de bolnăvicioase,  stau și mă mir că mi-am putut depăși  această speranță cu 21 de ani.  Trebuie să mă bucur și trebuie să mă mir că am trecut și peste cel de-al nouălea deceniu.  Amestecate cu stările de spirit ale bucuriei și bilanțului s-au așezat, fie c-am vrut, fie că nu,  cele ale tristeții și proiectului.  Aici subiectivitatea mea a stăruit ceva mai mult.  M-am gândit mult la faptul că, de acum încolo, ieșirea mea din lume poate surveni oricând, că, de azi încolo, multe proiecte nu se mai pot face.  Că de acum se poate ajunge la singurul proiect  care mai poate rămâne în picioare, proiectul de-a fi.  Proiectul de a putea spune, încă o dată și încă o dată, Bună dimineața! unei noi dimineți.

– Din perspectiva a nouă decenii,  cum vi se pare viața? Cum vi se pare întreaga retrospectivă?

–  Cum să mi se pară altfel decât frumoasă, frumoasă.  Păcat  că-i prea scurtă!  E frumos să fii pe lume. E frumos să ai mereu cu tine un trecut, un prezent și un viitor.  Este frumos să fii martorul  modurilor în care  cele trei fragmente ale timpului, cu toate conținuturile lor, se întâlnesc și se ciocnesc în tine. Din întâlnirea și din ciocnirea lor  iese ceea ce faci azi și ceea ce proiectezi pentru mâine. Din ciocnirea facerilor și proiectelor ies toate realizările și nerealizările vieții tale, ies bucuriile și întristările, înălțările și căderile, iubirile și neiubirile. Cu un cuvânt mai general, mai de sinteză, ies fericirile și nefericirile tale. Este nu doar frumos, dar și teribil de interesant să fii martorul modului în care se întâlnesc în tine notele a ceea ce este Prometeu  sau prometeic în ceva ce este Sisif sau sisific. E teribil de interesant să asiști la tot jocul acestora.

Deși psihologic am fost și sunt un melancolic, pe plan epistemologic  și social am fost și am rămas un optimist incorigibil. De aceea am zis și voi zice mereu că viața este frumoasă. Momentele ei urâte au fost mereu înăbușite de cele frumoase, frumoase. Mai mult, aș îndrăzni să scriu că și momentele deloc frumoase ale vieții fac parte din frumusețea ei.

–  Ați putea vorbi despre ceva specific, despre ceva stric personal, în retrospectiva vieții d-voastră? Ar putea fi vorba de un esențial sau  de o esență în viața lui Ion Irimie?

– Într-un anume sens, cred că da.  În altul, cred că nu. Într-un anume sens, consider că tot firul  vieții mele s-a derulat  după regulile bune ale  general-umanului. Am trăit după regulile, și bune, și rele, după care a trăit orice om  care este și care va fi.  Am fost un om printre alți oameni.  Într-un alt sens, totul a fost specific, a fost personal, a fost așa cum n-a mai fost la nimeni.  A fost altfel decât la oricare altul. Este aici sensul irepetabilității, al individualității.  Viața mea a fost viața mea și niciodată a  vreunui altul. Am individualizat ca nimeni altul notele general-umanului. Omului, ca om, i-am dat o înfățișare strict personală. Viața mea este un unicat. Nimeni n-a fost, nu este și nu va fi Ion Irimie. Nimeni n-a purtat cu sine firul vieții mele, n-a purtat particularitățile și generalitățile lui. Toți suntem altfel decât sunt alții, fiind, în același timp, și așa cum sunt alții. Deși raporturile dintre tine și alții sunt foarte complicate, până la urmă, aceste raporturi devin foarte simple. Un esențial al general-umanului  se întrupează într-un esențial al individualului și/sau personalului. Privită în așa fel, întrebarea conduce spre o simplă și mereu complicată  teză filozofică: esențialul și fenomenalul sunt, mereu și mereu, împreună. Așa cum zice dialectica.

– Cum ați vedea și cum ați caracteriza impactul cunoașterii științifice contemporane asupra gândirii filozofice?

– Întrebarea este destul de mare și destul de complicată. Nu știu cât de mult și cât de bine o voi putea onora. E mare, în sensul că sunt multe  realizări științifice contemporane care și-au găsit deja o asimilare și o depășire a lui în planuri ale cunoașterii filozofice.  Pentru a mă  referi la ceva asimilări mai recente, aș putea aduce în discuție cazul Noului ateism. Unele din lucrările lui R. Dawkins, M. Onfray ori P. Odifreddi  ar putea fi invocate drept argument. Aceștia și sunt considerați ca fiind „corifeii” orientării. Multe din noțiunile  mari ale evului nostru științific și tehnic au ajuns să susțină linii sau poziții ale gândirii filozofice de azi. Mă gândesc la modul în care conceptele mari ale gândirii cibernetice și genetice – informație, programare, cod, codificare etc. – au ajuns să susțină poziții filozofice de tipul afirmării  unei informații universale sau al afirmării unei programări a devenirii universale. Cu unele momente discutabile, aceste poziții sunt  filozofări pe marginea și în prelungirea unor noțiuni ale cunoașterii științifice. Cam târziu, dar cu multe ecouri filozofice, a ajuns să fie și conceptul științific de entropie. Din extrapolarea filozofică a  acestuia și a legii care o poartă cu sine a ajuns să prindă contur linia filozofică denumită entropism. Adică linia care vrea să ia legea entropiei în serios și să o filozofeze pe toate fețele.

Cu toate filozofările existente, aș îndrăzni să afirm că, în raport cu performațele cunoașterii științifice de azi,  cugetarea filozofică este cu un mare pas în urmă.  Sunt multe provocări științifice de care gândirea filozofică încă nici nu s-a apropiat.  În filozofia naturii mai sunt încă multe, multe de făcut. Sunt și linii de gândire  esențialmente filozofice care au întors spatele cunoașterii științifice.  O asemenea linie pare a fi postmodernismul.  Pentru acesta cunoașterea științifică nici nu prea există, și dacă există nici nu prea contează. Nici măcar nu poate elabora piese  cognitive de neclintit. Și adevărurile ei  trebuie supuse relativizării.

Și aș încheia cu cele zise și cele nezise pe tematica întrebării cu aducerea în discuție a  unui gând      metafilozofic  semnat de cel care a fost D.D. Roșca: „Cunoașterea filozofică nu poate face abstracție de știință.  Când e „serioasă”   (subliniere – I.I.)  ea trebuie să recurgă la împrumuturi luate din tezaurul de cunoaștere al celei mai  controlate, mai verificate, mai certe și mai obiective  forme de cunoaștere, care este știința. 

– Afirmați o mare și  puternică cauzare științifică a demersurilor gândirii filozofice. S-ar putea vorbi despre o dezvoltare  din sine și pentru sine? S-ar putea vorbi despre vreo linie a cauzalității interioare?

– Nu doar că se poate vorbi, dar chiar trebuie să se vorbească. Și aceasta, în virtutea relativei sale independențe de orice fel de altă zonă a vieții noastre spirituale.

De  la bun început, filozofia  s-a mișcat și în virtutea „motoarelor” ei înnăscute, s-a mișcat și de la filozof la filozof sau de la filozofie la filozofie. Socrate  i-a criticat pe presocratici pentru a-și face loc propriilor idei, Platon a creat, explicit, în continuarea lui Socrate.  Filozofia lui Aristotel s-a născut mai ales ca o critică a lui Platon.  În epoca modernă, raționalismul s-a născut  drept replică la slăbiciunile empirismului,  după cum criticismul kantian s-a născut ca intenție de depășire a acestora. Monismul lui Spinoza s-a născut ca o critică a dualismului  cartezian.  Mai aproape de noi,  neopozitivismul a apărut ca efort de ducere până la capăt a  tezelor pozitivismului,  iar raționalismul critic și-a luat conturul prin  critica, idee cu idee, a tezelor neopozitivismului. Și toată această evoluție imanentă  nu s-a făcut doar ca mișcare menită să iasă în afară, în planuri ale nefilozofiei și nefilozofismului  – știință, politică, artă, morală etc.

– Scrierile cărui filozof v-au influențat cel mai mult în conturarea propriei viziuni filozofice?

– N-aș putea vorbi doar de scrierile unuia. Într-un fel sau altul, m-au influențat toate  cărțile de filozofie pe care le-am citit, cărți mai mari sau cărți mai mici.  Dacă ar fi ca totuși să mă refer la o persoană și la o influență directă,  atunci m-aș referi la D.D. Roșca. Mi-a fost profesor. De la el și din cărțile lui am luat nu doar idei și teze de gândire filozofică, am luat mai ales teze și idei  de gândire metafilozofică. Am luat mai ales modul acestuia  de-a gândi filozofic, de-a face filozofie.  Am luat crezul acestuia că filozofia poate fi  „serioasă” numai și numai  dacă se face, așa cum l-am citat mai sus, în prelungirea și depășirea produselor cognitive ale cunoașterii științifice.  I-am luat toate ideile legate de  raporturile dintre cognitiv și atitudinal,  dintre a învăța filozofic și  a trăi filozofic. Mi-a plăcut la D.D. Roșca modul lui de a privi și de a considera „tragicul” și „eroicul” din sfera sau sferele  specific-umanului.  În modul lui de-a considera  aceste refaceri  văd toată originalitatea gândirii mele.

Cu toate influențele numelui De De Roșca,  trebuie să zic, încă odată, că am crescut filozofic sub influența  a multor alte nume mari și a multor  altor cărți de filozofie. 

– Dacă ar fi să faceți o listă cu cinci nume de mari filozofi, pe cine ați alege, pe cine ați  nominaliza?

– O listă de cinci nume n-aș îndrăzni să fac, dar una de zece poate aș încerca: Platon și Aristotel, Bacon și Hume, Descartes și  Spinoza, Kant și Hegel, Heidegger și  Popper. Pe mulți i-am nedreptăți, dar n-am ce face.  Dacă ne-am imagina istoria gândirii filozofice ca pe un lanț de  masive muntoase, atunci aș îndrăzni să afirm că, în opinia mea, acestea ar fi piscurile.  Bineînțeles că altcineva ar face o altfel de listă, dar nu prea deosebită de aceasta făcută de mine. Dacă ar fi spațiu, mi-aș putea motiva lista. Dintr-o perspectivă comparativă, aș putea arăta de ce l-am pus pe cutare x alături de cutare y, și nu altfel.

– Mai devreme ați vorbit de un posibil bilanț.  Din  ceea ce ați scris, care ar fi „piesele” cele mai valoroase?

– Din lista cărților scrise de mine, aș reține  mai întâi „Scrisori despre informație”. Tema și tematica acesteia mi-au dat cel mai mult de lucru. Mi-a dat mult de lucru  răspunsul la întrebarea  ce-ar putea fi informația, ca informație, și apoi cam care i-ar putea fi raporturile cu ceea ce este în lume substanța și energia.   Pentru aceste raporturi trebuia să-i găsesc informației un fundal existențial, fundal din care ea să se nască și să poată funcționa specific.  Așa am ajuns la conceptul hegelian  de reflectare  și, prin el și din el, să descopăr ideea cu adevărat personală, ca să nu zic originală, de „reflectare a reflectării.”  E o idee scoasă cu adevărat din eforturile gândirii mele.  Nimănui nu i-a trecut prin cap să recurgă la fenomenul universal al mișcării de reflectare pentru a ajunge la ceea ce este informația, ca fenomen  biologic, psihologic și apoi epistemologic. Dacă acum, la 90 de ani,  mă pot lăuda cu ceva în planul  facerii de concepte filozofice, atunci acest ceva este „reflectarea reflectării”.

În prelungirea celor din „Scrisori despre informație”, s-ar așeza cele din „Legea entropiei – lege a drumului în jos”.  Tot frământând în minte cele despre informație, am ajuns la cele despre  entropie. Am ajuns la cea de-a doua „piesă” din bilanț. Piesa așezată în conceptul de „entropism”. Concept menit să susțină că  provocările  filozofice pe care legea entropiei le poartă cu sine  trebuie luate în serios.  N-aș lăsa deoparte nici cartea „Socrate și Isus”, carte scrisă cam dintr-o suflare printre toate celelalte.  Din tot ce s-a scris pe această temă  se pare că este singura carte scrisă de pe poziții asumat ateiste. 

– Viața noastră este plină de idei, de oameni, de lucruri.  Pentru dvs care ar fi lucrurile cele mai de preț, oamenii cei mai apropiați și ideile cele mai  asumate?

– Cât privește lucrurile, poate că ar fi de notat că acestea m-au interesat doar atât cât ele să-mi asigure  o viață decentă.  O viață decentă în asigurarea nevoilor de hrană, de adăpost și de sex.  Am mâncat și am băut fără a face nici din una, nici din  alta  un scop în sine. De îmbătat, m-am îmbătat doar de trei ori, iar prin restaurante mi-am  cheltuit foarte puține seri.

Cât privește oamenii, ar fi teribil de banal să spun că cei mai  apropiați au fost și sunt cei din familie.  Familia lărgită și familia restrânsă.  Din familia restrânsă, din păcate, mai pot vorbi  doar de Anca, Sergiu și Radu,  adică fiica, nepotul și ginerele.  Dincolo de familie, am  trăit foarte bune și multe sentimente de colegialitate și prietenie.  La  toate acestea se adaugă câteva iubiri, iubiri care, împlinite sau nu,  le păstrez cu mare drag în cutia amintirilor mele.   Despre  idei ar fi, poate,  mai multe de povestit.  Mi-au fost de preț toate  ideile școlii,  facultății și exercitării  sau onorării celor legate  de meseria pe care viața mi-a pus-o în brațe.  Din păcate, nu pot intra în detalii.  Pentru a nu lungi vorba și a încerca o selecție severă,  cred că aș putea zice că am trăit sub cupola  unei idei filozofice mari și foarte mari – ideea de măsură a lucrurilor. M-a   fascinat de cum am dat de ea în pagina filozofiei antichității  și m-a urmărit, zi de zi, până acum, la 90 de ani.  Am văzut în această idee  un fel de chintesență a înțelepciunii filozofice, un fel de mare principiu de viață. M-a fascinat și modul în care Hegel a făcut din  această idee, idee de mare respirație morală,  un mare concept ontologic. M-a fascinat descoperirea că „măsura”  ar fi un fel de concept al conceptelor sau de idee a ideilor gândirii dialectice. 

În fine, ca să nu mai lungesc vorba,  aș nota că a trăi, cât de cât,  după percepte ale gândirii filozofice înseamnă a trăi după regula  măsurii lucrurilor.  Ideea mi se pare a fi când idee de fundal, când idee de cupolă a vieții specific umane. 

– Nu este viața supusă libertății sau vreunui destin ori vreunei fatalități?

– Complicată întrebare. Nu știu dacă o voi putea, cât de cât, onora.  Las deoparte orice discuție despre libertate și despre condițiile ei.  La deoparte și toate  raporturile acesteia  cu notele mari și definitorii ale existenței specific umane –  cunoaștere, scopuri, voință.  Voi lua întrebare  doar în intențiile ei cele mai  directe, intenție așezată în conceptele ei de  „destin” și „fatalitate”.  În acest sens, aș zice simplu că  viața fiecărui ins nu este nici destin și nici fatalitate, după cum nu este nici deplină libertate.

Viața oamenilor nu este și nu se derulează după vreun destin  deoarece ea nu realizează niciun  fel de program prestabilit.  Nu e scris niciunde că  trebuie să ne naștem și că trebuie să urmăm un anume parcurs al viață. Nașterea, pentru că cu ea începe  sejurul vieții fiecăruia,  este produsul unui joc al naturii,  al necesităților și întâmplărilor acesteia.  În numele unui joc al naturii,  suntem aruncați în lume. Fără să știe și fără să vrea, natura ne face să fim.  Aceasta nu este destin, ci este o primă fatalitate.  Fatalitatea de a fi un produs al unor legi ale naturii.  După această primă și mare fatalitate sau, mai bine spus, necesitate, vine „fatalitatea” istoriei. Dacă nu ne-am ales data și locul nașterii, nu ne putem alege nici condițiile  de timp și de spațiu  în care libertatea noastră să se dezlănțuie.  Este vorba despre condiții ale istoriei, despre legi ale  derulării acesteia.  Cum istoria își are și ea  necesitățile și întâmplările ei, libertatea de a ne alege, de a ne face, de a ne realiza nu poate ieși din cadrele mai largi sau mai înguste ale unei istorii date. 

Pe scurt, libertatea noastră există, există ca mare condiție de a fi,  numai că ea se poate derula în limitele impuse  de natură și de cadrele date unei istorii. Viața oricui, ca persoană sau personalitate, se face din  din unitatea în diversitatea a trei tipuri  de factori:  jocuri ale naturii, jocuri ale istoriei și jocuri ale libertății.  

– Care considerați că este partea cea mai fericită a vieții?

– Pentru a nu intra în niciun fel de discuție despre fericire, aș răspunde, scurt și direct,  că toate perioadele vieții sunt  perioade ale fericirii.  Copilăria e fericită prin naivitatea ei,  maturitatea – prin realizări și bătrânețea, prin bilanțuri și amintiri.

– Care ar fi, în aprecierea dvs., sensul vieții?

– Întrebarea se pune în toate mințile și tremură pe toate buzele. Toți oamenii vor să știe dacă s-au născut pentru ceva, pentru a împlini  vreun scop ori pentru a merge spre vreo țintă. Deși întrebarea pare complicată, într-o primă și  mare accepțiune, în opinia mea,  răspunsul este unul foarte simplu: sensul vieții este viața însăși. Nu ne-am născut decât pentru a trăi, pentru a umple timpul care se interpune  între momentul nașterii, adică al aruncării noastre în lume,  și ceasul morții, adică  ceasul scoaterii noastre din lume.  Aceste două momente sunt lucrări ale naturii ca natură,  precum ceva care face ceea ce face fără să știe și fără să vrea.  Ea pur și simplu își lasă legile să i se desfășoare. Ea nu-și pune în noi niciun scop și nu-și realizează niciun plan.  Ea  nu ne conferă alt sens decât pe acela de a fi, de-a lupta pentru a fi, de-a lupta  pentru pentru a putea spune fiecărei dimineți Bună dimineața!

Sensul vieții e să ne bucurăm  din plin de toate zilele bune și să ne întristăm de cele rele, să ne trăim din plin și realizările, dar și eșecurile, și fericirile și nefericirile, și iubirile și neiubirile. Din toate aceste mărunțișuri este făcută viața. Din ele se conturează sensul vieții, sensul de a fi. 

Pe lângă acest sens general și esențial,  sens al oricui, poate că s-ar putea vorbi și de un sens mai restrâns, un sens al vieții fiecăruia.  Acesta ar fi acela de a lăsa ceva în urma ta: un copil,  un pom, o casă, o poezie, un cântec, o idee, o carte, o operă.  De-a lăsa ceva care, dacă n-ai fi fost tu,  n-ar fi apărut precum ceva nou sub soare.  Acesta ar fi un mod al fiecăruia de a-și fixa  scopuri și de-a lupta pentru realizarea lor.  Aceasta ar însemna a te prelungi pe tine în ceea ce rămâne în urma ta. 

– Care credeți că sun lucrurile sau valorile  cele mai importante pentru viață?

– Dacă înțeleg bine sensul întrebării, trebui să pornesc de la premisa că lucrurile și valorile sunt realități diferite. Trebuie să las deoparte complicațiile  care se nasc din faptul că și lucrurile sunt sau pot fi valori și că valorile sunt sau pot fi și ele lucruri. În  acest sens, se poate spune că lucrurile, ca lucruri, sunt entități  substanțialo-energetice,  entități care intervin esențial în asigurarea a trei din condițiile esențiale ale  vieții: hrană, apă, adăpost.  Toate mâncărurile din lume sunt lucruri, toate băuturile sunt alte lucruri,  toate casele, mai mari sau mai mici, sunt făcute din tot felul de unități ale substanței și  energiei.

Valorile, prin statutul lor existențial,  sunt altceva, sunt stări de spirit.  Sunt moduri ale raportării noastre apreciative la lucruri, la semeni, la idei și la fapte.  În și prin valori ne proiectăm pe noi în exterior, ne punem în joc propriile măsuri în raport cu măsurile realității date. 

E greu să spui dacă lucrurile sau valorile ne sunt mai importante.  Între aceste două dimensiuni ale realității în care trăim, este greu să facem ierarhizări. Ele sunt împreună și se manifestă mereu împreună. Poate că s-ar putea vorbi de o foarte relativă ierarhizare în câmpul sau zona valorilor; luate valorile în sinea lor și în palida lor independență. În acest sens și la un mod foarte general, poate că am putea vorbi de o anume prioritate a valorilor morale. Poate că acestea ar putea fi așezate înaintea valorilor științifice, artistice, juridice ori politice.  Poate că nu-i întâmplător că Platon a așezat  binele înaintea și chiar deasupra adevărului.

– Este credința, în sensul larg al sintagmei, nu doar în cel religios, o necesitate?  Este ea intrinsecă existenței umane?

Dacă există vreo altă credință  decât credința religioasă este o problemă foarte deschisă. În sensul strict al termenului, după opinia mea, credința nu poate fi decât religioasă. Și atunci ea nu poate fi o necesitate.  Dacă ar fi, n-ar putea fi pe lume o așa mare puzderie de religii și nici o așa mare masă de necredincioși.  Religia nu se naște odată cu nașterea insului;  ea nu este fenomen ereditar.   Este fenomen educațional sau cultural.  Conținutul ideilor de tip religios este prin excelență un produs al subiectivității  imaginative, al sacralizării, zeificării ori îndumnezeirii.  Aceste idei nu se cer întemeiate  nici prin planuri ale realului și nici prin cele ale argumentării raționale.  Ele se întemeiază exclusiv pe actul de a crede. În aceste sens, religia este credința prin definiție,  după cum și credința este religie și numai religie, tot prin definiție. 

În lumina celor zise până aici, este impropriu, ca să nu zic comic, să vorbești de credință științifică.  Știința nu produce credință, ea produce cunoaștere, în sensul cel mai propriu al cuvântului.  Produce adevăruri, descoperă cauze și formulează legi.  Toate bine testate experiențial și logico-matematic.  Nu se prea poate vorbi, la modul firesc, nici de credință filozofică.  Se poate vorbi, însă, de convingeri.  Convingeri bazate pe idei și concepte elaborate la modul rațional,  pe idei demult și mereu deschise spiritului critic. În zonele conștiinței politice, juridice, morale, se poate vorbi de crezuri.   E foarte normal să  vorbești de crezul tău politic, moral, estetic,  dar nu de credință morală, politică,  estetică etc.

Substantivizarea verbului a crede  prin crez e altceva decât  substantivizarea prin credință. 

– După trei decenii de viață în  „afară”, unde este acum „acasă”, în Germania sau în România?

În anume sensuri, mă simt acasă și în România, și în Germania.  Am în Germania o familie, fiică, nepot, ginere, care-mi inspiră zilnic  sentimentul că sunt acasă, că sunt la ei și al lor, că numai împreună facem sentimentul  de a fi acasă. 

În alt sens, mai larg,  preponderent social, mă simt mai  „acasă”, acasă în țară, la Cluj. 

Maria SÂNGEORZAN